Cetateanul roman este membru al unei comunitati de drept, Populus Romanus, (poporul roman) constituita in jurul unor

interese reprezentate de avantajele ce decurg din asociere: protectia acordata de comunitate, care prin intermediul institutiilor si

dreptului garanta fiecarui cetatean securitatea persoanei si a proprietatii si, de asemenea, acumularea averii, permisa de

raporturile comerciale. In plus,cetateanul beneficia si de utilizarea bunurilor comune ale comunitatii: poduri, cursuri de apa,

litoral, pasuni, mine, edificii, spatii publice. In principal, hotararea unui individ de a trai in mijlocul unei comunitati reflecta

dorinta lui de a trai mai bine.

Beneficiind de avantajele oferite de comunitate, cetateanul roman avea si obligatii. El era, in acelasi timp, un soldat ce poate fi

mobilizat, un contribuabil, un alegator si, eventual, un candidat pentru anumite sarcini. Aceste indatoriri îi priveau si îi implicau

pe toti membrii comunitatii din clipa in care acestia faceau parte din cetate, atunci cand varsta lor o impuneau sau, daca erau

alogeni, chiar in virtutea actului prin care devineau cetateni. O cetate este asemenea uni organism viu: este amenintata din afara

si trebuie aparata. Uneori, are nevoie de resurse: acestea trebuie furnizate. Este necesar sa-si manifeste propria vointa: aceasta

trebuie exprimata colectiv. Trebuie sa actioneze: e nevoie de oameni care sa vorbeasca, sa comande, sa administreze, sa asigure

cultul religios si sa se supuna. Fiecare cetatean trebuie sa ajute colectivitatea si sa raspunda acestor apeluri.

Incepand cu regele Servius Tulius, locuitorii cetatii au fost impartiti in functie de avere. Acest sistem censitar, considerat ca

fiind cel mai desavarsit, a dus la aparitia claselor censitare, incluzandu-i pe toti cei ce poseda un patrimoniu cuprins in limitele

unei anumite valori. In interiorul claselor, oamenii sunt distribuiti intr-un anumit numar de subclase numite centurii, dupa varsta.

Aceste clase censitare determinau locul si rolul fiecarui cetatean roman pe campul de lupta. Spre exemplu, cei mai bogati faceau

parte din unitatile de cavalerie, in timp ce restul serveau ca infanteristi, numarul acestora din urma fiind, evident, mult mai mare.

foto: heritage-history.com

Pana la inceputul secolului II i.Hr. armata romana a fost o militie oraseneasca, recrutata anual pentru o anumita campanie.

Solatul primea o solda care nu reprezenta un salariu, ci o indemnizatie asigurata dintr-un impozit direct pe avere, platit de cei

care puteau fi mobilizati si evident, de cei mai bogati. Dar, incepand cu anul 167 i..Hr., impozitul direct pe avere este suspendat,

in conditiile in care, succesele externe ale Romei au permis acest lucru. Cei care au avut de castigat au fost cei bogati, intrucat ei

fusesera cei mai afectati de impozitul direct pe avere. Acum, noua legislatie le permitea sa lupte mai putin si sa plateasca mai

putin. Saracii, in schimb, erau din ce in ce mai solicitati sau mai constransi sa raspunda la apel, de altfel fara sa obtina vreun

avantaj de pe urma suprimarii impozitului. In plus, solda era mai scazuta decat venitul unui sclav-muncitor, fapt ce nu constituia

un stimulent pentru inrolare, astfel ca numarul cetatenilor care incercau sa se sustraga de la prestarea serviciului militar crestea

vertiginos. Acesta este unul dintre motivele care a dus la transformarea armatei romane, alcatuita din cetateni, intr-o armata

profesionista formata din mercenari, la sfarsitul secolului II i.Hr.

foto: ro.wikipedia.org

Cetateanul roman nu este un subiect pasiv, supus si lipsit de replica fata de cei care il guverneaza. Cum Populus Romanus

(poporul roman) este o comunitate libera, suverana si autoritara, membrii sai sunt inzestrati cu vointa si cu o opinie pe care si le

pot exprima in legatura cu treburile comune. Fiecare individ isi exprima parerea in cadrul unor unitati de grupare, clase censitare

si centurii, iar in functie de opiniile individuale se cristalizeaza vointa colectiva. Dar locul cetatenilor in clasele censitare si in

centurii, este stabilit dupa criteriul averii, astfel incat sistemul îi avantajeaza pe cei bogati. Prin urmare, acesta este cadrul in care

cetateanul roman exercita acea putere a opiniei si a vointei care deriva din natura cetateniei si care îi ofera fiecarui individ un

anumit loc intr-o structura complexa si neegalitara.

La Roma, cetateanul simplu nu alege chestiunea pentru care este interpelat si nu delibereaza. Oricare ar fi adunarea din care

face parte, individul nu face decat sa raspunda in mod binar (prin da si nu) la o intrebare ce i se pune. Acest lucru se poate spune

si despre alegeri. Astfel, cetateanul roman simplu este lipsit in principiu nu numai de dreptul de initiativa, ci si de dreptul de a

participa la o dezbatere, de a interoga, de a discuta si de a amenda o propunere. Sigur, i se acorda un cuvant, dar numai ca si

unui martor la sfarsitul unui proces si numai in niste termeni care limitau mult libertatea de expresie. Cetatenii sunt convocati in

momentul votarii, in cadrul unitatilor lor de grupare, sunt pusi sa defileze prin fata unui grup de magistrati ai orasului si ai

functionarilor unitatilor de grupare si fiecare trebuie sa raspunda verbal. Aceasta procedura il transforma pe locuitorul simplu al

Romei intr-o unealta ce poate fi manipulata in functie de anumite interese. Nu lipsesc si cazurile in care a fost anulata o votare

deja infaptuita. Toate aceste elemente sunt consecintele sistemului cesnsitar, care a creat adanci discrepante in randul cetatenilor

romani. Mediul social, fiind unul inegalitar, îi solicita diferit pe cetateni, favorizand diferente considerabile de comportament

intre bogati si saraci.

Pe baza acestor informatii se poate concluziona ca in Roma Republicana, democratia era mai mult simulata decat reala, in

conditiile in care cetateanul roman obisnuit avea un rol nesemnificativ in viata politica, in pofida drepturilor sale teoretice.

Aceasta stare de fapt este explicata de Cicero, in opinia caruia democratia a constituit principala cauza a decaderii Greciei. El

sustine ca libertatea neingradita a permis unor oameni incopetenti sa acceada in functii publice si sa ia cele mai proaste decizii

politice, care au dus in final la prabusirea acestui stat.

Sistemul clientelar roman este o convenţie socială încheiată între persoane ce aparţin de clasa de jos cu familiile bogate care le oferă protecţie socială, economică şi, uneori, juridică în schimbul loialităţii faţă de ei.       Sistemul clientelar este o instituţie care datează din timpuri mai vechi decât cele ale lui Romulus, căruia romanii îi atribuie instituirea. Clientela este o instituţie a dreptului casnic pe care o regăsim pretutindeni, în Grecia ca şi în întreaga Italie, şi care a existat în familii înainte de a fi existat cetăţile. Ea se referă la relaţia dintre un patron şi clienţii săi. La început clienţii sunt persoane care sunt aflate într-o stare de dependenţă faţă de ginţi (gentes). În perioadele mai vechi, patricienii erau patronii cetăţenilor plebei.  

      Patronul (în limba latină patronus) este un termen ce se referă la reprezentantul clasei bogate romane care era un protector, sponsor sau binefăcător al unor persoane ce provin din clasele de jos ale Romei sau din afara ei, într-o relaţie numită clientela. La început el asigură protecţie şi mijloace de subzistenţă clienţilor prin acordarea unui coşuleţ cu alimente (sportula), apoi mai târziu bani, daruri pe care aceştia le primeau cu ocazia vizitei pe care o făceau dimineaţă la patron (salutatio).        Clientul (în limba latină cliens) provine din pătura săracă a societăţii romane şi a fost timp îndelungat un servitor legat de patronul său. El devine un membru al familiei patronului, prin adopţie, lua numele familiei acestuia şi participa la cultul religios al familiei. Prin intrarea în comunitatea religioasă a familie patronului între patron şi client s-a realizat o legătură strânsă şi o reciprocitate de îndatoriri. Împărtăşirea aceluiaşi cult, cinstit la aceiaşi vatră sacră, a creat o legătură sacră pe care nimeni nu o mai putea rupe. Clienţii ce devin familiari ai patronului sunt integraţi în ginta acestuia şi participă la întreţinerea ei. Ginta îşi aduce clienţii în curii şi decurii.          Teoretic, o astfel de relaţie ar putea avea un caracter temporar şi se încheia odată ce „favoarea” sau obligaţiile au fost realizate – de exemplu, dacă ar fi fost o chestiune de bani sau sprijin politic. În practică, aceste relaţii au fost desfăşurate pe o perioadă foarte lungă, ce cuprindea de multe ori mai multe generaţii, obligaţiile clienţilor şi patronilor fiind transmise în mod legal, de obicei, şi din tată în fiu.       Clienţii şi patronii au obligaţii reciproce unul faţă de altul.     Clientul se află la dispoziţia patronului căruia îi datora loialitate, respect şi ascultare (fides). Relaţia îl obliga la diverse

servicii de natură economică si ideologică. El trebuia să participe la achitarea datoriilor şi la acoperirea pierderilor patronului survenite din acţiuni legale, la realizarea zestrelor fiicelor acestuia când acestea se măritau, la răscumpărarea membrilor familiei lui când aceştia erau capturaţi. Clienţii nu puteau fi obligaţi să depună mărturie împotriva patronului lor într-o instanţă de drept. În mod tradiţional, clienţii îi însoţeau pe patronii lor la Forum şi în vremurile de război luptau alături de el. Clientul trebuia să-şi arate obedienţa faţă de patron îngenunchind în faţa acestuia, uneori vărsând şi lacrimi. Clientul avea nevoie de patron pentru a supravieţui, legătura clientelară cu un patron puternic fiind o mare realizare.      De asemenea, numărul şi calitatea clienţilor pe care îi avea un patron a fost o măsură a statutului său social. Cu cât erau mai mulţi oameni care aveau obligaţii faţă de un patron  (obligatio), cu atât acesta devenea mai bogat şi mai puternic. Numărul clienţilor sporea şi prin eliberarea sclavilor, care rămâneau în familie şi după ce erau eliberaţi, preluând numele de familie al patronului. Libertul îi datorau patronului reverentia, doar moartea patronului şi a urmaşilor acestuia îl elibera de această legătură.       Patronul avea obligaţia să-şi ocrotească clientul prin toate mijloacele şi toate puterile de care dispune, prin rugăciune ca preot, prin sabie ca războinic, prin lege ca judecător. Dacă clientul este chemat în faţa justiţiei cetăţii, patronul îl va apăra şi îi arată care sunt formulele misterioase ale legii ce-l vor face să aibă câştig de cauză. O vechea lege romană spunea referindu-se la modul cum trebuia să se poarte un patron faţă de clientul său : „Dacă patronul şi-a nedreptăţit clientul, să fie blestemat, sacer esto, şi să moară”.       Un rol important îl jucau relaţiile clientelare în viaţa politică, mai ales cu ocazia alegerilor şi a repartizărilor competenţelor din provincii.       În perioada Republicii relaţiile clientelare cunosc o degradare generate de influenţa pe care acestea l-au avut în societate. Corupţia tribunalelor, ilegalităţi în alegeri, favoritisme în carieră, nepotismul şi corupţia în vinderea de suffragia (asigurau dobândirea cetăţeniei romane şi a avantajelor legate de ea) au atribuit caracteristici de tip „mafiot” societăţii romane.      Relaţiile patron-client s-au extins şi la nivelul statelor, precum este cazul Romei şi la statelor numite clientelare. Roma prefera ca multe state aflate la graniţa, şi pe care le-a învins, să nu le înglobeze în graniţele sale ci să le facă state clientelare. Relaţia clientelară presupunea o superioritate a Romei, ce implica raporturi care excludeau paritatea si reciprocitatea. Nici un stat clientelar nu putea porni un război împotriva altui stat decât cu acordul Romei.      Spre sfârşitul Republicii romane, au apărut patroni extremi de puternici din rândurile senatorilor şi cavalerilor care au avut un întregul oraş, chiar şi state şi naţiuni străine ca clienţi.       Marile familii senatoriale îşi pierd treptat clientela constituită în Italia şi provincii, lucru de care va beneficia împăratul care preia cea mai mare parte al acestor reţele clientelare. Octavian face întreaga populaţie italică clientela sa, iar ca magistrat suprem aduce şi toată plebea Romei sub ascultarea sa. După ce şi-a luat titlul de pater patriae (în anul 2 î.Hr.) locuitorii imperiului au devenit similari clienţilor. În secolul al V-lea, odată cu slăbirii autorităţii centrale, patroni locali preiau de facto atribuţiile statului.       În perioada de târzie a Imperiului roman s-a ajuns la situaţii ciudate în care Senatul roman soluţiona de multe ori litigiile dintre naţiuni străine aflate în „sfera sa de influenţă”, prin intermediul patronilor naţiunilor respective fapt care nu făcea decât să uzurpe autoritatea statului roman.

 Cetăţenia romană (jus civitas sau civitas) oferă drepturi extinse şi fundamentale persoanelor în ceea ce priveşte legile, statutul

social, dreptul de proprietate şi accesul la funcţii publice. Aceste privilegii, care variază în cursul istoriei, dau posibilitatea

cetăţeanului de a participa la adunările politice ale oraşului Roma, de a avea mai multe beneficii fiscale şi, deosebit de

important, posibilitatea de a fi supus dreptului privat, adică să se prezinte în instanţă prin intermediul mecanismelor de ius civile,

dreptul roman prin excelenţă.

      Dreptul de cetăţenie, adică, recunoaşterea cetăţeniei, este iniţial rezervat pentru oameni liberi înscrişi în triburile

din Roma şi din jurul teritoriul său, iar din anul 89 î.Hr. el este extins asupra tuturor oamenilor liberi din Italia. Trei secole mai

târziu, în 212 d.Hr., cetăţenia este acordată tuturor oamenilor liberi din Imperiu. 

      Cetăţenii romani (cives) formează principala componentă a societăţii romane. Măsura valorilor cetăţeanului roman puse

în serviciul comunităţii (res publica) este dată de libertatea de acţiune şi conştiinţă (libertas), de virtute (virtus), de loialitatea şi

seriozitatea sa (fides), de veneraţie şi pioşenie (pietas), de glorie (gloria) şi de o poziţie publică (dignitas). Aceste repere dau un

comportament şi un caracter propriu cetăţeanului roman ce se reflectă în aportul său la creşterea puterii şi măreţiei poporului său

(maiestas populi Romani). 

      Pentru cetăţeanul roman legea supremă este bunăstarea poporului (salus populi suprema lex), statul ocupă în viaţa sa primul

loc (res publica), iar viaţa privată (res privata) trebuie să fie mereu pusă în slujba statului. Cetăţeanul poate să se evidenţieze

doar în 2 cazuri : în marşului triumfal al comandantului întors la Roma victorios şi la funeraliile unui nobil.

      Calitatea de cetăţean (cives) aduce onoare numelui roman numai pentru bărbaţi, femeile fiind excluse de la exercitarea unor

drepturi politice. 

      Cetăţenia se dobândeşte prin naşterea din părinţi cetăţeni căsătoriţi conform legilor legale de căsătorie (connubium),

naturalizare sau ca libert al unui cetăţean. 

      La sfârşitul Republicii şi în timpul Imperiului, serviciul militar făcut în trupele auxiliare este pentru mulţi oameni un mijloc

de a dobândi cetăţenia romană. Cetăţenia a fost acordată pentru prima dată prin recompense excepţionale de insigne de merit,

după cum reiese din Tabula Asculum. Claudius acordă în mod automat cetăţenie soldaţilor din armata auxiliară care au făcut 25

sau mai mulţi ani de serviciu.

      Cetăţenia pot fi dobândită prin naturalizare de un om liber, caz în care noul cetăţean a luat numele de familie al magistratului

care l-a făcut cetăţean şi este înscris în trib. În timpul Imperiului, când cetăţenia se acorda numai de împărat în urma unei

recomandări (suffragium) făcute de un apropiat al împăratului sau al unui înalt funcţionar provincial, se adopta numele

împăratului : Iulius sau Claudius sub dinastia Iulia-Claudia, Flavius sub Flavia, Ulpius, Aelius sau Aurelius sub Antonini,

Septimius sauAurelius sub Severi. Tabula Banasitana demonstrează această procedură pentru timpul lui Marcus Aurelius.

Accesul spre cetăţenie era favorizat de avere, fapt care s-au înregistrat multe acte de corupţie în vinderea acestor recomandări.

      Naturalizare unui om liber este adesea explicată prin legături de patronaj. Libertul pentru a primi cetăţenia trebuia să aibă

peste 30 de ani, să fi fost eliberat prin testament sau printr-o procedură desfăşurată în fata unui magistrat din Roma sau a unui

promagistrat în provincii.

      Cetăţenia este acordată, de asemenea, unui oraş întreg pentru serviciile prestate în timpul războaielor purtate de Roma.

Dreptul roman putea fi acordat unui oraş al căror drept este străin legii romane (oraş peregrin), dar care realizează o schimbare

de statut devenind municipiu sau colonie latină. 

      Cu toate greutăţile obţinerii cetăţeniei romane se observă, în special în timpul Imperiului, că Roma se arată mult mai

binevoitoare decât oraşele greceşti. Exemplele includ, în ciuda diferenţelor culturale semnificative, cetăţenii evrei din Roma,

ca Gnaeus Pompeius Paullus (Paul din Tars – în Faptele Apostolilor, Pavel şi-a declarat cetăţenia romană după ce a fost bătut

fără proces) sau Flavius Josephus.

      Pierderea cetăţeniei (capitis deminutio media) se realiza în cazul în care cetăţeanul :

      ■ este luat prizonier de o putere inamică

      ■ părăseşte voluntar oraşul pentru a se stabili într-o colonie care nu beneficiază de civitas 

      ■ este acuzat de trădare

      ■ dacă nu îşi îndeplineşte îndatoririle de cetăţean

      Drepturile cetăţeanului roman sunt asociate cu diferite tipuri de statut care au cunoscut schimbări în timp, influenţate de

originea persoanelor şi a serviciilor prestate către stat de acestea. Cu toate acestea se pot identifica pentru o perioadă lungă din

istoria romană, următoarele drepturi :

■■■■ ius suffragiorum : dreptul de vot în adunările comiţiilor;

■■■■ ius honorum : dreptul de a candida şi a fi ales în magistraturi;

■■■■ ius commercii (sau commercium) : dreptul de a cumpăra şi vinde pe teritoriul roman şi de a deţine bunuri; permite să

împrumute cu dobândă;

■■■■ ius connubii (sau conubium) : dreptul de a încheia o căsătorie legală cu un alt cetăţean roman, de a avea drepturi de pater

familias, iar copii născuţi din aceste căsătorii să fie consideraţi cetăţeni romani; din anul 445 î.Hr. sunt recunoscute căsătoriile

dintre patricieni şi plebei, iar cele dintre persoanele libere şi liberţi din anul 18.Hr.;

■■■■ ius sacrorum : dreptul de a lua auspiciile şi de a participa la preoţie;

■■■■ ius migrationis : dreptul la păstrarea a cetăţeniei dacă acesta se muta într-un oraş de acelaşi statut; 

■■■■ ius provocationis : dreptul de a face apel la popor în procesele penale atunci când considera că instanţa a avut o judecată

greşită;

■■■■ jus legis actionis : dreptul de a introduce o acţiune în justiţie în faţa unui tribunal din Roma;

■■■■ ius gentium : practică juridică, apărută în secolul al III-lea î.Hr. odată cu expansiunea Romei dincolo de graniţele Italiei,

în domeniul de aplicare a dreptului internaţional pentru a face faţă situaţiilor apărute între cetăţeni romani şi persoane străine. S-

a bazat pe dreptul comercial foarte dezvoltat din polisurile Greciei şi a altor puteri maritime. Drepturile oferite de ius gentium au

fost considerate a fi deţinute de către toate persoanele, indiferent de cetăţenie;

■■■■ ius auxilii : dreptul la asistenţă în apărarea lui din partea unui tribun al plebei; 

■■■■ dreptul de a purta toga şi a avea trei nume – tria nomina (numele, prenumele şi porecla) –, semnele distinctive ale

cetăţeanului;

■■■■ dreptul de a face un testament prin care lăsa moştenire bunurile sale moştenitorilor lui;

■■■■ un cetăţean roman nu putea fi torturat sau biciuit, şi nici nu putea primi pedeapsa cu moartea, cu excepţia cazului în care

el a fost găsit vinovat de trădare;

■■■■ dacă era acuzat de trădare avea dreptul de a fi judecat la Roma, şi chiar dacă era condamnat la moarte el nu putea fi

executat pe cruce.

      Cetăţenia romană a cunoscut în cadrul statului roman două clase cu statut juridic diferit :

■■■■ cives optime iure – cetăţenii care sunt beneficiarii tuturor drepturilor; aceştia poartă vestimentaţie de cetăţean : togă albă

şi bonetă de lână (pileus);

■■■■ cives minuto iure – cetăţeni care beneficiază, în general, numai de drepturile de proprietate şi de căsătorie (ius commercii

şi ius connubii); este vorba de liberţi (nu au drept de ius honorum), de locuitorii municipiilor italiene (nu beneficiază de ius

sufragii) şi de locuitorii provinciilor romane.

      Cetăţeanul roman are şi îndatoriri faţă de stat :

■■■■ census : obligaţia de a participa la recensământul efectuat de cenzor pentru a se identifica, în caz contrar putea fi pedepsit

cu pierderea cetăţeniei. Recensământul este însoţit de ataşamentul cetăţenilor la un trib sau la alt tip de circumscripţie rurală sau

urbană; de asemenea, este evaluată şi averea cetăţeanului, aceasta determinându-i poziţia în societate; 

■■■■ ius militae : obligaţia de a servi în legiunea romană; 

■■■■ tributum : plata unui impozit ocazional, contribuţie la cheltuielile militare; îndatorire desfiinţată în 167 î.Hr.;

■■■■ impozitul pe succesiune, stabilit de Augustus pentru a se plăti primele acordate soldaţilor care termină serviciul militar.

      Date importante care au marcat evoluţia acordării cetăţeniei :

■■■•  90 î.Hr. – lex Iulia de Civitate Latinis Danda sau lex Julia acordă cetăţenia romană oamenilor din Italia, care nu s-au

revoltat după asasinarea lui Livius Drusus şi nu au ridicat armele împotriva Romei în timpul războiului social;

■■■•  89 î.Hr. – lex Plautia Papiria extinde drepturi depline de cetăţenie pentru toţi locuitorii din sudul Italiei. Acest lucru

permite încheierea războiului social dus împotriva socilor din Italia centro-meridională;

■■■•  65 î.Hr. – lex Papia pedepseşte dobândirea pe căi frauduloase a cetăţeniei romane;

■■■•  49 î.Hr. – lex Roscia, adoptată la începutul războiului civil, acordă cetăţenia romană tuturor locuitorilor din Galia

Cisalpină. Mai târziu, în 42 î.Hr., Galia Cisalpină este alipită de Italia;

■■■•  44 î.Hr. – la iniţiativa lui Marc Antonius  cetăţenia romană a fost dată tuturor oamenilor liberi din Sicilia, măsură parţial

revocată mai târziu de Augustus;

■■■•  48 d.Hr. – după cum reiese din Tabula claudiană din Lyon, Claudius acordă acces la magistratură şi la Senat locuitorilor

bogaţi din Galia comata (teritoriul dintre Pirinei şi Rin);

■■■•   69-79 d.Hr. – Vespasian acordă dreptul cetăţeniei către toate oraşele din Hispania;

■■■•  212 d.Hr. – Caracalla acordă printr-un edict cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din Imperiu.

 Patricienii sunt cetăţenii care provin din vechile familii aristocratice ale Romei antice. Termenul patrician (în latină: patricius, în greacă: πατρίκιος) defineşte un cetăţean roman care aparţine unei ginţi (gens), având un strămoş comun al cărui nume îl poartă şi căruia îi este dedicat un cult comun.       Etimologia cuvântului provine din latinescul patricius (plural patricii), derivat din cuvântul patres (pluralul de la pater – „tată”). Pater a fost unul din termenii cu care au fost numiţi primii membrii ai Senatului roman.       Cele mai cunoscute ginţi (gens) din care făceau parte patricienii erau: Aebutia, Aemilia, Aquillia, Atilia, Claudia, Cloelia, Cornelia, Curtia, Fabia, Foslia, Furia, Gegania,Genucia, Herminia, Horatia, Iulia, Lartia, Lucretia, Manlia, Menenia, Metilia, Minucia, Mucia, Nautia, Numicia, Papiria, Pinaria, Pollia, Postumia, Potitia, Quinctia, Quinctilia,Romilia, Sempronia, Sergia, Servilia, Sestia, Siccia, Sulpicia, Tarpeia, Tarquinia, Tarquitia, Tullia, Valeria, Verginia, Veturia, Vitellia. O gintă cuprindea mai multe ramuri, familii care erau conduse cu o autoritate absolută (auctoritas) de către pater familias.

     Patricienii care au ocupat în statul roman funcţiile superioare au fost consideraţi nobili. Ei posedau dreptul să-şi facă efigii (imagines) care erau transmise descendenţilor ce le păstrau în atriumul locuinţelor lor. O efigie (o imagine de sine) reprezenta capul unei persoane făcut din ceară şi pictat, ce era închis într-o cutie de lemn, din care, se pare, că era scos doar în cazul unor ocazii solemne. Sub ele erau inscripţionate titlurile sau onorurile de care s-a bucurat în viaţă.      Patricienii au avut un statut special în calitate de cetăţeni romani. Încă de la începutul Republicii romane toţi preoţii erau aleşi doar din rândurile lor, deoarece exista convingerea că ei comunicau mai bine cu zeii romani, ceea ce făcea ca ritualurile sacre şi luarea auspiciilor să fie mai eficiente. Livius scrie că prima admitere a plebeilor într-un colegiu preoţesc s-a întâmplat în 300 î.Hr., atunci când colegiul Augurs a mărit numărul lor de la patru la nouă. Până la sfârşitul Republicii plebei au fost acceptaţi şi în alte colegii religioase dar numai în preoţii cu importanţă politică minoră, precum, Salii şi Flamines. Colegiul Rex Sacrorum a fost exclusiv ocupat de patricieni.      Patricienii formau o castă ce ţinea mult la prerogativele ei şi care bazându-se pe o bogăţie funciară îşi rezervase administrarea treburilor publice. În listele celor care au ocupat magistraturi (fasti) sunt menţionate aceleaşi nume romane timp de două secole, foarte puţine nume ale unor plebei făcându-şi loc înainte de secolul al II-lea î.Hr. Situaţia s-a schimbat după apariţia legii Licinian-Sextian din 367 î.Hr. care a acordat dreptul de a deţine consulatul şi plebeilor, şi a legii Genucian din 342 î.Hr. care a făcut ca obligatoriu cel puţin unul dintre consuli să fie un plebeu.       Roma a fost condusă de o oligarhie restrânsă (nobilitas) care a ştiut să fie mai bine reprezentată în adunările romane. Cu toate că erau mai puţini ca număr  decât plebeii au ştiut să obţină autoritatea în Comitia Centuriata, principalul organism legislativ. Asta însemna că în cazul în care patricienii acţionau în concordie, ei puteau să determine întotdeauna rezultatul votului din Adunarea poporului. Aşadar, cu toate că nu le era interzis plebeilor să deţină magistraturi, patricienii au dominat scena politică timp de secole.

      Formând elita societăţii romane, patricienii au suferit o subţiere a numărului lor de fiecare dată când a avut loc un război civil sau în cazul conflictelor apărute la schimbarea unui împărat când nu se aflau de partea câştigătoare. Vechile familii (gens) care au participat la fondarea Romei au suferit un proces lent de dispariţie, pentru ca în perioada apariţiei Imperiului să-şi facă apariţia noi familii de plebei care, după cum a spus Sempronius, au câştigat poziţii importante în statul roman pe care vechile familii patriciene nu au mai fost capabile să le acopere din lipsă de urmaşi.      Familii ca Horatia, Lucretia, Verginia şi Menenia au dispărut complet din înregistrările istorice la scurt timp după secolul al

II-lea d.Hr.. Altele, ca Iulia, dispar pentru o lungă perioadă de timp pentru ca să apară la sfârşitul Republicii şi începutul Principatului lui Augustus.

 Plebeii sunt cetăţeni romani a căror origine este foarte controversată. Termenul plebeu provine din limba latină (plebs, plebis) şi defineşte oamenii de rând.  Plebea este a doua categorie socială a Romei, după cea a patricienilor, care iniţial nu avea nici un drept, dar care dispunea de libertate personală şi putea deţine proprietăţi.      Relaţiile dintre patricieni şi plebei sunt grav periclitate de datoriile tot mai mari ale plebeilor şi prin repetata neîndeplinire a promisiunii (fides) patricienilor de a îmbunătăţi statutul economic şi juridic al plebeilor. Pentru a obţine drepturi politice şi religioase egale cu cele ale patricienilor, plebeii au purtat o luptă îndelungată începută la 494 î.Hr. prin cunoscuta secessio plebi in montem sacrum, când se retrag pe muntele Aventin, unde, jurându-şi credinţă reciprocă (lex sacrata), ei hotorâsc să alcătuiască propriul lor popor. Aflaţi sub ameninţarea de a purta războaie fără aportul decisiv al plebeilor, patricienii fac primele concesiuni.       Treptat, folosind de mai multe ori aceste separări de patricieni, plebeii vor obţine importante drepturi :          ■ se înfiinţează tribunatul plebei (concilia plebis tributa) sub conducerea tribunilor populari. Adunarea poporului a fost delegată de a alege tribunii care la început au fost 2, apoi din 471 î.Hr. 4 sau 5, în funcţie de numărul districtelor orăşeneşti (lex Publilia). Mai târziu numărul tribunilor plebei va ajunge la 10.          ■ în 445 î.Hr. o lege (lex Canuleia) permite accesul plebeilor la magistraturile superioare, îndeosebi consulatul;         ■ legea din 367 î.Hr. (lex Liciniae-Sextiae) facilitează intrarea în funcţiile sacerdotale, în colegiul augurilor;         ■ lex Ogulnia apărută  în 300 î.Hr.  acordă valabilitate normativă hotărârilor tribunatului plebei,          ■ în 287 î.Hr. este dată o lege (lex Hortensia) prin care hotărârile Adunării poporului devin obligatorii pentru întreaga populaţie.       Tribuni plebeii devin „inviolabili” (sacrosancţi) şi dispun de o mărire a drepturilor şi obligaţiilor:         •  protejarea plebeilor de actele arbitrare ale magistraţilor (iux auxilii);        •  dreptul de apel în cazul pedepsirii sau arestării unui cetăţean (ius intercedendi);        •  dreptul de veto asupra actelor oficiale ale magistraţilor şi asupra hotărârilor Senatului, cu excepţia situaţiei de război;        •  în calitate de supraveghetori ai templului Trinităţii - Ceres, Liber, Libera, edilii plebei devin asistenţi ai tribunilor. Templul, a cărei construcţie s-a încheiat în 493 î.Hr. pe Aventin, reprezintă centrul vieţii religioase a plebeilor, loc unde este depozitat tezaurul şi arhivele.       Patricienii au încercat să-şi conserve privilegiile încercând în jurul anului 485 î.Hr. o izolarea a triburilor, bazându-se pe clientela lor rurală. Tribunii plebei îi ameninţă cu condamnarea la moarte, după procese desfăşurate înaintea adunării plebeilor.     Reconcilierea dintre plebeii şi patricieni se  realizează în jurul anului 450 î.Hr. când o comisie din 10 bărbaţi fixează în scris legea cutumiară (decemviri legibus scribundis). Noua lege, numită Legea celor 12 table (leges duodecim tabularum), este expusă în Forum pe 12 table din bronz. Ea conţine noţiuni de drept civil, cod penal şi drept procedural, drept public şi legea religiilor. Este interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei (interdicţie  ce a fost ridicată în 445 î.Hr. prin lex Canuleia).       Evoluţia acestor lupte dintre plebeii şi patricieni care s-au desfăşurat pe întreaga perioadă a Republicii romane au avut drept rezultat apariţia unei noi nobilimi, de origine plebee, care, împreună cu mai vechea nobilime patriciană formează o nobilime a deţinătorilor de funcţii (optimates, nobiles). Reprezentanţilor stratului plebeu superior li se permite accesul la funcţiile de dictator din 356 î.Hr., cenzor din 351 î.Hr. şi pretor din 337 î.Hr., iar admiterea din 300 î.Hr. în funcţii religioase (lex Ogulnia) duce la sfârşitul luptelor de clasă.    Secolul al III-lea î.Hr. aducea teoretic o egalitate în drepturi a cetăţenilor, însă realitatea era alta. O nouă modificare a raporturilor sociale creează treptat o nouă aristocraţie, care se bazează în primul rând pe îndeplinirea unor criterii de avere, apoi pe cel de provenienţei. Totuşi unele domenii au rămas inaccesibile nobilimi provenită din rândurile plebeilor care este acceptată doar în ordinul ecvestru (al cavalerilor), nu şi în cel senatorial.     Cu toate că unii dintre plebeii bogaţi reuşesc să pătrundă în familiile patriciene, totuşi diferenţa dintre cei bogaţi şi cei săraci se accentuează, plebeii constituind în continuare marea masă a cetăţenilor săraci. Politicienii se vor folosi de puterea lor controlând întrunirile plebeilor. Atunci când plebeii au cerut realizarea unor reforme, politicienii care au fost dispuşi să sprijine aceste cereri (denumiţi populares) ştiau că pot să se bazeze pe sprijinul lor în adunări, reuşind să realizeze din proletariatul urban un grup de presiune politică.      În perioada războaielor civile (cca.133-27 î.Hr.) mulţi politicieni au jucat constant cartea „popularilor”: Tiberius Gracchus, Gaius Gracchus, Lucius Appuleius Saturninus,Publius Clodius Pulcher şi Marcus Caelius Rufus. Ca tribuni ai plebeii (cei mai mulţi dintre ei proveneau din rândurile patricienilor) au încercat să devină conducători ai Romei prin încercarea de a oferi plebei urbane ceea ce asta cerea – anularea datoriilor, alimente ieftine şi gratuite, terenuri agricole, etc. Alţii, precum Gaius Marius, Pompei cel Mare, Marcus Licinius Crassus şi Gaius Iulius Caesar au oscilat între abordarea politică populară şi cea senatorială.       Influenţa plebeilor devine considerabilă, astfel că, atunci când Augustus a întemeiat Principatul, condiţiile lor de trai au cunoscut o îmbunătăţire remarcabilă. Mulţi dintre ei au fost în măsură să părăsească oraşul şi să se stabilească la o fermă undeva

în Italia sau în lumea mediteraneană. Cei care au rămas în Roma au beneficiat de aprovizionare cu produse alimentare de către stat (annona).       Pe de altă parte, Tiberius Augustus, care a fost împărat între 14 şi 37 d.Hr., a pus capăt existenţei Adunării poporului. Aceasta a marcat încheierea perioadei în care plebea reprezenta o putere politică. De acum, cuvântul plebea semnifica proletariatul urban ce era conectat la conducătorul său prin două legături : pâine şi circ.Liberţii (în limba latină liberti sau libertini) sunt sclavi romani care a fost eliberaţi de către stăpânii lor. Comparativ cu alte popoare antice din bazinul mediteranean, romanii au fost extrem de liberali în eliberarea sclavilor şi acordarea cetăţeniei romane. Se estimează că aproximativ 5% din populaţia Romei din perioada Imperiului a fost formată din sclavi eliberaţi.       Sclavii romani puteau să-şi răscumpere libertatea în mai multe moduri. Sclavii educaţi şi instruiţi au fost aproape întotdeauna eliberaţi, o practică care a fost atât de folosită încât împăratul Augustus a adoptat o lege care interzicea eliberarea sclavilor înainte de vârsta de 30 de ani.       De asemenea, sclavii puteau fi eliberaţi ca o recompensă pentru serviciul lung şi dedicat, drept care erau eliberaţi în urma testamentelor lăsate de proprietarilor lor. Legea dată de Augustus limita, de asemenea, şi numărul sclavilor eliberaţi prin testament. Ea reglementa numărul maxim a sclavilor eliberaţi, în acest mod, la 100 pentru o gospodărie şi un număr mai mic pentru gospodăriile mai puţin înstărite.       Un sclav a fost capabil să-şi răscumpere propria libertate şi prin proprii săi bani (peculium) sau proprietăţi personale. Uneori, sclavii care se puteau răscumpăra prin plata unui anumit preţ, continuau să lucreze la fostul stăpân cu un contract.      Proprietarul elibera un sclav printr-un procedură numită manumissio. Cea mai veche metodă de manumisiune se realiza printr-o ceremonie legală, desfăşurată în faţa pretorului, în care un martor afirma că sclavul nu aparţinea niciunui stăpân, iar proprietarul acestuia îl loveşte simbolic pe sclav cu un băţ după care îi strânge mâna dreaptă ca semn de recunoaştere a egalităţii. Ca urmare, sclavul era eliberat.      La eliberare, este înscris în listele electorale ale unuia dintre triburile urbane, ales prin sorţi, primind drept de vot. Libertul lua ca prenume numele fostului său stăpân, care era acum patronul lui, plus numele lui sclav ca un nume de familie. Porecla sa este singura care mai poate aminti de fostul său statut.       Devenit om liber el nu beneficiază de drepturile unui cetăţean obişnuit. El nu putea candida pentru funcţii publice (ius honorum) sau deţine un rang înalt în armata. De asemenea, el nu are drept la căsătorie recunoscută de legea romană (ius conubii) nici să deţină haina preoţească (ius sacrorum). Statutul unui libert este unul tranzitoriu, de cetăţenie deplină vor beneficia doar urmaşii lui care abia la a treia generaţie devin cetăţeni romani cu drepturi depline.      Ca şi cetăţean roman libertul putea exercita unele drepturi politice. El putea fi condamnat la moarte numai prin hotărârea unui oraş nu şi a unui magistrat, aşa cum se făcea în cazul celor care nu erau romani. Ca şi cetăţeni romani liberţii nu au putut fi supuşi la tortură fizică şi flagelare.      Liberţii erau implicaţi, de obicei, în activităţi economice lucrative, mulţi dintre dobândind averi foarte mari şi devin persoane foarte influente. În perioada imperială lor li s-au oferit de multe ori posibilitatea de a urma o carieră uimitoare. Fiindcă senatorilor li s-a interzis să facă comerţ, ei au trebuit să se folosească de liberţi pentru a obţine beneficii din camătă şi comerţul cu sclavi.       Liberţii recunoscuţi ca persoane calificate şi educate (de exemplu, Pallas şi Narcissus) îşi puneau abilităţile lor în serviciul unor împăraţi ca secretari, consilieri, administratori, de multe ori fiind preferaţi senatorilor deoarece erau mai devotaţi ca aceştia. Împăratul Claudius stabileşte un precedent prin care sclavii eliberaţi au început să fie folosiţi ca funcţionari publici în administraţie.       De asemenea, liberţii se afirmă şi în domeniul artelor. Livius Andronicus şi Terenţiu sunt foşti sclavi eliberaţi, la fel cum este şi cazul, mai târziu, al tatălui lui Horaţiu.   

Care era deosebirea dintre societăţile moderne şi cele antice? Ei bine, în antichitate un rol major îl avea statutul juridic

al persoanei, care practice determina aparteneţa la un ordin. Şi societatea romană este una bazată pe ordine, prestigiul

personal fiind deloc de neglijat. Însemnele de prestigiu afişate exprimă apartenenţa la aceste ordine. De pildă ordinul

senatorial purta toga laticlava, adică toga cu banda lată de purpură; inelul de aur şi nişte pantofi speciali numiţi calcei. De

asemenea, senatorii beneficiau de locuri la teatru şi circ sau de sistemul tria nomina (praenomen, nomen gentile şicognomen),

pentru că aparţin elitei politice.

De ce mai depinde statutul social? În primul rând de originea artistocratică, origine care în perioada republicii garanta intrarea în

viaţa politică. Oricum, important este şi faptul că la început societatea se împărţea între patricieni şi plebei. Pentru că doar

patricienii au acees la viaţa public, se vor crea tensiuni care vor conduce la conflicte ce vor dura între 494 şi 287 a.Hr. Dar

statutul social depinde şi de experienţa în domeniul politic. Se creează un cerc vicios, pentru că acumularea acesteia depinde de

aparteneţa la ordinul patricienilor. În rândul patricienilor există o ierarhizare, condiţionată de armonizarea dintre origine şi

meritele politice.

La modul mai concret, proprietatea funciară este cea care asigură statutul de cetăţean şi accesul la viaţa politică, dacă avem în

vedere relaţia indisolubilă dintre drepturile politice şi calitatea de soldat-proprietar. Averea este esenţială pentru câştigarea

prestigiului.  În continuare, importantă mai este şi libertatea din punct de vedere juridic. În fapt, Republica este dominată de

câteva mari familii (gentes maiores), care sunt legate între ele. Legăturile se pot face fie în plan orizontal (amicitia), dacă ne

referim la personae cu statut similar; fie în plan vertical (clientela) , dacă vorbim despre statute diferite.

Transformari

Ce s-a schimbat odată cu instituirea Republicii, după căderea lui Tarquinius Superbus (509 a.Hr.)? a scăzut mobilitatea social,

pentru că viaţa publică devine apanajul câtorva familii importante. Plebeii nu mai au nicio şansă de participare, din simplul

motiv că nu au originea necesară. Avem deci de-a face cu o societate foarte polarizată. Plebeii aveau probleme precum datoriile,

sclavia din datorii, împărţirea pământului, lipsa posibilităţii de a lua decizii politice. Plebeii bogaţi aveau putere economică, dar

erau frustraţi că viaţa politică era restricţionată; plebeii săraci aveau în primul rând lipsuri economice. Istoria împarte luptele

dintre plebei şi patricieni în două etape: 494-360-constituirea plebei ca ordin separate; 360-sec. III-conturarea noii elite.

Dacă patricienii se folosesc în luptă de tactica recrutării, plebeii apelează la secesiune. Aceştia obţin în 494 a.Hr. tribunatul

plebei, magistratură care se ocupa cu apărarea drepturilor plebeilor. Tot acum apare structura numită concilium plebis, din care

se va dezvolta comitia tributa. Se afişează public legile în 450 a.Hr., de către o comisie de decemviri (Legile celor XII table),

care menţin diferenţele sociale deja existente.  Dar prin legea Canuleia din 445 a.Hr. plebeii dobândesc dreptul de a lua în

căsătorie patricieni, putând astfel să treacă prin intermediul căsătoriei în celălalt ordin. Dreptul de a candida la consulat îl obţin

abia în 367 a.Hr., prin legile licino-sextiene. Progresele continuă, căci din 356 a.Hr. plebeii pot fi numiţi dictatori. În fine, în 300

a.Hr. reuşesc să câştige acces şi la sacerdoţii, la pontificat şi augurat. Se mai rezolvă şi din alte probleme, căci în 326 a.Hr. lex

Poetelia Papiria interzice vânzarea ca sclav a debitorului insolvabil, iar lex Valeria de Provocatione permite cetăţeanului acuzat

de o crimă capital să facă apel la comiţii. Consecinţa tuturor acestor măsuri? O nouă elită politică, patrician-plebee.

Structura societăţii nu este însă chiar atât de rigidă la începutul Republicii. Mai avem şi diferenţa de statut juridic, între cetăţeni

şi necetăţeni, şi între oameni liberi şi sclavi. Nu putem vorbi despre un sistem atât de puţin fluid cum este cel al castelor indiene.

De pildă, un plebeu bogat are în ciuda averii un statut inferior celui al unui patrician mai sărac.  Cât despre sclavie, nu reprezintă

o condiţie permanent. Sclavul eliberat, libertul, poate deţine o avere considerabilă. În plus, copiii acestuia pot accede la statutul

de cetăţean. Relaţia dintre patron şi client este esentială în lumea romană. Clientul face parte din familia patronului, putând prin

favouri să-şi îmbunătăţească statutul.

Ce s-a schimbat mai târziu, în contextul expansiunii? Pentru că se lărgeşte hegemonia Romei, se accentuează şi competiţia din

cadrul elitei politice. Totodată aristocraţia se grecizează, ceea ce presupune şi adoptarea unor noi metode precum discursul

politic sau evergetismul, care la rândul lor măresc şi mai tare competiţia. Cât despre plebei, masele acestora cresc în dimensiuni

ca urmare a sărăcirii proprietarilor mici şi mijlocii provocată de distrugerile lui Hannibal. Creşte numărul marilor latifundii,

creşte numărul sclavilor, scade numărul de cetăţeni recrutabili, tehnicile politice se dezvoltă pentru a manevra mai bine masele

populare.

În acelaşi timp se remarcă şi sporirea rolului ordinului ecvestru. Cine alcătuia acest ordin? Arendaşi ai impozitelor (publicani),

cămătari (faeneratores), mari negustori (negotiatores), fermieri (agricolae); cu alte cuvinte un fel de elită economică. Ordinal

ecvestru se naşte official în 129 a.Hr., când senatorii sunt obligaţi să restituie calul public. Mai târziu, prin lex Roscia din 67

a.Hr., se definitivează şi însemnele ordinului: inelul de aur, toga angusticlava, calul şi locuri la teatru. Puterea lor creşte prin

măsurile luate de C. Sempronius Gracchus, care îi intregrează în curţile cu juraţi. În aceeaşi perioadă a republii târzii statul

devine treptat monopolizat de câteva familii, din care se afirmă personalităţi puternice, de genul Cornelius Sulla sau Iulius

Caesar, care instituie un regim personal, culminând cu instituirea principatului de către Augustus.

Reforme

Să amintim câteva lucruri şi despre criza secolului I, pusă pe seama mai ales a expansiunii. Instituţiile statului roman nu se mai

pot adapta la noul stat teritorial. Sărăcesc proprietarii mici şi mijlocii, ceea ce determină creşterea maselor plebei urbane şi

scăderea numărului de cetăţeni recrutabili. Criza care transpare încearcă a o rezolva Tiberius Sempronius Gracchus, tribun al

plebei în 133 a.Hr. legea sa agrară propune ca cei ce luaseră în arendă suprafeţe mari puteau păstra 500 de iugera, pământul

rămas urmând a fi distribuit cetăţenilor săraci, în loturi de câte 30 de iugera. Măsura care a crescut rândurile cetăţenilor i-a adus

moartea iniţiatorului, cacuzat de aspiraţii regaliste. Tribunul din 123 a.Hr., Caius Sempronius Gracchus, a dorit să democratizeze

viaţa publică, pe lângă iniţiativa distribuţiei de grâne care a trensformat plebea într-o masă de manevră pentru oamenii politici.

Introduce recrutarea de la 17 ani, scade numărul de campanii necesare pentru eliberarea din serviciul militar, introduce

furnizarea echipamentul militar de către stat, îi exclude pe membrii aristocraţiei senatorial din tribunalele cu juraţi, acordă

cavalerilor administrarea provinciei Asia. Propune fondarea de colonii în Italia şi Carthagina, precum şi acordarea cetăţeniei

romane şi aliaţilor. Aceste propuneri i-au dăunat prestigiului şi l-au înscris pe lista aspiranţilor la regalitate, aducându-I acelaşi

sfârşit ca şi fratelui său. Că au vrut sau nu să instituie un regim personal, fraţii Gracchi au contribuit la reorganizarea societăţii

romane, ceea ce va face şi Caius Marius, care In 107 schimbă principiul de recrutare din legiuni. Este permis accesul celor fără

pământ în legiune, sunt suprimate deosebirile de înarmare, sunt introduce cohortele, avansarea în legiune se face pe criterii

militare. Urmările reformei? Profesionalizarea armatei, dar şi creşterea dependenţei soldaţilor fată de commandant, care se poate

implica în viaţa politică, ba chiar institui un regim personal.

Ce mai putem remarca în epocă este o creştere a numărului sclavilor, care ascute concurenţa pe piaţa muncii. Sclavii se revolta

deseori (135-132, 104-101, 74-73 a.Hr.), dar fără intenţia de a provoca abolirea. Interesele erau de cele mai multe ori imediate,

adică jaful şi întoarcerea la locurile de baştină, interese alimentate şi de un sentiment milenarist, care propovăduia un stat al

soarelui. Pe de altă parte, nici aliaţii nu sunt foarte mulţumiţi, căci nu au cetăţenie romană. Războiul lor din 98-89 a.Hr. eşuează,

dar cetăţenia este acordată populaţiilor de la sud de Pad, prin lex Iulia şi lex Plautia Papiria. Este un pas important în evoluţia

Romei din oraş-cetate în stat teritorial.