cetatea medievalĂ de pĂmÂnt de la giurgiuleŞti

Spaţiul est-carpatic, în general, şi cel dintre Prut şi Nistru, în particular, a dispus din preistorie până în perioada antică şi medievală de o reţea impor-tantă de construcţii fortifi cate. În ultimele decenii, prin cercetări perieghetice sau săpături sistemati-ce, au fost studiate mai multe aşezări întărite din pământ şi fortifi caţii datând din eneolitic (Hăbă-şeşti, Truşeşti, Cucuteni, Bădragii Vechi, Brânzeni, Cuconeştii Vechi, Gordineşti, Trinca „La Şanţ”, Buteşti), epoca bronzului (Costişa, Mănăstioara-Fitioneşti), din prima şi a doua epocă a fi erului (Cotnari, Poiana, Răcătău, Brad, Barboşi, Bâtca Doamnei–Piatra Neamţ, Butuceni, Hârtopul Mare, Potârca, Saharna, Horodişte, Cosăuţi, Măşcăuţi-Cetate, Stolniceni, Rudi „La Şanţuri”, Rudi „Trei Cruci”, Tătărăuca Nouă „Piscul gol” ş.a.). În prime-le secole ale erei noastre, cu excepţia valurilor an-tice de pământ, prevăzute cu şanţuri de apărare, în condiţiile declanşării marilor migraţii de popoare, acestea nu se mai construiesc (Popa 1999). Prac-tica edifi cării unor aşezări întărite de pământ sau a unor fortifi caţii a fost preluată doar în perioada evului mediu timpuriu, în secolele VIII-IX d. Chr. (Teodor 2001, 107-108; Petrescu-Dîmboviţa, Teo-dor 1987, 5; Hâncu 1993; Musteaţă 2005, 37).

Perioada evului mediu timpuriu este reprezentată în spaţiul est-carpatic, inclusiv cel pruto-nistrean, de construcţii fortifi cate concentrate în special în părţile de nord şi nord-est ale regiunii (Petrescu-Dîmboviţa, Teodor 1987, 5; Teodor 2001, 107; Musteaţă 2005, 37-42; Fedorov 1953, 104-126; Власенко 1990, 211-229). În părţile centrală şi meridională ale zonei, fortifi caţiile sau aşezările întărite apar mai curând ca o excepţie (Răciula, Calfa). O trăsătură caracteristică distinctă a aces-tei perioade este (re)utilizarea unor fortifi caţii din epocile anterioare1. În calitate de exemplu

1 I. Vlasenco care a verifi cat informaţiile conform cărora cele mai multe aşezări din perioada antică (prima şi a doua epocă a fi erului) au fost utilizate şi de către comunităţile din perioada evului mediu timpuriu, a ajuns la concluzia că numărul mate-rialelor din perioada medie sunt atât de sporadice şi insigni-fi ante încât este foarte greu, fără cercetări direcţionate, de a ajunge la o concluzie univocă.

pot fi aduse complexele fortifi cate de la Hlin-geni-La Şanţ (Гольцева, Кашуба 1995), Calfa (Чеботаренко 1973), Măşcăuţi (Musteaţă 2005) etc. Dintre cele construite în perioada medievală pot fi evidenţiate aşezările întărite de la Dersca (Teodor 2001, 107-129), Fundu Herţii (Petrescu-Dîmboviţa, Teodor 1987), Tudora (Teodor 1978, 69-70), Horodişte (Zaharia, Petrescu-Dîmboviţa, Zaharia 1970, 274), Mereşeuca (Власенко 1983, 77-88), Rudi „Farfuria turcească” (Федоров, Чеботаренко 1974, 74-77), Lucaşeuca (Федоров, Чеботаренко 1974, 94-98), Echimăuţi (Федоров 1953, 104-126), Alcedar (Федоров, Чеботаренко 1974, 78-85), Tătărăuca Nouă „Germanaria” (Sava et al. 1995, 289), Răciula (Власенко 1990, 212-229), Ţuţora (Костин 1972, 102-104; Iftimi 1997, 47) etc.

Cele mai târzii fortifi caţii din pământ în spaţiul pruto-nistrean au fost edifi cate în perioada medi-evală tardivă şi cea premodernă pentru apărare şi refugiu împotriva incursiunilor de jaf ale tătarilor şi cazacilor. Se consideră că dintre ultimele cetăţi de pământ, ridicate în această regiune, a fost cea situată între cetăţile de la Palanca la sud, şi cea de la Tighina la nord, construită din anul 1792 la ordinul lui A.V. Suvorov lângă Tiraspol, purtând numele de Sredneaja (= de mijloc) (Nesterov 1994, 159).

Cercetarea celor mai importante surse documen-tare medievale, dar şi a istoriografi ei în care a fost abordată problema originii şi evoluţiei cetăţilor ca fenomen defensiv şi arhitectonic a fost efectuat de C.C. Giurescu în lucrarea despre târgurile sau oraşele şi cetăţile moldovene din secolele al X-lea până în secolul al XVI-lea (Giurescu 1967). Au fost analizate opiniile istoricilor din epoca moder-nă şi contemporană privind particularităţile de-fensive şi originea fortifi caţiilor, începând cu B.P. Haşdeu, D. Onciul şi N. Iorga. În ultimii ani, au apărut şi alte lucrări de sinteză, aparţinând unor istorici sau arhitecţi, despre cetăţile medievale

Tyragetia, s.n., vol. II [XVII], nr. 1, 2008, 339-352.

Ion Tentiuc Valeriu Bubulici

Serghei Agulnicov

CETATEA MEDIEVALĂ DE PĂMÂNT DE LA GIURGIULEŞTI.CONSIDERAŢII PRELIMINARE

II. Materiale şi cercetări

340

din Moldova pornind de la mijlocul secolului al XIV-lea până în secolului al XVII-lea (Chirtoagă 2004; Şlapac 2004; Floareş 2005).

Cetăţile medievale din spaţiul cuprins între Car-paţii Orientali şi Nistru au benefi ciat de inves-tigaţii de teren şi studii speciale de amploare în deosebi în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acestea au fost efectuate de către Nicolae Grigo-raş, Gh. Diaconu, M.D. Matei, L. Chiţescu, Al. An-dronic, T.O. Gheorghiu, Gh. Anghel, Al. Husar, A. Tomaranean, V. Vojtzechovschij, Gh. Cebotaren-co, I. Hâncu, S. Musteaţă, M. Şlapac. Construcţi-ile fortifi cate au fost analizate atât în calitate de monumente de istorie şi cultură, fi ind încadrate în compartimentul monumentelor de arhitectură defensivă (Demcenco 1993; Şlapac 2004; Floareş 2005), cât şi ca centre care au servit drept repere pentru geneza vieţii urbane în regiunile de la est de Carpaţii Orientali. Amplasate la intersecţia sau în lungul unor importante căi comerciale interna-ţionale sau regionale, în jurul lor, treptat, au luat naştere târguri medievale şi importante aşezări citadine (Spinei 1996, 35-53; Бырня 1991, 186-205; Русев 1999).

Atestate încă la sfârşitul secolului al XIX-lea - în-ceputul secolului XX, fortifi caţiile de pământ şi lemn au benefi ciat, cu mici excepţii, de investi-gaţii arheologice sistematice doar după cea de-a doua confl agraţie mondială. În ultimele decenii, în literatura arheologică şi istorică au apărut mai multe studii, articole şi lucrări monografi ce în care sunt supuse analizei ştiinţifi ce toate categoriile de amenajări fortifi cate de pe teritoriul Moldovei medievale (Andronic 1993, 191-194; Бырня 1991, 186-205; Matei 1997; Gheorghiu 2004 etc.).

Nivelul de cercetare a fortifi caţiilor de pământ şi lemn din spaţiul Pruto-Nistrean este diferit, variind de la descrieri sumare, obţinute în cadrul unor in-vestigaţii de periegheză (Hâncu 1993; 2003), până la studii de analiză a particularităţilor constructive ale cetăţilor (Şlapac 2004; Floareş 2005 ).

În cele ce urmează, ne propunem drept scop in-cluderea în circuitul ştiinţifi c a unor materiale ob-ţinute în cadrul investigaţiilor de salvare de la ce-tatea de pământ şi lemn de la Giurgiuleşti, Cahul. Aceasta este mai puţin cunoscută în literatura de specialitate şi nu a benefi ciat de cercetări speciale sau măsurări planimetrice şi ridicări topografi ce.

Cunoscută sub numele „Cetatea”, fortifi caţia de pământ şi lemn de la Giurgiuleşti (Cahul), este

situată la circa 1500 m de vărsarea râului Prut în fl uviul Dunărea, fl ancând una din trecerile peste râu (Vadul Boului) (fi g. 1). Despre perioada de edifi care şi originea ei în literatura de specialitate s-a scris episodic, pornind doar de la observaţii-le cercetărilor de teren, fără să existe informaţii documentare exacte despre forma, dimensiunile, sistemul şi particularităţile constructive ale forti-fi caţiei, trăsăturile vestigiilor din interior, durata utilizării cetăţii etc. Pe de altă parte, lipsa unor in-vestigaţii arheologice sistematice, dar şi indecizia privind atribuirea diacronică, au făcut ca aceasta să nu fi e inclusă în sintezele academice privind cetăţile din Moldova sau în repertoriile de speci-alitate.

Referitor la originea şi perioada de construire a fortifi caţiei au fost înaintate câteva ipoteze. Unul dintre primii care s-a exprimat asupra acestor probleme a fost cercetătorul Ion Hâncu. Iniţi-al autorul a înaintat supoziţia că cetatea de la Giurgiuleşti „este de provenienţă antică” (Hâncu 1993, 138). Ulterior, I. Hâncu a renunţat la aceas-ta atribuire, considerând, fără a aduce argumen-te suplimentare, că fortifi caţia ar aparţine epocii moderne (Hâncu 2003, 96).

Cercetătoarea M. Mocanu în monografi a des-pre comuna Giurgiuleşti consideră, cu anumite rezerve, că cetatea ar putea aparţine perioadei getice (Mocanu 1999, 9). Totuşi, până la urmă, analizând anumite evenimente istorice din epo-ca medievală, autoarea admite că apariţia cetăţii ar putea fi legată de acestea (Mocanu 1999, 12). Autorul repertoriului arheologic pentru zona de sud a spaţiului Pruto-Nistrean, V. Haheu, în urma investigaţiilor de suprafaţă, a fost mult mai cir-cumspect şi a dat cetăţii „atribuire cultural-cro-nologică neprecizată” (Haheu 1993, 15).

În primăvara anului 2007, în sudul Moldovei au demarat intempestiv lucrări de construire a unui tronson de cale ferată între localităţile Cahul şi Giurgiuleşti. În procesul activităţilor de trasare şi terasare a amplasamentului au fost afectate mai multe monumente arheologice din zonă, inclusiv cetatea de pământ în discuţie. La momentul so-sirii echipei de cercetători de la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei şi de la Secţia Arheologie a Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, suprafaţa for-tifi caţiei de pământ şi lemn de la Giurgiuleşti era cvasidistrusă de lucrările de excavare. Suprafaţa cetăţii a fost practic nivelată fi ind distruse valurile

I. Tentiuc, V. Bubulici, S. Agulnicov, Cetatea medievală de pământ de la Giurgiuleşti. Consideraţii preliminare

341

Fig. 1. Giurgiuleşti. Amplasarea cetăţii.


342

de pământ şi resturile construcţiilor din interior (foto 1). Stratul cultural a fost distrus până apro-ximativ la nivelul solului steril.

În incinta cetăţii s-au efectuat investigaţii arheo-logice de salvare. Au fost trasate două casete, din-tre care una în partea de nord-est, pe locul unde se putea observa conturul şanţului fortifi caţiei, şi alta în partea centrală a incintei, unde au fost observate urme ale unei construcţii gospodăreşti (foto 1). În urma cercetărilor au fost depistate materiale concludente privind particularităţile sistemului defensiv şi al amenajărilor din interio-rul fortifi caţiei. Totodată, s-a precizat perioada de construcţie şi existenţă a cetăţii.

S-a stabilit că din punct de vedere constructiv for-tifi caţia de pământ era prevăzută cu val de pământ cu palisadă de lemn şi şanţ. În plan cetatea avea formă semicirculară cu lungimea de 100 m şi lă-ţimea de 70 m. La construirea ei s-a luat în calcul relieful locului, alegându-se pentru aceasta tera-sa superioară a versantului stâng al Prutului. Din punct de vedere strategic s-a luat în calcul existen-ţa în imediata apropiere a unui vad peste râul Prut, numit de localnici Vadul Boului. Este necesar să precizăm că pe acest loc, în toată perioada medi-evală şi modernă, a existat şi un sat, de dimensi-uni modeste, a cărui locuitori au fost strămutaţi, în perioada războaielor ruso-turce de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, la Giurgiuleşti (Крыжановская, Руссев 1957, 545).

Secţionarea şanţului, care a fost efectuată în pro-cesul investigaţiilor de salvare printr-o casetă cu dimensiunile de 8,5×1,0 m, a permis a stabili că pentru edifi carea cetăţii a fost săpat un şanţ lat, în partea superioară, de circa 9-10 m (la momen-tul cercetărilor acesta nu depăşea 7-8 m, partea superioară fi ind distrusă de lucrările de amenaja-re) şi care s-a păstrat doar până la adâncimea de 1,8 m de la nivelul de identifi care (foto 4, 5). În umplutura şanţului au fost descoperite urme de arsură de la palisada din bârne căzută în timpul incendiului care a distrus cetatea. Menţionăm că din cauza intervenţiei tehnicii de teren (a buldo-zerelor), nu s-a reuşit identifi carea adâncimii re-ale a şanţului. În umplutura şanţului au mai fost descoperite bucăţi de lut ars, oase de animale şi fragmente de ceramică. Acestea de la urmă erau modelate la roată din pastă cu mult nisip şi piatră mărunţită, având culoarea cenuşie (fi g. 3/1, 6). Ceramica de acest tip este datată în complexele medievale din Moldova în a doua jumătate a se-colului al XV-lea - prima jumătate a secolului al XVI-lea (Gorodenco 2000, 12, 85)2.

2 În diferite perioade şi independent unul de altul cercetătorii care au efectuat investigaţii la Giurgiuleşti au prezentat cera-mica pentru consultare unor arheologi-medievişti. Exprimăm şi pe această cale, mulţumiri dlui dr. hab. Gh. Postică care a găsit timp pentru analiza materialului, confi rmând atribuirea ceramicii din şanţul cetăţii unui cadru cronologic cuprins în limitele celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, precum şi colegilor dr. T. Rea-boi şi dr. A. Gorodenco, care au susţinut părerea noastră.

Foto 1. Giurgiuleşti. Vedere asupra cetăţii în anul 2007.


343

Valul de pământ, păstrat în anumite porţiuni până la înălţimea de circa 3,5-4 m şi cu lăţimea la bază de circa 5-7 m, a fost distrus în totalitate de constructorii căii ferate.

Menţionăm că în rezultatul periegezelor anterioa-re, de până la distrugerea fortifi caţiei, au fost ob-servate urme ale palisadei reprezentate de bârne carbonizate, evidenţiate în locurile unde, prin ero-ziune sau intervenţii moderne, a fost distrus stra-tul vegetal. Distrugerea stratului actual de călcare şi a stratului cultural în urma activităţilor de con-

strucţie, a făcut să fi e observate, pe toată suprafa-ţă interioară a cetăţii, urmele carbonizate ale unor construcţii de lemn dispărute în incendiu.

Ca rezultat al cercetărilor de salvare din vara 2007, în partea centrală a cetăţii a fost depistată o construcţie de formă rectangulară cu dimensiuni-le de 12×12 m. În interiorul acestei construcţii, în parte ei de N-V, a fost trasată o casetă cu dimen-siunile de 4,2×4,0 m (foto 2; fi g. 2). În rezultat s-a constatat că pe acest loc s-a afl at o amenajare gospodărească adâncită până la 0,75 m de la nive-

Foto 2. Giurgiuleşti. Resturile carbonizate ale unei construcţii din cetate.

Foto 3. Giurgiuleşti. Urme de arsură şi o carapace de broască ţestoasă din construcţie.

Foto 4. Giurgiuleşti. Secţiune prin şanţul de apărare (vedere dinspre est-nord-est).

Foto 5. Giurgiuleşti. Resturi ale palisadei, descoperite în şanţ.


344

lul depistării. În umplutura ei au fost descoperite resturi de bârne carbonizate de peste 5 m lungime având diametrul de circa 35-40 cm. Au mai fost colectate fragmente ceramice de culoare cărămi-zie, modelate la roată, din pastă de lut în amestec cu mult nisip. Tot aici au fost descoperite oase de animale mari şi mici cornute. Materialul ceramic din construcţia adâncită din incinta cetăţii a per-mis încadrarea ei în perioada secolelor XVIII-XIX (fi g. 4/1-7).

Investigaţiile au permis a constata că cetatea de pământ şi lemn de la Giurgiuleşti a fost distru-să în urma unui puternic şi devastator incendiu (foto 3). Totodată, s-a văzut că în puţinele por-ţiuni unde s-a păstrat intact, stratul cultural era neînsemnat. Se pare că fortifi caţia de pământ a fost utilizată efectiv o perioadă relativ scurtă de timp.

S-a constatat, de asemenea, că pe locul unde la sfârşitul secolului al XV-lea a fost construită ce-tatea a existat o aşezare din perioada romană, reprezentată de câteva fragmente de ceramică modelată la roată şi acoperită cu fi rnis roşu, care se încadrează în perioada secolelor II-III d. Chr. (fi g. 3/5) Tot aici au fost descoperite fragmente de ceramică modelată la roată şi ornamentată cu benzi de linii incizate orizontale sau vălurite, da-tate în secolele IX-X d. Chr., atribuită fazei fi nale a culturii Dridu (fi g. 3/3-4). Cele mai numeroase sunt însă fragmentele ceramice de culoare cenu-

şie descoperite în umplutura şanţului de apărare datate, cum am menţionat, în a doua jumătate a secolului al XV-lea - prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Analiza materialului arheologic descoperit în interiorul cetăţii, în şanţul de apărare şi în con-strucţia de suprafaţă, cercetată în partea centra-lă a incintei, permite a considera că fortifi caţia a existat în intervalul de timp cuprins între a doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea. După distrugerea şi abando-narea fortifi caţiei, în perioada modernă, probabil, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în incinta cetăţii părăsite au fost edifi cate amenajări gospodăreşti, de dimensiuni impresionante (12×12 m), utiliza-te, probabil, în calitate de depozite.

Pornind de la faptul că materialele arheologice, în special cel ceramic, datează cetatea în a doua jumătate a secolului al XV-lea - prima jumătate a secolului al XVI-lea, putem presupune că forti-fi caţia de pământ şi lemn de la Giurgiuleşti a fost construită în legătură cu situaţia politică şi mili-tară creată la gurile Dunării şi în sudul Moldovei în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi lupta împotriva expansiunii otomane.

Fig. 2. Giurgiuleşti. Planul construcţiei din cetate.

Fig. 3. Giurgiuleşti. Material arheologic din cetate.

1

2

34

5

7

6


345

Primejdia crescândă a invaziei otomane din această perioadă l-a făcut pe Ştefan cel Mare să conceapă un plan vast de organizare defensivă în sudul şi centrul Moldovei. În calitate de ipote-ză de lucru, până la descoperirea unor materiale documentare suplimentare, vom înainta supozi-ţia că cetatea de la Giurgiuleşti a fost edifi cată în primăvara-vara anului 1484, în perioada imedi-at anterioară pierderii de către Ţara Moldovei a cetăţilor Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (6 august 1484), în urma invaziei armatelor turceşti conduse de sultanul Baiazid al II-lea sau înaintea luptei de la Catlabuga, din toamna anului 1485.

Este cunoscut faptul că pierderea Chiliei şi a Ce-tăţii Albe a adus serioase prejudicii securităţii mi-litate, politice şi economice a Ţării Moldovei. Sis-temul de apărare din parte de sud a ţării, practic, a dispărut. Otomanii şi hoardele tătarilor din Cri-meea puteau pătrunde fără a întâmpina rezisten-ţă în interiorul ţării. Sprijinul real al Poloniei, că-rei Ştefan cel Mare îi adusese omagiu în 4 aprilie 1459 la Overchelăuţi, punând astfel Moldova sub

suzeranitatea coroanei (Istoria românilor 2001, 365), s-a rezumat doar la adresa făcută către sul-tan de a restitui Moldovei cetăţile cucerite, fără a acorda un ajutor real în ostaşi sau alte mijloace (Istoria românilor, 388).

Se pare că anume în această perioadă de mare cumpănă Ştefan cel Mare reface sau construieşte din temelii, în parte centrală, de sud şi de sud-est a ţării, câteva cetăţi de pământ şi lemn, înce-pând cu malul Nistrului în est şi până la Siret în vest (fi g. 5). Fortifi caţiile de pe Nistru trebuiau să apere vadurile pentru a preveni invazia tătarilor dinspre est. Este vorba de consolidarea cetăţii de pământ de la Palanca construită, se pare, încă în anii 1444-1447 (Chirtoagă 2004, 158-173), de că-tre Iurghici, pârcălabul de Cetatea Albă, dar şi a celei de la Ciobruciu, unde, după cum cred unii cercetători, a fost transferată pârcălăbia de la Ce-tatea Albă după 1484 (Eşanu 2001, 109).

Un rol important în planurile militaro-strategice ale lui Ştefan cel Mare a fost atribuit vechiului val roman de pământ – Valul lui Traian de Jos. Dacă este să înaintăm dinspre est spre vest în lungul acestui val de pământ, cunoscut cu numele de

Fig. 4. Giurgiuleşti. Material arheologic din cetate.

1

2 3

4

5

6

7

1

2

3

45

6

7

Fig. 5. Harta unor cetăţi construite sau restabilite de către Ştefan cel Mare până şi după pierderea Chiliei şi a Cetăţii Alba: 1 - Crăciuna; 2 - Bârlad; 3 - Giurgiuleşti; 4 - Tintiul; 5 - Kale (?); 6 - Tatarbunar (?); 7 - Palanca.


346

Valul lui Traian de sud, vom vedea că acesta a intrat în vizorul strategiilor militare moldovene ca fortifi caţie defensivă şi în perioada evului me-diu. În lungul lui au fost descoperite câteva cetăţi de pământ şi lemn edifi cate în perioada medie-vală: Tatarbunar, Kale (Şechirlichitai) şi Tintiul. Asupra acestui aspect a atras atenţie istoricul N. Russev (Russev 1994, 27). Arhitectul M. Şlapac, făcând o analiză comparată detaliată a formelor şi tehnicilor de fortifi care a timpului, consideră că Cetatea de la Tatarbunar, situată în apropiere de lacul Sasâc (Kunduk), din sudul Moldovei me-dievale, având forma de plan „în careu” asemă-nător Cetăţii Noi de lângă Roman, a fost constru-ită de Ştefan cel Mare în această perioadă (Şlapac 2004, 98-100, 140-142). În unele surse medievale aceasta apare cu numele de „Turnul Bugeacului” (Holban 1998, 216). Aşa cum Cetatea Nouă de la Roman a fost reconstruită de Ştefan cel Mare în anul 1483, putem presupune că şi cea de la Ta-tarbunar, ar fi fost edifi cată în legătură directă cu planul complex de apărare elaborat de Ştefan cel Mare din perioada ameninţării otomane. Cetatea de la Tatarbunar fl anca Valul lui Traian de Jos în extremitatea sa de est.

Din acest plan strategic, al cărui pilon central era Valul lui Traian de Jos, pare să fi făcut parte şi ce-tatea de pământ şi lemn edifi cată la Şechirlichitai (azi Suvorovo, r-nul Ismail), numită de localnici Kale (cetate) şi situată lângă lacul Catlabug. Este posibil că anume aici şi nu în câmp deschis s-a dat lupta de la Catlabug în care armatele lui Şte-fan cel Mare au zdrobit trupele lui Malcoci-oglu în toamna anului 1485. Ruinele acesteia erau vă-zute clar de călători până la începutul secolului XX. Cetatea se afl a în partea centrală a Valului menţionat, la jumătatea spaţiului dintre lacul Sa-sâc şi râul Prut. Lipsa unor investigaţii de teren ne privează de posibilitatea de a stabili perioada edifi cării acesteia, însă s-ar putea ca şi ea să fi fost realizată de Ştefan cel Mare în intervalul cronolo-gic menţionat şi să facă parte din sistemul strate-gic creat în lungul Valului lui Traian de Jos.

Tot în această perioadă, Ştefan cel Mare a refăcut cetatea Tintiul. Aceasta este amintită de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (locul unde trebuia să fi e indicat anul refacerii a rămas alb la marele enciclopedist): „Sunt şi pe râul Ialpug în apropierea gurilor sale, vestigiile unei alte cetăţi şi mai vechi (decât cea de la Tatarbunar – I.T.),

numită de popor Tint. Fiind dărâmată defi nitiv la anul ( ) Ştefan cel Mare a restaurat-o, mai în-colo însă turcii au făcut-o una cu pământul, încât locul unde a fost ea este aproape cu neputinţă să-l observi. Din rămăşiţele ei s-a înălţat o altă cetate alături de cea veche” (Cantemir 1975, 45). În opinia lui C.C. Giurescu, numele ei provine de la proprietarii Ignat şi Ion Tintiul cărora Ştefan cel Mare le întăreşte, în septembrie 1483, moşii pe Ialpug (Giurescu 1967, 296). Se ştie că aici a existat, în afară de cetatea de pământ şi lemn, şi un vechi oraş moldovenesc dar şi un ocol cu ace-laşi nume. Unele documente îl menţionează până târziu în epoca modernă, uşor modifi cat „Tenti-ul”. Gh. Ghibănescu a publicat un document de la 12 august 1752, în care editorul menţionează că „în harta olatului Greceni, care are dincoace (la vest – I.T.) de Prut în faţă Oancea şi Rogojeni, iar spre răsărit merge până în apa Ialpugului se vede însemnat moşia „Tintiul” la apus de satul Burla-cu, iar Pustiul e dat la nord de Burlacu” (Ghibă-nescu, IX, 250). Un alt document de la 14 august 1754 arată că moşia „Tentil” se întindea „pe lângă troian (Valul lui Traian de Jos – I.T.), pe Cahul despre răsărit” (Uricarul X, 63).

Se pare din aceeaşi stratagemă militară făcea par-te şi fortifi caţia de la Bârlad edifi cată în timpul primejdiei invaziei otomane. Dimitrie Cantemir menţionează că la o milă italiană mai jos de ora-şul actual (Bârlad – n.n.) „se văd rămăşiţele unei cetăţi foarte vechi”, astăzi denumită cetate (Can-temir 1975, 34). M.D. Matei o crede construită în grabă pe la 1476 (Matei 1961, 649) şi care, în opinia cercetătorului, a avut o viaţă scurtă (Matei 1961, 653), fi ind distrusă de un incendiu provocat de înşişi constructorii ei. Pe de altă parte, repu-tatul cercetător de la Iaşi Al. Andronic consideră că această cetate nu a fost părăsită şi evacuată de apărători, cu atât mai mult de constructorii edifi -ciului, ci a fost folosită efectiv în lupta împotriva otomailor. Autorul motivează supoziţia sa prin descoperirea în incinta cetăţii a unui tun medi-eval, singur la acea vreme din vremea lui Ştefan cel Mare, utilizat, probabil, împotriva turcilor în campaniile din anii 1475 şi 1476 (Andronic 1970, 414).

Din şirul acestor fortifi caţii menite să consolide-ze hotarul de sud al ţării făcea parte şi cea de la Independenţa, identifi cată cu cetatea Crăciuna din izvoarele medievale. Aceasta a fost luată de


347

Ştefan cel Mare de la munteni în anul 1482 (An-ghel 1978, 242). M. Şlapac vede asemănări mari între sistemul de apărare a celor două cetăţi, de la Bârlad şi Independenţa, ambele fi ind categori-site de cercetătoare ca „fortifi caţii de campanie” (Şlapac 2004, 70). Cetatea Crăciuna a funcţionat, în opinia cercetătorilor, până în anul 1484 când a fost distrusă de un puternic incendiu, provocat de luptele antiotomane.

Unul din cercetătorii fortifi caţiilor medievale din timpul lui Ştefan cel Mare, Gh.Anghel, consideră că în sistemul complex de apărare construit de marele voievod în această perioadă putem inclu-de, de rând cu fortifi caţiile cu palisade de lemn şi valuri de pământ de la Bârlad, şi pe cea de la Soroca, din prima fază. Istoricul Andrei Eşanu crede că cetatea de pământ şi lemn de la Soroca, situată pe locul actualei cetăţi de piatră, desco-perită în timpul investigaţiilor efectuate de Gh. Cebotarenco, a fost construită în anul 1499, deci ceva mai târziu decât intervalul de timp analizat de noi, pentru a preveni atacurile tătarilor din-spre est. Este cunoscut că în acest an aici a fost instituită o pârcălăbie, condusă de Costea (Eşanu 2001, 111).

În afară de cetatea de pământ de la Soroca, care apăra hotarele de est ale Ţării Moldovei, Gh. Anghel mai include în sistemul de fortifi caţii ri-dicate în această perioadă şi pe cea de la Orhei (corect ar fi Orheiul Vechi – n.n.). Documentele vremii indică faptul că Ştefan cel Mare numeşte în anul 1470 în funcţie de pârcălab de Orhei pe Radu Gangur (Eşanu 2002, 9-15). Această opi-nie este susţinută şi de către P. Bârnea care cre-de că în perioada lui Ştefan (anii 1466-1470) aici au fost efectuate importante activităţi defensive (cit. apud Şlapac 2004, 84). A. Eşanu consideră că aceste lucrări de fortifi care au fost efectuate la Orheiul Vechi ceva mai târziu, în anii 70-80 ai secolului al XV-lea (Eşanu 2001, 227). Pe de altă parte, Gh. Postică în una din ultimele sale lucrări monografi ce menţionează că în contex-tul lucrărilor de fortifi care de la Orheiul Vechi, în această perioadă au fost reparate zidurile ci-tadelei, care a fost înzestrată cu arme de foc. În calitate de exemplu sunt aduse cele două tunuri de bronz descoperite într-o construcţie săpată în roca din incinta citadelei (Postică 2006, 192). Se consideră că Orheiul Vechi a fost devastat de tă-tari în anul 1499.

Gh. Anghel considera că în timpul lui Ştefan cel Mare sistemul defensiv era alcătuit din 11 forti-fi caţii, dintre care doar trei erau din pământ şi lemn (Anghel 1978, 258). Dintre fortifi caţiile de pământ sunt evidenţiate cele de la Bârlad, Ber-checi şi Crăciun. M. Şlapac completează această listă cu cetăţile de pământ de la Soroca şi Tighi-na. Noi credem că numărul fortifi caţiilor con-struite din nou sau refăcute de Ştefan cel Mare în această perioadă a fost cu mult mai mare. La cele menţionate anterior, putem adăuga cetăţi-le de pământ şi lemn de la Tintiul, Tatarbunar, Kale (Şechirlichitai), Palanca, Ciobruciu şi Giur-giuleşti.

În concluzie, vom menţiona că cetatea de pământ şi lemn de la Giurgiuleşti a putut face parte din complexul de construcţii fortifi cate ridicate de Ştefan cel Mare pentru a preveni invazia arma-telor otomane de la sfârşitul secolului al XV-lea. De rând cu cetăţile cu ziduri de piatră, constru-ite din nou (Roman) sau doar refăcute (Cetatea Albă, Chilia) şi consolidate, domnitorul a edifi cat şi fortifi caţii cu şanţuri, palisade de lemn şi va-luri de pământ. Dintre acestea un anumit rol în apărarea hotarelor de sud l-a jucat şi cetatea de la Giurgiuleşti care apăra trecerea peste vadul de la Prut.

Istoricul Ion Chirtoagă, analizând particulari-tăţile expediţiei sultanului Baiazid al II-lea din vara anului 1484 pornită pentru a cuceri Chilia şi Cetatea Albă, face trimitere la un document tur-cesc3, publicat de Nicoară Beldiceanu în revista Sudost-Forshungen din 1964, în care se menţi-onează că sultanul a trimis o parte din ostaşi la vadul de la Prut, pentru a preîntâmpina un eventual atac al moldovenilor în spatele armate-lor sale (Chirtoagă 1999, 89-90). Dacă, eventual, în acest document nu este vorba despre Vadul de la Isaccea, unde nu a fost identifi cată o for-tifi caţie, putem crede că corpul de armată oto-man a fost trimis pentru a anihila fortifi caţia de la Giurgiuleşti.

3 Aici este identifi cat un document în care apare Vadul de la Prut, probabil trecerea peste râu numită Vadul Boului din preajma cetăţii, dacă, eventual, nu ar fi cel de la Vadul lui Isac, unde au fost plasate trupe otomane pentru a preveni un atac neaşteptat al oştilor moldovenilor.


348

Bibliografi e

Andronic 1970: Alexandru Andronic, Fortifi caţiile medievale din Moldova. Memoria Antiquitatis II,1970, 403-416.

Andronic 1995: Alexandru Andronic, Din problematica genezei oraşelor medievale româneşti de la est de Car-paţi. Modele. ArhMold XVIII, 1995, 207-212.

Anghel 1978: Gheorghe Angel, Cetăţile medievale ale Moldovei lui Ştefan cel Mare. Apulum XVI, 1978, 239-259.

Anghel 1981: Tipologia cetăţilor medievale din România. Apulum XIX, 1981, 151-163.

Bacumenco 2003: L. Bacumenco, Structuri geospaţiale în zona Codrii Orheiului şi raporturile lor cu elementul antropic. ArhMold XXVI, 179-194.

Bacumenco 2006: Ludmila Bacumenco, Ţinutul Orheiului în secolele XV-XVI (Iaşi 2006).

Beldiceanu 1964: Nicoară Beldiceanu, La conquête de cites marchandes de Kilia et de Cetatea Albă par Baiazid II. Sudost-Forschungen, t. XXIII, 1964.

Cantemir 1975: Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei (Chişinău 1975).

Chirtoagă 1996: Ion Chirtoagă, Renii, Destin românesc 3 1996, 111-123.

Chirtoagă 1996: Ion Chirtoagă, Ciobriciu, Revista de Istorie a Moldovei 2 (26), 1996, 67-84.

Chirtoagă 2004: Ion Chirtoagă, Târguri şi cetăţi din sud-estul Moldovei (secolul al XIV-lea–începutul secolului al XIX-lea) (Chişinău 2004).

Chiţescu 1968: Lucian Chiţescu, Noi consideraţii arheologico-istorice în legătură cu cetatea Crăciuna. SCIV 1, 19, 1968, 81-94.

Cupşa 1959: I.Cupşa, Arta militară a moldovenilor în a doua jumătate a secolului al XV-lea (Bucureşti 1959).

Denize 2001: Eugen Denize, Ştefan cel Mare şi luptele cu turcii. O nouă abordare. Studii şi materiale de istorie medie XIX, 2001, 115-128.

Eşanu 2001: Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Moldova medievală. Structuri executive, militare şi ecleziastice (Chişinău 2001), 381.

Eşanu 2002: Valentina Eşanu, Pârcălabii de Orhei în epoca lui Ştefan cel Mare. Destin românesc 1, IX, 2002, 9-15.

Floareş 2005: D. Floareş, Fortifi caţiile Ţării Moldovei din secolele XIV-XVII (Iaşi 2005).

Florescu 1966: Adrian C.Florescu, Observaţii asupra sistemului de fortifi caţii al aşezărilor cucuteniene din Mol-dova. ArhMold IV, 1966, 23-37.

Gheorghiu 2004: T.O. Gheorghiu, Începuturi ale urbanisticii medievale româneşti extracarpatice – secolele XIII-XVI. ArhMold XXVII, 2004, 137-163.

Giurescu 1967: C.C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea (Bucureşti 1967).

Ghibănescu 1914: Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. IX (Acta Catargiu) (Iaşi 1916).

Gorodenco 2000: Anatol Gorodenco, Ceramica locală de la Orheiul Vechi în secolele XIV-XVI (Brăila 2000).

Haheu 1993: Vasile Haheu, Repertoriul monumentelor arheologice din Republica Moldova. Raionul Vulcăneşti. In: Arhiva Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, 1993, nr. 44 „a”.

Hîncu 1993: I.Gh. Hîncu, Cetăţi antice şi medievale timpurii din Republica Moldova (Chişinău 1993).

Hîncu 2003: Ion Hîncu, Vetre strămoşeşti din Republica Moldova. Materiale arheologice informativ-didactice (Chişinău 2000).

Holban 1998: E.Şt. Holban, Dicţionar cronologic (Chişinău 1998).

Iftimi 1997: Sorin Iftimi, Ţinutul Iaşilor în evul mediu (I), Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldo-vei. Serie nouă II-III, 1996-1997.

Istoria românilor 2001: Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea creştină către Europa „patriilor” (Bu-cureşti 2001).

Matei 1959: M.D. Matei, Date noi în legătură cu cetatea de pământ de la Bîrlad, SCIV 1, X, 1959, 117-134.

Matei 1961: M.D. Matei, Săpăturile de salvare din cetatea de pământ de la Bîrlad. MCA VII, 1961, 645-655.

Matei 1997: M.D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească. Până în secolul al XVII-lea (Iaşi 1997).

Mocanu 1999: Maria Mocanu, Giurgiuleşti. Monografi e etnofolclorică (Chişinău 1999).

Musteaţă 2005: Sergiu Musteaţă, Populaţia spaţiului Pruto-Nistrean în secolele VIII-IX (Chişinău 2005).

Nesterov 1994: Tamara Nesterov, Monumente de arhitectură fortifi cată defensivă. In: Monumente de istorie şi cultură din Republica Moldova (Chişinău 1994), 155-160.


349

Nesterov 2003: Tamara Nesterov, Situl Orheiul Vechi. Monumente de arhitectură (Chişinău 2003).

Petrescu-Dîmboviţa, Teodor 1987: Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Dan Gh. Teodor, Sisteme de fortifi caţii medi-evale timpurii la est de Carpaţi. Aşezarea de la Fundu Herţii (jud. Botoşani) (Iaşi 1987).

Popa 1999: Alexandru Popa, Romains ou barbares? Architecture en pierre dans le barbaricum a l”epoque romai-ne tardive (sur le materiel archeologique du nord-ouest du Pont Euxin) (Chişinău 2001).

Postică 2000: Gheorghe Postică, Observaţii stratigrafi ce privind cetatea medievală de pământ de la Orheiul Vechi (în baza investigaţiilor arheologice din anii 1996-1999). In: Symposia Professorum ULIM (Chişinău 2000), 10-14.

Postică 2005a: Gheorghe Postică, Consideraţii privind „citadela de pământ” de la Orheiul Vechi în lumina săpă-turilor arheologice din anii 1996-2001. Revista arheologică, s.n. 1, vol. 1, 2005, 133-151.

Postică 2005b: Gheorghe Postică, Vestigii arheologice din perioada lui Ştefan cel Mare la Orheiul Vechi. In: Ştefan cel Mare – personalitate marcantă în istoria Europei (500 de ani de la trecerea în eternitate). Referate şi comunicări (Chişinău 2005), 11-15.

Postică 2006: Gheorghe Postică, Orheiul Vechi. Cercetări arheologice 1996-2001 (Iaşi 2001).

Sava et al. 1995: E. Sava, I. Manzura, M. Tcaciuc, S. Kurceatov, V. Bubulici, R. Rabinovici, V. Ghuchin, R. Alaiba, M. Bădău-Wittenberger, Investigaţiile istorico-arheologice efectuate în microzona istorico-naturală Rudi-Tă-tărăuca Nouă-Arioneşti – raionul Donduşeni, Republica Moldova. In: Cercetări arheologice în aria nord-tracă, I (Bucureşti 1995), 281-357.

Spinei 1993: Victor Spinei, Comerţul şi geneza oraşelor din sud-estul Moldovei (secolele XIII-XIV). Analele Bră-ilei I, 1993, 171-236.

Spinei 1994: Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV (Chişinău 1994).

Spinei 1996a: Victor Spinei, Generalităţi privind geneza oraşelor medievale din Moldova. Arheologia Medievală I, 1996, 35-53.

Spinei 1996b: Victor Spinei, La genèse des villes médiévales de Moldavie. In: (Ed. R. Franovich, G.P.Brogiolo, S.Gelichi, R.Hodges, H.Steuer XIII International Congress of Prehistoric and Protohistoric Sciences, Forli, Ita-lia, 8/14 september 1996, 14, Archaeology and History og the Middle Ages, , (Forli 1996), 55-70.

Spinei 2005: Victor Spinei, Note sull”evoluzione dela Moldavia prima di Stefano il Grande. Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, VI-VII, no. 6-7, 2004-2005 (Bucarest-Venezia 2005), 13-49.

Şlapac 1998: Mariana Şlapac, Cetatea Albă. Studiu de arhitectură medievală militară (Chişinău 1998).

Şlapac 2004: Mariana Şlapac, Cetăţi medievale din Moldova (mijlocul secolului al XIV-lea–mijlocul secolului al XVI-lea) (Chişinău 2004).

Teodor 1978: Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice şi istorice la problema formării poporului român (Iaşi 1978).

Teodor 2001: Dan Gh. Teodor, Aşezarea întărită medievală timpurie de la Dersca – Botoşani. Hierasus XI, 2001, 107-108.

Zaharia, Petrescu-Dîmboviţa, Zaharia, 1970: N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova din paleolitic pînă în secolul al XVIII-lea (Bucureşti 1970).

Абызова, Бырня, Нудельман 1982: Е.Н. Абызова, П.П. Бырня, А.А. Недельман, Древности Старого Орхея. Молдавский период (Кишинев 1982).

Бырня 1984: П.П. Бырня, Молдавский средневековый город в Днестровско-Прутском междуречье (XV–начало XVI в.) (Кишинев 1984).

Бырня 1991: П.П. Бырня, К проблеме градообразования в Поднестровье в период раннего средневековья. В сб.: Древности Юго-Запада СССР (I – середина II тысячелетия н.э.) (Кишинев 1991), 186-205.

Власенко 1983: И.Г. Власенко, Древнерусский слой городища Мерешовка (по раскопкам 1980 г.). В сб.: Археологические исследования в Молдавии в 1979-1980 гг. (Кишинев 1983), 77-88.

Власенко 1990: И.Г. Власенко, Исследования городища Речула. В сб.: Археологические исследования в Молдавии в 1985 г. (Кишинев 1990), 211-229;

Гольцева, Кашуба 1995: Н.В. Гольцева, М.Т. Кашуба, Глинжень II. Многослойный памятник Среднего Поднестровья (Материалы раскопок 1978-79 гг. и 1989-1990 гг.) (Тирасполь 1995).

Костин 1972: Мирон Костин, Летописецул Цэрый Молдовей де ла Аарон-водэ ынкоаче, (Кишинэу 1972).

Крыжановская, Руcсев 1957: К.П. Крыжановская, Е.М. Руcсев, Устройство задунайских переселенцев в Бессарабии и деятельность А.П. Юшневского. Сборник документов (Кишинев 1957).

Матей, Кицеску 1969: М.Д. Матей, Л. Кицеску, Некоторые исторические выводы археологического ис-следования земляной крепости в Бырладе, Dacia, n.s. VII, 1969, 439-465.

Рабинович 2006: Р. Рабинович, О происхождении и функциональном назначении средневековых круг-лых городищ в Пруто-Днестровском междуречье. Revista arheologică. s.n. 1-23, vol. II, 2006, 181-197.


350

Руссев 1994: Николай Руссев, Два пассажа из «Описания Молдавии» Димитрия Кантемира: перспективы археологической интерпретации (Предварительные соображения), Revista de istorie a Moldovei 2, 1994, 24-28.

Руссев 2000: Н.Д. Руссев, На грани миров и эпох. Города низовьев Дуная и Днестра в конце XIII- XIV вв. (Кишинев 2000).

Федоров 1953: Г.Б. Федоров, Городище Екимауцы. КСИА 50, 1953, 104-126.

Федоров, Чеботаренко 1974: Г.Б. Федоров, Г.Ф. Чеботаренко, Памятники древних славян (VI-XIII вв.). Археологическая карта Молдавии, вып. 6 (Кишинев 1974).

Чеботаренко 1973: Г.Ф. Чеботаренко, Калфа – городище VIII-X вв. на Днестре (Кишинев 1973).

The Giurgiuleşti earthen fortress. Preliminary research results

Abstract

The Giurgiuleşti earthen fortress is situated on the left bank of the Prut river, on a high cape, at a distance of ap-proximately 1500 meters from where the river fl ows into the Danube and defends the shallow river known as “Vadul Boului”. Several opposite hypotheses have been advanced regarding provenance and dating of the fortress.

In connection with the building of a section of the railroad Cahul-Giurgiuleşti in 2007, along the route and on the cape “Cetatea” very limited rescue excavations were carried out. Thus, a ditch and burnt remains of a wooden pali-sade have been discovered as the result of excavations. “Mushatin type” ceramic vessels were found at the bottom of the ditch, researched and dated second half of 15th - beginning of 16th centuries.

Inside the earthen fortress a half-earth type construction (12×12 m) had been revealed and partially researched. The pottery allowed to date the construction to 18th – beginning of 19th centuries.

It is proposed that the earth fortress near Giurgiuleşti was constructed in view of the deterioration of the political and military situation in the Lower Danube in the middle 80s of the 15th century.

Apparently, it was erected before the Ottoman forces conquered the Moldavian fortresses Chilia and Cetatea Albă in 1484 or right after their loss in order to fortify the southern boundaries of Moldova along the Lower Troian mound. According to the Moldavian chronicle, several earthen and stone fortresses such as Birlad, Tintiul, Cetatea Nouă, and Palanca on the Dniester river had been constructed, restored and fortifi ed because of the Turkish inva-sion. Among them could be constructed the earthen fortress on the Prut river researched by us which subsisted for a very short time.

In the end of 18th – beginning of 19th centuries during Russo-Turkish wars, food and household warehouses were constructed inside the deserted fortress, afterwards revealed by the archaeologists.

List of illustrations:

Fig.1. Giurgiuleşti. Location of the fortress.

Fig. 2. Giurgiuleşti. Construction plan from the earthen fortress.

Fig. 3. Giurgiuleşti. Archaeological material from the fortress.

Fig. 4. Giurgiuleşti. Archaeological material from the fortress.

Fig. 5. Location map of some fortresses constructed or reconstructed by Stephan the Great before and after the loss of Chilia and Cetatea Albă.

Photo 1. Giurgiuleşti. View of the fortress in 2007.

Photo 2. Giurgiuleşti. Burnt remains of the construction from the fortress.

Photo 3. Giurgiuleşti. Burning caused by fi re and remains of the tortoise shells inside the construction.

Photo 4. Giurgiuleşti. Vertical cut of the fortifi cation ditch. East-south-east view.

Photo 5. Giurgiuleşti. Traces of the wooden palisade from the bottom of the fortifi cation ditch.

Средневековая земляная крепость Джюрджюлешть. Предварительные результаты исследования

Резюме

Земляная крепость из Джюрджюлешть расположена на левом берегу р. Прут, на высоком коренном мысу, на расстоянии около 1500 м от еë впадения в Дунай. Она защищает брод, известный под названием «Ва-дул Боулуй». Относительно происхождения крепости и периода еë функционирования было высказано несколько противоположных гипотез.


351

В 2007 г. в связи со строительством участка железной дороги Кагул-Джюрджюлешть вдоль трассы и на мысу «Четатеа» произведены небольшие, очень ограниченные по размерам спасательные раскопки. Были выявлены и исследованы ров и вал, а также сгоревшие остатки деревянного палисада. Керамический ма-териал со дна рва представлен сосудами «мушатинского типа», относящегося ко второй половине XV – на-чалу XVI вв. Во внутренней части земляной крепости обнаружено и частично исследовано сооружение по-луземляночного типа, размерами 12×12 м. Керамический материал позволил отнести данный комплекс ко второй половине XVIII–началу XIX вв.

Предполагается, что земляная крепость близ Джюрджюлешть была построена в связи с ухудшением поли-тической и военной обстановке на Нижнем Дунае в середине 80-х гг. XV в. По-видимому, она была возве-дена до завоевания османскими войсками крепостей молдавского государства Килия и Четатя Албэ в 1484 г. или сразу после их потери для укрепления южных рубежей Молдовы вдоль Нижнего Траянова вала. В связи с нашествием турецких войск были построены, отреставрированы или усиленны, согласно молдав-ским летописям, несколько каменных и земляных крепостей, среди которых упомянуты Бырлад, Тинтюл, Четатя Ноуэ близ Романа, Паланка на Днестре и другие. Среди них могла быть построена и исследованная нами земляная крепость на р. Прут, которая просуществовала очень короткое время.

В конце XVIII–начале XIX вв. в период русско-турецких войн внутри заброшенной крепости были построе-ны продовольственные и хозяйственные склады, остатки которых и были выявлены при раскопках.

Список иллюстраций:

Рис. 1. Джюрджюлешть. Расположение крепости.

Рис. 2. Джюрджюлешть. План сооружения из крепости.

Рис. 3. Джюрджюлешть. Археологический материал из крепости.

Рис. 4. Джюрджюлешть. Археологический материал из крепости.

Рис. 5. Карта расположения некоторых крепостей, построенных или восстановленных Стефаном Великим до и после потери Килии и Четатя Албэ.

Фото 1. Джюрджюлешть. Вид крепости в 2007 г.

Фото 2. Джюрджюлешть. Сгоревшие остатки сооружения из крепости.

Фото 3. Джюрджюлешть. Прожог от пожарища и остатки панцирей черепах внутри сооружения из крепости.

Фото 4. Джюрджюлешть. Разрез оборонительного рва крепости (вид с востока-северо-востока).

Фото 5. Джюрджюлешть. Следа деревянного палисада со дна оборонительного рва крепости.

11.03.2008

Dr. Ion Tentiuc, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, str. 31 August, 121-A, MD-2012 Chişinău, Republica Moldova;

Valeriu Bubulici, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, str. 31 August, 121-A, MD-2012 Chişinău, Republica Moldova, e-mail: [email protected];

Serghei Agulnicov, Institutul Patrimoniului Cultural al AŞM, bul. Ştefan cel Mare, 1, MD-2001 Chişinău, Republica Moldova

cetatea medievalĂ de pĂmÂnt de la giurgiuleŞti

Documents