ceremoniileCe semnificații au

în Biserica AdventistăFLORIN LĂIU

tabla

01

de materiiFormă si fond

Botezul prin scufundare

Cina Domnului

Hirotonia (punerea mâinilor)

Ceremonii traditionale si conventionale

Bibliografie

02

05

08

12

13

21

formă

02

și fondCeremonia este o întâlnire fericită între ludic şi solemn, este jocul cel mai serios în care celebrarea se îmbină cu gestul simbolic, cu limbajul dramatic. Semnificaţia unei ceremonii este legată de originea ei, dar şi de elocvenţa gesturilor ei.

Religioase (ritualuri) sau laice (de tradiţie populară, civile, ceremoniile sunt strâns legate de viaţa social-culturală a oamenilor din toate timpurile şi de toate convingerile. Dumnezeu Însuşi a făcut gesturi ceremoniale la Facerea lumii, gesturi simbolice care nu erau necesare în sine, dar a căror semnificaţie a rămas peste timp. Chiar şi ateii sau agnosticii practică anumite ceremonii pentru momentele mai importante ale vieţii.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât nu i S-a adresat doar prin cuvinte, ci şi prin gesturi.

formăși fond

formă

03

și fond

Iar ca amintire a Cuvântului dramatic prin care El a vorbit, Dumnezeu a lăsat Bisericii ritualuri care să ne facă să retrăim

gestul divin original, să fim pătrunşi de el.

Există ceremonii poruncite şi reglementate de Dumnezeu, cum ar fi Botezul şi Cina Domnului, şi ceremonii convenţionale,

care se înscriu în cadrul unor principii divine, dar care nu sunt reglementate de Scriptură, cum ar fi ceremoniile ocazionate

de naştere, absolvire, căsătorie, înmormântare etc. Ceremonii religioase pe cale de dispariţie sunt serviciul divin din familie

(cel puţin săptămânal, dacă nu zilnic), apoi deschiderea şi închiderea sabatului, atât în familie, cât şi în Biserică. Dintre

toate ceremoniile, acestea s-ar putea dovedi cele mai „mântuitoare”.

Serviciile divine obişnuite, din Biserică sau din familie, au tendinţa naturală spre ceremonial, cerând ordine, reverenţă şi solemnitate. Credincioşii pot alege ca unele întâlniri să le facă

într-un mod mai degajat, spontan şi chiar cu improvizaţii.

Dar serviciile divine propriu-zise nu pot fi improvizate. Chiar dacă formula liturgică se poate schimba, oficianţii trebuie să

ştie dinainte ce au de făcut.

formăși fond

Ceremoniile care nu aduc nici o surpriză încurajează plictiseala, iar improvizaţiile pot degenera în dezordine şi în profanare (1 Cor 14:23.40).

Toate aceste ceremonii însă, în detaliile desfăşurării lor, depind adesea de tradiţii locale şi de diverse influenţe. Poziţia şi gesturile rugăciunii nu mai sunt astăzi ca în vremurile biblice (Ex 9:33, 1 Tim 2:8). Diferă şi muzica folosită, şi psihologia manifestării religioase (fiind mai reţinută în cazul credinciosului cultivat de astăzi, şi mai exteriorizantă şi mai exuberantă în antichitate şi în culturile contemporane mai rudimentare).

În ce priveşte desfăşurarea ceremoniilor, cea mai înţeleaptă soluţie este aceea ca reprezentanţii Bisericii să folosească Manualul Bisericii, care oferă atât temeiurile inspirate, cât şi hotărârile celui mai înalt for al Bisericii – Conferinţa Generală în sesiune.

04

botezulScăldarea (imersiunea) a fost practicată ca ritual înaintea erei

creştine, de către evrei sau neevrei, doar că nu era un ritual obligatoriu pentru toată lumea. Încă din vremea lui Moise,

preoţii se „botezau” înainte de a face serviciul divin, iar diverse abluţiuni erau practicate şi de păgâni. Până astăzi,

hinduşii intră în apa Gangelui ca să se curăţească de păcate.

În epoca elenistică, prozeliţilor câştigaţi de iudei li s-a impus şi o „spălare” purificatoare, afară de circumcizie, iar

esenienii de la Qumran, ca farisei extremi ce erau, practicau şi botezuri dese.

Noutatea pe care a adus-o Ioan nu era ritualul în sine, nici forma lui exactă. Liderii iudei nu contestau acest ritual, ci autoritatea lui Ioan de a-l administra iudeilor (Ioan 1:25),

fiindcă el nu predica păgânilor, ci chema pe iudei la pocăinţă generală şi totală, în vederea împărăţiei lui Messía.. Unii

dintre urmaşii lui Ioan au îmbrăţişat creştinismul, primind botezul creştin (Ioan 1:40, Fapt. Apost.

18:25-26, 19:3), alţii au rămas separaţi de creştinism, nerecunoscând pe Iisus

ca Messía, rătăcindu-se tot mai mult şi fiind cunoscuţi până târziu, sub

numele de hemerobaptişti.

prin scufundarebotezul

prin scufundare

05

botezulApostolii lui Iisus au adăugat o dimensiune nouă semnificaţiei botezului. Dacă, în cazul lui Ioan, botezul era un ritual care însoţea pocăinţa iudeilor în vederea venirii lui Messía, botezul creştin, pe care-l administrau apostolii, era mărturisirea că Messía a venit, în persoana lui Iisus din Nazaret, şi că numai în moartea şi învierea Lui avem curăţirea şi înnoirea vieţii (Rom 6:4, 1 Petru 3:21). Acest botez se făcea „în singurul Nume al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Matei 28:19) şi era urmat de primirea Duhului Sfânt, cu darurile Lui specifice. De aceea, botezul lui Ioan nu este suficient pentru a fi creştin, precum nici botezul cu apă nu este suficient (Fapt. Apost. 10:47, 11:16, 19:2-6).

Deoarece botezul nu este un mister ca în magia albă, ci un ritual simbolic care însoţeşte, confirmă şi amplifică experienţa spirituală a pocăinţei, el nu este valid decât atunci când este administrat la cerere, pe baza credinţei personale, care implică un minimum necesar de înţelegere a adevărului (Marcu 16:16). Botezul evanghelic nu se administrează la câteva zile, nici la 30 de ani, ci la vârsta credinţei. Dumnezeu a fost onorat de copiii care şi-au predat Domnului viaţa prin botez, la vârsta cea mai fragedă (9-12 ani), în timp ce pe alţii i-a aşteptat cu răbdare, decenii de-a rândul, să se întoarcă de la viaţa păgână şi egoistă.

botezulprin scufundare

06

botezul

Ceremonia botezului este simplă în esenţă, dar merită celebrată cu toată bucuria de care suntem în stare („precum în cer, aşa şi pe pământ”!), făcând o sărbătoare din botezul unui singur suflet care se pocăieşte (Luca 15:7). Este foarte important ca totul să se desfăşoare cu decenţă şi în ordine,

dar bucuria sărbătorii trebuie amplificată prin orice mijloc pe care-l avem la îndemână. Candidatul trebuie să simtă iubirea primitoare a lui Dumnezeu, prin îmbrăţişarea caldă a Bisericii.

Aceasta face mai mult pentru el decât catehizarea (Fapt. Apost. 16:33).

Prin botez, mărturisim în mod dramatic că acceptăm moartea lui Iisus ca fiind moartea noastră faţă de trecutul care locuieşte în noi şi că trăim prin Duhul Sfânt la o viaţă asemenea lui Iisus. Această mărturisire are valoarea unui

jurământ de dedicare, dar are loc mai întâi mărturisirea credinţei că Christos a făcut, face şi va face totul pentru noi. De aceea, nu trebuie să fim

„pregătiţi” sau „acceptabili” pentru botez, în sensul că nu aşteptăm să biruim orice

defect, ci trebuie să avem o pocăinţă sinceră, vizibilă deja în faptele noastre

(Matei 3:7-8).

prin scufundare

07

cinaDomnului

Numită şi euharistie (mulţumire), masa părtăşiei în Domnul are în fond aceeaşi semnificaţie rituală, ca şi botezul, întărind legătura noastră cu Domnul Christos. Dacă botezul este ritualul naşterii în credinţă, Cina Domnului ne învaţă creşterea în credinţă, prin hrănirea cu Cuvântul lui Dumnezeu – Evanghelia lui Iisus, Cel care s-a jertfit ca să ne dea viaţă (Ioan 6:22-58).

Într-o formă sau alta, mese rituale existau şi în sistemul iudaic, în care împărtăşirea cu carnea jertfei avea o semnificaţie asemănătoare (Evrei 10:10-13, 1 Cor. 10:18-21). Domnul Iisus a instituit ritualul Sfintei Cine atunci când a mâncat ultima cină pascală cu ucenicii Lui (Luca 22:7-23). El a înlocuit mielul de Paşte cu propria Sa Fiinţă care Se sacrifica, oferindu-Se ca pâine frântă şi sânge vărsat pentru ca noi să trăim şi să creştem. Pentru a accentua acest adevăr, El a transformat pâinea pascală (azimă) şi băutura obţinută din strugure (Exod. 12:19, 1 Cor. 5:7-8, Marcu 11:25, Fapt. Apost. 2:13) în simboluri ale trupului şi ale sângelui Său jertfite pentru noi.

08

cinaDomnului

Ca şi în cazul botezului, euharistia este un sacrament, numai în sensul că este o ceremonie sacră, un ritual solemn.

Scopul mesei comuniunii este numai didactic, spiritual, neavând semnificaţii mistice sau magice (Ioan 6:58.63).

Ea accentuează cuvântul Evangheliei prin limbajul ritual, aducându-l mai aproape de înţelegerea omului, prin

mijloacele cele mai sensibile. Prezenţa lui Iisus nu este în pâine sau împreună cu pâinea, ci prin Spiritul Lui pe care-L

oferă atât comunicanţilor, cât şi oficiantului, prin credinţa în cuvântul Evangheliei, ori de câte ori este predicat Christos.

Pastorul oficiant nu binecuvintează elementele, ci rugăciunea lui este o binecuvântare (laudă) adresată lui Dumnezeu,

după modelul tradiţional iudaic al rugăciunii de mulţumire la masă, care începe întotdeauna cu cuvintele „Binecuvântat să

fii Tu, Doamne, ...” (Matei 14:19, 26:26, Marcu 14:22, Luca 2:28). Elementele pe care le mâncăm

nu-şi schimbă substanţa cu nimic.

Cu ocazia Sfintei Cine, Domnul a transformat şi semnificaţia spălării picioarelor dintr-un act banal, care ţinea nu numai

de igienă, ci şi de ceremonialul laic – convenţional şi tradiţional – al ospitalităţii (Gen. 18:4, Jud. 19:21, 1 Sam. 25:41, Luca 7:44), într-un ritual profund al iubirii frăţeşti,

singura introducere legitimă la masa Domnului, un bun venit pe care l-am auzit de la Domnul şi-l transmitem mai departe.

cinaDomnului

09

Ritualul spălării picioarelor nu înseamnă umilinţă în sensul că trebuie să mă aplec să spăl picioarele altuia, întrucât şi celălalt spală picioarele mele (Ioan 13:5-15). Petru nu a înţeles la început semnificaţia. Ea era mult mai profundă decât ceea ce se vedea. Acea spălare era un simbol al curăţirii făcute de Iisus prin jertfa Sa. După moartea şi învierea lui Iisus, Petru a înţeles ce însemna aplecarea Celui ce Se coborâse din Cer.

Când îngenunchez ca să spăl picioarele oricăruia dintre cei veniţi la Cină, mă gândesc la umilinţa Aceluia Care a coborât până în mormânt, pentru ca, prin aceasta, să invite Acasă pe toţi cei pierduţi. Momentul spălării picioarelor este un act la fel de sacru ca frângerea pâinii şi nu este momentul pentru vorbărie deşartă, discuţii administrative şi atmosferă de bâlci.

Observ cu plăcere pe unii care au inclus în această ceremonie şi obiceiul de a se ruga înainte sau în timp ce spală picioarele celuilalt. Spălând picioarele fratelui tău / surorii tale, mărturiseşti Domnului, într-un mod simbolic, că eşti dispus să te sacrifici pentru el / ea, la nevoie, aşa cum a făcut Iisus. Numai astfel eşti pregătit să mănânci din pâinea comuniunii, care ne învaţă, între altele, că toţi suntem un singur trup în Christos.

cinaDomnului

10

cinaDomnului

Cina Domnului este un ritual solemn, dar în nici un caz nu trebuie să aibă un

caracter apăsător, funerar.

Memorialul mântuirii noastre trebuie celebrat cu bucurie şi merită să devină cea mai strălucită sărbătoare. Chiar şi

forma şi cadrul desfăşurării liturgice se pot schimba, de la o ocazie la alta, pentru a da evenimentului un aer proaspăt şi,

în acelaşi timp, autentic, aşa cum se practică în Biserica mondială.

În ce priveşte participarea, Cina Domnului este un ritual deschis, la care poate participa oricine, cu condiţia să

acceptă avertizarea apostolică din 1 Corinteni 11:27-29 şi să ia parte la ceremonia spălării picioarelor.

11

12

hirotonia(punerea mâinilor)

Hirotonia („punerea mâinilor”) este un ritual prin care Biserica, prin intermediul pastorilor, confirmă darurile şi alegerea anumitor persoane pe care le consacră Domnului prin rugăciune, cu gestul întinderii mâinilor deasupra capului lor, în semn de binecuvântare. În acest mod sunt consacraţi noii pastori, prezbiterii şi diaconii, într-un cadru solemn (Fapt. Apost. 13:2-3, 1 Tim. 5:22, 2 Tim. 1:6, Fapt. Apost. 16:3-7). Modul exact al desfăşurării ceremoniei este hotărât de Biserică, deoarece Biblia nu prescrie detalii.

ceremoniiDesfăşurarea liturgică a tuturor SERVICIILOR DIVINE are, de asemenea, un caracter mai mult sau mai puţin ceremonial.

Sfânta Scriptură lasă în seama noastră detaliile, după obiceiurile locului şi după gusturile participanţilor, dar ea trasează principii ce nu pot fi înlocuite (1 Cor. 14:40, Efes.

5:19-20, 1 Cor. 14:28). Ordinea formaţiei care merge la amvon, pe unde se urcă şi pe unde coboară, dacă se roagă şi în cameră sau numai la amvon, de câte ori pot fi invitaţi şi adolescenţi sau femei, ce formă are amvonul sau unde

trebuie să stea corul, ce şi cum să cânte, sunt detalii pe care le stabileşte Biserica, după toate aceste criterii liturgice

tradiţionale sau, în spirit înnoitor, pentru o cât mai bună contextualizare a principiului.

Există însă şi ceremonii convenţionale, ocazionale. Creştinii evanghelici, inclusiv adventiştii din multe ţări, practică

CEREMONIA BINECUVÂNTĂRII NOU-NĂSCUŢILOR, care se justifică atât biblic (Matei 19:14, 21:16, 1 Tes. 5:18,

Luca 2:22), cât şi practic: părinţii care nu practică botezul pruncilor se bucură să-şi închine Domnului copilul, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui, prin rugăciunea

tradiționale și convenționale

13

s

pastorului / prezbiterului în numele întregii comunităţi. Cu ocazia aniversării zilei de naştere, tinerii sau adulţii pot avea o ceremonie simplă a recunoştinţei şi rededicării, în cercul prietenilor.

CEREMONIALUL NUNŢII este o îngemănare între ritualul sacru şi ceremonia laică. Deşi Biblia nu porunceşte Bisericii un astfel de ritual, este o tradiţie binevenită şi consfinţită de hotărârea Bisericii, căreia Dumnezeu i-a dat înţelepciunea şi autoritatea de a prescrie asemenea lucruri (2 Tim. 2:7, Evrei 13:17). Ritualul cununiei, prin rugăciune de dedicare cu punerea mâinilor pastorului asupra mirilor, este o tradiţie care-şi are originea, probabil, în autoritatea patriarhală a părinţilor de a-şi binecuvânta copiii (Gen. 24:67, 48:14) şi în obiceiul modern ca preotul sau pastorul să întocmească actul de căsătorie. Deoarece Biserica este concepută ca o familie, această binecuvântare părintească asupra unui cuplu este invocată de pastor, în numele părinţilor şi al întregii comunităţi.

Cununia este o mărturisire publică a dragostei maritale, o oficializare a

ceremoniitradișionale și

convenționale

14

legământului făcut o dată pentru totdeauna (Mal. 2:14-16). Efectuarea unei căsătorii fără această

ceremonie nu o invalidează, dar este un act de dispreţ faţă de autoritatea părintească / a Bisericii. De asemenea, unirea în dragoste, fără un angajament oficial (la oficiul stării civile

sau la oficiul pastorului), este un păcat care arată dispreţ faţă de autorităţile pe care Cerul le-a lăsat în societate şi în

Biserică (Rom. 13:1.7-8, 2 Petru 2:10) şi, adesea, poate fi un act de înjosire a dragostei, căreia nu i se oferă garanţia minimă pe care o dă un act oficial. Aceasta poate fi, în cele

din urmă, în intenţie sau în fapt, o încălcare a poruncii lui Dumnezeu, care interzice orice „dragoste” în afara căsătoriei

(Matei 15:19, 19:9, 1 Cor. 6:9, Gal. 5:19).

Ceremonia nunţii poate fi foarte simplă şi sobră sau mai spectaculoasă: după caz, după vârstă şi după dorinţa rudelor şi a întregii comunităţi. Desfăşurarea precisă a ceremoniei nu

poate fi dictată de nimeni, dar este preferabil să se respecte dorinţa mirilor şi a familiilor implicate, dacă nu contravine principiilor divine. De exemplu, obiceiul apusean care cere

ca tatăl să-şi conducă fiica la altar şi s-o încredinţeze mirelui este o ceremonie frumoasă, care nu poate fi deplânsă (decât

ceremoniitradișionale și

convenționale

ceremonii

15

ceremoniitradișionale și

convenționale

de cei ce nu au fiice !). În rest, ce să aibă exact, sau să nu aibă pe cap mireasa, lungimea precisă a trenei sau voalului, sărutul, verighetele, toate acestea ţin de aspectul laic, familial şi local al nunţii. Este o zi unică în viaţă şi bucuria dragostei merită tot respectul nostru.

Biserica este însă datoare să expună principiile biblice şi să insiste asupra respectării lor. Chiar şi cea mai veselă nuntă trebuie să exprime decenţă, respect şi bun gust, nu lux ostentativ, risipă, necuviinţă şi profit. Şi să dea Dumnezeu să avem cât mai multe ceremonii de aniversare jubiliară a căsătoriilor, nunţi de argint şi de aur !

O ceremonie biblică este şi aceea a UNGERII BOLNAVILOR, după sfatul lui Iacov (5:14-16). Aceasta necesită o anumită pregătire spirituală, atât din partea bolnavului, cât şi din partea pastorilor / prezbiterilor oficianţi. Este bine să ştim însă că rânduiala lui Iacov nu era regulă pentru toată Biserica. Adesea, bolnavii au fost vindecaţi de Dumnezeu fără serviciul ungerii (Fapt. Apost. 9:40, 19:11-12, 28:8-9), dar întotdeauna au fost prezente rugăciunea şi credinţa participanţilor. Probabil că, dintre toate ceremoniile, rugăciunea pentru bolnavi (cu sau fără ungerea

16

extremă) este cea mai provocatoare. Bolnavii de astăzi sunt împărţiţi, în mod natural, în două categorii: cei care au şanse

de scăpare, prin intervenţii medicale cunoscute şi cei pe care nici un tratament cunoscut nu-i poate salva. În primul caz, unde omeneşte există speranţe, ne exprimăm credinţa

în Dumnezeu, iar, în al doilea caz, unde nu mai există speranţe omeneşti, spunem că voia Domnului este / a fost ca

suferindul să treacă la odihnă...

Ultima ceremonie care ne priveşte sunt FUNERALIILE. Ca în cazul nunţii, Biblia nu prescrie reţete liturgice pentru ultimul

gest de respect faţă de cei dragi (Gen. 5:5), decât ideea generală că omul trebuie să se întoarcă în pământ cumva

(Gen. 3:19). Anumite aspecte vor ţine de obiceiul ţării şi al locului (Gen. 50:1-14, 2 Cron. 16:14, Marcu 16:1). Dacă

intervine un sabat la mijloc, nu trebuie profanat sabatul cu lucruri care se pot face înainte sau după sabat (Luca 23:56).

Se aşteaptă ca manifestările de doliu să fie autentice şi decente. Trebuie să „plângem cu cei ce plâng” (Rom 12:15).

De aceea nu vom alege să cântăm cântece vesele, nici să predicăm participanţilor într-un mod care face abstracţie de

familia îndoliată.

ceremoniitradișionale și

convenționale

17

ceremoniitradișionale și

convenționale

Dacă participanţii preferă să însoţească pe jos carul mortuar, este extrem de important ca totul să se desfăşoare într-o ordine perfectă, cu orice amănunt prevăzut dinainte, nu cu improvizaţii şi strigăte tehnico-administrative, pălăvrăgeală şi voie bună. Conţinutul şi spiritul predicii, intensitatea vocii predicatorului, alegerea înţeleaptă a muzicii corale sau instrumentale, toate acestea sunt elemente care trebuie bine gândite. Ca membri ai aceleiaşi familii de credinţă, să ne amintim că prezenţa noastră în „casa de jale” (Ecl. 7:2.4) este ultimul gest frăţesc pe care-l mai putem face pentru a cinsti memoria celui dispărut şi pentru a simţi împreună cu cei afectaţi.

18

21

BibliografieAsociația Pastorală

Ce cred adventiștii de ziua a șaptea

Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. V.

Autor:FLORIN LĂIIU

Grafica:FLORENTINA BRATUSursa:123rf.com, elements.envato.com, freepik.com, unsplash.com