LUCRAREA NR. 2

CERCETAREA SOLULUI PE TEREN

Cercetarea solului pe teren este o activitate complexă care se face prin studierea profilului de sol. Înainte de a se trece la deschiderea unor profile de sol este necesar să se facă recunoaşterea generală a terenului. Pentru aceasta se vor parcurge mai multe trasee care să străbată întreaga regiune. În principal se fac observaţii asupra unităţilor de relief şi, în corelaţie cu acestea, asupra solurilor.

După ce s-a obţinut o imagine de ansamblu asupra condiţiilor naturale din zonă se poate trece la cercetarea propriu-zisă a învelişului de sol.

1. PROFILUL DE SOL, AMPLASAREA ACESTUIA ŞI STABILIREA ITINERARIILOR DE LUCRU

Profilul de sol este o groapă dreptunghiulară, cu pereţi verticali, având adâncimea de 1,5-2,0 m, dacă substratul nu este alcătuit din roci dure sau nu se întâlneşte nivelul freatic. Lungimea profilului este de aproximativ 2,0 m, iar lăţimea de 0,70-0,80 m.

Profilul se sapă în trepte pentru a se facilita intrarea şi ieşirea din acesta. Pământul rezultat din executarea profilului se va depozita în dreapta şi în stânga, fără a se deranja partea din faţă a profilului. Profilele de sol pot fi de trei feluri: principale, secundare şi sondaje.

Secţiune verticală printr- un profil de sol

Profilele principale se execută pe întreaga adâncime a secţiunii de control (0-2,0 m), străbătând întreaga succesiune de orizonturi.

Profilele secundare se deschid pe o adâncime mai mică (0-1,0 m), astfel încât să se poată cerceta jumătatea superioară a profilului de sol.

Sondajele se execută pe adâncimi şi mai mici (0-0,5m) permiţând cercetarea orizontului A şi a orizontului subiacent.

Un rol deosebit de important în cadrul cercetării propriu-zise a învelişului de sol dintr-o regiune îl are amplasarea profilului de sol şi stabilirea itinerariilor de lucru.

Amplasarea profilului de sol se face în aşa fel încât să caracterizeze toate situaţiile din teren. Astfel, se vor deschide profile pe toate formele de relief, orice schimbare intervenită, chiar în cadrul aceleaşi forme de relief, necesitând

executarea de noi profile (se vor poziţiona profile pe suprafeţe plane, în zone depresionare sau pe suprafeţe înclinate).

Se va ţine cont de toate categoriile de folosinţă a terenului (arabil, păşuni, vii şi livezi, cât şi păduri). Dacă se constată schimbarea rocii de solificare sau variaţii ale nivelului freatic se vor alege noi locuri caracteristice de executare a profilurilor de sol.

În localizarea profilului de sol se vor evita terenurile deranjate de intervenţia omului (terenuri compactizate, săpături, umpluturi etc.), cât şi cele situate în imediata apropiere a căilor de comunicaţii sau cele situate sub liniile de transport a curentului electric.

Pentru a avea o luminozitate bună, profilul se va orienta în aşa fel încât peretele pe care se va face separarea orizonturilor să fie orientat spre sud.

Itinerariile de lucru se stabilesc după metoda traverselor paralele, specifică zonelor mai puţin fragmentate, cu înveliş de sol mai puţin variat sau după metoda circuitului, specifică zonelor puternic fragmentate, cu înleviş de sol foarte variat De cele mai multe ori, în munca de teren, cele două metode se utilizează concomitent.

2. DENSITATEA PROFILELOR DE SOL

Densitatea profilelor de sol este condiţionată de complexitatea reliefului şi de scara hărţii. Începând din zona de câmpie şi până în zona montană se deosebesc cinci categorii de complexitate a terenurilor, după cum urmează:

categoria I – câmpii plane categoria a II-a – câmpii slab fragmentate categoria a III-a – dealuri şi podişuri joase categoria a IV-a – dealuri şi podişuri înalte categoria a V-a – regiuni montane, delte şi lunci cu soluri variate.Cu cât categoria de complexitate este mai mare, cu atât creşte numărul de

profile executate, mai ales în situaţia când se întocmesc hărţi la scări mari.

Numărul de profile principale şi secundare la 100 ha

Categoria de Scaracomplexitate 1:100000 1:50000 1:25000 1:10000 1:5000 1:2000

I 0,2 0,6 1,2 3,7 3,0 11,9II 0,3 0,7 1,4 4,5 6,1 14,3III 0,4 0,8 1,6 5,6 7,5 19,2IV 0,5 1,0 2,1 7,5 10,0 23,6V 0,6 1,8 3,5 11,2 14,8 36,0

3. ÎNREGISTRAREA DATELOR REFERITOARE LA CONDIŢIILE DE MEDIU

Profilele executate se descriu în carnete de teren, ce conţin fişe tip. În aceste fişe, pe lângă datele referitoare la tipul de sol se consemnează şi unele date referitoare la condiţiile de mediu.

Mai întâi se notează numărul de profil, judeţul, localitatea, unitatea administrativă (uneori se notează chiar şi numărul parcelei cadastrale) pe teritoriul căreia s-a efectuat profilul. Se mai consemnează data şi numele pedologului care a realizat descrierea profilului de sol.

Referitor la condiţiile de mediu, se consemnează următoarele:a. Geomorfologia regiunii, făcându-se referiri la:

forma principală de relief (deal, munte, podiş etc.) mezorelief şi microrelief (depresiune, vale, terasă etc.)

panta terenului (ex. 5%, 10%, 20% etc.) expoziţia faţă de punctele cardinale procese de pantă (eroziuni, alunecări etc.)

b. Geologia cuprinde referiri asupra materialelor parentale şi rocilor subiacente.

c. Clima se caracterizează cu ajutorul datelor de la cea mai apropiată staţie meteorologică, pe teren efectuându-se unele observaţii asupra topoclimatelor locale, generate de forma de relief, pantă, expoziţie etc.

d. Hidrografia şi hidrogeologia este caracterizată prin unele aspecte legate de reţeaua hidrografică (răuri, părăuri, lacuri), cât şi de adâncimea nivelului freatic, gradul de mineralizare etc.

e. Se consemnează date asupra vegetaţiei naturale, categoria de folosinţă, cât şi starea culturilor agricole; se pot consemna specii de plante indicatoare de soluri acide, umede, compacte etc.

f. Dacă este cazul se fac referiri asupra lucrărilor de îmbunătăţiri funciare existente în zonă (ex. irigaţii, îndiguiri, desecări, combaterea eroziunii solului) sau asupra unor aspecte legate de poluarea solului.

De obicei, datele referitoare la condiţiile de mediu se înregistrează în timp ce se execută profilul de sol.

4. DESCRIEREA PROPRIU-ZISĂ A PROFILULUI DE SOL

În timpul executării profilului, prin tăiere şi netezire cu cazmaua, unele aspecte morfologice ale solului tind să se estompeze. De aceea, descrierea propriu-zisă a profilului de sol începe prin împrospătarea acestuia, operaţie ce constă în obţinerea unei suprafeţe de ruptură pe peretele din faţa profilului. Pentru aceasta se foloseşte un cuţit sau şpaclu, cu ajutorul căruia se desprind fragmente de sol, de sus în jos, pe o fâşie de 20-30 cm lăţime.

După împrospătare, urmează separarea orizonturilor genetice, care se face pe baza deosebirilor de culoare, textură, structură, neoformaţii etc. şi se marchează prin linii orizontale trasate cu ajutorul cuţitului.

Trecerea de la un orizont la altul nu se face printr-o linie net demarcată.Ea poate fi:

- netă, când trecerea se face pe o distanţă de 1-2 cm şi deosebirile dintre cele două orizonturi sunt foarte clare;

- clară, când trecerea se face pe o distanţă de 3-5 cm;- treptată, când deosebirile dintre orizonturile alăturate se fac mai greu şi pe

distanţă mai mare 5-10 cm.Atunci când trecerea de la un orizont la altul se face pe o grosime mai mare

de 10-12 cm se separă un orizont de tranziţie.Notarea orizonturilor se face pe baza simbolurilor folosite în Sistemul

Român de Taxonomia Solurilor.Se măsoară grosimea fiecărui orizont, de la suprafaţă până la baza

profilului, folosind metrul sau ruleta notându-se grosimea fiecărui orizont, astfel încât cifra care marchează limita inferioară a unui orizont să fie în acelaşi timp limita superioară pentru orizontul următor. Măsurarea se începe de la suprafaţa solului, care se notează cu 0.

Se continuă cu descrierea fiecărui orizont în parte, notându-se caracteristicile morfologice, de obicei în următoarea ordine: culoare, textură, conţinut de schelet, structură, porozitate, compactitate, efervescenţă, neoformaţii, umiditate, rădăcinile şi activitatea faunei, trecerea între orizonturi etc.

După descrierea întregului profil cercetătorul va trebui mai întâi să stabi-lească dacă are în faţă un profil întreg cu succesiune normală de orizonturi, un profil trunchiat datorită eroziunii, modificat prin depuneri noi, mobilizat adânc prin lucrări pomi-viticole, modificat datorită lucrărilor de ameliorare urmând ca ţinând seama de succesiunea orizonturilor şi caracteristicile morfologice ale acestuia să stabilească denumirea solului, care are însă un caracter provizoriu, rezultatele analizelor de laborator urmând să confirme sau să infirme cele stabilite pe teren.

Toate datele referitoare la profilul de sol se consemnează în carnete de teren, care cuprind fişe pentru fiecare profil de sol.

Profilul de sol constituie, aşadar, unitatea de studiu în pedologie, atât pe teren, cât şi în laborator.

FIŞA PROFILULUI DE SOL

Profil nr. ………………. Data Starea atmosferică Localitatea Localizarea profilului (tarlaua)

Panta Expozitia Mezorelief Microrelief Vegetaţia

Ori

zont

Gro

sim

e

Trecerea între orizonturi

Culoarea Structura Textura

Neoformaţiuni

Eferve-scenţa

Porozi-tatea

Compa-ctitatea

Um

idit

atea

pH

Hum

usChimie Biologie

Eroziunea grad Roca mamăObs. Geologice

Tipul genetic

Folosinţa actuală Apa freatică Observaţiuni

Semnătura autorului

Adâncime Mod de determinareProducţia medie

Caracterul stratului arat Natura apei şi sărurilor

5. RECOLTAREA PROBELOR DE SOL

Activitatea de cercetare a solului pe teren se încheie cu recoltarea probelor de sol necesare pentru efectuarea analizelor de laborator. Pentru ca aceste analize şi cercetări să redea cât mai fidel situaţia din teren, trebuie acordată o atenţie deosebită ridicării şi pregătirii probelor de sol. Cercetările întreprinse au arătat că precizia analizelor de sol este determinată în primul rând de modul cum au fost ridicate şi pregătite probele de sol şi în al doilea rând de metoda şi tehnica analitică.

Numărul de profile din care se recoltează probe depinde de scara hărţii şi de categoria de complexitate a teritoriului respectiv. În general, probele de sol se recoltează din profilele considerate mai reprezentative pentru unităţile de sol separate. Pe baza cercetărilor de teren trebuie ca înainte de a se trece la ridicarea probelor de sol, să se împartă terenul în sectoare omogene în ceea ce priveşte tipul de sol, cultura, tratamentul etc.

În cazul în care suprafaţa teritoriului este mică pentru o caracterizare corespunzătoare se pot colecta probe din fiecare unitate de sol.

În funcţie de analizele care se doresc a se efectua, probele de sol se pot recolta în aşezare modificată pentru analize obişnuite ( de ex. textura, pH-ul, humusul, N, P, K etc) sau în aşezare naturală(nemodificată) pentru analize speciale (de ex. densitatea aparentă, conductivitatea hidraulică etc.).

a) Recoltarea probelor de sol în aşezare modificată se face după îndepărtarea, prin împrospătare, a impurităţilor căzute pe peretele profilului cu ocazia descrierii acestuia. Dintr-un profil de sol se recoltează probe din fiecare orizont, cât şi din materialul parental sau pânza freatică, dacă analiza acestora ajută la o mai bună caracterizare a solului.

Dacă profilul a fost săpat până la apa freatică, se ia mai întâi o probă de apă (lucru foarte important, mai ales pentru solurile salinizate) în sticle de 0,5-1,0l, care în prealabil se spală cu apă din profil. Se măsoară nivelul până la care s-aridicat apa freatică şi se ridică o probă de sol imediat deasupra apei.

În timp ce descrierea orizonturilor se face de sus în jos, recoltarea probelor se face de jos în sus, evitându-se astfel impurificarea orizonturilor din care urmează să se recolteze probe.

Probele de sol se recoltează din partea centrală a fiecărui orizont genetic, pe o lăţime de 10-15 cm. Nu se recoltează probe de sol pe linia dintre orizonturi. O atenţie deosebită se va acorda recoltării probelor din solurile montane, care prezintă orizonturi foarte subţiri, uneori de numai căţiva centimetri.

În situaţia când un orizont genetic are o grosime mai mare de 40-50 cm acesta se împarte în două suborizonturi, recoltându-se probe din fiecare (situaţie frecventă în cazul orizontului Bt).

Recoltarea probelor de sol se face folosind un cuţit sau şpaclu, cu ajutorul căruia se desprind bucăţi de sol din orizontul respectiv. După fiecare probă recoltată, cuţitul se curăţă de resturile de pământ pentru a se evita contaminarea probelor de la un orizont la altul cu eventuale săruri solubile, carbonaţi etc.

Ridicarea probelor pentru determinarea umidităţii se face cu ajutorul unor sonde de diferite tipuri. Probele se iau din 10 în 10 cm, iar adâncimea până la care se ridică probele este în funcţie de scopul urmărit. Proba ridicată pe adâncimea de 10 cm se pune într-un borcan de 50-100 cm3, cu dop şlefuit, şi se parafinează, sau în cutii de 50 cm3, cu capac prevăzut cu filet pentru a se înşuruba. Se ambalează în lădiţe şi se expediază la laborator, unde trebuie să li se determine umiditatea în cel mult 5 zile de la ridicare.

Materialul recoltat, în cantitate de 250-300 g pentru fiecare probă, fără schelet, se introduce în pungi de plastic, hârtie sau săculeţi din pânză. Fiecare pungă va avea o etichetă pe care se scrie localitatea, numărul de profil, orizontul, data şi numele specialistului.

Probele se strâng în cutii sau saci şi se expediază pe adresa laboratorului.b) Recoltarea probelor de sol în aşezare naturală (nemodificată) se face cu

ajutorul unor cilindrii metalici inoxidabili, ascuţiţi la unul din capete, prevăzuţi cu capace din plastic. Cilindrii pot avea volumul de 100 sau 200 cm3.

Aceste probe se recoltează numai din profilele de sol proaspăt săpate, în caz contrar obţinându-se erori. Pentru recoltare, cu ajutorul cuţitului, la nivelul fiecărui orizont se amenajează o mică suprafaţă orizontală pe care se aşează câte 4 cilindrii cu partea ascuţită în jos.

Prin lovirea cu ciocanul a unui inel de protecţie fixat deasupra cilindrilor, aceştia vor intra în sol în poziţie perfect verticală. După umplere, cilindrii se extrag, având grijă ca solul să nu depăşească marginile acestora, după care li se fixează capacele. Apoi se aşează în cutii metalice cu ajutorul cărora se transportă în laborator pentru analize.

6. MICROMONOLITII SI MONOLITII DE SOL

Micromonoliţii sunt cutii de carton sau de plastic, de formă alungită (20-25cm), cu mai multe separaţii, în care se aşează probe de sol din fiecare orizont, de la suprafaţă până la roca de solificare.

Recoltarea de micromonoliţi este importantă, având în vedere că aceştia redau la o scară mult mai redusă, morfologia profilului de sol. Astfel, există posibilitatea reanalizării profilelor în laborator, ocazie cu care se pot verifica cele descrise în teren, se pot face unele completări sau se pot realiza unele analize comparative între principalele tipuri de sol.

Monoliţii reprezintă cutii (lăzi) din scândură, în lungime de 1m, late de 20cm şi groase de 10 -15cm. La partea exterioară se fixează un capac din geam. In această situaţie profilul de sol se recoltează în stare nederanjată, ceea ce permite observarea orizonturilor pedogenetice în mărime

naturală. Dacă solul este puţin profund se va lua un singur monolit, până la roca-mamă, iar dacă solul este mai profund se vor lua 2-3 monoliţi de 1 m lungime, pentru a se ajunge la roca mamă sau la orizontul cu carbonaţi.

După ce se fasosonează peretele profilului de unde urmează să se ridice monolitul partea fară capac se aşază vertical pe peretele gropii, astfel încât capătul superior să se găsească pe linia suprafeţei solului. Cu un cuţit se înseamnă, prin apăsare pe peretele gropii, conturul exterior al lăzii. Se ridică lada şi se înlătură cu ajutorul unei cazmale pământul dinafara conturului obţinut, în aşa fel încât să rămână în relief un paralelipiped de sol, de forma şi mărimea lăzii .Cu ajutorul unui cuţit acest paralelipiped se fasonează ca să poată încăpea în interiorul lăzii. Se aplică din nou lada, apăsându-se ca paralelipipedul de sol să intre bine în interiorul ei. Se îndepărtează pământul care depăşeşte marginea cutiei şi se prinde capacul respectiv în şuruburi, apoi cu ajutorul unei cazmale se desprinde de peretele profilului. Suprafaţa tăieturii se netezeşte, în vederea punerii şi fixării celui de-al doilea capac al lăzii. Pentru partea inferioară a profilului se procedează la fel, aşezând lada vertical, ceva mai la dreapta sau mai la stânga faţă de prima. Se înseamnă pe lăzi punctele de unde s-au ridicat monoliţii şi la fiecare capăt al lor, nivelul corespunzător al solului.

Monoliţii astfel ridicaţi sunt greu de mânuit; rezultate foarte bune a dat ridicarea monolitilor sub formă de peliculă, cu ajutorul unor substanţe liante, cum este lacul de celuloid (soluţie de celuloid în acetonă). Pentru aceasta, peretele profilului de pe care urmează să se ia pelicula de sol se fasonează şi apoi se îmbibă pe circa 2-3 mm cu liant, prin stropiri repetate. După fiecare stropire se lasă profilul să se usuce timp de 5-15 min. După evaporarea acetonei particulele de sol rămân lipite între ele şi se poate trece la operaţia următoare, lăcuirea. Aceasta se face când profilul este bine uscat, folosind un lac special, diluat cu acetonă în raportul 3 : 1. Prin lăcuire se obţine o peliculă elastică şi rezistentă. După uscare se dă din nou cu un lac special, dar nediluat, obţinându-se o suprafaţă lucioasă, uniformă. Se aplică pe suprafaţa care urmează să fie ridicată o pânză de tifon, care să muleze toate neregularităţile şi se lasă să se usuce 4 ore sau mai mult, în funcţie de starea timpului. Se scoate apoi cu atenţie pelicula prin desprindere de profil şi se fixează pe o ramă de lemn de dimensiuni convenabile. Peliculele astfel obţinute sunt uşor de manipulat şi păstrat şi redau foarte bine aspectul natural al profilului de sol.

Macromonoliţii se recoltează mai rar şi folosesc pentru realizarea de expoziţii.

7. PREGĂTIREA ŞI PĂSTRAREA PROBELOR DE SOL PENTRU ANALIZE

La intrarea în laborator probele sunt însoţite de un borderou centralizator, pe care este înscrisă provenienţa acestora (localitatea, nr. de profil, orizontul etc.), cât şi analizele solicitate. Pentru probele recoltate în cilindrii se menţionează numerele de ordine ştanţate pe acestea.

Probele recoltate în aşezare naturală, pentru analize fizice şi hidrofizice, se pot analizeaza imediat.

Probele recoltate în aşezare modificată pot fi analizate atât la umiditatea pe care o au la recoltare (analiza de nitraţi, fosfor şi potasiu asimilabil etc.), cât şi după uscare la aer.

În vederea uscării la aer, într-o cameră special amenajată (curată, aerisită, cu rafturi suprapuse) fiecare probă de sol se întinde pe o scafă, unde se lasă la uscat timp de 10-15 zile. Bulgării mai mari se sfarmă cu mâna şi se îndepărtează impurităţile (rădăcini, insecte etc.). La probele din orizontul organic (Ol, Of, Oh) nu se îndepărtează parte organică, proba se mărunţeşte, urmând a se determina conţinutul total de materie organică prin metoda calcinării.

După uscare probele se mărunţesc în mojare de porţelan sau în mori speciale, cu randament mult mai mare.

Pentru majoritatea analizelor de sol (cele pentru care se cântaresc mai mult de 5g) proba de sol mărunţită se trece printr-o sită de 2 mm. Numai în cazul analizelor pentru care sunt necesare cantitaţi mai mici de 5g (humus, azot total, microelemente) se foloseşte sita de 0,25 mm. Ceea ce rămâne pe sita de 2 mm constituie scheletul solului.

Solul pregătit pentru analize se păstrează în cutii de plastic, borcane de sticlă sau pungi de hârtie, la care se aplică etichete cu numerotarea probelor

8. TRUSA PEDOLOGICA DE TEREN

Instrumentele şi materialele necesare pentru cercetarea solului pe teren depind de scara de lucru , de scopul studiului pedologic şi de condiţiile naturale ale regiunii.

În general, trusa pedologică de teren se compune din :- cazma, lopată, târnăcop şi sonda pedologică, necesare pentru deschiderea profilului de

sol;- busolă şi diferite hărţi ale regiunii respective (harta topografică, harta geologică, harta

cadastrală etc.), care ajută la delimitarea unităţilor de sol;- metru, cuţit pedologic, lupă, determinatorul de culori şi rechizite (caiete, carnet de

teren, creioane, gumă, riglă etc.) necesare pentru descrierea profilului de sol;- sfoară pentru determinarea apei în fântâni;- trusă chimică pentru unele determinări pe teren (acid clorhidric diluat 1/3, pH-metru,

hârtie de filtru etc.);- pungi de plastic şi cilindrii inoxidabili pentru recoltarea probelor de sol, saci şi cutii

pentru transportul acestora;- sticle de plastic pentru probele de apă din pânza freatică;- cutii de carton sau plastic pentru micromonoliţii;- aparat de fotografiat.

O atenţie deosebită trebuie acordată echipamentului personal, din care nu trebuie să lipsească o mică trusă medicală.

9. UNELTE PENTRU RIDICAREA PROBELOR

Ridicarea probelor de sol pe orizonturi şi suborizonturi genetice din profile deschise, ca şi din stratul arabil, se face de obicei cu ajutorul unor cazmale, lopeţi, şpacluri, cuţite. Ridicarea probelor în acest fel asigură un grad ridicat de puritate pentru probele individuale, dar necesită un volum mare de lucru când nu este posibilă

deschiderea unui profil de sol, probele din orizonturile mai adânci se pot ridica cu ajutorul unor sonde speciale. Cu unele sonde se ridică probe de sol în aşezare naturală (sonda Nekrasov), iar cu altele în aşezare modificată (sonda-baston, sonda-tub, sonda-burghiu etc.).

Sonda Nekrasov. Este alcătuită (fig. 13) dintr-un cilindru metalic, cu diametrul interior de 5 cm şi înălţimea de 10 cm, continuat la unul din capete cu o parte detaşabilă de formă tronconică şi cu marginile ascuţite pentru a intra mai uşor în sol. La capătul celălalt cilindrul se continuă cu o tijă metalică lungă de 80 cm, gradată din 10 în 10 cm şi prevăzută cu mâner. În interiorul cilindrului se poate introduce un cilindru de alamă, de dimensiuni riguros exacte. Cilindrul este prevăzut cu două capace demontabile. Cilindrul şi capacele au ştantate un număr pentru a nu se schimba în timpul lucrului.

Pentru ridicarea probelor se deşurubează partea tronconică de la cilindrul tijei şi se introduce în interiorul sondei cilindrul de alamă fără capace.

Se montează la loc partea tronconică şi se introduce sonda în sol cu atenţie, prin apăsare şi răsucire până la senmul de pe cilindrul metalic. Scoaterea probei din cilindru trebuie făcută cu multă atenţie, pentru a evita pierderile de sol. Sonda Nekrasov serveşte la ridicarea probelor de sol în aşezare naturală, necesare unor determinări speciale (greutatea volumetrică a solului, capacitatea capilară pentru apă etc.). Folosirea sondei Nekrasov pentru ridicarea probelor de sol în aşezare naturală dă rezultate bune pe soluri1e cu compactitate medie. În cazul solurilor prea compacte folosirea ei )este incomodă, iar în cel al solurilor afânate proba de sol se comprimă parţial, de aceea este necesar să se lucreze cu deosebită atenţie.

Sonda baston. Este denumită astfel datorită formei sale. Este formată dintr-o tijă metalică cu mâner, care are partea inferioară mai îngroşată şi prevăzută în lungul ei cu un şant. Capătul inferior al sondei se termină printr-un vârf ascuţit, care permite pătrunderea uşoră în sol. Pentru apăsare sonda este prevăzută cu un suport lateral deasupra părţii active. Sonda se introduce vertical în sol, prin apăsarea concomitentă pe mâner şi pe suportul lateral. În acest fel partea activă a sondei (şantul) se umple cu sol. În urma unei răsuciri uşoare a sondei, solul din şanţul sondei se desprinde uşor de restul masei de sol şi sonda se scoate afară. Proba respectivă se scoate din şanţ cu ajutorul unui cuţit şi se colectează într-o cutie sau într-o pungă. Cu ajutorul acestei sonde se pot ridica probe de sol din stratul arat şi chiar de la adâncimi mai mari (40-60 cm). Se pot folosi cu mai multă uşurinţă pe solurile cu textură mijlocie.

Sonda - tub. Este alcătuită din două părţi principale: sonda propriu-zisă şi ciocanul (fig. 15). Sonda propriu-zisă este formată dintr-un tub de oţel lung de 1,5-

2,0 m, gradat din 10 în 10 cm. Diametrul interior al tubului este de 2,5 cm şi se micşorează puţin la capătul inferior, pentru a comprima solul 1a un diametru mai mic ca al sondei şi pentru a permite scoaterea probei din tub. Pentru a uşura scoaterea sondei din sol, tubul este prevăzut la capătul inferior cu o umflătură alungită, astfel că diametrul sondajului va fi ceva mai mare decât diametrul exterior al sondei şi în acest fel aderenţa va fi mai mică. Partea superioară a sondei este prevăzută cu două urechi, cu ajutorul cărora se fixează ciocanul la sondă. Pentru a uşura scoaterea sondei şi pentru a aprecia cât mai exact adâncimea, sonda trebuie intodusă în sol perfect vertical. Pentru introducerea sondei în sol se foloseşte ciocanul acesteia. Se introduce 1 bara mai lungă a ciocanului în interiorul tubului şi, apucându-se de barele mai scurte, se ridică şi se coboară cu putere, lovindu-se în capătul tubului. Trebuie avut grijă ca să nu cadă pământ pe lângă sondă, pentru că în acest caz se înfundă şi se scoate greu. Sonda se introduce în sol pe adâncimi mici (10-20 cm), pentru a evita o comprimare prea mare a solului şi înfundarea sondei. Se răsuceşte puţin sonda pentru a rupe continuitatea coloanei de sol şi apoi se trage afară cu mâna, cu ajutorul ciocanului sau cu o pârghie. Pentru scoaterea solului din sondă, aceasta se întoarce cu capătul superior în jos, deasupra unei bucăţi de pânză sau de hârtie şi se bate uşor cu un lemn în tub.

Probele ridicate cu ajutorul sondei-tub pot fî folosite numai la analizele care nu cer o cantitate prea mare de sol (determinarea umiditătii, a texturii etc.). Folosirea sondei-tub este limitată şi de faptul că solul astfel ridicat îşi pierde aşezarea naturală.

Cu aceste sonde se lucrează bine pe soluri mijlocii, reavene, care nu conţin pietriş.

Sonda-burghiu. Serveşte la luarea probelor de la adâncimi mai mari decât cu sonda-tub. Partea activă a sondei o constituie un burghiu obişnuit, lung de aproximativ 20 cm şi cu un diametru de 10 cm (fig. 16). Sonda fiind supusă în timpul lucrului la solicitări mari, materialul din care este confecţionată trebuie să fie rezistent (oţel), de calitate superioară. Burghiul este prelungit cu o tijă metalică lungă de 1 m şi gradată din 10 în 10 cm. La capătul opus, tija prezintă un filet sau alt dispozitiv, care permite ataşarea unei alte tije metalice . Sonda mai are un mâner, cu ajutorul căruia se introduce în sol prin înşurubare. Pentru ridicarea probelor de sol de la adâncimi mai mari se pot ataşa în continuare şi alte tije metalice. Sonda se introduce în sol pe adâncimi mici (10-15 cm), în funcţie de adâncimea de la care se ridică proba, pentru a evita blocarea acesteia. Scoaterea sondei din pământ se face cu mâna sau cu ajutorul unei pârghii. Proba de sol este reţinută între lamele burghiului şi se extrage cu ajutorul unui cuţit, având grijă ca de fiecare dată să se cureţe burghiul. Cantitatea de sol ridicată cu această sondă este mult mai mare cu sonda-tub. Folosirea ei este limitată, ca şi la sonda-tub, datorită faptului că proba ridicată îşi pierde aşezarea naturală.

Sectia de pedologie a I.C.C.A. şi alte unităţi folosesc sonda Izmailski forma modificată (fig. 17). Partea activă a acestei sonde este formată dintr-un set de cilindri de aproximativ 20 cm şi cu diametrul interior de 6 cm, care se termină cu prelungiri ascuţite, care permit înaintarea sondei în adâncime. Cilindrul face corp comun cu o tijă metalică, la care se pot înşuruba, ca şi în cazul sondei burghiu, alte tije metalice de 100 cm. Folosirea acestei sonde se face în acelaşi mod ca şi a sondei-burghiu.