CERCETAREA DE TEREN

Însă, discuţia referitoare la dihotomia cantitativ-calitativ în ansamblul ştiinţelor

sociale nu trebuie înţeleasă ca având un caracter definitiv, şi aceasta deoarece sunt foarte

puţine metode care pot fi caracterizate drept pur calitative sau cantitative. Să luăm ca

exemplu observaţia sociologică, în mod aparent ea prezintă caracteristicile proprii

metodelor calitative, cu precădere în forma observaţiei participative, însă nu de puţine ori

observatorii de teren îşi limitează activitatea la înregistrarea minuţioasă, aritmetică a unor

elemente pur cantitative. Practica cercetării de teren ne arată altceva şi anume că în cele

mai multe cazuri, informaţia calitativă se sprijină pe cea cantitativă, cele două pot fi

despărţite cu multă dificultate în munca obişnuită a sociologului. Punctul de plecare al

activităţii de teren este mai întotdeauna unul pur cantitativ, se întocmesc rapoarte în care

predomină informaţiile de ordin statistic despre populaţia sau comunitatea analizată, în

primul rând câţi membrii are această comunitate, care este repartiţia acestora pe sexe,

vârste, ocupaţii ş.a.m.d. În opinia noastră, în sociologie, informaţiile primare obţinute pe

baza cercetării de teren sunt întotdeauna de nivel cantitativ, metodele calitative nu se pot

utiliza decât pe baza unui substrat informaţional de ordin cantitativ.

Se poate concluziona în consecinţă că în cercetarea sociologică metodele

calitative derivă din cele cantitative, informaţia primară fiind de cele mai multe ori cea

strict cantitativă. Dar aceasta nu este totul, istoria sociologiei ne oferă numeroase

exemple în care informaţii obţinute pe baza unor metode evident cantitative, de tipul

statisticii sau anchetelor pe diverse teme sociale, au fost convertite în studii predominant

calitative, unde cercetarea se întemeiază în mod evident pe unele dintre metodele

calitative. Un asemenea exemplu ne este furnizat de lucrarea devenită clasică, The

People`s Choice. How the Voter Makes Up His Mind in a Presidential Campaign, tradusă

în româneşte cu titlul Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie

prezidenţială, elaborată de Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hazel Gaudet. În acest

volum de dimensiuni relativ reduse autorii reuşesc nu numai să dea un avânt esenţial

cercetărilor sociologice de teren, ci mai ales să cristalizeze fundamentele unei noi

metode: cercetarea socială dinamică. De altfel, ţelul afirmat al lui Lazarsfeld, în dubla sa

calitate de psiholog şi matematician, a fost acela de a evidenţia caracterul profund

ştiinţific al cunoaşterii sociologice, faptul că aceasta nu este doar o aproximare, o

perpetuă interogare asupra faptelor sociale, ci este o cunoaştere de adâncime a structurilor

colectivităţilor omeneşti. Dar ceea ce interesează în primul rând este metoda de cercetare,

iar aceasta presupune o trecere de la cantitativ la calitativ, un salt de la clasicele anchete

sau sondaje pe diverse teme de actualitate la procesul sau mecanismul social „prin care

diferite sectoare ale opiniei publice influenţează activitatea legislativă şi alte procese

decizionale la nivel guvernamental. Mai mult, se doreşte aflarea modalităţilor în care se

formează atitudinile înseşi”. Avem de-a face deci cu o sociologie dinamică, ce este

interesată nu de ipostaza în care se exprimă un fenomen social într-un moment dat, ci de

procesul dezvoltării acestor forme şi fenomene sociale. Cum se poate face acest lucru?

Răspunsul este dezarmant de simplu: prin intervievarea repetată a aceloraşi oameni,

respectiv studiul pe panel.

Metodologia cercetării este descrisă în aceeaşi termeni simpli; este vorba de o

cercetare realizată în districtul Erie, statul Ohio, între lunile mai şi noiembrie ale

anului1940. America se află într-un an electoral. Motivul alegerii acestei zone este de

asemenea simplu: „era suficient de mic ca să permită supravegherea atentă a celor

intervievaţi, era oarecum lipsit de particularităţi prea marcate, nu era dominat de nici un

centru urban important, deşi oferea posibilitatea comparaţiei între opinia politică rurală şi

cea dintr-un mic centru urban”, dar mai ales pentru că „în patruzeci de ani – adică la

fiecare alegere prezidenţială din secolul XX – nu deviase mai deloc de la tendinţele

naţionale de vot”. Prin urmare, sesizarea comportamentului, a procesului formării

opinilor şi schimbării atitudinilor omeneşti este o cercetare bazată nu pe analiza

elementelor nefamiliare, aflate la o extremă sau la alta, ci pe ceea ce este comun, specific,

care contrazice cât mai puţin legile generale. Este important de subliniat acest aspect,

întrucât cercetarea sociologică s-a orientat de nenumărate ori exact în direcţia contrară.

Anormalitatea în sensul cel mai largt, fenomenele de devianţă socială, nebunia etc. au

constituit subiecte fertile pentru diversele orientări sociologice, însă această cercetare de

pionerat a lui Lazarsfeld rămâne de referinţă pentru evoluţia ulterioară a sociologiei.

Cum se derulează cercetarea: sunt aleşi 3.000 de oameni, eşantion reprezentativ

pentru populaţia districtului. Din acesta au fost alese 4 grupuri a câte 600 de persoane,

dintre care 3 au fost intervievate doar de două ori, fiind folosite ca „grupuri de control”,

iar cel de-al patrulea grup a fost intervievat o dată pe lună, din mai până în noiembrie.

„De fiecare dată când cineva îşi schimba intenţia de vot în vreun fel sau altul, de la un

interviu la altul, se adunau informaţii amănunţite asupra motivului schimbării. Subiecţii

au mai fost chestionaţi cu regularitate şi în privinţa receptivităţii lor la propaganda

mediatică a campaniei [electorale], prin presă, radio, contacte directe şi alte mijloace. În

plus, interviurile repetate au făcut posibilă colectarea corectă a unui voluminos corp de

informaţii despre fiecare subiect în parte: caracteristici personale, filosofie socială, istorie

politică, trăsături de personalitate, relaţii cu alţi oameni, opinii privind problemele legate

de alegeri – pe scurt, informaţii despre tot ce ar putea contribui la cunoaşterea formării

preferinţelor lui politice”. Nu vom insista asupra rezultatelor cercetării, este suficient să

remarcăm tonul relativ optimist al concluziei conform căreia efectele nocive ale

propagandei de partid pot fi contracarate de contactul direct dintre oameni, oamenii,

alegătorii obişnuiţi fiind mult mai receptivi faţă de mesajul transmis direct de semenii lor

decât de mijloacele tehnice de transmitere a acestuia. Însă discuţia care ne interesează cu

precădere aici se referă la metoda abordată, iar în descrierea de mai sus se poate vedea

componenta revoluţionară a acestei metode, faptul că reprezintă o schimbare radicală faţă

de cercetările de teren anterioare, reuşind pe de o parte să confere legitimitate ştiinţifică

cercetării sociale, iar pe de altă parte să transforme metode utilizate până atunci doar

pentru cercetări de nuanţă cantitativă într-o cercetare predominant calitativă. Însă este

evident dintr-un alt punct de vedere faptul că utilizarea acestei metode necesită utilizarea

unor resurse imense, în special de ordin temporal şi uman, ceea ce se poate traduce şi prin

resurse financiare. Un alt inconvenient al acestei metode este faptul că ea conferă în mod

involuntar persoanelor selecţionate un statut special, astfel încât acestea pot să furnizeze

răspunsuri a căror generalizare să devină imposibilă. Repetarea aceloraşi întrebări are un

caracter accentuat de rutină şi această absenţă a elementelor spontane poate să fie profund

nocivă în ceea ce priveşte relevanţa cercetării. Se petrece astfel un efect contrar faţă de

obiectivul propus şi anume conferirea unui statut special persoanelor selectate,

transformarea normalităţii în anormalitate, a tipicului în atipic.

În istoria sociologiei fondatorul metodei monografice este considerat, pe bună

dreptate, sociologul francez Frederic Le Play. De profesie inginer minier, Le Play a

întreprins o consistentă cercetare de teren în zonele puternic industrializate ale Europei

între anii 1830 şi 1855, an în care a publicat Les Ouvriers europeens (Muncitorii

europeni), lucrare ce a fost primită cu entuziasm de public. În esenţă, cercetarea

sociologului francez doreşte să impună sociologilor o nouă metodă, de factură

microsociologică. Altfel spus, se porneşte de la ideea că structura unei societăţi poate fi

depistată nu prin studiul general, de ansamblu al acesteia, ci prin descompunerea ei în

unităţi sociale minuscule, de tipul familiilor. „Le Play a considerat că familia este

microcosmosul în care se reflectă tensiunile şi contradicţiile societăţii globale. Metoda pe

care a pus-o la punct constă în observaţia directă, cvasi-etnografică şi în analiza

comparativă a zecilor de familii muncitoreşti. Acestea nu erau reprezentative din punct de

vedere statistic, ci constituiau tipuri ideale...Atenţia dată veniturilor şi cheltuielilor

familiale, care se desprinde din toate monografiile ca o trăsătură privilegiată a activităţii

sale sociologice, se explică prin voinţa de a găsi un instrument de măsurare a vieţii

sociale care să fie cuantificabil şi deci aplicabil diferitelor contexte” (Cuin, Gresle, 2002).

Este vorba deci de o dublă reducţie: societatea la familie, iar familia la bugetul de venituri

şi cheltuieli al familiilor de muncitori. Ceea ce devine, în cele din urmă, un procedeu mult

prea simplist pentru a întreprinde o cercetare a societăţilor omeneşti.

Citându-l pe sociologul francez Paul Bureau, cercetător al structurilor sociale

rurale din Norvegia şi autor al Introducerii în metoda sociologică, Petre Andrei stabileşte

reperele esenţiale ale metodei monografiei sociologice referitoare la problema cercetării

familiei:

- cercetarea mediului natural, caracteristicile solului, apele, situaţia geografică a

familiei;

- observarea vieţii interne a familiei (părinţii, originea acestora, căsătoria, relaţiile

dintre soţi, numărul copiilor, aptitudinile lor, educaţia lor, emigranţii, celibatarii, bătrânii,

hrana familiei, locuinţa, vestimentaţia, igiena, distracţiile, întrebuinţarea timpului);

- activitatea economică (obiectul activităţii economice, munca agricolă,

exploatarea pădurilor, munca în mine, fabrici, transporturile, personalul utilizat);

- mentalitatea (concepţii despre viaţă, despre datorie, succes, fericire);

- felul de viaţă şi obiceiurile familiei (în timpul adolescenţei şi înainte de

căsătorie, în viaţa conjugală, valorile familiei, concepţia despre muncă, despre câştig,

despre bani);

- concepţia despre viaţă socială (valorile societăţii, drepatea şi egalitatea socială,

binele colectiv, patrimoniu);

- instituţii auxiliare ale muncii (bunuri mobiliare, instrumente de muncă, creşterea

animalelor, tipul de cultură, tipul de proprietate asupra pământului, proprietate imobiliară,

salariu, angajamente de muncă);

- economie (mijloace de economisire, întrebuinţarea economiilor, organizări

profesionale, accidente şi boli, comerţ);

- cultura intelectuală (formele de educaţie, publică sau particulară, tipul studiilor

absolvite, presa, doctorul, judecătorul, teatrul, biblioteca, biserica, preotul);

- organizaţia comunei (circumscripţia, organizarea administrativă, consiliul

comunal, serviciile comunale, bugetul etc.).

Se poate observa în această enumerare influenţa exercitată de studiile lui Le Play,

fondatorul „monografiilor de familii”.

În realizarea cercetărilor de tip monografic, una dintre cele mai utilizate metode

este aceea a observaţiei. În general, în literatura de specialitate (H. Peretz, 1998)

consacrată cercetărilor sociologice de teren, noţiunea de „observaţie” este definită în

patru modalităţi diverse:

1. În sensul foarte larg al observării schimbărilor sociale pe baza datelor statistice,

diverselor documente de natură organizaţională referitoare la societate în ansamblu.

2. Un sens superficial al observaţiei sociologice se referă la tehnica de anchetare a

unui mediu social fără implicarea profundă a cercetătorului; acesta se informează de la

distanţă despre obiectul cercetărilor sale, fără să încerce să treacă dincolo de aspectele ce

ţin de domeniul evidenţei.

3. Observaţia sistematică, ale cărei etape sunt stabilite foarte riguros, derulându-se

după un program dinainte cunoscut. În acest sens, observaţia capătă o determinare foarte

strictă, ea putând fi adoptată de exemplu în cercetările preocupate de înregistrarea

fenomenelor sociale, unde precizia şi măsurarea intensităţii de manifestare a fenomenului

sunt foarte importante.

4. Observaţia are legătură directă cu aşa-numita muncă de teren (field work),

referindu-se la prezenţa sistematică, pe o perioadă semnificativă de timp a cercetătorului

sau echipelor de cercetători la locul în care se desfăşoară cercetarea. „Pe parcursul acestui

lung sejur, datele sunt culese de cercetător: a) în preajma persoanelor, utilizând o

diversitate de procedeee numite reactive, precum întrevederea pe bază de întrebări sau de

procedee nonreactive, precum observaţia locurilor, a evenimentelor, a actelor sau

cuvintelor ce ţin de viaţa lor cotidiană prin persoanele studiate; b) consultând toate

formele de documente scrise, ca de exemplu datele administrative (registrele stării civile,

de pildă), editate sau arhivate”. Acest sens al termenului observaţie ne interesează cu

precădere, căci el a generat, atât în sociologia europeană, cât şi în cea americană imboldul

realizării unor monografii sociologice pe diferite teme, atât rurale, cât şi de analiză a

diverselor fenomene sociale urbane sau din interiorul organizaţiilor/instituţiilor. Se poate

spune că avem aici de-a face cu o coborâre a sociologiei în stradă, pe uliţele prăfuite ale

satelor sau în lumea subteranelor oraşului. Sociologul abandonează spaţiul familiar al

catedrei şi uneori chiar al protecţiei oferite de familie şi cercul de prieteni, iar această

rupere de sine se produce nu pentru a rămâne un observator de la distanţă, eventual din

avion, al unei realităţi sociale, ci şi pentru a participa în mod direct la viaţa acesteia.

În ceea ce priveşte alegerea temei de cercetare, aceasta presupune o serie de reguli

(Stahl, 1975):

Scopul oricărei cercetări ştiinţifice este rezolvarea unei anumite probleme.

Temele sociologiei sunt inepuizabile. Sociologia este probabil ştiinţa care posedă unele

dintre cele mai vaste domenii de cercetare, însă nu toate temele ei de cercetare au aceeaşi

importanţă. Mai mult decât atât, relevanţa acestor teme este diferită de la o zonă la alta,

de la un grup la altul sau pentru diversele comunităţi sau etnii. Cercetarea sociologică

trebuie să se orienteze în permanenţă spre studiul unor probleme cu un grad mare de

relevanţă pentru viaţa comunităţii sau grupului căruia se adresează. Metoda monografică

implică de asemenea atingerea unui anumit scop, ea nu este şi nu trebuie să fie o

activitate întâmplătoare. Spre deosebire de filosofie, despre care Aristotel afirma că este o

activitate practicată doar de dragul ei, pentru plăcerea unică de a filosofa, sociologia îşi

propune întotdeauna un scop precis de cercetare şi nici-un studiu nu este pe deplin

realizat, dacă nu se apropie cât mai mult de atingerea respectivului scop.

Tema aleasă nu trebuie să aibă un grad foarte mare de generalitate şi nici să nu

fie extrem de vastă. Este de preferat ca, cel puţin în faza iniţială, proporţiile temei să fie

mai degrabă modeste, urmând ca ulterior, pe măsură ce avansează cercetarea ştiinţifică,

puţin câte puţin, tema să poată fi lărgită. În cazul monografiei sociologice, situaţia aceasta

poate fi uşor exemplificată, prin renunţarea la teme de cercetare precum un mare oraş, o

zonă foarte întinsă sau un număr mare de instituţii sau organizaţii şi concentrarea atenţiei

asupra unor localităţi sau grupuri umane de dimensiuni mai reduse, precum şi analizarea

acestora din câteva puncte de vedere, nu dintr-o multitudine de perspective. De pildă,

dacă vrem să analizăm fenomenul social al migraţiei din România de după 1990, o

asemenea temă extrem de vastă nu poate fi realizată decât de un colectiv de cercetători,

având specializări diferite, întrucât cauzele migraţiei nu sunt doar de natură economică, ci

şi socială sau psihologică etc. Ce poate face un sociolog în aceste condiţii, presupunând

că nu se poate constitui o echipă de lucru, care să analizeze fenomenul global al migraţiei

din România? Probabil că cea mai bună soluţie o reprezintă alegerea unei zone strict

delimitate, de dimensiuni reduse, în care să fie analizat pe larg fenomenul respectiv.

Parcurgerea bibliografiei reprezintă un pas esenţial în abordarea unei teme de

cercetare. Specificul cercetării ştiinţifice stă în faptul că nu se poate întemeia nimic nou

din neant, în absenţa unei cunoaşteri prealabile, a investigaţiilor realizate de alţi

cercetători. În general vorbind, în sociologie există un număr foarte redus de teme

neabordate de niciun cercetător, sociologia este o disciplină unde cu mare greutate se

poate găsi teren virgin, nestrăbătut de nimeni până acum, temele rămase necercetate fiind

asemeni unor mici insule înconjurate de un ocean de cărţi, studii, articole, publicaţii de

tot felul etc. De aici nu trebuie să tragem concluzia că în sociologie nu se mai poate spune

nimic nou, că nu mai poţi crea nimic original. O asemenea atitudine îndeamnă la

descurajare şi nu poate servi decât lamentării unora care nu au încercat niciodată să

producă ceva cu adevărat nou. Şi în sociologie, ca şi în toate celelalte discipline ştiinţifice

se pot crea lucruri complet noi şi inovatoare, însă pentru a ajunge la insulele de care

vorbeam mai sus trebuie să parcurgem măcar o parte din oceanul care care le înconjoară

sau să proiectăm asupra lui o lumină complet nouă. Cunoaşterea literaturii de specialitate,

cel puţin în punctele esenţiale, reprezintă un pas obligatoriu pentru o cercetare ştiinţifică,

fără de care noul nu este posibil.

Tema trebuie formulată în termeni foarte clari, fără ambiguităţi. În cazul

monografiei sociologice situaţia se prezintă relativ simplu, în sensul că analiza unei

comunităţi umane sau a unei organizaţii sau fenomen social presupune încă de la început

utilizarea unor concepte inteligibile, cu un grad mai redus de abstractizare. Monografia

sociologică nu se menţine exclusiv la un nivel abstract, pur teoretic, ci se bazează pe un

număr foarte mare de exemple şi situaţii particulare, metoda cel mai des utilizată având

un caracter mai degrabă inductiv decât deductiv. De asemenea, se poate utiliza operaţia

de diagnosticare, ce presupune o cunoaştere mai profundă a realităţii, conceptualizarea

fenomenelor sociale în cadrul unui sistem teoretic. Există mai multe tipuri de

diagnosticare, pe de o parte cea spontană, sub forma unei intuiţii asupra realităţii,

neprecedată de o cunoaştere prealabilă a fenomenului social, ce urmează să fie studiat în

amănunt. Aceasta este forma cea mai rudimentară a diagnosticării, caracteristica ei

esenţială fiind aceea că nu reprezintă altceva decât un punct de plecare, o etapă de început

a analizei. Pe parcursul cercetării diagnoza spontană poate să cunoască nenumărate

nuanţări, acesta fiind de altfel şi unul dintre scopurile cercetării, de a nu menţine analiza

doar la un nivel de o generalitate maximă, ci de a sublinia particularităţile, specificul

fenomenului sau grupului social studiat. De exemplu, operaţia prin care catalogăm o

localitate drept sat sau oraş este o diagnosticare spontană, un fenomen mental de

conceptualizare a respectivei comunităţi, dar acesta nu este decât un prim pas, care

trebuie continuat prin analiza structurilor comunităţii, studiul asupra populaţiei din

localitatea respectivă, a ocupaţiilor de bază etc. Astfel, se trece la un alt tip de diagnostic,

mult mai elaborat, şi anume cel analitic. Acesta este de două tipuri:

Diagnosticul explicativ sau cauzal („etiologic”) are în vedere relevarea

cauzelor care produc un anumit fenomen. Oricât ar părea de simplu la prima vedere,

procesul de identificare a cauzelor reale care dau naştere unui anumit fenomen social nu

este unul facil, aflat la îndemâna oricui, ci presupune un efort foarte mare şi mai ales un

consum însemnat de resurse materiale şi intelectuale, dintre care poate cea mai

importantă este resursa de timp ce trebuie alocat studierii nu numai unei cauze singulare,

ci unor complexe de cauze care, împreună, pot să genereze fenomenul respectiv. Este un

fapt îndeobşte cunoscut în sociologie, un fenomen social nu este generat doar de o cauză

unică, ci de cauzări sociale multiple. Orice analiză sociologică care ignoră o parte din

aceste complexe cauzale şi evidenţiază doar unele dintre ele este fie o analiză eronată

asupra socialului, fie una parţială, ceea ce, în anumite situaţii, poate fi mai periculoasă

decât un diagnostic total eronat. Şi aceasta deoarece o analiză cauzală complet eronată

poate fi depistată mult mai uşor căci, nu de puţine ori, ea contravine însuşi simţului

comun, în timp ce o eroare parţială este mai seducătoare, dată fiind aparenţa sa de adevăr.

Spre exemplu, Henri Stahl vede în tendinţa de a explica viaţa socială prin mentalităţile

oamenilor, „fenomenele de existenţă socială prin cele de conştiinţă socială”, prejudecata

„cea mai gravă”, „greşeala cea mai curentă, din cele multe care se fac, atât în investigaţie,

cât şi în acţiunea socială: rămânerea la nivelul conştiinţei sociale, ceea ce compromite

atât seriozitatea cercetării cât şi eficienţa acţiunii”. Stahl se opune deci ideii, dominantă în

anii 70 şi 80 ai secolului trecut, de a reduce sociologia la o latură a psihologismului

social, de a explica fenomenele sociale exclusiv prin intermediul conştiinţei actorilor

sociali.

Diagnosticul descriptiv, aşa cum îi spune şi numele, apelează la o

descriere în profunzime a fenomenelor sociale, dar ceea ce este foarte important de

reţinut este faptul că această descriere nu are un caracter întâmplător, nu este o simplă

sumă de observaţii fără nici-o legătură între ele, ci este vorba de o descriere în cadrul

unui sistem teoretic bine fundamentat. În cadrul acestui sistem, este obligatoriu ca toate

conceptele utilizate să fie riguros definite, descrierea în profunzime a fenomenelor sociale

neputându-se realiza decât pe baze conceptuale clare şi bine delimitate. Dimensiunea

descriptivă a metodei monografiei nu urmăreşte în mod prioritar aspectul literar, poetic al

unei comunităţi sau fenomen social (acesta depinde în mod esenţial de stilul fiecărui

cercetător şi, în măsura în care nu e utilizat în mod excesiv, se poate spune că e preferabil

unei expuneri seci, foarte aridă şi tehnicizată), ci mai ales latura ştiinţifică, conceptuală şi

clasificatorie.

Proiectarea rezultatelor în cercetarea de tip sociologic are în vedere trei probleme

majore (Herseni, 1982). Mai întâi, se pune problema desfăşurării şi structurării

cercetării în diverse etape, după care urmează elementele de organizare a cercetării şi, în

cele din urmă, metodele şi tehnicile utilizate în cercetare. Proiectul trebuie deci să

cuprindă informaţii referitoare la obiectivele generale şi specifice ale cercetării, locul de

desfăşurare al cercetării sau aria de cuprindere, resursele financiare, materiale şi umane

ce urmează să fie alocate pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, timpul de derulare al

fiecărei etape a cercetării. Specific monografiei sociologice este faptul că aici cercetarea

impune de la început un consum mare de timp, şi, poate cel mai important, este faptul că

ea nu este o cercetare definitivă, care are o finalitate strictă, ci una deschisă, ce necesită

reluări şi reîntoarceri, privirea problemelor din diverse unghiuri şi puncte de vedere. De

asemenea, cercetarea sociologică de teren presupune cel mai adesea utilizarea unui număr

mare de cercetători şi specialişti în diverse domenii, fiecare dintre aceştia având nevoie

de o perioadă de timp diferită pentru a-şi realiza cercetările, ceea ce face problematică

stabilirea minuţioasă a unui proiect.

În ceea ce priveşte organizarea cercetării, cu precădere în situaţiile în care sunt

implicate colective de cercetători, este vital să fie precizate de la început în mod explicit

sarcinile şi răspunderile fiecărei echipe. Selecţia şi instruirea membrilor fiecărei echipe de

cercetători depind în mod esenţial de experienţa acestora; în cazul alegerii unor

cercetători experimentaţi, instruirea acestora este mai degrabă o chestiune de rutină, în

timp ce pentru începători etapele pregătitoare au o importanţă mult mai mare. În cazul

acestora pregătirile preliminare pot să fie însoţite de o supraveghere continuă, însă

aceasta nu trebuie să reteze definitiv entuziasmul tinerilor cercetători, ci să păstreze o

nuanţă moderată, să nu pună în evidenţă doar aspectele negative, critice, ci şi elementele

pozitive ale cercetării realizate de membrii mai puţin experimentaţi. Aşa cum constata

sociologul şi statisticianul Claus Moser (1967), „cercetările sociologice depind în bună

măsură de felul surselor şi datelor care stau la dispoziţie pentru a fi studiate”. În cazul

monografiei sociologice, sursele utilizate trebuie să fie cât mai vaste, pentru a acoperi cât

se poate de mult comunitatea socială sau fenomenul investigat.

Discuţia referitoare la sursele utilizate într-o cercetare sociologică în general şi în

monografia sociologică în special este fundamentală şi ea se aseamănă din multe puncte

de vedere cu problema surselor din istoriografie. Componenta arheologică a acestor două

tipuri de cercetări este evidentă, ambele sunt interesate nu doar de momentul actual, ci şi

de succesiunea temporală, de trecutul şi istoria unei comunităţi. Din această perspectivă,

se poate afirma că monografia sociologică este o metodă interesată nu doar de

acumularea unor informaţii, de latura cantitativă, aşa cum se întâmplă nu de puţine ori în

cazul anchetelor aşa-numite sociale, ci şi de calitatea informaţiei, monografia caută să

surprindă obiectul cercetării în profunzimea lui. Sursele pe care sociologul le are la

îndemână sunt, pe de o parte materialul bibliografic dedicat domeniului ales de cercetare,

iar pe de altă parte, opiniile, cunoştinţele, informaţiile de orice fel culese pe teren. Din

acest ultim punct de vedere, cercetarea sociologică ce utilizează metoda monografică este

un tip de cunoaştere implicată profund în obiectul pe care-l studiază, această implicare

implicită expunând-o unui întreg şir de pericole.

Cercetarea monografică nu începe niciodată pe teren. Este necesar ca ea să fie

precedată de cunoaşterea amănunţită a documentelor, studiilor, izvoarelor de orice fel

care se referă la comunitatea ce urmează să fie studiată. Cu alte cuvinte, orice demers

sociologic trebuie să înceapă la bibliotecă şi nu direct pe teren. Documentele sociale au

fost clasificate de sociologi (Chelcea, 2004) în două tipuri esenţiale: pe de o parte,

documentele publice şi cele personale1. Caracteristica esenţială a documentelor publice

este aceea că ele „interesează întrega colectivitate umană, privesc viaţa politico-

administrativă a statului”. De asemenea, în general accesul la documentele publice este

liber, ele putând fi consultate de oricine doreşte acest lucru. Dimpotrivă, la documentele

personale are acces doar autorul acestora şi un cerc restrâns de persoane, ce se presupune

că au acordul autorului pentru a consulta respectivele documente, ce pot fi jurnale intime,

corespondenţă, diverse însemnări etc. În literatura de specialitate, se mai face distincţia

dintre documentele scrise şi cele nescrise, de tipul diverselor obiecte, înregistrări audio

sau video, fotografii etc.

Documentaţia necesară realizării monografiei sociologice include parcurgerea

informaţiilor de natură geografică, istorică, demografică, etnografică etc., dar nu

trebuiesc ocolite nici monografiile întocmite anterior de cercetătorii sociali. Formele de

observare statistică au o mare relevanţă pentru munca de cercetare socială, ele prezentând

avantajul de a fi foarte bine dezvoltate la nivelul întregii ţări. „Recensămintele populaţiei,

ale locuinţelor şi animalelor, statistica stării civile, vechile catagrafii şi urbarii (registru

oficial de proprietate funciară), actele administrative, dările de seamă statistice, balanţa

cheltuielilor şi încasărilor etc. sunt tot atâtea documente cifrice oficiale, cu caracter

public. Ele sunt, pentru unele teme, indispensabile în cercetarea vieţii sociale. Nici o

cercetare sociologică nu poate fi cât de cât relevantă dacă nu porneşte de la cunoaşterea

numărului, structurii pe vârste şi socioeconomice, de la cunoaşterea repartizării pe

localităţi a populaţiei” (Chelcea, 2004, 238). De asemenea, este foarte relevantă pentru

1 pentru claritatea expunerii renunţăm la distincţia dintre personal şi privat, considerând-o mai puţin importantă în contextul acesta, dat fiind că nu urmărim o prezentare exhaustivă a tipurilor de documente sociale, ci doar o expunere sumară a acestora.

activitatea sociologului cunoaşterea specificului pieţei forţei de muncă pentru regiunea

sau localitatea studiată, starea de sănătate şi accesul la educaţie, gradul de dezvoltare al

infrastructurii şi de echipare tehnică a localităţilor, potenţialul turistic etc. Toţi aceşti

indicatori de natură statistică pot să realizeze un profil bine structurat al comunităţii

cercetate.

Din toate acestea rezultă faptul că sociologul implicat în cercetarea de teren are

cinci sarcini majore de îndeplinit:

- să aibă capacitatea de a se integra în mod corespunzător în mediul social pe

care-l studiază, fără a se lăsa afectat peste măsură de propriile prejudecăţi sau ale altora;

- observarea evenimentelor aşa cum se petrec ele, în ordinea cronologică firească,

fără a interveni în mod brutal în evoluţia acestora;

- înregistrarea informaţiilor cât mai aproape de momentul desfăşurării lor şi cu

multă acurateţe, pentru a nu interveni distorsiunile provocate de obicei de memorie;

- să nu se mărgineze în a prezenta datele obţinute prin observaţie în starea brută în

care au fost culese, deoarece ele nu ar fi accesibile publicului şi nici nu ar fi inteligibile;

orice informaţie culeasă trebuie interpretată, pusă în relaţie cu celelalte informaţii şi

scoasă în evidenţă semnificaţia profundă a faptului social observat.

- întocmirea raportului final al cercetării trebuie să fie clar, inteligibil şi lipsit de

pretenţia nerealistă că a reuşit să epuizeze domeniul cercetat. Acest raport ar trebui, de

asemenea, să conţină informaţii care să poată fi verificate.

În concluzie, „observaţia directă foloseşte o diversitate de competenţe sociale şi

intelectuale: o capacitate de a se adapta la o situaţie sau la un mediu mai mult sau mai

puţin familiar; o neîncetată atenţie făcând apel la diferitele sale sensuri, în special vederea

şi auzul; facultatea de a memora diferite proprietăţi ale situaţiei; o oarecare abilitate de a

lua rapid şi clar notiţele şi, în fine, o cultură generală şi sociologică aptă de interpretare a

datelor culese şi de reprezentare a lor într-un raport final. Observaţia este deci o situaţie

care reclamă simultan capacităţi de sociabilitate, atenţie, memorie şi interpretare”(Peretz,

2002).

C. A. Moser susţine că „problemele metodologice ale anchetelor se pot clasifica

în trei grupuri mari: de la cine se culeg informaţii, ce metode trebuie folosite pentru

culegerea lor, şi cum vor fi prelucrate, analizate şi interpretate”. Fiind, ca şi ancheta

sociologică, o metodă care se poate realiza în mod esenţial pe baza cercetării de teren,

monografia întâmpină aceleaşi probleme pentru a se putea realiza. În plus, pentru

finalizarea ei într-un studiu ştiinţific întocmit riguros trebuie ţinut seama şi de problemele

specifice ale lucrului cu echipe de cercetători a căror pregătire este foarte diversă.