UNIVERSITATEA DANUBIUS, GALAŢIFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

MASTERAT – GESTIUNEA FINANCIARĂ A AFACERILOR

Cercetarea bibliografică. Bibliografia

Coordonator ştiinţificProf.univ.dr.Constantin Fălticeanu

Masterand

Anul I GFASE

Galaţi

2011Cercetarea ştiinţifică nu poate fi realizată într-un mod corespunzător fără o

documentare competentă care să privească domeniul respectiv. Orice cercetare ştiinţifică se

bazează pe moştenirea ştiinţifică a generaţiilor precedente şi pe contribuţia cercetătorilor din

zilele noastre, la care fiecare cercetător încearcă să adauge propriile sale contribuţii. Această

cooperaţie este posibilă prin documentarea fiecărui autor asupra realizărilor anterioare. O

astfel de etapă nu mai este considerată ca în trecut ca un factor subordonat cercetării

ştiinţifice propriu-zise, ci ca un factor hotărâtor care face parte din cercetarea ştiinţifică

însăşi. Cercetătorul este beneficiarul unui sistem de informaţii care conţine şi înmagazinează

în continuare informaţii, pe care le organizează şi le procesează într-o astfel de manieră încît

să poată fi găsite atunci când sunt necesare. Astăzi documentarea tchnico-ştiinţifică, necesară

în toate domeniile vieţii sociale, formează o disciplină proprie care îşi formează proprii-i

specialişti şi bibliografia de specialitate, îşi dezvoltă propriile metode de muncă şi stabileşte

norme. Principala sarcina a acestor specialişti este aceea de a analiza informaţia, de a o

condensa, de a o selecta, evalua, reorganiza şi sintetiza, astfel încât beneficiarul să o poată

utiliza cu maximum de uşurinţă.

Documentarea este un proces complex, care presupune nu numai adunarea şi

codificarea complexă a cunoştinţelor, ci şi asigurarea mijloacelor necesare diseminării lor cu

ajutorul unor mijloace mecanice corespunzătoare, care merg de la microfotografiere la

reproducerea cu ajutorul copiatoarelor moderne sau chiar şi cu ajutorul dischetelor utilizate

de computere.

La bază documentării stau documentele referitoare la o anumită problemă sau dintr-

un domeniu de activitate, idetificate, adunate şi înmagazinate pentru utilizarea viitoare.

Astfel, documentarea presupune existenţa documentelor, adică a unor texte scrise, care pot fi

scrisori, hârtii oficiale, rapoarte şi orice fel de manuscrise sau cărţi care conţin informaţii şi

pe care te poţi baza pentru a susţine sau dovedi ceva.

Informaţia implică nu numai comunicarea ci şi receptarea cunoştinţelor. Aceste

cunoştinţe pot fi comunicate altora sau obţinute prin studiu şi investigaţie. Astfel, informaţia

înseamnă orice activitate de informare, care nu o exclude pe cea orală; cu alte cuvinte, ea nu

trebuie fixată în formă scrisă.

Complexitatea informaţiei reiese şi din următoarea definire a ei: „Informaţia se

poate constinui ca un element nou în raport cu cunoştinţele acumulate de către societate la un

moment dat sau poate fi o descriere, ce caracterizează în întregime un obiect, un fenomen etc.

1

în raport cu nivelul cunoştinţelor sociale, atins într-un anumit domeniu la momentul

respectiv. „

Documentul constituie obiectul câtorva discipline specifice:

a) bibliotehnicii, care studiază tehnica producerii materiale a cărţii, materialele din care

este constituite ai scrisul, pentru a determina dacă documentul este autentic sau nu,

sau care este autorul său;

b) bibliologia, care studiază cărţile ca obiecte fizice sub toate aspectele

c) bibliografia, care conţine atât istoria, identificarea, cât şi descrierea scrierilor şi

publicaţiilor considerate drept obiecte materiale, face liste de cataloage ale scrierilor

pe anumite, teme, subiecte sau autori.

Primul pas pe care trebuie să îl facă cercetătorul este investigarea bibliografiei.

Complexitatea sa depinde de câţiva factori, cum ar fi beneficiarul informaţiei ştiinţifice şi

scopul cercetării. Este evident că aceasta este mult mai complexă şi detaliată pentru un

cercetător care pregăteşte o comunicare pentru un congres internaţional sau un simpozion

naţional, decât investigarea care este necesară pentru alcătuirea unei lucrări de seminar pentru

un student.

Al doilea pas este selectarea bibliografiei, care se face pe baza anumitor criterii:

familiarizarea cercetătorului cu subiectul studiului său;

delimitarea domeniului tematic

felul documentelor incluse

perioada de timp care poate fi acoperită

limba în care este scrisă

importanţa mijloacelor de informare pentru cercetare 1

Sursele de documentare bibliografica, după criteriul - gradul de originalitate şi

intermediere, se structurează în patru categorii:

a) documente primare;

b) documente secundare:

c) documente terţiare:

d) microformatele

Documentele primare sunt acelea în care se cuprind rezultatele cercetărilor ştiinţifice,

contribuţiile originale ale cercetătorilor, adică informaţia ştiinţifică.

Documentele primare sunt împărţite în două grupe: documente primare periodice, cum sunt

seriale, editoriale, reviste, ziare, publicaţii, anuare şi documente primare neperiodice 1 Hulban, H. - Tehnica cercetării ştiitifice, Editura Graphix, Iaşi 2004, pp. 18-21

2

tradiţionale, cum sunt cărţi (tratate, manuale, monografii), broşuri, publicaţii ale unor instituţii

şi organisme naţionale şi internaţionale, congrese şi simpozioane; speciale: standarde, brevete

de invenţii, cataloage şi prospecte comerciale şi tehnice, rapoarte de cercetare ştiinţifică, teze

de doctorat şi documente de evidenţă a faptelor empirice: evidenţă contabilă şi statistică, (dări

de seamă şi anchete) evidenţă operativă, analize, expertize şi studii etc.

Documentele secundare sunt rezultatul prelucrării documentelor primare în vederea

facilitării muncii cercetătorului de identificare, selecţie şi de utilizare a documentelor

primare. Documentele secundare se clasifică în: periodice, ca de pildă: reviste de

referate, reviste de titluri: şi neperioA¬dice. cum sunt: enciclopedii, dicţionare,

bibliografii, cataloage, indexuri bibliografice, sinteze documentare, ghiduri

bibliografice, tezaure etc.

Documentele terţiare sunt acelea care rezultă din prelucrarea documentelor secundare.

Documentele terţiare sunt: bibliogfii culegeri de traduceri, sinteze de referate etc.

Distincţia dintre documentele terţiare şi documentele secundare nu are prea mare importanţă

pentru beneficiarii cercetători (studenţi, economişti, ingineri) decât în fazele incipiente ale

documentării aceasta numai În scop de informare şi selectare a documentelor primare.

Documentele secundare şi terţiare sunt elaborate de specialişti din reţeaua de informare-

documentare, precum şi de alţii din afara acesteia (în cazul dicţionarelor, enciclopediilor etc).

Microformatele sunt înregistrări pe benzi, discuri, imagini etc, facilitate de extinderea

tehnologiilor informaţionale modeme şi de amplificarea schimbului internaţional de

informaţie ştiinţifică. între microformate pot fi menţionate microfilme, microfise,

fotocopii, benzi şi discuri magnetice, mijloace de difuzare în masă, TV, Radio, filme

etc .2

Cand abordăm o temă de cercetare, este obligatoriu să cunoaştem bibliografia aferentă temei

respective, fie pentru a duce măcar cu un pas cercetarea mai departe, fie pentru a ne detaşa de

anumite puncte de vedere, depăşite sau viciate din diferite motive (cenzură, documentare

incompletă, subiectivism etc.). Pentru un cercetător, este extrem de important să cunoască

instrumentele de lucru, lucrările din care îşi va culege informatia - cu alte cuvinte,

bibliografia.

Pentru stabilirea bibliografiei, avem la dispoziţie astăzi Internetul, datorita căruia putem

afla numeroase informaţii despre subiectul care ne interesează. La avantajele Internetului se

2 Răboacă, Gh., Ciucur, D. - Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 1999, pp. 107-112

3

adaugă mijloacele clasice de informare: fişierele bibliotecilor, volumele specializate de

referinţe critice, indicele unor lucrări etc.

Conform DEX-ului (s.v. bibliografie), cuvântul bibliografie are mai multe sensuri:

1. Descriere de specialitate a lucrărilor unui autor sau a lucrărilor referitoare la o anumită

problemă

2. Carte care cuprinde o bibliografie (1)

3. Ramură a bibliografiei care se ocupă cu descrierea, aprecierea, sistematizarea şi

răspândirea publicaţiilor

4. Material informativ asupra unei probleme.

În scrierea unei lucrări, după alegerea temei şi a titlului, cercetarea bibliografică este

cea care-ţi permite să iei contact cu ceea ce s-a publicat în domeniul respectiv, într-un anumit

orizont de timp, şi să tratezi subiectul în cunoştinţă de cauză. Cercetarea bibliografică te

familiarizează cu teoriile existente, şi te ghidează în dezvoltarea unor elemente de noutate, iar

pe de altă parte le permite celor care-ţi evaluează lucrarea să aprecieze gradul tău de informare

şi calitatea contribuţiilor personale la tema aleasă. Astfel, cercetarea bibliografică este un

proces continuu de documentare, reflectare si sinteză pentru lucrare, care se concentrează

totuşi în prima parte a calendarului propus pentru realizarea lucrării.

Pentru elaborarea unei lucrări de absolvire de licenţă se recomandă să fie consultate

cel puţin 50 de surse, în timp ce pentru elaborarea unei lucrări de master se recomandă

studierea cel puţin a 100 de surse bibliografice. Dintre acestea, recomandăm ca majoritatea să

fie articole din revistele de specialitate din fluxul principal de publicaţii internaţionale,

celelalte fiind cărţi de specialitate, volume ale unor conferinţe internaţionale şi alte surse

(internet, multimedia, articole de ziar, materiale nepublicate).

Cercetarea bibliografică începe de la o ipoteză. De exemplu, tendinţa actuală în

managementul organizaţiilor este utilizarea resurselor intangibile, preferate celor tangibile.

Această ipoteză iniţială va fi, apoi, susţinută prin citarea diferiţilor autori. Enunţarea ipotezei

presupune parcurgerea bibliografiei selectate şi desprinderea acestei idei iniţiale.

Deşi este doar o parte constitutivă a lucrării integrată în capitolul destinat aspectelor

conceptuale sau teoretice, şi nu o lucrare în sine, cercetarea bibliografică trebuie să respecte o

anumită organizare. Prima ei parte este introducerea, în care se enunţă tema cercetării

bibliografice şi se precizează modul în care va fi constituită: pe şcoli de cercetare, pe dezbateri

pornind de la o anumită poziţie etc. Urmează corpul cercetării, în care se discută sursele

4

analizate. Concluziile rezumă rezultatele la care s-a ajuns în urma efectuării cercetării

bibliografice.3

O lucrare ştiinţifică poate să conţină diverse tipuri de bibliografii, în funcţie de profilul

acesteia.

a) Bibliografia generală

Consemnează toate lucrările aferente temei cercetate, şi pe unele pe care, din diverse

motive, nu le-am putut consulta, dar simpla lor menţionare denotă faptul că ştim de existenţa

lor. „Nu mi se pare a fi nici neglijenţă, nici rea intenţie să menţionăm la bibliografie titlurile

unor cărţi pe care nu le-am putut citi, dar despre existenţa cărora am aflat din consultarea

lucrărilor de referinţă. Aceasta poate orienta lecturile altor persoane preocupate de tema pe

care am abordat-o noi (Chelcea, 2007, p 170)”

De exemplu, dacă facem o cercetare despre fenomenul manipulării în presa românească,

trebuie să întocmim o bibliografie generală, cu tot ceea ce s-a scris despre fenomenul

manipulării în spaţiul românesc şi in cel străin. Bibliografia generală poate constitui şi un

suport teoretic pentru tema pe care o vom cerceta. Dacă tema se pretează la o tratare

interdisciplinară, atunci la bibliografia generală vom aminti lucrări de istorie, politologie,

lingvistică etc., in funcţie de profilul temei abordate.

b) Bibliografia specială

Se referă la lucrările consultate efectiv, din care s-au preluat unele citate sau doar anumite

idei. În limba engleză există termenii references pentru bibliografia specială şi bibliography

pentru bibliografia generală, care fac bine distincţia între cele două categorii de bibliografii.

Din punctul de vedere al cantităţii de informaţie oferite în cazul unui titlu, există două

tipuri bibliografie: signaletică şi analitică.

Bibliografia signaletică: Este cea mai răspândită şi se rezumă la prezentarea fişei

cărţii respective (sau a articolului, studiului etc.)

Bibliografia analitică: Include, pe lângă descrierea bibliografiei, şi un scurt rezumat

al lucrării consemnate.

c) Bibliografia unui autor

Aceasta consemnează tot ce a scris autorul în cauză, respectiv tot ce s-a scris despre el.

3 Brătianu C, Vasilache Simona - Elaborarea, redactarea şi susţinerea lucrării de licenţă şi masterat, Editura Universitară, Bucureşti 2008, pp 91-96

5

Indiferent de tipul bibliografiei (generală, specială, analiticăâ, signaletică, bibliografia

unui autor), aceasta poate fi redactată in ordinea strict alfabetica a autorilor, respectiv in

ordine cronologică.

Redactarea bibliografiei pune foarte multe probleme. În acest caz, tradiţia diferă nu numai de

la o ţară la alta, ci, în cadrul aceleiaşi ţări, de la o editură la alta, de la un redactor la altul sau

de la o publicaţie la alta Amintim aici câteva situaţii, care sunt departe de a epuiza evantaiul

dificultăţilor pe care le întâlnim in cazul redactării unei bibliografii.

In conformitate cu STAS 866-82, lista bibliografică va fi alcătuită respectând mai multe

reguli:

a) ordinea alfabetica a numelui autorului

Observaţii

între numele si prenumele autorilor se va pune virgula tocmai pentru a sublinia că

ordinea normală (nume + prenume) nu este aceasta, ci prenume + nume.

în cazul în care o lucrare are doi autori, vom scrie numele de familie al primului

autor, al doilea putând fi trecut în ordinea fireasca (prenume + nume), utilizând sau nu

conjuncţia şi;

Dacă lucrarea are trei autori, primului autor i se scrie numele si prenumele, legat prin

punct si virgulă de al doilea, iar al doilea şi al treilea se despart prin conjuncţia şi

Uneori, conjuncţia şi poate lipsi, locul ei putând fi luat de acelaşi „separator" ca şi

între primul şi al doilea autor;

Daca lucrarea are mai mult de trei autori (mai ales în cazul carţilor tehnice, unde

munca în echipa este esenţială), se trece doar numele primului autor, urmat de

menţiunea et al. ("şi alţii")

În cazul în care o carte are un coordonator sau un editor, menţionarea acestei calităţi

este absolut obligatorie, în caz contrar putându-se înţelege ca numele menţionat este

autor;

Daca înscriem in bibliografie un studiu dintr-o lucrare colectivă sau dintr-o publicaţie

periodică, folosim numele şi prenumele autorului, urmate de titlul articolului la care

se adaugă prepoziţia în, după care sunt prezentate datele carţii respective

Exista mai multe modalităţi de a tehnoredacta lista bibliografica:

a) marcarea fiecărei "intrări" cu un asterisc

b) marcarea fiecărei "intrari" cu o linie de dialog

6

c) „retragerea" spre dreapta a rândului (rândurilor) care urmează după primul rând,

care include şi numele autorului;

d) scrierea cu majuscule a numelui autorilor

Dacă in Romania ar exista un manual unitar, elaborat sub girul Academiei Române, am avea

pretenţia ca normele stipulate acolo să fie respectate de toată lumea. Neavând un asemenea

manual, existent în alte culturi, pretenţia este aceea de a fi respectate măcar norme identice în

elaborarea aceluiaşi text stiintific.4

Ştiinţa ii este datoare ştiinţei. E un adevăr pe care-l confirmă fiecare succes ştiinţific,

mult mai degraba finalizarea unui şir de reuşite parţiale, decât o minune brusca şt

inexplicabilă. Tributul pe care fiecare lucrare, indiferent de contribuţia ei la acest succes care

se întrevede undeva, se cuvine să-l plătească celor care au batut aceleaşi cât, facandu-i

cunoscuţi celor care le vor mai bate, e referinţa.

Utilizarea bibliografiei comportă respectarea unor cerinţe ale eticii şi deontologiei

profesionale. Este interzisă preluarea ideilor şi tezelor in formulările în care se găsesc în

documente, cărţi sau articole, fără menţionarea titlului cărţii, autorilor, paginii, etc.

Reproducerea directă şi intercalarea între textele redactate de autorul lucrării de diplomă sunt

considerate ca un act de rea credinţă sau chiar furt intelectual, în lumina reglementărilor

drepturilor de autor, recent pusă în aplicare la noi.5

Sunt două sisteme mari de citare: citarea parantetica şi citarea prin note de subsol, sau

prin note de final. Există o relativă specializare, citarea prin note de subsol fiind mai comună

în ştiinţele umaniste, iar citarea parantetică in ştiinţele sociale şi exacte. Sistemul Chicago de

citare combină aceste două stiluri, pe când sistemele Harvard (APA - American Psychological

Association) sau MLA (Modern Languages Association) adoptă exclusiv citarea parantetică.

a) Citarea lucrărilor de specialitate în sistemul Harvard

Sistemul Harvard are două componente: citarea unei lucrări de specialitate în text şi

plasarea ei în lista de referinţe. Lucrările se citează parantetic, indicând, între paranteze

rotunde, numele de familie al autorului/ autorilor şi anul în care a fost publicată lucrarea pe

care o citezi, urmând ca restul detaliilor să fie precizate în lista de referinţe. Notele de

subsol sau finale sunt în acest caz, folosite doar pentru a face precizări suplimentare, pentru

a comenta etc. De asemenea, traducerea citatelor folosite în text se trece la notele de

4 Rad, I - Cum se scrie un text ştiinţific, Editura Polirom, Iaşi 2008, pp. 151-1665 Popescu, F, Negoescu, Gh, Ciobanu Rodica - Ghid practic pentru realizarea proiectelor tehnico-economice, Editura Econsulting, Galaţi 2000, p 125

7

subsol, urmată de numele traducătorului sau de precizarea t.a., în cazul în care îi aparţine

autorului lucrării.6

În condiţiile unei ample bibliografii de minimum 20 - 30 manuale, 35 - 80 cărţi

de specialitate, 10-20 legi şi norme, 30 - 60 articole de specialitate, modul de cuprindere a

bibliografiei devine hotărâtor pentru derularea normală a procesului de cercetare şi

materializare a lucrării.

Cunoaşterea bibliografiei presupune în opinia lui Cezar Basno şi Nicolae Dardac,

parcurgerea următoarele etape succesive :

a) depistare şi identificare, în care se consemnează titlurile posibile;

b) parcurgere şi selectare, în care se sesizează titlurile utile, pasajele semnificative şi

necesare, şi se încadrează in schema planurilor de cercetare;

c) reţinerea aspectelor considerate utile pentru prelucrare, preluare sau orientare.

Toate acestea implică notaţii sistematizate şi organizate, în raport de numărul

materialelor bibliografice, pentru a asigura cuprinderea şi utilizarea lor într-un mod

eficient se recomandă a se îmbina:

sistemul conspectelor integrale pentru acele pasaje şi elemente ce sunt cuprinse în

volume sau reviste mai greu accesibile;

sistemul schitelor sumare de inventariere a problemelor utile pentru cărţile şi

materialele pe care autorul lucrării le posedă (sau îi sunt uşor accesibile) şi le poate

folosi curent în mod direct.

În general, utilizarea tezelor sau ideilor selectate din bibliografie se face prin prelucrare,

respectiv prin introducerea lor într-un context de ordonare ce ne este propriu şi într-o

formulare personală.

Suplimentar, atunci când dorim să redăm unele teze sau idei originale (care de regulă nu

le-am întâlnit decât în acel articol sau carte) trebuie să le declarăm apartenenţa printr-o

trimitere, respectiv prin înscrierea în josul paginii a sursei bibliografice cu toate detaliile de

identificare.

Excepţional, când dorim să reproducem unele idei sau teze a căror formulare, prin

prelucrare nu şi-ar putea păstra întreaga însemnitate sau semnificaţie (cu referire la texte din

cărţi sau articole şi îndeosebi la prevederi legale) recurgem la citat, încadrând în ghilimele

partea preluată şi efectuând trimiterea necesară la sursa.

Exactitatea trimiterilor este o carte de vizită a autorului, care pune în lumină atât

corectitudinea sa cât şi acurateţea muncii de redactare depuse.6 Bratianu C. – Op. Cit, pp 97-99

8

Folosirea citatelor devine absolut necesară în cazul în care se confruntă păreri diferite ale

diverşilor autori şi unde opiniile lor cele mai reprezentative trebuie să fie redate corect şi cu

semnificaţia lor originală.7

Când se utilizează citate, se recomandă folosirea următoarelor reguli la întocmirea notei de

subsol, în funcţie de a câta oară este citat autorul (autorii).

A. La prima citare a unui fragment se precizează:

1. numele şi prenumele autorului;

2. titlul cărtii în ghilimele;

3. editura

4. anul apariţiei

5. pagina

B. La a doua citare a aceleiaşi cărti:

1. numele şi prenumele autorului

2. opera citată (op. Cit.)

3. pagina

C. La a treia citare (sau mai multe, dar numai dacă nu se intercalează citarea altui autor)

1. ibidem

2. pagina

D. Daca citarea se intercalează cu un alt autor:

1. se citează acest autor ca în cazul A;

2. primul autor se citează ca în cazul B.

E. Dacă în cadrul cercetării se întâlneşte un fragment din autorul x într-o carte a autorului

y, iar cartea lui x a apărut de foarte mult timp sau în altă ţară şi nu s-a tradus în ţara

noastră, se procedează astfel:

1. numele şi prenumele autorului x;

2. titlul cărtii autorului x;

3. apud.

4. numele şi prenumele autorului y;

5. editura la care a apărut cartea lui y;

6. anul apariţiei cărţii lui y;

7. pagina

7 Popescu, F., Op. Cit, pp. 9-17

9

F. Dacă se doreste expunerea rezumativă a unei teorii, a unui punct de vedere, etc. al

autorului x, teorie care este prezentată pe mai multe pagini, in cartea z, se procedează

după cum urmează:

1. numele şi prenumele autorului z;

2. titlul cărţii z;

3. editura la care a apărut cartea z;

4. anul apariţiei cărtii z;

5. paginile (unde se formulează teoria respectivă) în ghilimele;

G. Daca avem de citat mai multe cărti ale aceluiasi autor se procedeaza ca în cazul de la

punctul D.

O opinie destul de răspândită este aceea că nu numai teza de licenţă, ci şi cărţile cu multe

note ar fi un exemplu de snobism erudit şi, deseori, o tentativă de a arunca praf în ochi

Desigur, nu se poate exclude faptul că mulţi autori abundă în note spre a conferi un ton

important propriei lucrări, nici că mulţi alţii umplu până la refuz notele de informaţii

neesenţiale, poate chiar plagiate fără jenă din literatura critică examinată. Totuşi asta nu

înseamnă că notele, atunci când sunt folosite cu măsură, n-ar fi de folos. Care ar fi măsura

justă nu se poate spune, fiindcă depinde de tipul de text, însă vom încerca să ilustrăm

cazurile în care notele sunt de folos, precum şi modul cum ar trebui făcute

a) Notele folosesc la indicarea surselor citatelor. Dacă sursa ar trebui indicată în text.

lectura paginii ar fi greoaie. Există, fireşte, şi moduri pentru a da referinţele esenţiale

în text, lipsindu-ne de note. Numai că, în general nota serveşte prea puţin acestui

scop. Când e notă de referinţă bibliografica, este bine să fie aşezată m subsolul

paginii, precum şi la sfârşitul cărţii sau al capitolului, întrucât se poate verifica

imediat despre ce este vorba.

b) Notele folosesc la adăugarea altor indicaţii bibliografice despre un subiect discutat

în text:

c) Notele servesc pentru trimiteri externe şi interne. Tratând un subiect, se poate pune în

notă un cf "(care înseamnă „confruntă" şi trimite fie la o altă carte, fie la un alt capitol

sau subcapitol chiar din lucrare.

d) Notele folosesc la introducerea unui citat de întărire a ideii formulate, care în text ar

fi deranjant.

e) Notele folosesc pentru a da amploare afirmaţiilor pe care le-aţi făcut în text : în acest

sens sunt utile pentru că vă permit să nu ingreunaţi textul cu observaţii care, oricât de

importante ar fi, sunt periferice în raport cu subiectul tratat;

10

f) Notele folosesc pentru corectarea informaţiilor din text

g) Notele pot folosi la traducerea unui citat care este esenţial să fie redat în limba

străină.8

Cercetarea ştiinţifică este o componentă importantă a activităţii comunităţii universitare,

fiind criteriul fundamental de evaluare a calificării şi performanţelor academice. Pentru orice

lucrare de cercetare științifică, bibliografia este o componentă obligatorie, absenţa ei

provocând, suspiciuni îndreptăţite.9

BIBLIOGRAFIE

1. Brătianu C, Vasilache Simona - Elaborarea, redactarea şi susţinerea lucrării de licenţă şi masterat, Editura Universitară, Bucureşti 2008

8 Eco, U. - Cum se face o teză de licenţă, Editura Polirom, Iaşi 2006, pp 237-2399 Fălticeanu, C. - Suport de curs “Metodologia cercetării”, Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea Danubius, Galaţi

11

2. Eco, U. - Cum se face o teză de licenţă, Editura Polirom, Iaşi 20063. Fălticeanu, C. - Suport de curs “Metodologia cercetării”, Facultatea de Ştiinţe

Economice, Universitatea Danubius, Galaţi4. Hulban, H. - Tehnica cercetării ştiitifice, Editura Graphix, Iaşi 20045. Popescu, F, Negoescu, Gh, Ciobanu Rodica - Ghid practic pentru realizarea

proiectelor tehnico-economice, Editura Econsulting, Galaţi 20006. Răboacă, Gh., Ciucur, D. - Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura

Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 19997. Rad, I - Cum se scrie un text ştiinţific, Editura Polirom, Iaşi 2008

12