Probleme tip de cercetare operationalautilizate in domeniul agricol

Cercetarea operaţională este perceputa ca o ştiinţă aplicată interdisciplinară, fiind utilizata pentru rezolvarea unei largi categorii de probleme. Multe din aceste probleme sunt considerate a avea un caracter tactic sau strategic. Diferenta între problemele tactice şi cele strategice se bazează pe cel puţin trei caracteristici ale problemei, fiecare din acestea având un caracter gradual.1 - o problemă are un caracter tactic mai accentuat decât alta ;2 - o problemă are un caracter cu atât mai strategic, cu cât este mai mare partea din organizaţie care este afectată direct de rezolvarea ei;3 - o problemă are un caracter strategic cu atât mai pronunţat, cucât ea joacă un rol mai important în determinarea obiectivelor intermediare saufinale.

Cele trei caracteristici enumerate nu oferă o delimitare clară între problemele strategice şi cele tactice. De aceea, în cel mai bun caz, putem spune că o problemă are un caracter mai mult sau mai puţin strategic (sau tactic) în raport cu unul sau altul din cele trei aspecte.

Toate problemele stabilesc căile şi mijloacele prin care se poate atingescopul dorit, însă cele mai multe probleme presupun că acest scop este dat dinexterior sau este cunoscut în prealabil. Aceste probleme sunt considerate ca au un caracter tactic.

Cele trei caracteristici enumerate nu oferă o delimitare clară între problemele strategice şi cele tactice. De aceea, în cel mai bun caz, putem spune că o problemă are un caracter mai mult sau mai puţin strategic (sau tactic) în raport cu unul sau altul din cele trei aspecte. Cercetarea operaţională s-a ocupat in special de problemele având un caracter tactic.Dintr-o anumita perspectiva două probleme tactice nu pot fi niciodată identice, dar tind să se grupeze în câteva tipuri bine definite.Orice problemă are conţinut şi formă. Datorita conţinutului lor două probleme nu pot fi niciodată identice, iar datorita formei lor, toate problemele tactice sunt grupate intr-un numar mic de tipuri.

Aceste două trăsături sunt inseparabile:- forma se referă la felul în care mărimile problemei sunt legate între ele; - conţinutul se referă la natura (semnificaţia) acestor mărimi.

Separarea formei unei probleme de conţinutul ei poate fi facuta printr-un proces de abstractizare.

1

Limbajul cu ajutorul căruia exprimăm forma, făcând abstracţie de conţinut, este limbajul matematic. Astfel un model matematic de decizie, constituie o reprezentare a formei problemei.Separarea formei de conţinut face necesară cunoaşterea conţinutului problemei. O consecinţă importantă a faptului că cercetarea operaţională se aplica la rezolvarea unui mare numar de probleme cu caracter tactic, constă în identificarea unui grup restrâns de probleme tip, la care se reduc majoritatea problemelor. Deoarece aceste tipuri de probleme se întâlnesc frecvent, s-au construit diverse tehnici pentru modelarea şi rezolvarea lor.

Problemele tip sunt următoarele:1) alocare;2) stocuri;3) reînnoire;4) fire de aşteptare;5) ordonanţare şi coordonare;6) alegerea itinerariilor;7) competiţie;8) căutare.

Aceasta ordine are la bază anumite considerente metodice. În realitate, diversele tipuri de probleme apar unele după altele (şi nu neapărat în ordinea amintită), pe măsură ce se lărgeşte concepţia asupra sistemului. De exemplu, mulţi cercetători operaţionali încep cu problemele de stocuri deoarece:- conceptual, ele sunt cele mai simple;- există tehnici puternic dezvoltate pentru rezolvarea lor;- de obicei se considera că datele necesare sunt uşor disponibile cu toate ca rareori se întâmplă aşa în realitate;- conducătorii compartimentului respectiv sunt obişnuiţi, de regulă, să gândească în categorii cantitative şi de aceea nu sunt atât de refractari cercetării operaţionale, ca alţi conducători mai puţin pregătiţi tehnic.

Teoria stocurilor reprezintă aparent cea mai simplă operaţie ce se poate concepe – păstrarea unor produse. Deciziile stabilesc, în general, când şi câte produse vor trebui achiziţionate. S-ar putea ca în problemă să fie implicat un mare număr de produse (de exemplu, la o fabrica de furaje pentru animale, componente ale aceleiasi retete de furaje); atunci pentru fiecare dintre aceste componente trebuie stabilit când şi ce cantitate se achiziţionează. După rezolvarea acestei probleme s-ar putea constata eventual că nu există posibilitatea fabricării tuturor retetelor de furaje, în cantităţile cerute de soluţia optimă a problemei. În acest caz, se pune problema alocării capacitatilor disponibile la fabricarea diverselor retete, astfel încât pierderile, în comparaţie

2

cu soluţia obţinută prin rezolvarea problemei de stocuri, luată izolat, să fie minime. Problema de alocare utilizează un model în care de regulă se presupunecă utilajele sunt disponibile în mod continuu, fără întrerupere. În realitate, se pot ivi unele staţionări: utilajele se defectează şi trebuie reparate, se produc întreruperi în alimentarea cu energie, oamenii sau anumite utilaje(ex: motostivuitoare) nu se găsesc acolo unde este nevoie şi atunci când este nevoie. De aceea, în problema de alocare ar trebui să se ţină seama de aceste întârzieri. Pentru aceasta va trebui rezolvată o problemă de teoria aşteptării.

În teoria aşteptării se presupune de obicei că există o regulă pentru determinarea ordinii de servire (de exemplu, se ştie ce utilaj urmează să fie reparat primul). În unele cazuri, ordinea în care se execută aceste lucrări are o influenţă sensibilă asupra timpului total necesar sau asupra executării lucrărilor la datele planificate. În aceste situaţii, va trebui rezolvată o problemă de ordonanţare (determinarea ordinii de fabricare), astfel încât să fie asigurată îndeplinirea obiectivului propus: respectarea termenelor planificate sau reducerea timpului total de execuţie.

Dacă înaintea executării fiecărei noi lucrări este necesară o anumită pregătire a oamenilor şi utilajelor, iar durata acestei pregătiri depinde deordinea în care sunt dispuse lucrările, atunci ar trebui luate în considerare şi pierderile de timp legate de perioadele de pregătire. Pentru aceasta trebuie rezolvată o problemă privind alegerea unui anumit itinerariu. Dacă această problemă ilustrativă este studiată pentru un interval detimp mai îndelungat, va trebui să avem în vedere şi problema reînnoiriiutilajelor uzate sau cu o uzură avansată.Pe langa factorii mentionati trebuiesc luati în consideraţie si factorii externi care pot influenţa performanţele sistemului (furnizori, clienţi, concurenţi).Dacă vom ţine seama de aceşti factori, pentru a încerca să achiziţionăm materii prime la un preţ mai redus sau să ne vindem mărfurile la un preţ mai convenabil, va trebui rezolvată o problemă de tip competitiv. De regulă, aceste probleme sunt foarte complexe şi greu de rezolvat. De aceea, o echipă de cercetare operaţională abordează o astfel de problemă numai după ceconducerea firmei a căpătat destulă încredere în capacitatea echipei, pentru a admite „riscul” acestei cercetări. Trebuie să remarcăm că, în general, cu cât o cercetare este mai dificilă şi comportă o doză mai mare de risc, cu atât mai mare este beneficiul ce se obţine prin aplicarea rezultatelor pe care le oferă. Cu cât obiectivul problemelor de cercetare operaţională este mai cuprinzător şi cu cât mai variate sunt soluţiile ce urmează a fiimplementate, cu atât mai acută devine nevoia de a culege, păstra şi prelucra informaţiile necesare utilizării şi reactualizării soluţiilor. Adesea aceasta conduce la un studiu dedicat sistemului informaţional şi de comunicaţii.Problema care constă în a stabili ce şi cat de multe informaţii sunt necesare, cum trebuie culese şi folosite aceste informaţii, este o problemă de căutare.

3

Rezultă că problemele de conducere pot fi examinate foarte rar separatuna de alta. De aceea, cu toate că, cercetarea operaţională se poate limita la o singură problemă, ea este mult mai eficientă atunci când are posibilitatea să-şi lărgească obiectivul iniţial şi să examineze, simultan sau succesiv, cât mai multe probleme ce se influenţează reciproc. Este cunoscut faptul ca multe probleme practice nu pot fi încadrate în nici unul din modelele problemelor tip. Deşi pentru ele se pot construi modele care să încorporeze mai multe probleme tip, în general nu dispunem de metode pentru rezolvarea acestor modele. Problemele tip sunt, dintr-un anumit punct de vedere, cele mai extinse probleme ce se pot rezolva într-o singură etapă. Cum problemele reale conţin mai multe probleme tip, adesea trebuie să le „descompunem” în mai multe probleme parţiale. Aproape intotdeauna soluţia unei probleme parţiale va furniza datele iniţiale pentru următoarea problemă parţială. Astfel, pentru a corecta sau reevalua una sau mai multe din soluţiile parţiale obţinute anterior, vom putea utiliza soluţia ultimei subprobleme.În practică, deseori când avem de-a face cu mai multe tipuri de probleme, se repeta acest ciclu, până când se ajunge la o soluţie globală satisfăcătoare. Graniţa dintre diversele probleme tip nu este clar conturată şi devine din ce în ce mai difuză, pe măsură ce apar noi generalizări şi se descoperă noi puncte comune. Unele tehnici matematice, utilizate pentru rezolvarea anumitor probleme, de exemplu, pentru programarea liniară sau dinamică, sunt aplicabile şi la alte probleme. Uneori problemele sunt clasificate în raport cu aparatul matematic necesar pentru rezolvarea lor.Clasificarea lor s-a realizat in functie de situaţiile in care se pot rezolva şi nu după aspectul lor matematic, deoarece acest lucru corespunde mai bine caracterului cercetării operaţionale.

Astfel de probleme prezintă un domeniu atractiv de cercetare şi deschid drumul către o eventuală identificare a unor noi probleme tip. Din cele prezentate, rezultă că problemele tip nu constituieinstrumente care să poată fi aplicate oricum si în orice situaţie. Problemele tip se potrivesc foarte rar unor situaţii reale. De obicei, ele trebuie să fie adaptate fiecărui caz concret în parte. Dacă considerăm însă că studiul acestor probleme constituie un exerciţiu de construire şi rezolvare a modelelor, atunci vom căpăta o bază corespunzătoare pentru studiul problemelor concrete.

4