finală, în caire se ascunde multă tristeţe, şi spectatorul simte de ce...

Piesa, de La prima pină la ultima scenă, este un splendid foc de artificii, întretinut mai ales de Jo'rdul Goring, purtătoxul dc cuvînt al lui Oscar Wilde- Paradoxal, spirit epigramatic, de un umor radios, fluştura-ticul lord Goring (care, în t impul „sezo-nului" , nu-şi permite să ifie serios decit în prima marţi a fdecărei luoii, de la 4—7) este totuşi cel mai grav, mai llucid şi mai pur dintre toţi eroii. Apaxenta lui nese-riozdtate decurge dintr-un principiu opo-ziţionist, diintr-o nerespectalre sistematică a convetndenţeloi'. „Eu spun itocmai ceea ce n-aT trebui să spun — declairă el la un moment dat. Adică, ceea ce gîndesc într-a-devăr. Asta e marea greşeală a zilelor noa-stre : rişti să fii înţeles greşit". Risc deteir-minat de un consens social, general fals. De altfel, aceasta e funcţia paradoxului, privit ca metodă de cunoaştere, nu ca o aporie, ca un impas al raţiunii. Paradoxul ascunde un adevăr neprevăzut, sclipitor, tocmai fi-indcă fulgeră în norul plumburiu al confor-mismului, a l ideilor ofilite, aşternute ca un ţesut mort peste airginitul viu a l gîndirii. Şi, într-o lume ipocrit serdoasă, formalistă,. logica, desigur, îl obligă pe omul lucid să ia în răspăr realitatea, să devină cîteodată neserios — iTonia, paradox,ul fiind. în acest caz, singurul mijloc pentru restabilirea în sens invers a celor mai elementare adevă-ruri.

Cum s-a descurcat teatrul din Arad în iţele complicate ale acestei comedii ? Regi-zorul Savel Grunea a căutat să dea spec-tacolului o interpretare modernă, prin de-gajarea scenei de decor, însă soluţia a fosr hibridă. în primul plan, decorul îndeplinea cerinţele celui mai riguros naturalism — canapele, fotolii, bi.roul din actul III în-cărcat cu toate accesoriile, plus cîteva scaune în jur — , în timp ce în planul din fund, ieşirile erau realizate simbolic, prin simple cadre de uşi, prin care eroii circulau aerian, ca nişte fantome, stîrnind rumoare în sală. Dezacordul planurilor a fost simţit de public, mai ales în scena în care doamna Cheveley ,,se ascunde" în în-căperea de alături şi asistă „invizibilă", la ddscuţia dintre sir Robert şi lord Goring-Trintixea vasului cu flori, întins de cineva din culise, la momentul oportun (în text, se indică trîntirea unui iscaun), frizează absurdul. într-o parte a scenei, lucrurile se

desfăşurau normail, în altă parte intervenea brusc un vacuum, inutil cerebralflzat. For-mula nu e cîîuşi de puţin potrivită spixi-tului teatrului lui Oscar Wilde. Săxăcia decorului, de altminteri, a produs în scenă un fel de vraişte, în caore actorii, neavînd de ce să se agaţe, evoluau somnambulic, gxăbindu-se paxcă să părăsească centrul dezech.ilibrat al podiumului — atunci cîndi trebuiau să iasă • - , ceea ce îi făcea une-ord să-şi reia uşuraţi înfăplşaxea din cu-lise, cu un metru înainte de a pieri d in văzul publicului.

In ce priveste interpretarea, cu excepţia lui Sorin Lepa (sir Robert), actor talen-1ait, cu o ddfcţiune plăciujtă, sdgur în gesturi, în mişcări, şi a Marined Başta (lady Chil-texn), care izbuteşte să acopere cu multă femdnditate rolul, restul distribuîiei, cam eterogen, s-a comportat modest. Grigore Chixdţescu (F>arl of Caversham), avînd de oreat tipul unui gentleman bonom, a reali-zat mai curind un burtă-verde de vodevil, izbdtor de autohton. Valentino Dain, în ex-trem de dificiilul xol al lordului Goring, a fost depăşit de text. în loc să ardă ca un arc voltaic, a avut debitul pal al unui bec de 25 de luimini. Eleganţă în ţinută, dar supărătoare mimica îngheţată şi mai ales o anumită afectanre, o anumită tendinţă de a copia un gen de joc pe caxe publicul îl recunoaşte numaidecît. Lady Marckbv n-a găsit în Viorica Oancea-Juldus interpreta cuvenită : o dicţiune defectuoasă, machiajul neverosimil, tonul, gestul, sacadate, au îna-piedicat-o să transmită sălii umorul sec a l peiisonajulud. Maya Indrieş (Mabel Cbal-tern) , juvenilă, simpaitică, şi-a declamat T6- ;

lul, fără înţelegerea nuanţată a replicilar, şi la un plafon vocal prea stxident. Doam-na Maxchmont şi contesa de Basildon (res-pectfiV SdilvdJa Tabacu, Fana Gedcă), deco-Tative. Teodor Daneti, în xolul lui Phipps, a creat, nu ştim de ce, un tip de valet sumbxu de piesă poliţistă.

Se cuvine mentionată Coca Ionesca în rolul doamnei Cheveley, pentru un anuirrit „stil temperamental", exagerat însă pe a-locuri. Costumele, pasab i le ; fracurile, î n -deosebi, ar mai fi trebuit ajustate. în ac-tul I I , lordul Goxing avea pantalonii ne-călcaţi. De remarcat rochda şi pălăria doam-nei Chiltern, cînd se întoarce de la ,,Aso-ciaţia liberală a femeilox" (actul I I , scena 1) .

Constantin TOIÎJ

s ceno^raha

Dintre ultimele spectacole pe care le-am văzut, Mătrăguna şi Vrâjitoarele din Salem reprezintă, din punct de vedere scenografic,

două realizări cu totul diferite între ele. Pe cînd drama lui Arthur Miller, Vrâji-toarele din Saîem (regia : Sorana Coroamă,

85 www.cimec.ro

decoruri şi costume : Toni Gheorghiu), a avut decoruri arhitectonice, comedia lui Machiavelli, Mătrăguna (regia : Mihail Raicu, decoruri şi costume : Toni Gheor-ghiu) , a fosit prezentată într-un decor p k -tural, mai precis : grafic. Desigur, amin-două piesele, oricît de deosebite ca atmos-feră, loc şi tirmp, puteau fi montate în decoruiri arhiitecturale, ca şi în decoruri picturale, dax optarea pentru soluţii sce-nografice diferite o socoftim cu totul feri-cită, ţinînd seamă atîit de soena pe caxe s-au jucat (Teatrul ,,C. Nottara", sala din strada C. Dobrogeanu-Gherea), de caraote-rul pieselor şi de concepţiile regizorale.

într-adevăr, Vrâjitoareîe din Salem, dra-mă a cărei acţiune se petrece Ln 1692, în-tr-un orăsel din sumbra şi puritana Nouă Anglie (statul Massachusetts), pe atunci aparţinînd coroanei engleze, are o atmos-feră apăsătoare, o acţiune încordată, un mediu puritan, care nu a îndrăgit niciodată viaţa liberă, ooloritul viu şi exuberant, va-lorile estertice. De aceea, aici nu avea ce căuta picturalul, care înseamnă — în pri-mul rînd — culoaie. Pictorul scenograf Toni Gheorghiu a procedat bine optînd pentru decoruri airhitectonice, foarte puţin colorate, dar caxe — asa cuim au foat rea-

lizate — sugerează viaţa primitivă şi în-tunecată a locului. Coloniştii englezi, sta-torniciţi peste ooean, nu aveau la îndemînă. mai ales într-un orăşel ca Salem, maite-ariale variate ; lemnul, mai mult sau mai puţin fasonat, era materialul de căpetenie şi numai într-o mai mică măsură, câră-mida şi piatra.

Pereţii interioarelor de pe scenă se vă-desc a fi idiin isoînduri, iar încăperea unde se fac ancheta şi judecarea împricinaţilor, cu două planuri suprapuse, are o scară foarte primitivă, ou drugi şi spiţe de lemn nevopsilte, ba chiair şi stînigaoi geluite, paie-cum este şi podeaua planului superior. De asemenea, soba mare din casa soţilor Proc-tor sugerează clima friguroasă a locului Mobilierul este de asemenea greoi, masiv (pat a i baldachin, jilţuri înalte, bănci şi mese masive etc^ şi în stilul vremii.

Singurele două inadvertenţe >pe care le-am constatat se datoresc probabil execu-tării nu în totu! fidele a schiţeloT de de-cor. Scîndurile sau blănile de lemn caxe acoperă pereţii, vrînd să sugereze apele lemnului, par de sticlă mată, nu de lemn — ceea oe la prima vedere nedumereşte pe spectaitor. De asemenea, în casa soţilor Proctor personajele circulă prin spatele so-bei de cărămidă, care trebuia lipită de

Schiţă de decor de Toni Gheorghiu pentru tabloul 1 din „Vrăjitoarele din Salem"

86 www.cimec.ro

Schiţă de decor de Toni Gheorghiu pentru „Mătrăguna"

peretele unde sobele sau căxninuxile îşi au ccşul.

Costuimele pexsonajelor, negre sau în cu-lori închise, din stofe grele şi nu iprea ele-gant croite, au contribuit la redarea atmos-ferei specifice.

Decorul unic a l comediei lu i Machia-velli, Mâtrâguna, a fost ingenios concepu* în vederea unei duble finalităţi : să ser-vească o scenă insuficientă pentru un de-cor monumental, cu o piaţă în care se află o catedrală măreaţă şi clădiri masive şi din care pornesc diferite străzi, iar în al doilea xînd, să marcheze totuşi schim-barea looului acţiunii (care, la un moment dat, se petrece în dnterijonuil catednaled). Aici, piaţa din plină Renaştere florentină a fost realizată printr-un decor pictat pe pînză, în care, pe fondul albastru închis. se desprind liniile albe ale portalului, Te-xestrelor etajere şi ale altor amănunte arhitecturale, în toate precumpănind arcul, dreptunghiul şi pătratul, caracteristice Re-naşterii. Decorul ocupă partea cenitrală a scenei şi prin două aripi se întinde şi în părţile laterale, a k ă t u i n d astfel un fundal care sugerează atmosifera monumentală a locului şi totodată permite costumelor, mai colorate, să se desprindă de pe acest fond, împlinindu-1 cromatic. î n pr imul p lan al scened, un fel de poartă vopsită în roşu indică (nu prea clax) accesul pe două stră-duţe. în faţa porţii, baildachiinul cu frunze verzi de mâtrăgună, motiv stilizat şi răs-pîndit de altfel şi pe pînza ce acoperă partea de jos a scenei, pînă la picioarele spectatorilor, stăruie ca un simbol al pie-sei.

Ideea aceasta de a sugera pictuiral, mai precis : grafic (căci liniile albe ale elemen-telor •airhitectonice predomină pe fondul al-bastru, iar forma cu nervuri a frunzei de mătrăgună lapaore pe baldachin şi la baza scenei) o epocă şi o aşezaxe, nu este nouă şi chiar l'a noi a mai fost iolosită, dar pdctorul decorator a ştiut să-i dea aonploa-rea adecvată şi o riitmică foarte sugestivă. Există cartoane ale lui Rafael şi ale altor pictori din Renaştiere, precum şi mobilier (console, scrinuri, mesuţe cu tăbliile dese-maite în negnru pe fond găJlbui etc.) caxe folosesc un asemenea grafism decorativ, foarte sugestiv pentru axhitectura şi între-gul stil al epocii.

Astfel, cu mojiloace axitistiice destul de simple şi restrînse, spectacolul a puitut su-gera atmosfera florentină din vremea lui Machiavelli şi da spectatorilor iluzia că şe află cînd ân faţa catedralei, cînd ină-uxitrall ei — 'jporfu cu putiixiţă cînd e voxba de Renaştere, în ale cărei clădiri uneori şi pexeţii intexdori sînt împodobiţi la fel ca faţadele.

Costumele au fost la fel de libex concepu-te, uneori cam fantezist, dax pe linia sti-lului vremii (mantda cu simboluri medicale si de alchimie a lui Caillimaco sugerînd profesiunea şi îndeletnicirile personajului). Costumele, mai colorate, asiguxă picturali-tatea necesară spectacolului. Auitoxul lor a mers pînă la unele amănunte foaxte suges-tive pentru psihologia personajelor, sau ipentru poziţia lor comică ; de pildă. felul cum au fost oroite şi folosite feluritele pă-lării şi capuşoane cu apendice, care uneori

87 www.cimec.ro

par urechi de iepure, alteori coarne (messer Nicia).

Singurul cosrtum care ne-a părut prea angelic şi idealizanit, de un albastru sera-fic, a fost acela al comentatorului, caxe — cu un costum mai bine croit şi mai strîns pe trulp — ar fi păsrut un înger pogorît d in frescele lui Fra Angelico. Nici textul său, nici atmos.fera gen Boccacio a piesei nu pretind însă un asemenea cos-tum. în schimb, costuimul călugărului Ti-moteo, vătuit şi îngroşat, sugerează şi pe plan decorativ caracterul şi situaţia aoestul personaj, ca de altfel şi ipe ale oelorlalte. Eleganţa oamenilor Renaşterii nu s-a dez-minţit, mai ales in rochiile femeilor, aici formele şi coloritul vestmintelor, coafura sau oălăriile sugerind, de asemenea, atît epoca, cît şi individualitatea personaielor respective.

In acest spectacol, luminaţia a fost folo-sită cu iscusinţă, ca şi unele atitudini plas-tice (plastica spectacolului : N. Bazaca), astfel că din colaborarea TegLzorului cu pic-torul decorator, cu actorii şi cu oeilalţi fac-tori ai scenei, spectacolul a izbutit să ob-ţină o adevărată viziune plastică, să-ţi rămînă întipăriit în ochi şi în minte, ceea ce nu se întîmplă aşa de des la noi. De-sigur, viziunea plastică depinde şi de jocul actorilox ; dacă acesta ar fi fost încă mai

strălucitor şi mai viu, plasticitatea ar fi cîştigat.

Spectacolul Teaîrului Naţional ,,I. L. Caragiale" cu piesa lui G. Ciprian Omul cu mlrţoaga (regia : Al. Finţi, decorur i : Lucu Andreescu, cosituone : Gabriela Ni-ţescu-Nazarie) a avut, din punct de veder* scenografic, deosebite meri'te. Decoratoxul a ştiut să sugereze atmosfera casei de la mahala, cu grădină şi lumină îmbelşugată, iar detaliile interiorului din primele douâ acte erau ân nota vremii şi sugerau oarp-care poezie. Podul d in actul I I I a fost poate prea bine araniat, daT — aşa cum a fost realizat — oferă actorilor posibili-tăţi de mişcare prin jocul scărilor, după cum incică totodată înălţimea casei, situa-ţia personajelor, planurile gîndirii şi aspi raţiilor lor. Costumele — destul de adecvate atmosferei. încă din primul act, se simte însă că rochia soţiei lui Chirică este xnai pretenţioasă decît interiorul şi decît posj-bilităţile financiare ale soţului.

Spectacolul cu piesa lui Petru Dumitriu şi Sonia Filip, Romamticii (Teatrul Tine-xetului, regia : 'N- Massim, decorur i : Ion Mitrici, costume : Ion Mitrici-Olga SCQT-ţeanu), n u a avut diin punct de vecjexe soe-nografic unitatea necesaxă. Dacă deeorul mansardei lui Daniel Cristian a fost izbu-tit, sugerînd promiscuitatea vieţii poetului

Schită de decor de Lucu Andreescu pentru actul III dln „Omul cu mîrtoaga"

www.cimec.ro

Schiţă de decor de Ion Mitrici pentru tabloul 5 din „Romanticii"

evazionist, atît prin cadrul general cî/î şi prin unele amănunte sugestive, în schimb nu la fel de izbutit a fost decorul din casa unde locuiesc Andrei şi Marina. Casă de ţărancă maghiairă, interiorul lui Erzsebet are unele obiecte de ceramică dispuse pe pereţi şi pe cîteva poliţe greoaie, aparţi-nind în parte artei populaire maghiare, în parte celei romîneşfii. Nici mobila nu are unitate : scaunele sînt unele vechi, altele moderne, iar lavita este ţărănească. Desi-gur, decoratorul a căutat să sugereze prin acest amestec de stiluri al naţionalităţilor conlocuitoaire, continua întrepătrundere a obiceiurildr şi artei lor, relaţii continue ce le apropie ; dar, oricum, obiectele se pu-teau grupa mai armonios, iar ceramica sau ţesăturile puteau fi mai caracteristice. Cele trei farfurii agăţate pe peretele din dreapta nu produc nici un efect, iar poliţele — greoaie şi urîte, ca şi bîrna de deasupra — au vase mairi amestecate, la întîmplare, cu altele de format mai mic şi mai sub-ţiratice. Laviţa nu are desenele şi colorituî caracteristic, ci pare o ladă oarecare. în-treaga orînduiire a mobilelor şi obiectelor este neglijentă, insuficient gîndită, minima-lizînd personalitatea Marinei. O femeie cu problemele şi gustul ei şi-ar fi orîncuit îndată un interior mai armonios şi mai caracteristic, chiar dacă mobilele ţărăneşti

se alătură altora cerute de îndeletnicirile orăşeneşti ale soţului.

Lipsa de unitate decorativă apare mar ales în felul cum sînt montate diferitek acte. Pe cînd actul I are un decor ela-borat şi complet, destul de corect — în actele următoare apar mai mult elemente sugestive (o grindă grea, poliţe e t c ) , si-luete de decor, porţiuni fragmentare de ar-hitectură nelegate între ele sau fără tavan, ceea ce nu este deloc indicat. Scenograful trebuia să folosească ori percele, şi atunci să dea peste tot siluete de decor, ori din contra, să ofere numai decoruri complete-

Nici costumele nu au avut unitate. Unul din tinerii sportivi purta o flanelă groasă de iamă, pe cînd celelalte personaje erau îmbrăcate în haine mai subţiri (în actul I ) , ceea ce sugerează două anotimpuri în acelaşi moment al acţiunii. Rochia pe care Marina o poartă în casa ţărăncii este prea elegantă (are falduri şi trebuie să şi-o a-ranjeze cînd se aşează pe scaun). Un cos-tum mai simplu, poate ,,de sport' , s-ar fî potrivit mai bine condiţiilor de acolo. Şi în actul din „interiorul" lui Daniel Cris-tian, rufele întinse pe sîrmă dau un aspect naturalist, care nu mai este necesar, aici decorul fiind sugestiv şi bine conceput.

Petru COMARNESCU"

89 www.cimec.ro