cele două evanghelii · văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la...

Psalmul 19 este alcătuit din trei părţi: partea de la urmă cuprinsă între versetele 12-14, este o rugăciune; partea de la mijloc, cuprinsă între versetele 7-11, prezintă o Evanghelie, iar partea de la început, cuprinsă între versetele 1-6 prezintă încă o Evanghelie.

a) vers. 7 - 11; Nu este chiar nelaloc dacă afirm că aceste versete prezintă o Evanghelie, pentru că deşi aici David se referă categoric la partea din Scripturi pe care o putea avea la acea dată (cărţile lui Moise), aceasta este de fapt Evanghelie, fiindcă Evanghelie înseamnă Veste Bună.

Începând cu versetul 7, el înșiră o serie de caracteristici ale acestei minunate Evanghelii. Ea este desăvârşită, înviorează sufletul, este adevărată, dă înţelepciune, veseleşte inima, luminează ochii, ţine pe vecie, etc., iar versetul 10 concluzionează: este mai de preţ decât aurul şi mai dulce decât mierea.

Aceasta este Cartea Sfântă ce o avem în casele noastre: Scriptura. Ea luminează mintea, aduce mângâiere sufletească, dar în acelaşi timp, ea este dulce, dulce ca mierea, mai dulce ca mierea. Este aşa şi pentru tine?

b) vers. 1 - 6; Psalmul 19, în primele versete vrea să ne spună că Dumnezeu, deşi vorbeşte în primul rând şi mai ales, prin Scriptură, Scriptura nu este singurul mijloc prin care El vorbeşte. Aici ne este prezentată cea de-a doua Evanghelie prin care Dumnezeu vorbeşte oamenilor: natura înconjurătoare.

Oamenii lumii ridică natura la rang de dumnezeu, ei spun: „natura a făcut cutare sau cutare lucru.” Biblia însă, prezintă natura ca o realizare a mâinii lui Dumnezeu şi de asemeni, un mijloc prin care El vorbeşte. Observaţi exprimarea biblică: „cerurile spun”, „o zi istoriseşte”, „răsunetul lor străbate”, „glasul lor merge”, etc.

Eu întreb: „Cine aude, cine înţelege?” Şi cine ar trebui să distingă glasul Părintelui dintr-o mulţime de voci, dacă nu copilul lui?! Epistola către Romani 1:19, 20, spune: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi;”

Natura este aşadar o carte sfântă prin care Dumnezeu ne vorbeşte. Animalele nu se pricep să o înţeleagă, ele nu sunt interesate de culori, parfumuri, ciripit, vânt, ploaie, raze de soare, mugurul de floare sau frunza care cade. Creştinule, tu eşti omul ai căror ochi trebuie să deosebească în toate acestea dragostea lui Dumnezeu.

c) Psalmul 19 începe cu expresia „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” În zilele noastre cerul continuă să fie supus cercetării atente a ochiului omenesc. Lăsând la o parte aspectul ştiinţific al acestei probleme, pot spune că am întâlnit adesea oameni care au făcut diverse aprecieri cu privire la cer, de exemplu: „ce roşu este, o să fie vânt; ce apus; ce albastru curat; ce mulţime de stele; etc.” Nu am întâlnit însă pe nimeni care să fi spus privind la cer: „O, ce slavă dumnezeiască.” Şi oare de ce? De când a scris David aceste cuvinte în psalmi, şi-a pierdut oare cerul capacitatea de a exprima slava lui Dumnezeu? Nu, nu cred. Fisura trebuie căutată în altă parte. Ea se găseşte în puterea obişnuinţei. Ieri ai privit cerul, azi el este tot acolo, mâine dacă Dumnezeu îţi va dărui viaţă îţi vei continua drumul sub aceeaşi întindere siderală şi astfel omul s-a obişnuit cu cerul. Cerul a devenit o gură mută, sau mai degrabă urechile noastre au devenit surde la frumoasa melodie ce-o cântă înălţimile spre slava lui

Dumnezeu. Dacă se întâmplă şi cu tine aşa, dacă poţi păşi strivind iarba, dispreţuind cântecul păsărilor şi nu vezi în jur decât câştigul, folosul, dacă nu poţi citi, nu înţelegi glasul lui Dumnezeu în natura înconjurătoare, cu tine nu-i bine. Tu eşti bolnav, tu ai nevoie de alifie pentru ochi… Ca să vezi!

Acum vom putea înţelege mai bine de ce sunt atâtea Biblii nefolosite în casele oamenilor. Ele sunt considerate tot aşa de sfinte ca şi până acum, dar sunt tot mai rar deschise. Acum vom putea înţelege mai bine de ce sunt atâţia oameni trişti şi plictisiţi, care uneori umplu casele de rugăciuni şi frământă coperţile negre în mâini, deşi acolo între palmele lor, în Scriptură, în psalmul 19:7 şi 8 scrie că cartea aceasta care cuprinde orânduirile lui Dumnezeu, înviorează şi înveseleşte oamenii. Fisura este aceeaşi. Gândacul care roade cartoful, distruge şi roşiile fiindcă cartoful şi roşiile se înrudesc. Este puterea obişnuinţei. Ieri Biblie, azi Biblie, mâine iarăşi Biblie; Biblie acasă, Biblie la adunare, Biblie la slujba de dimineaţă şi la cea de seară de asemeni. Ne-am obișnuit și obișnuința ne distruge capacitatea de a ne raporta corect la Scriptură, de a ne putea bucura de puterea ei.

Ce-i de făcut atunci? Să lucrăm după proverbul popular care spune: „Mai răruţ, că-i mai drăguţ?” Să dăm mai mult loc în slujbele noastre cântecelor, poemelor, glumelor, excursiilor? Nu, fiindcă stă scris: „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.” (Evrei 2:1).

Dacă o tânără nu mai simte bătându-i inima când primeşte o scrisoare de la mirele ei, nu înseamnă că el trebuie să-i scrie mai rar, ci înseamnă că în inima aceea dragostea s-a răcit.

Când eram copil încă în banca adunării din Dănila, tatăl meu

1 Lumina Vechilor Cărări

Cele două Evanghelii


a fost chemat la amvonul Bisericii ceea ce nu se întâmpla foarte des având în vedere lipsa lui de obișnuință cu slujirea de la amvon. Atunci el a insistat vorbind despre frunzele care cad din plopii de pe marginea șoselei care lega satul nostru de Dănila. (aproximativ 6 km). Culoarea frunzelor ce cad și vor muri, covorul gros de frunze ce se așterne pe ambele părți ale drumului, crengile ce se golesc, etc. Acasă eu și fratele meu l-am mustrat pentru timpul cheltuit la amvon descriind toamna, plopii și frunzele ce cad; mai ales frunzele. El ne-a ascultat calm, cu zâmbetul lui caracteristic și apoi ne-a spus:

_ Măi băieți. Eu am trăit jumătate de viață fără să văd frumusețea frunzelor ce cad din plopi. Eu am văzut numai sticlele cu rachiu… Acum când Dumnezeu mi-a descoperit Evanghelia, văd și eu și mă minunez de ce a făcut Dumnezeu în jurul nostru.

Dacă natura şi Scriptura te lasă rece şi indiferent, strigă către Cel ce poate să vindece o stare sufletească şi să facă din nou primăvară într-o inimă pustie. Încearcă să cugeţi la faptul că Dumnezeu în cele cinci zile de la început, a adus pământul de la starea de „pustiu şi gol” la stadiul de minunăţie, cu un singur scop: ca în ziua a şasea să aşeze pe pământ omul - pe tine ! Lucrul acesta l-a făcut cu aceeaşi gingăşie cu care

mirele îşi înfrumuseţează casa, în aşteptarea miresei. Şi ce trist ar fi el, când după ce a aranjat cu grijă fiecare amănunt spre a deveni o surpriză plăcută, mireasa intră, călcând nepăsătoare şi nebăgând în seamă nimic.

Mirele este El, Isus Domnul, mireasa eşti tu, poporule creştin !

Din „Comorile mele”

IZVOARE...

Un frate povestea că a avut o vedenie. În vedenia lui era însoțit de un bărbat îmbrăcat în haine albe și se aflau împreună pe coasta unui deal, de unde se putea vedea o vale întinsă. Pe întinsul văii se aflau multe băltoace, la care alergau mulțimi de oameni și se adăpau cu lăcomie. Bărbatul în alb i-a spus: „În aceste vremuri de libertate și de prosperitate, când nu mai există constrângeri, cei mai mulți din poporul lui Dumnezeu, au părăsit Izvorul de apă vie și se adapă din aceste băltoace spurcate și otrăvitoare. Puțini mai sunt sfinții adevărați care continuă să se adape din Izvorul apelor vii. Vino, să-ți arăt Izvorul. El este aproape părăsit.” Și l-a condus într-o cetate, în mijlocul căreia era Izvorul apelor vii. Nu era păzit de nimeni și aproape nimeni nu venea să se adape din el. Apoi bărbatul acela i-a spus fratelui că va veni o vreme de strâmtorare, când mulți dintre cei ce se adapă din băltoace, se vor trezi și vor încerca să revină la izvor, însă mulți nu vor mai reuși.

Nu trebuie să avem cine știe ce revelații divine ca să admitem că vedenia de mai sus ilustrează o realitate cutremurătoare a creștinismului evanghelic actual. Prosperitatea surprinzătoare a copleșit pe mulți credincioși, care nu au știut cum să o gestioneze și au fost înrobiți de ea: posibilitățile materiale explozive au deschis apetitul spre idoli scumpi, strălucitori, și de aceea și mai greu de înlăturat. De asemenea libertatea religioasă, libertatea de exprimare nevisată și democrația religioasă, au dus la

o relaxare a disciplinei bisericești, la un trai după ureche, la voia întâmplării pentru mulți, care s-au depărtat de rânduiala biblică, cum că ar fi legalism, așa că fiecare face ce vrea și cum îl taie capul, ca în vremea judecătorilor, fără a da socoteală cuiva. Pe cine mai interesează ce face, ce are, cu ce se ocupă un creștin în casa lui, acum când - așa susțin unii: „viața de la Biserică este una și viața personală este alta?”

Este o realitate a zilelor noastre că multe Biserici locale s-au depărtat de învățătura sănătoasă și în frunte cu păstorii lor, aleargă la izvoare seci sau otrăvitoare. Învățătura sănătoasă este urâtă și nedorită.

Dumnezeu se numește pe Sine „Izvorul apelor vii” (Ieremia 2:13). El este Cel ce are Izvorul vieții (Ps. 36:9). Omul, care se adapă (cugetă) din Cuvântul Domnului, este asemănat cu un pom sădit lângă un izvor de apă, adică lângă Dumnezeu. Numai unui astfel de om îi este garantat rodul deplin, capacitatea de a rămâne verde și în vremuri de arșiță și secetă, puterea de a parcurge până la sfârșit calea începută în credință. (Psalm 1; Ieremia 17:7-8).

Părăsind Cuvântul vieții sau răstălmăcindu-l, mulți credincioși au părăsit Izvorul apei vieții, adică pe Dumnezeu și s-au îndreptat spre alte izvoare care nu potolesc setea sufletului și au ape tulburi și otrăvite, care adapă foarte bine firea păcătoasă, omul păcatului, omul vechi, dar ucide omul dinlăuntru, care agonizează și se stinge încet. Nu este prea dificil să

constatăm că adevărații credincioși sunt mici minorități în sânul Bisericilor iar cei firești, imprimă astăzi în mod decisiv, de neoprit, o imagine negativă a creștinismului evanghelic, în mințile oamenilor din afară. Se poate spune că în foarte multe cazuri, nu există nicio deosebire între felul de a trăi al multor creștini de cel al oamenilor din afară.

Îmi aduc aminte că prin anii '70-'80, într-o adunare a fost un mare război. Un frate a îndrăznit să aducă în casă un mic radio dăruit de o rudă din America și asculta diferite emisiuni, inclusiv muzică populară. Frații cereau disciplinarea lui pentru acest fapt. Cu greu, situația s-a liniștit. Din câte-mi aduc aminte, fratele a rămas cu radioul, dar a fost pus sub disciplină. Să fii pus sub disciplină pentru un mic radio!!! Astăzi ar putea fi considerat un fapt fantastic. Nu-i așa că actualmente mulți creștini se complac în lucruri infinit mai grave, fapt ce nu deranjează deloc pe cei mai mulți? Pe vremea aceea însă, a avea un radio însemna un lucru grav, prăpăstios.

Dezastrul se extinde de la o zi la alta pentru că tot mai mulți credincioși au pierdut capacitatea de a discerne între bine și rău, trăind într-o confuzie păguboasă și păcătoasă. Mai rău este că de la amvoanele a foarte multor adunări, învățăturile ce se dau sunt confuze sau chiar de-a dreptul nebiblice.

Astfel, oamenii își storc mințile pentru a extrage din Sfintele Scripturi învățături despre care Dumnezeu ar putea să spună că „nu-l poruncisem și nici nu-Mi trecuse prin minte.” (Ieremia 7:31). De exemplu, un vestit doctor în teologie, susținea într-o predică la un radio creștin, că femeia, ca ajutor potrivit, are față de bărbatul ei o datorie fundamentală, fără de care celelalte datorii nu înseamnă nimic. Adică, în 1Corinteni 11:1-16, unde se cere femeii să-și acopere capul, de fapt nu se referă la faptul de a-și acoperi capul propriu cu un batic, ci la faptul că bărbatul fiind prins în lupta spirituală, are nevoie să fie susținut de nevasta lui, pentru a nu fi răpus, astfel ea își acoperă capul (pe bărbatul ei). Deci, omul poate sau vrea să înțeleagă orice din Cuvântul Scripturii, numai ceea ce trebuie nu. Oare chiar trebuia apostolul Pavel să complice atât de mult lucrurile pentru a-i sugera femeii că trebuie să-și sprijinească bărbatul în lupta spirituală ? Este evident că fratele respectiv a dat întregului text un sens figurat, forțând un înțeles pe care nici pe departe Dumnezeu nu l-a intenționat. Și este doctor în teologie. „Doctore (în teologie!!), vindecă-te pe tine însuți!!!” (Luca 4:23).

În cadrul unor emisiuni radio, din nou prin vocea unor „păstori cu autoritate”, se sugerează că orice cuplu creștin poate să-și planifice familia cum vrea, hotărând în mod arbitrar numărul de copii pe care îi poate avea și timpul când aceștia să se nască. Dacă circumstanțele sunt nepotrivite (lipsuri materiale, financiare, dorința de a-și trăi viața fără privațiunile ce le implică nașterea și creșterea unui copil, etc.), atunci se poate amâna conceperea unui copil până când împrejurările vor deveni mai bune.

Vezi Doamne, noi suntem dotați cu minte și nu suntem jivine guvernate de instincte animalice. Cu siguranță că sunt mulți creștini cu rădăcini superficiale, care iau de bune astfel de sfaturi și se prăbușesc în genunea păcatului, pierzându-se pe veci. Nu degeaba spune Scriptura: „Voi mă necinstiți înaintea poporului Meu... ucigând niște suflete care n-ar trebui să moară... înșelând astfel pe poporul Meu, care ascultă minciunile voastre.” (Ezechiel 13:19).

De asemenea astăzi se încearcă prin intermediul învățăturii sau prorociilor, anularea frontierei dintre bine și rău, dintre neprihănire și nelegiuire. Ca și cum Dumnezeu S-a schimbat și nu mai știe să facă deosebirea între cel neprihănit și cel păcătos, între cel bun și cel rău, între cel ce se teme de Domnul și cel ce nu se teme. Nu mai este vreo deosebire între Cain și Abel, între Iuda și Hristos, între cel ce trădează și vinde și cel trădat și vândut. Cu urechile mele am auzit o prorocie venită unui bărbat care trăiește de multă vreme în cel mai deșănțat desfrâu, care hulește fără rușine Numele lui Dumnezeu prin înjurături și vorbe porcoase. Prorocia nu făcea nicio aluzie la viața lui, ci-l încuraja să privească la Domnul, să nu se abată nici la stânga, nici la dreapta!!!!!!, că va fi binecuvântat. Cu alte cuvinte, „continuă așa, că va fi bine de tine!” „Pentru că întristați prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu Însumi nu l-am întristat, și pentru că întăriți mâinile celui rău ca să-l împiedicați să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viața, de aceea nu veți mai avea vedenii înșelătoare și nu veți mai rosti prorocii. Voi scoate pe poporul Meu din mâinile voastre și veți ști că Eu sunt Domnul.” (Ezechiel 13:22-23). Se uită faptul că „Cine păcătuiește este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început.” (1Ioan 3:8), și „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește...” (1Ioan 3:9). Chiar mulți păstori gândesc în acești termeni, anulând diferența dintre neprihănire și fărădelege, din dorința de a păstra electoratul sau contribuabilii financiari. Nu mustră și nu caută să disciplineze pe cei cu abateri, lucru ce duce la o degradare și mai mare a stării duhovnicești a comunităților pe care le conduc. Practic, în foarte multe adunări este același mod de a trăi, de a gândi, ca în lume.

Mulți credincioși au cumpărat televizor sub pretextul că vor să se uite la emisiuni creștine sau la știri. Și-au instalat internet pentru a conversa cu copiii sau rudele plecate din țară dar din păcate acestea au ajuns în mod exclusiv, izvorul din care se adapă și au părăsit Cuvântul lui Dumnezeu, care este neglijat și disprețuit. Nici nu-i de mirare că atmosfera în multe adunări este de eră glaciară. Învățătura sănătoasă și prorociile sunt o scârbă pentru astfel de oameni.

Televiziunea și internetul oferă filme artistice de toate felurile. Numai că filmele sunt produse în diferite medii și culturi, prin urmare ele promovează cultura, religia și moravurile societății care le-a produs. Filmele produse în mediu hindus, budist sau musulman promovează religiile din mediul respectiv.


De exemplu, Brahman, unul dintre zeii hinduși, este tradus în limba română cu „creatorul”, „atotputernicul”, „unicul” producând confuzie în mințile oamenilor, îndrumându-i în direcții greșite. Dumnezeul islamului este tradus în limba română cu „Dumnezeu”, inducând ideea că este, de fapt, același cu Dumnezeul creștinismului, când de fapt nu este așa. Filmele produse în mediul occidental promovează ateismul, religiile păgâne vechi, sugerând că acestea ar putea fi valabile, cel puțin egale cu creștinismul; ca să nu mai vorbim despre cum este batjocorit Numele lui Dumnezeu în ele. Astfel mulți tineri chiar din familii creștine, din America, Australia, Canada și Europa de vest care au vizionat aceste filme, au devenit atei sau adepți ai acestor religii, care sunt profund anticreștine, producând o imensă durere în sufletul părinților și creștinilor devotați de acolo.

De asemenea filmele actuale promovează imoralitatea și depravarea, violența domestică, interrasială, interreligioasă, revolta față de așezămintele tradiționale Biserică, familie, școală, etc.), ideile anticristice, ocultismul. Chiar așa-zisele filme creștine despre viața Domnului Hristos sau a unor sfinți, caută să promoveze, nu atât adorarea față de Dumnezeu, cât mai ales unele idei superstițioase despre anumiți

sfinți, despre maica Domnului, despre adorarea icoanelor, sfinților și îngerilor. Toate aceste categorii de filme menționate mai sus, au ca rezultat întinarea cugetului, dezechilibrează psihicul, afectează mintea și sănătatea fizică. Părtășia cu Dumnezeu este grav afectată dacă nu chiar compromisă. Vizionarea lor duce la necredință, la dispreț față de Cuvântul lui Dumnezeu, la pervertirea caracterului. Din cauza acestor legături păcătoase, extrem de puternice, mulți creștini, chiar lucrători, duc o viață dublă, sunt fără putere și permisivi față de orice păcat. „Atunci le-am zis: „Lepădați, fiecare, urâciunile care vă atrag privirile și nu vă spurcați cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru ! Dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea și n-au vrut să mă asculte. Niciunul n-a lepădat urâciunile care îi atrăgeau privirile și n-au părăsit idolii Egiptului...” (Ezechiel 20:7-8).

Romanele așa-zis creștine, sunt și ele un izvor străin din care se adapă foarte mulți tineri și tinere și nu numai. Cu siguranță autorii de romane „creștine” se situează în rândul celor mai mincinoși oameni din lumea actuală, deoarece acțiunea și eroii sunt elemente fictive, imaginare, produse de mintea lor. Ele descriu o lume creștină ca de basm, unde de obicei, iubirea este perfectă, iertarea semenului se acordă ușor,

indiferent de afrontul adus, unitatea dintre frați este ideală. În altele eroii sunt tineri decăzuți, care au eșuat pe calea credinței și care sunt recuperați relativ ușor, inducând ideea că a cădea pe cale și a te ridica este un lucru banal, că iertarea lui Dumnezeu este

una ieftină. Nu trebuie să uităm că tot

ce auzim sau citim, tot ce vizionăm, ne influențează în bine sau în rău, de aceea este necesar să fim extrem de atenți, atât în ce ne privește pe noi cât și pe copiii noștri, la izvoarele din care ne adăpăm sufletele. Dacă unii se simt prinși fără scăpare în cursa acestor lucruri (internet, televizor și a altora asemenea lor) este necesar să strige către cer. De obicei nu se prea poate scăpa din strânsoarea lor fără intervenția divină. Cu siguranță, Dumnezeu va interveni, însă nu va fi o intervenție fără durere, fără foc. Ceea ce a pus Dumnezeu în noi, continuă să fie mai mare decât ceea ce este în lume. (1Ioan 4:4). Nu trebuie să uităm că în spatele tuturor lucrurilor care ne atrag privirile, este duhul lumii care vrea să ne ruineze viețile, familiile și să ne fure premiul alergării. Scriptura spune: „Să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să ne transformăm prin înnoirea minții noastre ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută și desăvârșită.” (Romani 12:2). De asemenea, ne îndeamnă să ne dezbrăcăm de faptele întunericului (Romani 13:12); să nu luăm deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci să le osândim (Efeseni 5:11).

În ce privește învățăturile greșite, soluția este să ne întoarcem la Cuvântul Sfintelor Scripturi, care pot să ne dea înțelepciunea care duce la mântuire, ne poate învăța, ne poate îndrepta pentru a deveni desăvârșiți și destoinici pentru orice lucrare bună. (2Tim.3:16-17). Să nu uităm că nimic întinat nu va intra în Ierusalimul Ceresc, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună...! (Apoc. 21:27).

Să ne dea, Atotputernicul, Sfântul și Preabunul nostru Dumnezeu, biruința prin Hristos Isus! Amin! (1Cor. 15:57).

Daniil Cozachevici - Suceava



Nu e de mirare că unele biserici se confruntă cu amestecuri și confuzii grave, numite în Biblie „Babel” sau „Babilon”, din care trebuie să ieşim, nu să intrăm. Confuzia este susţinută şi de alte înşelătorii (Dan Lucarini, „De ce am părăsit mişcarea Muzicii Creştine Contemporane”, confesiunile unui fost lider de închinare, Ed. Făclia, Oradea, 2009, p. 49), numite şi argumente populare:

- „Muzica este amorală.”

- „Unde scrie în Biblie că muzica rock este rea?”

- „Un serviciu de închinare combinat îi va mulţumi pe toţi.”

- „Muzica creștină contemporană este mai uşor de cântat decât imnurile.”

- „Este doar o chestiune de preferinţă şi gust personal.”

- „Nu foloseşte Dumnezeu muzica creștină contemporană pentru a-i mântui şi a-i uceniciza pe tineri?”

Instrumentele în Noul Testament

Pentru a înţelege mai bine închinarea din perioada Bisericii primare, trebuie reţinut faptul că fundamentul, contextul în care aceasta a apărut şi s-a dezvoltat, a fost sinagoga. Încă de la apariţia ei din vremea exilului, liturghia sinagogii era lipsită de instrumente. De asemenea, acestea au dispărut odată cu distrugerea Templului în anul 70 d.Hr. Prezenţa lor pe paginile Evangheliilor şi ale epistolelor o întâlnim, fie în cadrul cultural, tradiţional manifestat prin obiceiuri la înmormântări: „Când a ajuns Isus

în casa fruntaşului sinagogii, şi când a văzut pe cei ce cântau din fluier şi gloata bocind…” (Mat. 9:23), fie în cadrul unei analogii în care vorbirea în alte limbi netransliterată are acelaşi înţeles cu sunetele nedesluşite, încurcate, emise de unele instrumente precum: fluierul, alăuta şi trâmbiţa: „Chiar şi lucrurile neînsufleţite, cari dau un sunet, fie un fluier sau o alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu alăuta? Şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?” (1Cor. 14:7-9).

În Apocalipsa ni se aminteşte că, odată cu dispariţia Babilonului, va avea loc şi dispariţia muzicii instrumentale: „Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe…” (Apoc. 18:22b).

Nu este un secret faptul că subiectul folosirii instrumentelor în Biserica nou-testamentală creează opinii diferite între teologii sau muzicienii din întregul spectru confesional creştin. Dezbaterile pe această temă n-ar trebui să fie interminabile, cel puţin din două motive:

1. Inexistenţa textelor de referinţă din Noul Legământ, care să susţină folosirea lor în cadrul

închinării publice.

2. Sistemul de închinare vechi-testamental a fost abolit prin moartea Domnului Isus. Acesta includea ritualurile, jertfele, simbolurile, imaginile, inclusiv muzica leviţilor. Se remarcă o complexitate a înţelegerii diferenţiate a mecanismului de închinare vechi-testamental, care viza exteriorul (Ev. 9:13) şi nou-testamental, care accentuează interiorul (Ev. 9:14). Ştiind că închinarea în Vechiul Legământ era motivată din exterior spre interior, în cazul nostru, o melodie a unui instrument sau muzica unei suite de instrumente generează din exterior spre interior anumite stări, sentimente sau emoţii la nivelul trinităţii umane – trup, suflet, duh - care produc în închinător dorinţe şi manifestări diverse, în funcţie de alegerea tipurilor de instrumente, de exemplu: de dans şi jocuri (1Sam. 18:6; Jud. 11:34; Ex. 15:20; 1Cron. 13:8), de exaltare (1Cron. 15:28), de prezenţă divină (2Cron. 5:12-14) sau delir, transă (Amos 6:5).

În Noul Legământ, Duhul Sfânt, când locuieşte în credincios, este izvorul din care se revarsă „râuri de apă vie” (Ioan 7:38). Cuprinzând şi melodiile sfinte care ţâşnesc din interior, îl motivează să se închine lui Dumnezeu în duh şi adevăr prin puterea Duhului Sfânt care generează stări, sentimente şi

emoţii sacre la nivelul trupului, sufletului şi duhului, fără să-i întineze niciun compartiment al trinităţii sale umane, aşa cum o fac astăzi anumite ritmuri sau genuri muzicale.

Pornind de la ideea că închinarea „trebuie să fie în duh și în

adevăr” (Ioan 4:23,24), iar jertfa

Închinare și laudă în Noul Legământ

nou-testamentală trebuie să fie una „vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12:1) astfel încât slujba să fie duhovnicească (Rom. 12:1), opiniile generale au subliniat supremaţia Cuvântului şi a melodiei asupra muzicii, în detrimentul instrumentelor a căror structură materială lipsită de viaţă nu poate să producă şi să ofere o jertfă vie, fără implicarea unei acţiuni exterioare umane, conştiente şi inteligibile. Apostolul Pavel susţine acest adevăr atunci când le denumeşte „lucruri neînsufleţite”: „Chiar şi lucrurile neînsufleţite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alăută…” (1Cor. 14:7a). Jertfa de laudă vie, desigur, o constituie vocea umană care în structura intrinsecă reprezintă o ofrandă al cărei cuvânt, dar şi melodie însumează o jertfă vie.

Textul biblic din epistola către Evrei 13:15 a constituit baza eliminării instrumentelor din închinarea Bisericii Primare, şi apoi în bisericile liturgice până în sec. al XIII-lea în Apus, iar în Răsărit, până în ziua de azi: „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc numele Lui” (Evrei 13:15).

În Noul Testament, atât în Evanghelii, cât și în epistolele apostolilor nu se găsește nicio cerinţă a închinării prin instrumente. Referinţa următoare are un sens metaforic: „Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi care şed în pieţe şi strigă la tovarăşii lor: V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi nu v-aţi tânguit.”

În cartea Apocalipsei, în închinarea din cer din cap. 5:8, 14:2, 15:2, instrumentele din aceste texte ale viziunii lui Ioan au valoare simbolică: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire din aur, pline cu

tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 5:8). Închinarea, fiind una în duh şi în adevăr, nu mai poate susţine factorii externi (instrumentele) pentru prezenţa Duhului Sfânt („Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea şi vedeniile nu erau dese” 1Sam. 3:1b) ca în cazul lui Elisei, când a zis: „Aduceţi-mi un cântăreţ cu harfa, şi pe când cânta cântăreţul din harpă, mâna Domnului a fost peste Elisei” (Regi 3:15). Creştinul, care crede în Domnul Isus, face ca Duhul Sfânt să emane din interior spre exterior. Are nevoie de un stimul exterior (instrument muzical) pentru că nu este în interior? Mai mult, prezenţa instrumentului muzical nu produce o închinare prin Duhul, după cum nici cântul vocal nu garantează închinarea prin Duhul, dacă acesta lipseşte. Scriitorul şi teologul creştin, John Coblentz, referindu-se la practica de acompaniament prin instrumente muzicale, concluzionează: „Instrumentele muzicale fiind fără viaţă, fac ca muzica să se adreseze trupului, şi uneori sufletului, dar nu duhului. Astfel, prin natura lor tangibilă, acestea devin ca nişte cârje pentru închinătorii împovăraţi din punct de vedere spiritual. Cântarea fără acompaniamentul instrumentelor muzicale este sprijinită de practica Bisericii Primare, cât şi de către principiile nou-testamentale ale închinării. În felul acesta, avem o poziţie care trebuie păstrată fără părere de rău.” (John Coblentz, „Muzica, din perspectivă biblică”, Christian Aid Ministries, Berlin, Ohio, 2012, p. 37). O evaluare a muzicii instrumentale în primul mileniu creștin conduce la concluzia că primul instrument folosit în biserică a fost orga, începând doar cu secolul al XIII-lea.

Compozitori și compoziţii în Noul Testament

Clasificarea compozitorilor:

Compozitori divini: Dumnezeu Creatorul Suprem, Cel care a inspirat scrierea Bibliei („Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2Tim. 3:16,17; Deut. 31:19; Ps. 40:3; 1Regi 4:29); Domnul Isus cocreator cu Tatăl (Mat. 11:25, 26; Lc. 10:21); Duhul Sfânt, Cel care inspiră pe sfinţii lui Dumnezeu – Maria (Luca 1:41-55); Zaharia (Luca 1:67-79); Simeon (Luca 2:27-35); Ana (Luca 2:36-38).

Compozitori înzestraţi de Dumnezeu, deosebit de talentaţi și iscusiţi: David (Ps. 40:3); Solomon (1Regi 4:32); Chenaia (1Cron. 15:22); „…Toţi cei ce erau meșteri” (1Cron. 25:7); „Leviţi care știau să cânte bine” (2Cron. 36:12); Pavel (Rom. 11:33-35, Gal. 1:5, 1Tim. 1:17).

Cântările profetice ale Noului Testament

Imnul este ofranda adusă ca recunoștinţă faţă de Dumnezeu. A cunoscut o dezvoltare mai accentuată în creștinismul timpuriu ca parte a genului de laudă hadayah (eucharisteo „a mulţumi”). Explozii de laudă la adresa lui Dumnezeu întâlnim în cei trei psalmi magnifici ai lui Luca: Maria – „…Sufletul meu măreşte pe Domnul” (Luca 1:46); Zaharia – „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel…” (Luca 1:68); Simeon – „Simeon L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu” (Luca 2:28); Ana – „şi a început să laude pe Dumnezeu” (Luca 2:38). Aceste ode le întâlnim și în epistolele către Coloseni, Efeseni, Tesaloniceni și Timotei.

Cântarea Mariei – Magnificat (după primul cuvânt tradus în latină; Dicţionar biblic,



op. cit., p. 235).

Este o închinare în duh și în adevăr pe fondul prezenţei copleşitoare a Duhului Sfânt. Închinarea debutează ca o explozie a entuziasmului declanșat de spirit, care îl glorifică pe Dumnezeu: „Sufletul meu măreşte pe Domnul…” (Luca 1:46-56).

● La nivelul emoţiilor, duhul este bucuros (v.47), smerit (v.48);

● La nivelul voinţei se închină prin cuvânt și laudă: „Sufletul meu măreşte pe Domnul…” ca urmare a unei vieţi de teamă reverenţioasă (v. 50);

● La nivel intelectual rostește adevăruri puternice cu privire la Dumnezeu. Este declarat Mântuitor al ei (v. 47), infirmând ideea că este fără păcat, Cel ce a luat la cunoștinţă de starea ei smerită (v. 48). Proclamă sfinţenia Numelui Său (v. 49), dar şi laudele şi atributele Sale divine: Mântuitor, Veghetor, Atotputernic (care a făcut lucruri mari pentru ea), Îndurător (v. 50).

Cântarea culminează cu un cuvânt profetic: „Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită” (v.48). Profeţia conţine și descrie contrastul izbitor cu închinătorii falși al căror duh este dominat de neadevăr:

● Gânduri de mândrie care au fost risipite (v.51);

● Dorinţa de înălţare care a condus la răsturnarea lor (v. 52);

Spiritul de lăcomie și îmbogăţire a fost înlăturat, rămânând cu mâinile goale. Versetele 51, 52, 53 constituie, în același timp, un imn revoluţionar al dreptăţii divine. Fericita mamă a Domnului Isus înșiră binecuvântările care au decurs ca rezultat al trăirii unei vieţi smerite și în teamă de Domnul. Atunci când spune că „Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine…” (v. 49), ea exprimă recunoștinţa faţă de Domnul care a ales-o spre a fi mama prin care

urma să fie întrupat Domnul Isus. Într-o lume a nedreptăţii, singurul care a intervenit în favoarea celor smeriţi a fost, desigur, Dumnezeu care a înălţat-o din smerenia ei, a săturat-o de bunătăţi. Prin vestea aducerii prin ea a lui Mesia, Maria vede și intervenţia divină în mântuirea „robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa” (v. 54) pentru împlinirea promisiunii faţă de Avraam, dar mai ales faţă de celelalte generaţii care toate îi vor zice: „fericită”, „nu pentru că va conferi altora binecuvântare, ci ea însăși va fi binecuvântată”. (William MacDonald, „Comentariu Biblic al credinciosului N.T.”, Biblefeld, p. 199).

Cântarea lui Zaharia

Zaharia și Elisabeta erau rudeniile Mariei. Când îngerul Gabriel a vestit venirea Domnului Isus, spre finalul soliei divine, rostește și pentru Elisabeta un mesaj profetic prin care urma să nască la bătrâneţe un fiu. Datorită îndoielii și necredinţei față de mesajul ceresc, Zaharia a rămas mut pe toată perioada vieţii intrauterine a lui Ioan Botezătorul. Numai după ce s-a născut fiul său, Ioan, în momentul când a scris pe tăbliţă numele prevestit de înger, și-a recăpătat vocea, ceea ce a produs un puternic impact de frică în zona unde trăia. Zaharia, preotul umplut de Duhul Sfânt, rostește un mesaj de profeţie, care a fost numit „Cântarea lui Zaharia” sau „Benedictus”. (Dicţionar biblic, Ed. Stephanus, op. cit., p. 235). Aceasta sublinează trei domenii importante:

Lauda (Binecuvântarea) lui Dumnezeu:

- Pentru harul și îndurarea Sa, Domnul a cercetat, a răscumpărat și a salvat poporul Israel (v. 68-72);

- Pentru că și-a adus aminte de legământul Său cel Sfânt, după cum exprimă chiar numele „Zaharia” (v. 12) și pentru împlinirea profeţiilor (v. 70);

- Pentru că a rămas fidel jurământului făcut lui Avraam (Elisabeta înseamnă „jurământ” ), când Domnul jurase lui Avraam izbăvirea din mâna vrăjmașilor.

Profeţia – Misiunea lui Ioan Botezătorul

Preotul Zaharia trece de la actul laudei la actul profetic, atunci când proorocește despre statutul fiului său, statut care-l defineşte ca fiind:

- Proroc al Celui Preaînalt (v. 76), dezvoltat și întărit duhovnicește (v. 80);

-Antemergător (Premergător) al Domnului Isus (v. 76);

- Preparator sau Pregătitor al inimii poporului, al terenului spiritual, cel ce avea să paveze calea de pătrundere a nevoii de mântuire dată de Domnul Isus Hristos (v. 76), mântuire care constă în iertarea păcatelor (v. 77).

Mântuirea – Venirea lui Mesia

Fiind deja în temă cu rolul și misiunea fiului său, Ioan, și datorită vizitei pe care Maria a făcut-o familiei sale, Zaharia prezintă deja venirea lui Mesia ca pe un fapt aparţinând trecutului apropiat: „…ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime” (v. 78) cu scopul de a aduce:

- Lumină care să risipească întunericul așternut peste cei ce zac în umbra morţii (v. 79);

- Redirecţionarea aspiraţiilor, dorinţelor, idealurilor nobile ale lui Israel și a vieţii păcătoase, spre scopul suprem care era mântuirea sufletelor;

- Umblarea pe calea păcii care înseamnă împăcarea cu Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus, împuternicit pentru împăcarea altora prin El cu Tatăl.

(Va urma)

Buzduga Simion

Extras din cartea:

„Închinarea și lauda în acord cu Sfânta Scriptură”


În prima parte am scris cu ajutorul Domnului despre Domnul Isus ca Fiu al Omului, evidențiind momentele importante din viața Lui, de la întrupare până la înălțarea din nou la cer, de unde a venit. Dar rămânând numai la aceasta, am putea la un moment dat să avem impresia greșită că doar făcând anumite lucrări pe care Domnul Isus le-a poruncit, participând la slujbele unei Biserici sau chiar slujind în diferite moduri în activitățile bisericești, suntem mântuiți și asigurați pentru moștenirea împărăției lui Dumnezeu și chiar pentru răpire. Nu vreau să spun prin aceasta că botezul în apă, botezul cu Duhul Sfânt, apartenența la o Biserică și slujirea într-o Biserică nu au valoare, ci doar avându-le doar pe acestea fără a fi interesați și de schimbarea omului nostru din interior, după chipul Domnului Isus, s-ar putea să avem surpriza neplăcută și nedorită de a nu fi în final cunoscuți de Dumnezeu. Biblia conține învățături pe care Dumnezeu a găsit potrivit să fie inspirate prin Duhul Sfânt și scrise ca să asigure pentru orice om care le împlinește, atât desăvârșirea cerută de Dumnezeu cât și destoinicia pentru orice lucrare bună.

Am luat ca motto un verset în care avem confirmat faptul că prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului Isus, primim toate cunoștințele necesare pentru a deveni asemenea Lui: „Viața, trăirea și caracterul (evlavia)”. Despre Domnul Isus găsim scris că datorită plinătății Duhului Sfânt de peste El, „Plăcerea Lui va fi frica de Domnul;” (Isaia 11:3a), iar în altă parte: „Tu iubești neprihănirea și urăști răutatea.” (Psalmul 45:7;

Evrei 1:9). Termenul care definește mai bine caracterul desăvârșit al unei persoane, cât și cinstirea deplină a lui Dumnezeu prin ascultare și supunere, este evlavia. Nimeni nu a putut să se asemene, nici în veacul trecut și nici în era Noului Testament, cu Domnul Isus, de aceea El rămâne modelul desăvârșit pentru toți cei ce doresc să moștenească împreună cu El veșnicia. Deși Evangheliile pe care cei ce au umblat cu Domnul Isus le-au scris, cât și Epistolele care prin inspirația Duhului Sfânt au fost scrise, vorbesc despre persoana Domnului Isus, totuși El rămâne o taină și pentru cunoașterea Lui este nevoie de plătit un preț. Apostolul Pavel scrie filipenilor: „Lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos… și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos.” (Filipeni 3:7-8). Aș putea să amintesc aici și pilda rostită de Domnul Isus cu privire la comoara ascunsă în țarină. Cine o găsește, vinde tot ce are și cumpără țarina (ca să câștige comoara). Cred că aceasta a vrut să exprime apostolul Pavel când scrie colosenilor despre lupta pe care el o duce pentru cei din Laodiceea și pentru alții: „...Ca să capete toate bogățiile plinătății de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei.” (Coloseni 2:2-3).

Revenind la însușirile evlaviei Domnului Isus, nu am în vedere însușirile absolute ale Domnului Isus ca Dumnezeu, nici însușirile veșnice în relația cu Tatăl,

ci acele însușiri care ies în evidență din trăirea Lui ca Om pe pământ, însușiri care i-au asigurat o însoțire permanentă a Tatălui, o manifestare a înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu în persoana Lui, o ascultare permanentă a rugăciunilor și în final o proslăvire a Lui în slavă. Aceste însușiri, pe lângă faptul că sunt exemple de urmat și ținte de atins pentru orice urmaș al Domnului Isus Hristos, ele sunt transmisibile și prin autoritatea Cuvântului și lucrarea de înnoire și schimbare a Duhului Sfânt. Fiecare credincios poate beneficia de ele în măsura harului lui Dumnezeu și a darului lui Hristos.

Apoi apostolul Pavel scrie lui Timotei: „Și, fără îndoială, mare este taina evlaviei… Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul…” (1Timotei 3:16). Ceea ce a caracterizat viața pământească a Domnului Isus a fost viața Lui trăită fără păcat, în sfințenie. Într-o împrejurare, Domnul Isus a adresat o întrebare iudeilor care Îl înconjurau: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). Lucrările pe care Domnul Isus le făcea dovedeau că El este neprihănit și Dumnezeu Tatăl lucrează în El. Un orb din naștere vindecat de Isus a zis: „Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă.” (Ioan 9:31). O dovadă puternică a sfințeniei lui Isus Hristos este învierea Lui din morți. El nu a murit pentru că ar fi săvârșit un păcat vrednic de moarte, ci El a murit pentru păcatele lumii, s-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu. (Romani 9:4; Evrei 9:14). Ca dovadă a faptului că Dumnezeu a primit jertfa Domnului

Domnul Isus modelul nostru desăvârșit

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui,” (2Petru 1:3).


Isus, a fost învierea Lui din morți. Isus a fost dat la moarte „din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți.” (Romani 4:25).

Sfințenia este cerința de bază pentru orice urmaș al Domnului Isus, pentru toți cei ce sunt chemați la mântuire: „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14). „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt.” (1Petru 1:15-16). Pentru a asigura sfințirea urmașilor Săi, Domnul Isus și-a dat viața Lui pe cruce, atât pentru a elibera din robia păcatelor pe toți cei ce vin la El, cât și pentru a asigura deplina iertare și curățire de păcat. Apostolul Pavel scrie efesenilor că Isus Hristos a iubit Biserica „și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană.” (Efeseni 5:25-27).

O altă însușire a Domnului Isus manifestată permanent în lucrarea Lui de slujire a fost mila. În repetate rânduri găsim că Isus și-a manifestat mila față de oamenii care veneau la El. În persoana Domnului Isus Hristos s-a manifestat însușirea desăvârșită a Tatălui ceresc, aceea de a fi milostiv. De aceea în una din învățăturile Sale, Domnul Isus spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb. Și răsplata voastră va fi mare și veți fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi. Fiți dar milostivi cum și Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6:35-36). Sunt multe domeniile și împrejurările în care putem să ne manifestăm mila, numai Dumnezeu să ne ajute să nu ocolim și să ratăm ocaziile pe care Dumnezeu ni le prilejuiește de a arăta milă față de semeni. Domnul Isus a spus: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (Matei 5:7). Și Iacov scrie: „Judecata este fără

milă pentru cel ce n-a avut milă, dar mila biruie judecata.” (Iacov 2:13).

Deși am încercat să exprim câte un scurt gând despre sfințenia și mila, ca însușiri ale Omului Isus Hristos, ele în realitate sunt așa de complexe și se întrepătrund unele cu altele întocmai ca și culorile fascinante ale curcubeului. De exemplu nu putem vorbi despre sfințenie, fără să nu ne gândim la dreptate sau adevăr sau la tot ce este curat; sau nu putem vorbi despre milă fără să nu ne gândim la bunătate, dragoste, la binefacere și s-ar putea folosi și alte exemple.

Aș vrea să mă mai refer la o altă însușire a Domnului nostru Isus Hristos, care a făcut posibilă evidențierea tuturor celorlalte, și anume smerenia. Datorită smereniei, Domnul Isus a acceptat să părăsească slava pe care a avut-o înainte de întemeierea lumii și să ia un chip uman. Apostolul Pavel scrie: „S-a dezbrăcat de Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor… S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2:7-8). Dumnezeu iubește smerenia, Duhul Domnului a vorbit prin Isaia: „Căci așa vorbește cel Preaînalt… Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite” (Isaia 57:15). În una din învățăturile Sale, Domnul Isus a zis: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima;” (Matei 11:29). Toată viața Domnului Isus Hristos a fost caracterizată de smerenie. Prorocul Isaia scrie: „El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El,…” (Isaia 53:2-3). Domnul Isus s-a născut dintr-o fecioară, care printre alte calități avea și pe aceea de a fi smerită. A venit în lume într-un loc umil (adăpost de animale), primul loc în care a fost culcat a fost o

iesle, a crescut într-o familie săracă, care își câștiga existența muncind din greu, și chiar tânărul Isus a muncit ajutând la creșterea fraților și a surorilor Sale, deoarece de timpuriu au rămas orfani de tată. După ce și-a început activitatea mesianică un cărturar a venit la El și i-a spus: „Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge.” Răspunsul Lui a fost: „Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul.” (Matei 8:19-20). Umbla din loc în loc, propovăduind Evanghelia Împărăției și făcând bine oamenilor, acceptând invitația celor ce aveau bunăvoința de a oferi o masă Lui și ucenicilor Săi iar noaptea în repetate rânduri se ducea în locuri pustii și pe munte, unde petrecea în rugăciune sau dormea sub cerul liber. Așa a fost viața Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu. O viață de smerenie, de umilință, în repetate rânduri fiind în pericol de moarte dar mereu s-a ascuns sau a plecat din mijlocul celor ce voiau să-L omoare, până când și-a isprăvit lucrarea pe care a primit-o de la Tatăl să o facă. După ce și-a sfârșit lucrarea, de bunăvoie s-a lăsat să fie prins, judecat și condamnat la moarte prin răstignire, deși ar fi putut să beneficieze de ajutorul Tatălui cum îi spune lui Petru: „Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că așa trebuie să se întâmple?” (Matei 26:53-54). Apostolul Pavel scrie evreilor: „Uitați-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine,...” (Evrei 12:3). De câtă renunțare de Sine a dat dovadă Domnul Isus, ca să poată răbda toate batjocurile, chinurile, și moartea pe cruce. De aceea scrie apostolul Pavel, că Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și i-a dat Numele care este mai presus de orice nume. În una din învățăturile Sale Domnul Isus a spus: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,... și să Mă urmeze.” (Matei 16:24). Făgăduința pe care noi o avem este că atunci

când El se va arăta, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este. Calea spre această stare de înălțare este smerenia. Apostolul Petru scrie tinerilor dar este valabil pentru toate sufletele: „Smeriți-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe.” (1Petru 5:6). Iar apostolul Pavel scrie filipenilor: „El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale,...” (Filipeni 3:21).

Trăim vremuri în care datorită libertății de manifestare a credinței, a păcii și a belșugului, cerințele smereniei nu sunt așa ușor de acceptat dar având în vedere prețul care s-a plătit pentru răscumpărarea noastră și slava care ne așteaptă în ceruri, se merită să se plătească prețul. Apoi, având în vedere scurtimea vieții și deșertăciunea tuturor lucrurilor lumii acesteia și că toate sunt sortite distrugerii, nu se merită să se investească prea mult pentru aici și acum, ci pentru lucrurile care nu se văd și care sunt veșnicie. Domnul Isus a făcut tot ceea ce a trebuit ca noi să putem fi ca El. Domnul Isus „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Evrei 12:2b). Dacă Îi vom urma exemplul, în sfințenie, în milă față de semeni și în smerenie, vom fi în mulțimea care stă înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic în mâini și strigând cu glas tare: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!” (Apocalipsa 7:10).

Doresc ca Dumnezeu să ne ajute la aceasta. „Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8). Amin!

Buliga Mihai


Delăsarea

Am început cândva să învăț poezii. Mă umpleau emoțiile atunci când mă gândeam că ar trebui să mă ridic în fața adunării, să recit. Și nu le recitam. Doar le învățam. Poezie după poezie.

A venit un moment în care m-am ridicat pentru prima dată de bunăvoie să recit o poezie. Apoi recitam în fiecare duminică; sau poate și dimineața și seara. Învățam și recitam… învățam și recitam.

Au trecut anii; vreo 10. Câteodată mă întreabă apropiații: „Dar tu, Cezar, te-ai lăsat cu totul de recitat?”

***

De prin clasa a IX-a am început să scriu descoperirile mele din Scripturi. Apoi am încercat să le scriu în așa fel încât să poată fi citite și de alții. O făceam cu sârg, petreceam ore întregi scriind. Păstrez și acum arhiva scrierilor din adolescență.

A venit un moment când cineva mi-a cerut un articol pentru publicare. L-am ales pe cel mai bun și de-atunci am început să scriu mai mult și mai atent.

Au trecut anii. Scriu și acum dar îmi caut timp pentru asta doar pentru că am promis că voi scrie în fiecare lună un articol. Nu mai am de unde alege după o lună de scris. Ci mă silesc să scriu articolul pe care l-am promis. Atât…

***

Închei rubrica mărturisirilor aici. Observ că delăsarea tinde să fie o cutumă în viața omului. Totodată realizez că oamenii de care s-a folosit Dumnezeu și care au realizat ceva pe acest pământ sunt oameni în privința cărora se poate pune degetul pe perseverență (Elisei - perseverent lângă prorocul Ilie; Neemia – perseverent prin excelență; etc).

Văzând în mine tendința delăsării în anumite domenii, am început să-i caut motivele. Iată ce am descoperit:

1. Lipsa noutății

Nimic nu e veșnic nou. Deci orice lucrare pe care încep să o fac, oricâtă apreciere ar avea în debutul ei, noul va păli repede și va intra la categoria normalului și apoi a rutinei.

Mi-l imaginez pe Moise, omul care a slujit zeci de ani același popor, popor cu atâtea pretenții și nemulțumiri. Dumnezeu l-a condamnat, din cauza neascultării poporului, la patruzeci de ani de monotonie. Plimbări scurte, așezări de cort, jertfe, cules de mană, etc. Chiar dacă avea multe supărări și dorințe de abandon, niciodată nu s-a plâns de monotonia pustiei și lipsa noului. Moise chiar făcea parte dintr-un plan nou, nemaivăzut până atunci, însă în patruzeci de ani orice pe lumea asta se învechește.

În ce ne privește, tratăm cu entuziasm orice început de lucrare în care suntem implicați. Până și aprinderea becurilor în casa de rugăciune poate să ne dea emoții prima dată și chiar să îi întrebăm pe cei din familie cum ne-am mișcat și dacă am pășit natural către întrerupătoare. Cu cât mai mult o lucrare de slujire publică…

Așadar suntem buni la sprinturi dar rezistența noastră se măsoară în maratoanele perseverenței, în cursa de fond a unei slujiri vechi, neapreciate și în investirea timpului și sănătății acolo unde nu e loc de remunerații sau faimă…

2. Lipsa motivației

Scopul vieții e pentru mulți creștini o incertitudine; ei bănuiesc că


scopul vieții lor e mereu lucrarea de care tocmai s-au apucat.

Sunt puține lucrări care să poată da zi de zi atâta satisfacție încât să fie de-ajuns pentru a susține râvna. Majoritatea formelor de slujire – publice sau în ascuns – au și zile de har și zile de dezamăgiri și deznădejde; zile în care pălește orice motivație.

Ne amintim cu drag de prorocul Ilie, un om vertical, bățos și incisiv. Omul pe care nu l-a clătinat Ahab și nici atâtea armate puse pe urma lui. Totuși trăiește din plin dezamăgirea sub ienupăr și mai apoi, în peșteră. Ar fi putut să dispară din peisaj pentru totdeauna și să își părăsească lucrarea de proroc al Domnului, însă la acel moment Dumnezeu îi explică planul Său și îi arată care îi este rolul în acel plan.

Scrieți-vă scopul vieții pe ușa camerei, pe pereți și în inimă. Și trăiți chiar și momentele lipsite de orice altă motivație urmărind scopul…

Care e scopul unei mame care nu-și vede capul de treabă? Creșterea unor copii pentru Domnul!

Din această cauză își va face timp pentru a sta zilnic în părtășie cu copiii. Nu se va bucura că toată ziua a stat liniștită și copiii au fost pe-afară…

Care e scopul unui tătic atunci când vine târându-și picioarele de oboseală după o zi de muncă? Creșterea copiilor pentru Domnul, având tătic și o mămică fericită!

Din această cauză, cu toată oboseala, va petrece timp împreună cu copiii: la povestit din Biblie, la cântat, la ieșit afară, la jucat cu mașinuțele, la construit castele în nisip, la pescuit… Va fi gata să slujească familiei nu doar cu salariul și crăpatul lemnelor.

Care e scopul băiatului mai mare din familie? Să fie de folos! Un exemplu pentru frații și surorile mai mici!

Din această cauză se va juca împreună cu frățiorii și surioarele, va sta la discuții, se va implica să fie la timpul de părtășie în familie în lipsa tatălui și va fi un exemplu în tot

ce face.

Care e scopul meu? Ne gândim la scopuri mari, imense…, Dumnezeu ne cheamă să slujim la maxim, oriunde ne aflăm…

3. Lipsa timpului

Fuge timpul, și pentru a face o lucrare bună e nevoie de timp. Pentru a pregăti o poezie sau a învăța o cântare, pentru a petrece timp cu familia, e nevoie de timp.

Un frate, slujitor al unei Biserici, povestea că devenise foarte ocupat. Pe lângă Biserica pe care o păstorea, era chemat foarte mult în misiuni, preda și la o școală, făcea studii biblice cu tinerii, trebuia să predice în fiecare duminică și avea și copii. Viața îi părea foarte grăbită și îl deranja că familia avea cel mai mult de suferit din asta. A hotărât să meargă la un slujitor mai în vârstă ca să îi ceară sfatul. A ajuns și a început să își verse oful îi fața slujitorului. Când se termină avalanșa de cuvinte, bătrânul slujitor își ridică privirea și spuse: „Cu orice preț alungă graba din viața ta!” Fratele nostru a început iarăși să se scuze explicându-și graba și spunând că această grabă e pentru Domnul. După o lungă înșiruire a activităților lui, a întrebat la ce ar trebui să renunțe. Bătrânul, cu același calm, a răspuns: „La activitățile care îți cresc ție faima, la astea ai putea să renunți…”

Probabil trebuie să renunțăm și noi la câte ceva, dacă lipsa timpului ne fură slujirea…

4. O nouă slujbă, un nou scop…

Un motiv bun pentru care ne oprim dintr-un anumit fel de slujire.

Diaconul Ștefan a fost ales pentru a împărți ajutoare dar Dumnezeu i-a dat o nouă slujbă: vestirea Evangheliei cu mare îndrăzneală. Probabil în adunarea din Ierusalim s-au făcut din nou alegeri, pentru că Ștefan nu mai avea timp să își facă treaba de diacon. E singurul motiv pentru care am putea renunța la un anumit fel de slujire: când trebuie să intru în altă slujire, care spre deosebire de cea dinainte, cere timp și dăruire mai multă sau absolută.

Cunosc un frate care nu slujește prin predicare în adunare decât foarte rar, cu toate că o face foarte bine. De ce? Pentru că Dumnezeu l-a îndemnat să se ocupe de vestirea Evangheliei în închisori. Lucrează în acest domeniu cu toată puterea și Dumnezeu îi dă și rezultate. Cunosc un alt frate care a slujit foarte bine făcând studiu biblic pentru copii, ani de zile. Dumnezeu l-a chemat să fie păstor în acea Biserică. Acum face studiu biblic cu toată adunarea dar de studiul pentru copii se ocupă alții mai tineri acum.

Deci „delăsarea” poate să fie binevenită doar atunci când Dumnezeu îți dă o altă treabă de făcut.

Binecuvântată e bucuria scopului atins și a anilor trecuți petrecuți „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi”. Însoțească-ne binecuvântarea Psalmului 1:1a,3b: „Ferice de omul care [...] tot ce începe duce la bun sfârșit”

Șandra Adelman Cezar


Se iveau zorii ! Urletele animalelor sălbatice și a păsărilor de noapte s-au stins. Fără să-și dea seama, privirile majorității erau îndreptate spre răsărit, ca și cum lumina pală a dimineții ce se răsfrângea de peste crestele unor munți îndepărtați, le-ar fi adus salvarea. Era foarte rece. Când se puteau întrezări denivelările de relief, toți priveau în jur curioși. O curiozitate însoțită de teamă. Asta pentru că dorința de a afla unde se găsesc era depășită de așteptarea ca cineva să apară și să îi încoloneze iarăși pentru a-i duce undeva…

Era deja ziuă ! Toți însă continuau să stea îngrămădiți unii în alții după duna de deal mic, care îi apăra de același curent rece care a bătut toată noaptea. O ceață spumoasă se ridica încet lăsând ca soarele să-și intre în drepturi: părea să prevestească o zi caldă. Erau pe un podiș presărat cu stânci mici și bolovănoase situate la distanță unele de altele. Teren mai degrabă drept decât în pante. Ceva dealuri se întindeau peste tot la orizont și niște munți într-un lanț de la nord spre est la o distanță foarte mare; abia li se zăreau crestele. Și iarbă peste tot. Încă verde dar un verde de toamnă. Și-au dat seama că vegetația a depășit perioada de creștere și mergea spre uscare.

La un moment dat un copil a început a scânci în brațele mamei lui. Apoi și alții… Și-au dat seama că vremea apei colorate căreia i se zicea ceai, cu care au fost „serviți” în timpul călătoriei lor, a trecut. Copiilor le era foame. Foame le era tuturor. Și nimeni nu venea de nicăieri… Au început a se uita întrebători

unii la alții. Nea Grigoi, un om de aproape 60 de ani, cel care slujea ca și conducător de adunare între ei la Evghenia, s-a ridicat pe un bolovan mai mare:

_ Oameni buni și fraților, câtă vreme nu hotărăsc alții ce să facem și putem face cum credem noi că este bine, noi credem că este bine să începem cu Dumnezeu, la fel ca în fiecare zi acolo în satul nostru…

Când a ajuns aici barba a început a-i tremura a plâns și a continuat cu emoție în glas:

_ Unde poate că Dumnezeu ne va îngădui odată să ne întoarcem…

Toată mulțimea celor 49 de persoane s-au ridicat la rugăciune și un vuiet cald de voci s-a răspândit în aerul rece al dimineții. Dacă neastâmpărul copiilor nu i-ar fi stingherit, poate că rugăciunea ar mai fi durat. Când au încetat, pe fețele lor radia bucuria care vine din rugăciunea sinceră. În următoarele momente însă, îngrijorarea a pus stăpânire din nou pe fiecare dintre ei. Nea Grigoi nu mai știa ce să spună…

_ Să stăm jos… - interveni Adam Morun.

Fiecare și-a căutat un loc pe hainele pe care le mai aveau cu ei.

_ Eu am câteva bucăți de pâine, păstrate… Dacă cineva mai are ceva, să spună și să hrănim puțin copiii, până la zece ani. Noi ceilalți să mai răbdăm. Și dacă mai rămâne, să mai păstrăm pentru copii.

În timp ce copiii îmbucau cele câteva bucăți de pâine goală, câțiva bărbați se sfătuiau cu glas scăzut. Au mai stat acolo până pe

la amiază, apoi s-au îndreptat spre sud. Ceea ce a contat cel mai mult în alegerea lor a fost depărtarea de urletele din noaptea trecută: în sud, copacii erau mai rari, prin urmare sălbătăciuni mari mai puține. Așa au mers până spre seară fără să fi întâlnit urme de trecerea vreunui om. Pornirea a fost mai energică dar degrabă mersul lor a devenit unul specific oamenilor înfometați, având și copii pe care cu greu îi puteau căra în brațe și pe umeri. De la un timp, privirile tuturor s-au plecat din mers spre a scruta pământul pe care călcau, pentru a putea deosebi vreo iarbă sau vreo rădăcină care să se dovedească bună de mâncat. Când deja seara părea a fi nu departe, s-au oprit.

_ Acolo – arătă cu mâna spre un tufăriș – poate găsim un loc bun de înnoptat. – a spus Adam.

_ Acolo s-ar putea să fie sălbătăciuni. – a protestat o femeie.

_ Dacă acolo sunt sălbătăciuni, atunci la noapte sigur vor fi și aici.

S-au apropiat cu teamă de smârcuri dar după ce au intrat între ele s-au bucurat de locul pe care l-au găsit. Acolo tufărișul avea o singură intrare îngustă și mai multe luminișuri mici în care s-au putut așeza după plac. Din celelalte părți cu greu putea străbate cineva și considerau că chiar și pentru o sălbătăciune ar fi fost mai dificil. După ce s-au odihnit puțin, s-au apucat de rupt crengi cu mâna goală, pe care le-au făcut un morman la intrare. Și așa au petrecut a doua noapte fără să știe unde se găsesc, de ce au fost lăsați acolo, de ce nu i-a mai căutat nimeni și unde vor

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)


trebui să ajungă. Urletele stepei s-au auzit iar dar oboseala călătoriei le-a dat un somn adânc. Erau rânduiți și oameni de strajă peste toată noaptea. A doua dimineață, Adam i-a uimit scoțând din nou ceva pâine pentru copii. Erau 11 copii sub zece ani, și băieți și fetițe.

_ Este ultima rezervă de pâine. Numai dacă Dumnezeu o înmulțește, ca în Biblie…

Când a ajuns la o femeie ortodoxă care avea trei copii mici cu ea, aceasta a întins mâna, apoi a tras-o înapoi.

_ Dacă asta este ultima pâine pe care o au ei, mâine ce le vei da la ai tăi ?

_ Dumnezeu va purta de grijă. Astăzi suntem frați și… așa trebuie…

Femeia nu era hotărâtă ce să facă. Soțul ei însă a răspuns hotărât:

_ Dacă asta înseamnă pocăință, atunci de azi înainte frați să fim; ce trebuie să facem ca să fim și noi pocăiți ?

_ Nu trebuie să vă pocăiți pentru bucățica asta de pâine, - a răspuns Adam uimit.

_ Nu pentru bucățica de pâine ne pocăim noi pentru că și așa alta nu mai ai să ne dai; ci pentru că vă purtați ca niște oameni care nu sunt din lumea asta… Noi am fost cu voi în sat și mă tot gândeam și eu ce câștiguri urmăriți cu credința voastră dar acum văd că pentru voi nu contează lumea asta. Voi parcă vedeți cu ochii raiul și nu vă mai pasă de pământ. Când vorbiți voi de rai, parcă îl văd și eu…

Cei care erau aproape, au devenit mai atenți la vorbele acelui bărbat și s-au apropiat.

_ Păi… să vină nea Grigoi. El știe ce trebuie să se facă…- a răspuns Adam.

Întâmplarea aceasta a făcut ca toată dimineața aceea micul grup de peregrini să fie mai bucuros. Soarele amiezii i-a prins îndreptându-se spre sud.

Următoarea dimineață Adam privea răsăritul soarelui. Încă de acasă și-a format obiceiul de a se trezi devreme. Asta s-a întâmplat citind în Biblia ce circula din casă în casă, pentru ca toți cei care doreau să citească și aveau pe cineva care să știe s-o facă, să poată să se bucure de darul lui Dumnezeu. Citind în cartea lui Iov, a dat peste locul unde scrie că Iov se scula dis-de- dimineață și aducea închinare și jertfe pentru fiii lui, apoi scrie că „așa avea Iov obicei…” Admira viața lui Iov și s-a hotărât să-și facă un obicei din a se scula devreme. A trebuit să învingă pofta de somn caracteristică tinerilor, dat fiind nevoia organismului tânăr dar mai apoi s-a bucurat adesea mulțumind lui Dumnezeu pentru obiceiul dobândit, de a se trezi devreme. Fie din pricina muncii care este cu mai mult spor dimineața, fie din pricina frumuseții zorilor din zilele calde. La țară, nicio altă parte a zilei nu este mai frumoasă, ca zorii…

În dimineața aceea Adam s-a ridicat dintre ai lui și s-a dus spre marginea stâncii pe care au înnoptat. O stâncă de calcar moale pe care seara trecută s-au urcat destul de ușor cu toții, ca mai apoi să se cuibărească unii în alții în adâncitura din mijlocul ei, ca într-un castron. De acolo de sus putea privi cu ușurință în jur. Același peisaj de coline ușoare acoperite de iarbă fără sfârșit, presărate cu bolovani și stânci de diferite dimensiuni, până la mărimea unor case foarte mari. Bolovani erau peste tot ca și cum cineva i-ar fi semănat dar distanțele dintre stânci erau relativ mari, chiar și până la un kilometru iar formele lor uimeau prin diversitate. Unele erau ca aceea pe care stăteau acum, adică plate, altele cu vârf ascuțit, ca și acoperișul unei case, altele ca niște castelașe cu turnuri… Privea răsăritul ! Și în lumina albă dinaintea apariției discului roșu al soarelui, la o distanță de

câteva sute de metri se contura o stâncă cu partea de sus plată ca aceea pe care erau ei acum, numai că stânca aceea părea a fi mult mai mare, și ca înălțime și ca diametru. Privind-o, a fost cuprins de un fior și un tremur, iar picioarele păreau că-l lasă. S-a rezemat de un pripor de piatră și privea… Era stânca din vedenia lui Denia… S-a revăzut în mintea lui, îngenuncheat în mica lui căsuță din satul Evghenia, rugându-se după ziua de post în care s-a rugat lui Dumnezeu cu privire la vedenia aceea. Atunci, când a deschis ochii la terminarea rugăciunii, așa cum era îngenuncheat cu fața la pat, privirea i-a căzut pe trupul soției lui, dormind îmbrăcată în cămașa albă de in. Atunci i-a spus Domnului:

_ Dacă ea este jertfa, Ți-o dau… De la Tine o am, Ție Ți-o dau…

Acum părea că chiar vede deasupra stâncii aceeași imagine a soției lui îmbrăcate în alb.

_ Nuuuu….

Omul de strajă s-a repezit înspre el dar s-a împiedicat și a căzut pe față cât era de lung. Când s-a ridicat avea fața crispată de durere și o șuviță de sânge răsărită din frunte; își spărsese capul…

_ Iartă-mă, - s-a grăbit Adam să-l liniștească. Nu-i nimic… Nu se vede nimic.

_ Mi s-a părut că ai răcnit… Cred că am ațipit și am visat…

Și s-a îndepărtat spre locul lui.

Adam se uita dezorientat în jur ca și cum ar fi căutat ceva. Apoi deodată s-a îndreptat hotărât spre ai lui. Apoi s-a întors spre locul unde dormeau bărbații. Din ziua precedentă s-au hotărât ca noaptea femeile să doarmă cu copiii toate laolaltă iar bărbații separat. Asta pentru că peste noapte s-a mai întâmplat ca femeile să se dezvelească dormind. Nu departe dormea

Denia, prietenul lui cel mai apropiat. Deseori i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru el. Se înțelegeau foarte bine. De când au plecat din Basarabia, Denia s-a ținut aproape de familia lui, așa că au fost mai întotdeauna unul lângă altul. L-a trezit ușor și l-a chemat la marginea stâncii. Denia credea că-l cheamă la rugăciune și pășea după Adam frecându-se la ochi. Ajuns în punctul în care se găsea mai înainte, Adam îi arătă stânca din față și-l întrebă:

_ Ai mai văzut vreodată stânca asta ?

_ Ce să văd ? – întrebă Denia tot tulbure de somn.

_ Uită-te acolo, spre soarele care răsare…

Denia s-a uitat lung și fața i s-a luminat. Apoi privi spre Adam și fața lui deosebit de expresivă s-a întunecat.

_ Da, este stânca pe care am văzut-o în vedenie, iarna trecută.

Apoi după câteva momente de reflecție, continuă:

_ Adam, eu am învățat de la sora Evghenia un lucru și apoi am urmărit asta în timp și am văzut că este adevărat: Dumnezeu când arată un lucru sau descoperă ceva rău, nu arată pentru ca lucrul acela să se întâmple, ci îl arată pentru ca omul să aibă timp să iasă înainte și să se roage să nu se întâmple. Toate vedeniile care prevestesc lucruri rele sunt date ca acestea să nu se întâmple, vedeniile acestea să nu se împlinească…

_ Asta o să se întâmple… - rosti Adam fără să vrea și întrebându-se de ce a spus asta.

_ Ba să nu se întâmple ! – a răspuns Denia aproape strigat și cu o notă de durere în glas.

_ Nici eu nu doresc să se întâmple, desigur. Dar am așa o presimțire că asta se va întâmpla.

_ Nu, asta nu trebuie să se întâmple… Dacă se întâmplă așa ceva, atunci…

Denia s-a oprit iar Adam îl privea oarecum mirat. Durerea care răzbătea din glasul lui Denia părea ciudată…

_ Adam, hai să ne rugăm undeva, până ce se trezesc ceilalți.

Dimineața a venit cu o altă întâmplare interesantă așa că mintea lui Adam a revenit la treburile zilei. Prima nevoie a zilei era mâncarea pentru copii, care de data asta lipsea, cu excepția câtorva rădăcini culese din mers în ziua care a trecut.

_ Nenea Adam nu mai are pâine ? – se auzi un glas pițigăiat de fetiță.

Unii au zâmbit dar zâmbetul lor era unul trist iar alții și-au văzut ochii înlăcrimați.

_ Nenea Adam nu mai are dar Dumnezeu a purtat de grijă și pentru dimineața asta…

Era glasul lui Mitrea, omul care s-a pocăit cu o zi înainte, când primise pâine pentru cei trei copii ai săi. Toate privirile s-au îndreptat spre el. Omul s-a întors scotocind în bulendrele lui și a scos câteva felii de pâine.

_ De ieri suntem și noi pocăiți ca Adam și ca voi toți. Așa că am dat copiilor numai o porție din trei iar acum celelalte două porții de ieri le împărțim… Măcar câte o fărâmă pentru fiecare copil. După aceea… ce va vrea Dumnezeu; în rai e mai bine…

Oamenii se uitau uimiți.

Mitrea și familia lui și-au dat examenul pocăinței cu notă mare. Erau bucuroși de caracterul care se deosebea în ființele acestea. Însă problema de fond rămânea: ce să faci cu porția de ieri pentru doi copii, împărțită la unsprezece ?

_ Să o împărțim doar la cei care sunt până în cinci ani…

Era ideea lui Adam, mereu inventiv, gata de a da rezolvare tuturor problemelor.

_ Eu zic să ne rugăm lui Dumnezeu s-o înmulțească. Te-am auzit ieri spunând că scrie în Scripturi că s-a înmulțit pâinea… - a spus Mitrea cu o sinceritate de copil.

_ Păi să vină nea Grigoi; el știe ce trebuie făcut. – bătu în retragere Adam.

Nea Grigoi i-a chemat pe toți la rugăciune și apoi a împărțit pâinea ca la Cina Domnului. Când a terminat cu toți copiii, cantitatea de pâine părea că a rămas aceeași. Nea Grigoi privea încurcat în cușma cu pâine, neștiind ce să facă.

_ S-o păstrăm pentru mâine. – veni cineva cu o idee.

_ Dar dacă-i ca mana evreilor în pustie ?! Mana nu trebuia păstrată pe a doua zi. – obiectă nea Grigoi, încă cu pâinea în față, înțepenit parcă în locul unde era.

_ Păi dacă o mâncăm astăzi pe toată, mâine nu mai are Dumnezeu ce înmulți. Și prin



iarba de pe aici nu prea am văzut pâine; de niciun fel… - a răspuns Adam.

_ Hai să încercăm s-o împărțim mai departe… La toți ! Și dacă se vede că se termină, ne oprim și lăsăm și pe mâine ceva… Cel puțin pentru copii.

Ideea acestei femei a fost pusă în practică și au mâncat pâine toți. După ce au luat toți, părea într-adevăr că este prea puțină pentru încă o tură și s-au oprit. Dar erau sătui. Părea că au mâncat bine. Ce a rămas au păstrat pentru a doua zi, fără a îndrăzni să mai consume din ea peste zi. Au pornit mai departe și fiecare discuta cu cei de aproape despre minunea petrecută între ei. Unii mulțumeau lui Dumnezeu, alții își arătau bucuria pentru credincioșia familiei Mitrea. Unii făceau referiri mai puțin duhovnicești:

_ Dacă avea Adam ceva colac din făină albă, acum Dumnezeu ar fi înmulțit colacul… Așa înmulțită cum e, pâinea asta tot neagră de secară a rămas.

_ N-ar fi putut Dumnezeu s-o prefacă direct în colac ?

_ Sau în plăcintă…

_ Poate că o s-o facă la iarnă, la crăciun !

Zona în care au găzduit a rămas în urmă. Instinctiv, Adam a mai întors capul o dată și a zărit iar stânca; nu cea pe care au găzduit, ci cealaltă… Din nou l-au năpădit gândurile. Oare vor mai reveni aici ?! Va fi o stâncă asemănătoare cu asta ?! Va fi un alt înțeles cu toată vedenia asta ?! Numai că toate acestea pot fi închipuiri, nu mai putea crede. Însă degrabă mintea i s-a dus în altă parte: de ce a fost așa de tulburat Denia, de jertfa de pe stâncă. Oare știe Denia de impresia lui că jertfa s-ar putea să fie Marusia, soția lui ? Sau poate că Dumnezeu i-a spus asta și Denia a ocolit să i-o spună ?! „Îl voi întreba.” – s-a hotărât el.

A patra zi călătoreau încă, când la un timp, omul acela căruia îi ziceau Simidaru s-a apropiat de Adam.

_ Băiete, eu de mic am stat pe câmp. Mie mi-a plăcut asta. De multe ori am petrecut nopțile pe câmpuri numai așa de drag. Am hălăduit pe toate coclaurile de la noi între Prut și Nistru și în jos până la Dunăre… Eu nu sunt sigur de tot ce mi se pare dar de

multe ori am nimerit-o. Uite, vezi pâcla aceea albicioasă de acolo ? Aia la noi în Basarabia însemna că pe aproape era o apă care curge. Și vezi setea cu care ne chinuim…

S-au oprit amândoi în loc privind lung.

_ Asta înseamnă că trebuie să ne întoarcem. - a remarcat cineva.

„Și așa nu cred că a merge spre sud este cea mai bună alegere.” – și-a spus în sinea lui Adam.

Când oamenii au aflat că ar putea găsi apă, au fost gata de a schimba direcția. Buzele crăpate de vânt și sete începeau a sângera. Nu după mult timp coloana de peregrini se îndrepta spre apus în speranța că vor găsi apă.

_ Să fie și o mlaștină, numai să avem cu ce uda buzele micuților…

Însă până acolo Simidaru spunea că ar trebui să meargă aproape o zi și acum era deja spre seară.

Prelucrare

####

La Biserică ! Predica negativistă (critică acră) (Nu în mod obligatoriu la casa de rugăciune, ci oriunde se adună Biserica.) Într-o seară ne-am adunat la casa de rugăciune. Era ceas de rugăciune. A fost o zi caldă și bună de

muncă în agricultură și oamenii au fost răspândiți pe ogoare și în grădini. Totuși, seara au lăsat treaba mai repede pentru a merge să se închine și să mulțumească lui Dumnezeu. Seara aceea părea a fi mai deosebită fiindcă în curtea adunării era o mașină necunoscută. Aveam frați musafiri.

Și musafirii se pun la slujbă în partea a doua a slujbei. În partea întâi ne-am rugat… cu bucurie și mulțumire dar nu chiar foarte vulcanic. A mers în față primul frate musafir. O față nemulțumită, cu colțul buzei lăsat în jos, gest caracteristic celor nemulțumiți. Nemulțumirea lui ?

_ Astea-s rugăciuni ? Când erau bătrânii noștri… Când mamele cu copiii au nevoie… Când… Și așa ne-a ținut 20 de minute. Am înțeles că-i vai și amar de rugăciunile noastre… Frații ascultau

cuminți toată săpuneala, așa cum se cuvine unor oameni cu bun simț. Mare răbdare mai au pocăiții ! Și apoi fratele ne-a cerut să mai facem încă o rugăciune. Desigur că ne-am plecat dar… mai mult de câteva șușoteli n-a mai fost nimic. Câțiva au încercat cumva să forțeze situația dar păreau ca niște avioane de hârtie care de îndată ce se înalță se și prăbușesc. Mă așteptam ca măcar musafirii să devină elita rugăciunii în spatele cărora să de încolonăm și noi dar nu i-am auzit deloc.

Rezultatul predicii negativiste ! A criticii acre.


Dimitrie – argintar Faptele Apostolilor 19: 21-41

Acasă !

Baremul minim al preocupărilor duhovnicești de acasă.

Dacă am mutat greutatea închinării de acasă la casa de rugăciune, atunci ne-am întors înapoi la ortodoxie. În general ortodocșii nu se mai închină acasă, ei se închină doar la mănăstirile lor. (Nu-mi cereți să numesc „Biserică” locurile lor de închinare de prin sate.) În general între ortodocși se consideră că a te închina acasă este ceva urât. Ei spun:

_ Cum, unde te culci și mănânci, acolo să te și închini ?

Dacă am mutat greutatea închinării de acasă la casa de rugăciune, atunci ne-am întors înapoi la ortodoxie.

Oamenii credincioși se închină oriunde dar mai ales acasă. Acasă ei se închină mai ceva decât la casa de rugăciune. (casa de rugăciune nu-i Biserică.)

Fiecare credincios major ar trebui să aibă un barem minimal de preocupări duhovnicești zilnice, adaptat la posibilitățile lui, pentru practica de zi cu zi, exceptând zilele cu caracter deosebit așezate înaintea Domnului, când preocupările duhovnicești capătă de la sine o intensitate mai mare.

De exemplu mă rog când mă scol, când mă culc și când mă așez la masă. Dacă mă trezesc peste noapte, plec genunchii de asemenea. În fiecare zi caut un loc unde să mă ascund un zece douăzeci de minute pentru a mă revărsa în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Am mereu în minte ceva din Scripturi sau din viața bisericească pentru a cugeta la aceasta când mintea nu este obligată să se concentreze la ceva anume. Eventual o bucățică de hârtie în buzunar pentru a nota câte o concluzie. Săptămânal, o înțelegere cu familia pentru adresa unei binefaceri. De dorit să nu treacă ziua fără a aduna familia la o cântare, un scurt cuvânt din Scripturi și o rugăciune. Și ferirea de rău.

Acesta poate fi un exemplu de linie minimă de activități duhovnicești… pentru acasă ! Dacă avem un asemenea barem, ori de câte ori derapăm de la el, avem la ce să ne întoarcem. Dacă nu-l avem, există riscul de a redeveni niște ortodocși, oameni care au mutat închinarea de acasă la casa de rugăciune.

Argintar este persoana care prelucrează sau

vinde obiecte de argint sau de alte metale

prețioase: aur, platină, etc. În zilele noastre celui

care practică această meserie i se spune bijutier sau

giuvaergiu.

Argintul este un metal prețios de culoare alb-

cenușie strălucitoare. Aurul a fost probabil primul

metal cunoscut de om și apoi argintul care se

găsesc în stare pură și nu necesită procese

complicate pentru prelucrare. Pentru obținerea

obiectelor, metalul era topit și turnat în forme.

Argintarul confecționa diferite obiecte: vase

(Exod 3:22), obiecte personale (Geneza 24:53),

coroane (Zaharia 6:11), trâmbițe (Numeri 10:2),

pahare (Geneza 44:2), etc. Tot din argint, oamenii

confecționau idoli și machete ale templelor păgâne.


În Noul Testament îl întâlnim pe argintarul

Dimitrie. El avea o afacere prosperă la Efes, un

oraș din Asia Mică, unde se afla templul zeiței

Diana – o zeitate păgână. Dimitrie împreună cu

echipa lui de argintari confecționau temple -

machete pe care le vindeau vizitatorilor, ca

suvenir. Pare foarte interesantă afacerea lui

Dimitrie, nu-i așa?

Orice vizitator își poate cumpăra o amintire,

o machetă mică din argint. Deși pare interesant și

frumos ceea ce făcea Dimitrie, lui Dumnezeu nu-I

place; chiar Îl supără. Și știi de ce? Pentru că doar

Domnul este singurul Dumnezeu și noi trebuie să

ne închinăm Lui și să Îi mulțumim pentru tot ce

avem. (Deuteronom 7:9). Însă oamenii din Efes,

cât și vizitatorii din întreaga Asie care veneau la

templul zeiței, erau păgâni; ei nu cunoșteau pe

Dumnezeul adevărat.

Și într-o zi Domnul Dumnezeu a trimis acolo

pe apostolul Pavel care a vestit în Efes, Calea

Domnului. Apostolul a călătorit în toată Asia, așa

că toți grecii și iudeii au avut ocazia să audă despre

Dumnezeu. Acuila și Priscila, colegi de misiune ai

apostolului, au locuit în Efes doi ani și i-au învățat

pe oameni despre Dumnezeul adevărat. Cuvântul

Domnului s-a răspândit și mulți oameni s-au

hotărât să-L slujească pe Dumnezeu. Diavolul a

fost supărat că oamenii au ales pe Dumnezeul

adevărat și a făcut un plan prin care să-l intimideze

pe apostolul Pavel de a mai predica Evanghelia. Și

persoana de care Cel rău s-a folosit a fost Dimitrie

– argintarul. Probabil că i-au scăzut vânzările și a

știut că motivul era Pavel

apostolul, care spunea

oamenilor adevărul.

Supărat, Dimitrie s-a dus

la colegii lui de breaslă și

le-a zis: „Oamenilor, ştiţi

că bogăţia noastră atârnă

de meseria aceasta şi

vedeţi şi auziţi că Pavel

acesta, nu numai în Efes,

dar aproape în toată Asia,

a înduplecat şi a abătut

mult norod şi zice că zeii

făcuţi de mâini nu sunt

dumnezei. Primejdia care

vine din acest fapt nu este

numai că meseria noastră

cade în dispreţ dar şi că

templul marii zeiţe Diana

este socotit ca o nimica, şi chiar măreţia aceleia

care este cinstită în toată Asia şi în toată lumea,

este nimicită.”

Vorbele lui Dimitrie i-au umplut de mânie pe

colegii lui și au ieșit în stradă unde li s-au mai

alăturat o mare mulțime de oameni, care au scandat

timp de două ore: „Mare este Diana efesenilor!”

Această tulburare a fost potolită de autorități și

fiecare și-a văzut de drum.

Diavolul nu a reușit să facă nimic în afară de

zgomot, pentru că el a fost învins de Domnul Isus

pe cruce, când a acceptat să moară pentru păcatele

noastre. Dumnezeu este stăpânul Universului și

Lui trebuie să ne închinăm.

Meseria și/sau preocupările tale să fie

întotdeauna în acord cu voia lui Dumnezeu, ca să

fii binecuvântat în toate!

Verset de memorat: „Să știi dar că Domnul

Dumnezeu este singurul Dumnezeu. El este un

Dumnezeu credincios, Își ține legământul și

îndurarea... față de cei ce-L iubesc și păzesc

poruncile Lui. Dar răsplătește îndată pe cei ce–L

urăsc ... nu dă nicio păsuire celui ce-L urăște...”.

(Deuteronom 7:9-10).

Notă!

DEX – păsui, păsuire: A da cuiva răgazul

necesar pentru a face ceva; a permite cuiva să

întârzie cu achitarea unei obligații; a amâna, a

îngădui.

L. Ungureanu


Pastorul închisorilor Kazahstan

Pastorul Kashkumbaev ar fi avut multe motive să fie descurajat și amărât. Dar o întrebare foarte directă pusă de către un frate în Domnul, i-a schimbat poziția și i-a înlesnit o puternică lucrare în Împărăția lui Dumnezeu, dintr-o închisoare cazahă.

Rostirea sentinței a fost severă.

_Vei sta închis zece ani ! - a spus procurorul cu o voce serioasă.

Pastorul tăcea. Era deja în vârstă și ar fi avut la sfârșitul perioadei de închisoare aproape optzeci de ani. O parte din acest timp va trebui să-l petreacă într-un compartiment de psihiatrie. Pastorul Bakhytzhan Kashkumbaev știa că în închisoarea de acolo erau pompate în mod regulat droguri pentru „tratament”. Din această pricină cei mai mulți își pierdeau mințile. Și acest lucru îl aștepta și pe el.

„Infracțiunea” sa

În mai 2013, pastorul Kashkumbaev a fost arestat deoarece a fost învinuit că ar fi provocat răni corporale unui membru dintr-o organizație religioasă înregistrată: „Grace

Church”. Autoritățile au emis cinci plângeri contra lui, care priveau slujba lui de pastor și învinuirea de a fi ațâțat ura religioasă interconfesională. Cu toate că întreaga adunare l-a apărat pe pastor, demonstrând că acuzațiile aduse erau nefondate, procedura contra pastorului și a adunării a decurs după cum a fost prestabilit. Chiar și în anul 2012 autoritățile au confiscat într-o razie pe care au întreprins-o în încăperile adunării, cărți și DVD-uri pe care le-au catalogat a fi „extremiste”. În anul 2011 au fost introduse în Kazahstan legi care obligau grupările religioase să se înregistreze în registrele oficiale ale regimului. De atunci toate acestea sunt supravegheate cu severitate și controlate. Încercările de a aduce Evanghelia musulmanilor au fost și continuă să fie interzise. Pastorul Kashkumbaev a trecut în anul 1995 de la islamism la creștinism

și încă de atunci s-a aflat pe lista neagră a regimului.

Unde îți este credința?

Pastorul Kashkumbaev s-a îngrozit în ziua în care trebuia să fie internat la psihiatrie. Totuși cu puțin înainte el a primit vizita unui prieten și frate în Domnul. Cu lacrimi în ochi, pastorul Kashkumbaev i-a zis:

_ Astăzi este ultima dată când mă întâlnești cu mintea întreagă.

Prietenul său i-a răspuns totuși:

_ Unde îți este credința?

Această întrebare simplă a fost ceea ce pastorul avea nevoie. Starea sa sufletească s-a luminat și întreaga sa poziție s-a schimbat: era conștient de protecția lui Dumnezeu! În această vreme de prigoană, Dumnezeu i-a îngăduit să călăuzească către Domnul Isus aproape o sută de tovarăși

Creștinii din Asia Centrală riscă foarte mult dacă ei spun altora despre Isus

pușcăriași. Apoi a venit și ziua transferării.

La psihiatrie

Psihiatria se afla în beciul închisorii. Doar o mică ferestruică lăsa ca lumina zilei să se prelingă înăuntru – în rest totul era întuneric. A ajuns într-o celulă cu criminali înspăimântători care sufereau de grave probleme psihiatrice.

Într-o noapte s-a trezit brusc și a simțit cum în jurul gâtului său au început să se strângă mâinile care îl strangulau. Vecinul său de pat încerca să-l stranguleze și îl privea cu ochii răi și întunecoși.

_Ce vrei de la mine? - a reușit să îngâne pastorul Kashkumbaev.

Deodată privirea și comportamentul bărbatului s-au schimbat, mâinile sale au slăbit strânsoarea apoi a încetat să-l mai strângă de gât.

_ Când ieșim afară de aici? - a întrebat acesta dezamăgit.

Încă tremurând, pastorul a avut suficientă putere să îl liniștească pe om și să-l ducă înapoi în patul său. Din acel moment el a început să-i privească pe bărbații care îl înconjurau ca pe niște copii bolnavi. A primit în mod special pentru ei dragoste și milă, se ruga și îi ajuta când și cum putea. Deoarece nu știa niciodată dacă el va fi acela care va primi în

următoarele zile drogurile năucitoare, pastorul folosea timpul prezent din plin, pentru a împărtăși cu aceștia Evanghelia. Când a sosit ziua, a implorat cerul pentru ajutor. Vecinii săi din celulă nu voiau să îl piardă, astfel că aceștia le-au povestit paznicilor

că pastorul era pe moarte. Procedura de tratament cu droguri a fost întreruptă și pastorului Kashkumbaev nu i-au mai fost prescrise niciodată din partea doctorilor drogurile.

„Mărturisirea”

Atunci când paznicii închisorii i-au cerut să declare în scris cum a devenit creștin, a profitat de lucrul acesta cu mare plăcere și a folosit ocazia să le explice acestora Evanghelia în scris și minuțios. Cu toate că ceilalți pușcăriași au fost chemați de către psihiatri doar o dată sau cel mult de două ori la convorbire, pastorul Kashkumbaev a fost supus întrebărilor de optsprezece ori. La întrebarea pe care fratele i-a adresat-o psihiatrei și anume de ce este chestionat așa de mult, femeia i-a răspuns:

_ Ești o persoană atât de interesantă! Noi nu recunoaștem nimic rău în tine. Și lucrul acesta nu este normal.

Pastorul a răspuns:

_ Creștinii nu trebuie să scoată răul cu alt rău. Noi am fost chemați să-i binecuvântăm cu inima curată și pe prieteni dar și pe dușmani.

Psihiatra l-a transferat din acel moment în compartimentul altui „expert”.

_ Eu nu înțeleg de ce ești aici. Tu ești o persoană complet

sănătoasă.

După toate acestea, autoritățile au hotărât ca pastorul Kashkumbaev să fie transferat într-o închisoare normală din Astana. Dumnezeu face astfel de minuni!

Țineți-vă strâns de Isus Hristos

Înainte de transfer, pastorul Kashkumbaev a avut harul să conducă și alți oameni la Domnul Isus. Printre aceștia și câțiva oameni dependenți de droguri, care cu ajutorul lui Dumnezeu au rezistat perioadei de tratament și în final eliberați de sub influența drogului. Aceștia nu s-au bucurat deloc la plecarea sa, totuși pastorul i-a încurajat: „Sunteți voi singuri? Cine trăiește în voi? Țineți-vă tare de Domnul Isus și totul va fi bine.”

Pastorul Kashkumbaev a fost eliberat în februarie 2014 și patru din cele cinci acuzații ridicate la proces împotriva lui i-au fost retrase.

A avut permisiunea să se întoarcă acasă, trăiește însă în arest la domiciliu și la fiecare două luni trebuie să se prezinte la poliție. Cu toate acestea el poate - în limita posibilităților - să se ocupe de adunarea sa, cu credincioșie. La fel ca și apostolul Pavel odinioară, putem citi în Faptele Apostolilor următoarele: „Pavel a rămas doi ani întregi într-o casă pe care o luase cu chirie. Primea pe toţi care veneau să-l vadă, propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa pe oameni, cu toată îndrăzneala şi fără nicio piedică, cele privitoare la Domnul Isus Hristos.”

În românește de

Breabăn Vasile

Din „Vocea Martirilor”

Nr.04/2017


Pastorul Kashkumbaev a predicat chiar și în departamentul de psihiatrie a unei închisori cazahe

1. Care este porunca din Decalog, și ce spune ea în legătură cu dumnezeii? (2)

2. Cine a fost mustrat cu aceste cuvinte: „Pentru ce ai căutat pe dumnezeii poporului acestuia, când ei n-au putut să-şi izbăvească poporul din mâna ta?” Ce a făcut de a fost mustrat astfel? (13)

3. Cine și cui a zis: „Iată cumnată-ta s-a întors la poporul ei și la dumnezeii ei, întoarce-te și tu!”? Și cum se numea cea care s-a întors? (8)

4. Cum se numea tânăra femeie care a furat dumnezeii/ idolii tatălui ei? Cine era tatăl ei? (1)

5. Cine și cui a zis: „Scoate-ți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curățiți-vă și schimbați-vă hainele!”? Ce s-a întâmplat după această acțiune? (1)

6. Ce afirmație a făcut socrul lui Moise în legătură cu măreția lui Dumnezeu, după ce a auzit istorisirile ginerelui său, despre cum Domnul Dumnezeu i-a scos din Egipt? Cum se numea el (socru) și ce statut social avea? (2)

7. Care lider spiritual a făcut un idol de aur și a zis poporului: „Israele! Iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului.”? Ce idol a făcut și ce urmări a avut această acțiune? (2)

8. În 2Împărați 17 vei găsi modul de închinare lui Dumnezeu, de frica pedepsei. Cum se proceda?

9. Care împărat nu a mai îngăduit mamei lui să fie împărăteasă fiindcă făcuse un idol? (11)

10. Citește Ieremia 10 și 1 Corinteni 8 și află: a) Cum sunt caracterizați dumnezeii? b) Ce pot face dumnezeii? c) Care este valoarea estimată de apostolul Pavel, a unui idol?

11. Cine și cui a zis: „Înadins oare, ... nu slujiți voi dumnezeilor mei și nu vă închinați chipului de aur pe care l-am înălțat?” (27)

12. Ce a zis împăratul Nebucadnețar după ce tinerii evrei au ieșit din cuptorul de foc și ce poruncă a dat el după acest eveniment? (27)

13. Citește 1Samuel 15 – Ce atitudini sunt echivalate de Domnul Dumnezeu cu ghicirea și închinarea la idoli?

14. Conform profetului Iona ce urmări are în viața noastră, alipirea de dumnezei/ idoli?

15. Care om, comerciant de obiecte idolatre, când a înțeles că a urma Calea adevărului înseamnă renunțarea la idolatrie, s-a gândit la profit, nu la suflet, și a instigat la revoltă împotriva celor care spuneau despre Dumnezeu?

16. Citește Deuteronom 7 – a) Ce trebuie SĂ ȘTIM despre Domnul Dumnezeu? (statut în univers, caracteristici) și că întotdeauna – Dumnezeu – se scrie cu majusculă (literă mare), b) Ce avem noi de făcut?


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „DUMNEZEU sau dumnezei”

„Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare, mai presus de toţi dumnezeii.” (Psalmii 95:3)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit din cartea (...) şi povestirea de la „Rubrica copiilor – Dimitrie – argintar ” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referința biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

Premianţii acestei luni: Deac Lidia – Orțișoara; Iorgovan Rafael – Lugoj; Chiru Persida – Câmpulung; Chiru Iosif – Câmpulung; Herci Marcela – Lăpugiu de Sus; Goleșie Timeea – Dobra; Pașcu Daniel – Bacău; Morar Daniela – Lugoj; Bonțilă Alexandru – Lugoj.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.06.2017!


1. Claudius Lisias - comandant - la Ierusalim; Felix –

dregător/ guvernator – la Cezarea Faptele

Apostolilor 21, 23

2. Daniel – Nebucadnețar, Belșațar, Dariu medul și

Cir persanul.

3. Împăratul Hiram – împăratul Solomon; 1Împărați

5:7

4. Iosif – guvernator Geneza 41

5. Fii lui Het – lui Avraam Geneza 23:5-6

6. Întrecea pe mulți prin credincioșia și frica lui de

Domnul. Neemia 7:2

7. Despre împăratul Cir Isaia 44:28

8. Caiafa, el a zis: „… este în folosul vostru să moară

un singur om pentru norod, și să nu piară tot

neamul?” Ioan 18:14

9. Pilat – „Pardosit cu pietre”, iar în evreiește,

„Gabata”; Ioan 19

10. Neemia – împăratul Artaxerxe Neemia 2:1

11. Moise Evrei 11:24-25

12. Pavel – când i s-a reproșat că este nepoliticos cu

marele preot; Faptele Apostolilor 23: 3-5

13. a) Împăratul Solomon, acuzatul Șimei; b)

blestemase pe împăratul David. 1Împărați 2:36-46

14. a) Supuși din îndemnul cugetului – 13: 1, 5; b)

Dumnezeu – 13:1; c) iubirea este împlinirea Legii –

13:8. Romani

15. Să cinstim părinții – promisiunea: vom fii fericiți și

vom trăi mult. Efeseni 6: 1-3

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: Demnitari din vremea Bibliei

După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România.

30 EURO pentru 1 abonament în Europa.

32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.

Preţurile fixate includ şi taxele poştale.

Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.

Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan

OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400

Jud. Suceava

Alianța Bisericilor Conservatoare propune o întrunire de slujbă pentru Bisericile românești din

Europa, în zilele de 29 și 30 mai. Gazda va fi Biserica „Maranata” din Londra, la adresa Dollis Hill Lane, nr. 306; Nw26hh. Slujbele vor începe sâmbătă de la ora 10 dimineața, fiind zi de post. Cuvântul Scripturii în jurul căruia ne propunem să ne strângem este cel din epistola întâia a apostolului Petru, cap. 4.7:

„Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, deci, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.”

Telefon de contact: Costel Moțac: 0044 7540 633706. Și Numele Domnului să fie binecuvântat !

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

CELE DOUĂ EVANGHELII

IZVOARE...

ÎNCHINARE ȘI LAUDĂ...

DOMNUL ISUS MODELUL NOSTRU

DELĂSAREA

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!

PREDICA NEGATIVISTĂ

BAREMUL MINIM AL PREOCUPĂRILOR

DIMITRIE ARGINTAR

PASTORUL ÎNCHISORILOR

CONCURS BIBLIC

PETALE ALBE

Petale albe Din măru-n floare s-a desprins o ploaie fină de petale - Ce zboară ca și fluturi albi, și mi-se-aștern tăcute-n cale. Eu mă opresc din drumul meu privind a florilor risipă Și, visător, mă las purtat pe-a visului plăpând-aripă. Și din ninsoarea de petale ce cade peste capul meu, Stăteam uimit privind splendoarea ce mă 'nălța spre Dumnezeu Și cugetam atunci în minte, și mă-ntrebam cum aș putea Să strâng în pumnii mei risipa florilor de catifea? Dar, în zadar, mii de petale duse de vânt se pierd pe drum Și fără rost mi-e alergarea, și fără țintă ca un fum! Căci eu nu pot s-adun gloata petalelor purtate-n vânt Ce cad din ramuri liberate cu-a mele palme de pământ... Le las să zboare în neștire și în adâncuri împăcat Din ploaia albă de petale un Adevăr am învățat: Că Clipele – albe petale din ramul vieții cad în drum Ca fluturi zboară-n veșnicie și nu se-ntorc 'napoi nicicum! Și astfel: clipă după clipă tot cade din a vieții floare Rămâne-n urmă numai rodul ca o sămânță viitoare Și fără rost ni-i încercarea să le oprim un ceas măcar Căci astfel alergarea noastră e luptă dusă în zadar! Și tot ce-am strâns de-a lungul vieții cu osteneală și sudoare, Odată se vor pierde toate când va apune al nostru soare... Dar tot ce-n ceruri sus am strâns cu multă sfântă bucurie Ca și o umbră ne-or urma de-a pururi până-n veșnicie! Căci el e rodul ce răsare din floarea vieții scuturată Și, de e dulce sau amar viața noastră-i vinovată; ...Să trăim cu-nțelepciune viața noastră pe pământ Ca rodirea ce-o aducem să fie-un rod curat și sfânt! De aceea când în calea-mi mi-se aștern petale-n drum În ele văd clipe trecute ce nu se mai întorc 'napoi nicicum! Căci toate clipele trecute ne-au fost odată nouă date, Să le trăim cum se cuvine ca soli pentru Eternitate!...

Gh. Crăciun

cele două evanghelii · văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la...

Documents