EDITORISilviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIALMagdalena Mărculescu

REDACTORRaluca Hurduc

DESIGNAlexe Popescu

DIRECTOR PRODUCŢIECristian Claudiu Coban

DTPRăzvan Nasea

CORECTURĂLorina ChițanElena Bițu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HORNEY, KAREN Autoanaliza / Karen Horney ; trad.: Alexandru Macovescu. - Bucureşti : Editura Trei, 2014 ISBN 978-973-707-864-3

I. Macovescu, Alexandru (trad.)

159.923.2 159.964.2

ISBN 978-973-707-864-3

Titlul original: Self-AnalysisAutor: Karen Horney, M.D.

Copyright © 1942 by W.W. NORTON & COMPANY, INC.Copyright © 1970 by Marianne von Eckardt, Renate Mintz and Brigitte Swarzenski

Copyright © Editura Trei, 2014pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.ro

Cuprins

Introducere .....................................................................7

1 Fezabilitatea și dezirabilitatea autoanalizei ............ 13

2 Forțele pulsionale în nevroze ...................................35

3 Fazele înțelegerii psihanalitice ................................67

4 Contribuția pacientului la procesul psihanalitic .... 91

5 Contribuția analistului la procesul psihanalitic ..... 110

6 Autoanaliza ocazională ........................................... 134

7 Autoanaliza sistematică: preliminarii .....................153

8 Autoanaliza sistematică a unei dependențe morbide .................................................................... 167

9 Spiritul și regulile autoanalizei sistematice .......... 214

10 Cum gestionăm rezistențele ....................................231

11 Limitările autoanalizei ............................................247

7

INTRODUCERE

Psihanaliza s-a dezvoltat inițial ca o metodă tera-peutică, în sens strict medical. Freud descoperise că anumite tulburări care nu aveau o bază organică depis-tabilă — cum ar fi convulsiile isterice, fobiile, depresiile, dependența de droguri, tulburările funcționale ale sto-macului — pot fi vindecate găsind factorii inconștienți de la baza lor. Cu timpul, asemenea tulburări au ajuns să fie denumite nevrotice.

După o vreme, psihiatrii și-au dat seama că per-soanele nevrotice nu numai că au aceste simptome evidente, dar și sunt perturbate în toate aspectele vieții lor. Și, de asemenea, au recunoscut faptul că mulți oameni au tulburări de personalitate, fără să manifeste niciunul dintre simptomele care fuseseră considerate înainte caracteristice nevrozelor. Cu alte cuvinte, treptat a devenit mai evident că, în nevroze, simptomele pot fi sau nu prezente, dar dificultățile din sfera personalității nu lipsesc niciodată. Așadar, concluzia a fost, inevitabil, că aceste dificultăți mai puțin specifice constituie esența nevrozelor.

8 Autoanaliza

Recunoașterea acestui fapt a fost extrem de con-structivă pentru dezvoltarea științei psihanalitice, nu doar sporindu-i eficacitatea, ci și extinzându-i raza de acțiune. Tulburările de caracter evidente, cum ar fi indecizia obsesionalilor, o repetată alegere greșită a prietenilor sau iubiților, inhibițiile totale față de muncă, au devenit obiect de analiză, ca și simptomele clinice care sar în ochi. Cu toate acestea, nu personalitatea și dezvoltarea cât mai armonioasă a acesteia erau cele care interesau în primul rând; scopul final consta în înțelegerea și eventual înlăturarea tulburărilor evidente, iar analiza caracterului era doar un mijloc folosit pentru atingerea scopului. Era doar un produs secundar întâm-plător al unui astfel de travaliu, în urma căruia întreaga dezvoltare a unei persoane se îndrepta într-o direcție mai bună.

Psihanaliza este încă și va rămâne o metodă terapeu-tică a tulburărilor nevrotice. Dar faptul că poate ajuta la dezvoltarea caracterului în general a început să capete greutate. Din ce în ce mai mulți oameni apelează la analiză nu doar pentru că suferă de depresii, fobii sau alte tulburări comparabile cu acestea, ci pentru că nu pot face față vieții sau simt că niște factori interiori le împiedică sau strică relațiile cu alții.

Așa cum se întâmplă de câte ori se deschide o altă perspectivă, importanța acestei noi orientări a fost minimalizată la început. S-a susținut adesea, și opinia este încă răspândită, că psihanaliza este singurul mijloc prin care se poate încuraja dezvoltarea personalității. Nu mai e necesar să spunem că nu este adevărat. Viața în sine constituie cel mai mare ajutor pentru dezvoltarea noastră personală. Dificultățile pe care le întâmpinăm în viață — necesitatea de a ne părăsi patria, o boală fizică, perioadele de singurătate — dar și darurile pe care ni le face viața — o prietenie solidă, chiar și simplul

9

contact cu o ființă umană într-adevăr bună și valoroasă, munca și colaborarea într-o colectivitate — sunt toate factori care ne ajută să ne atingem potențialul maxim. Din păcate, ajutorul oferit astfel are unele dezavantaje: factorii benefici nu apar întotdeauna în momentul în care avem nevoie de ei; greutățile nu constituie doar o provocare pentru activitatea și curajul nostru, ci ne depășesc uneori puterea de care dispunem și ne strivesc pur și simplu; în cele din urmă, putem fi prea copleșiți de dificultățile psihice, pentru a mai fi în stare să folosim ajutorul oferit de viață. Întrucât psihanaliza nu are aceste dezavantaje — deși are altele — poate fi, pe bună dreptate, un mijloc specific pus în slujba dezvoltării personale.

Orice ajutor de acest gen este de două ori mai necesar în condițiile dificile și complicate de trai din civilizația noastră. Dar ajutorul profesionist al psihanalistului, chiar dacă ar fi la îndemâna mai multor oameni, rareori ajunge la toți cei care ar beneficia de pe urma lui. Din acest motiv, problema autoanalizei este atât de impor-tantă. S-a considerat întotdeauna nu numai ceva valoros, ci și fezabil „să te cunoști pe tine însuți“ și este posibil ca această strădanie să fie susținută în mare măsură de descoperirile psihanalizei. Pe de altă parte, aceste desco-periri au dezvăluit mai mult decât se știa înainte despre dificultățile intrinsece, presupuse de un asemenea demers. Prin urmare, o atitudine umilă, precum și plină de speranță este necesară în orice discuție despre posibi-litatea autoexaminării psihanalitice.

Obiectivul acestei cărți este să pună această problemă pe tapet la modul serios, cu toată considerația cuvenită dificultăților inerente. De asemenea, am încercat să prezint unele idei esențiale referitoare la procedură, dar, întrucât în acest domeniu există puțină experiență după care să mă ghidez, scopul meu a fost mai degrabă să

10 Autoanaliza

ridic problema și să încurajez eforturile orientate spre o autoexaminare constructivă, decât să ofer răspunsuri categorice.

Încercările de a realiza o autoanaliză constructivă pot fi importante, în primul rând pentru individul respectiv. Un astfel de demers îi dă șansa de a se auto-realiza, și prin asta nu mă refer numai la dezvoltarea unor daruri speciale care i-au fost poate inhibate, dar și, mult mai important, la dezvoltarea potențialităților sale, având ca rezultat o ființă umană puternică și integrată, eliberată de compulsii paralizante. Însă există și o altă problemă, mai mare. O parte integrantă a idealurilor democratice pentru care luptăm astăzi este credința că individul — și cât mai mulți indivizi cu putință — ar trebui să se dezvolte până își atinge potențialul maxim. Ajutând unele persoane să facă asta, psihanaliza nu poate să rezolve toate relele din lume, dar poate măcar să clarifice unele dintre divergențele și neînțelegerile, dușmăniile, temerile, suferințele și vulnerabilitățile pentru care acele rele sunt, totodată, cauza și consecința.

În două cărți anterioare, am prezentat în linii mari o teorie a nevrozelor, pe care am dezvoltat-o în volumul de față. Aș fi evitat bucuroasă să prezint aceste noi puncte de vedere și formulări în această carte, dar nu mi s-a părut corect să ascund nimic din ce ar putea fi util autoexaminării. Totuși, am încercat să prezint lucrurile cât mai simplu posibil, însă fără a distorsiona conținutul. Natura extrem de complicată a problemelor psihice este un fapt care nu poate și nu trebuie să fie tăinuit, dar, pe deplin conștientă de această natură a lor complexă, am încercat să nu o complic și mai mult folosind o terminologie greoaie.

Mă folosesc de acest prilej pentru a-i mulțumi domnișoarei Elizabeth Todd pentru înțelegerea și

11

perspicacitatea ei care m-au ajutat să-mi organizez materialul. Și aș vrea să-i mulțumesc secretarei mele, doamna Marie Levy, pentru eforturile ei neobosite. De asemenea, aș dori să-mi exprim recunoștința față de pacienții care mi-au permis să le public experiențele în domeniul autoanalizei.

13

1Fezabilitatea și dezirabilitatea autoanalizei

Orice psihanalist știe că o analiză înaintează cu atât mai repede și este cu atât mai eficientă cu cât pacientul este mai „cooperant“. Când vorbesc despre cooperare, nu mă gândesc la faptul că pacientul acceptă politicos și îndatoritor tot ce îi sugerează psihanalistul. Nu mă refer în primul rând la bunăvoința conștientă a pacientului de a-i da informații despre el însuși; majoritatea pacienților care vin de bunăvoie la psihanaliză recunosc și acceptă, mai devreme sau mai târziu, necesitatea de a se exprima cu cea mai mare sinceritate. Mă refer mai degrabă la acel gen de autoexprimare care depinde la fel de puțin de controlul conștiinței, ca și exprimarea sentimentelor compozitorului prin muzică. Dacă factori lăuntrici îl împiedică să se exprime, compozitorul nu mai poate să lucreze deloc; este neproductiv. La fel, un pacient, în pofida celor mai bune intenții ale sale de a fi cooperant, devine neproductiv de îndată ce eforturile lui întâmpină oarecare „rezistență“. Dar, cu cât mai frecvente devin perioadele în care e în stare să se exprime liber, cu atât

14 Autoanaliza

mai bine reușește să-și abordeze propriile probleme și cu atât mai semnificativă ajunge colaborarea dintre pacient și psihanalist.

Le-am spus adesea pacienților mei că ar fi ideal ca analistul să joace rolul unui ghid într-o excursie dificilă pe munte, indicând care drum e bine să-l alegi sau să-l eviți. Pentru a fi corecți, ar trebui să adăugăm că psiha-nalistul este un ghid care nu știe prea bine care e drumul bun, pentru că, deși are experiență în alpinism, încă nu s-a cățărat pe acest munte. Și acest fapt face activitatea psihică și productivitatea pacientului cu atât mai dezirabile. Nu este o exagerare să afirmăm că, în afară de competența psihanalistului, activitatea constructivă a pacientului este cea care determină durata și rezultatul psihanalizei.

Importanța activității psihice a pacientului este adesea revelată atunci când o analiză trebuie să fie întreruptă sau încheiată dintr-un motiv sau altul, în timp ce pacientul este încă într-o stare nesatisfăcătoare. Nici pacientul, nici analistul nu sunt mulțumiți de progresele înregistrate, dar, după ce trece câtva timp fără a se mai urma altă psihanaliză, ar putea fi amândoi plăcut surprinși de ameliorarea considerabilă și durabilă a stării pacientului. Dacă o examinare amănunțită nu pune în lumină vreo schimbare a împrejurărilor în care se află acesta, ceea ce ar putea explica ameliorarea, am putea s-o privim pe bună dreptate ca pe un efect întâr-ziat al psihanalizei. Totuși, un asemenea efect întârziat nu este ușor de explicat. Diverși factori pot contribui la ameliorare. Poate ședințele anterioare i-au dat pacien-tului posibilitatea de a face observații atât de corecte, încât s-a convins de existența unor tendințe perturba-toare sau a fost chiar în stare să descopere noi factori interni. Sau se poate întâmpla că a privit orice sugestie

15

făcută de psihanalist ca pe o intruziune și că își anali-zează mai ușor insighturile când îi reapar ca propriile sale descoperiri. Sau, dacă tulburarea lui era o nevoie imperioasă de a fi superior celorlalți sau de a-i învinge, poate că a fost incapabil să-i dea analistului satisfacția lucrului bine făcut și, astfel, s-a putut vindeca doar când psihanalistul nu s-a mai aflat în preajma lui. În cele din urmă, nu trebuie să uităm că reacțiile întârziate pot surveni și în multe alte situații: de exemplu, doar mult mai târziu înțelegem câteodată adevărata semnificație a unei glume sau remarci făcute într-o conversație.

Oricât de diferite ar fi aceste explicații, toate se îndreaptă în aceeași direcție: sugerează că o anumită ac-tivitate psihică trebuie să se fi desfășurat la pacient fără ca acesta s-o conștientizeze sau fără să fi făcut eforturi conștiente s-o identifice. Faptul că asemenea activități psihice — și chiar activități direcționate într-un anumit sens — au loc fără conștientizarea pe care o cunoaștem din existența viselor semnificative și a experiențelor cum este aceea că seara nu reușim să găsim răspunsul la ceva, iar dimineața, după ce ne trezim din somn, știm imediat soluția. Nu este vorba numai de o problemă de matematică, a cărei soluție o găsim dimineața, ci și de o decizie pe care seara nu o putem lua, însă, după ce dormim o noapte, totul ne devine clar. Un resentiment abia perceptibil în timpul zilei ni se poate strecura atât de adânc în conștiință, încât să ne trezim brusc la cinci dimineață, identificând clar provocarea și reacția.

În fapt, toți psihanaliștii se bazează pe acțiunea acestor activități psihice subterane. Un asemenea sprijin este implicit în doctrina conform căreia o psihanaliză va înainta satisfăcător doar dacă toate „rezistențele“ sunt înlăturate. Aș vrea să scot în evidență și aspectul pozitiv: cu cât mai puternic și mai puțin stingherit

16 Autoanaliza

este stimulentul pacientului de a se elibera, cu atât mai productivă va fi activitatea pe care o va desfășura acesta. Dar, fie că punem accentul pe aspectul negativ (rezistență) sau pe cel pozitiv (stimulent), principiul de bază rămâne același: înlăturând obstacolele sau alegând un stimulent suficient, energia psihică a pacientului va fi pusă la treabă și el va produce un material care va duce până la urmă la alt insight.

Întrebarea care se pune în această carte este dacă se poate face un pas mai departe. Dacă psihanalistul se bizuie pe activitatea psihică inconștientă a pacientului, dacă pacientul are capacitatea de a lucra singur pentru a găsi soluția la o problemă, poate fi oare folosită această capacitate de o manieră deliberată? Poate oare pacientul să-și analizeze mai atent observațiile despre sine sau asocierile, folosindu-și propria inteligență critică? De obicei, există o diviziune a muncii între pacient și psihanalist. În general, pacientul își lasă gândurile, sentimentele și impulsurile să iasă la suprafață, iar ana-listul își folosește inteligența critică pentru a-și da seama unde vrea să ajungă pacientul. El pune sub semnul întrebării validitatea afirmațiilor acestuia, pune cap la cap materiale ce par să nu aibă legătură unul cu altul, face sugestii referitoare la posibilele lor semnificații. Am spus „în general“ pentru că analistul își folosește și intuiția, iar pacientul poate face și el conexiuni între anumite lucruri. Dar, de obicei există această diviziune a muncii, cu avantaje incontestabile pentru ședința de psihanaliză. Ea îi oferă pacientului posibilitatea să se relaxeze și doar să exprime sau să înregistreze orice iese la iveală.

Dar ce se întâmplă în ziua sau zilele dintre ședințele de psihanaliză? Ce putem spune despre întreruperile mai lungi care survin din diverse motive? De ce să

17

lăsăm la voia întâmplării o problemă, sperând că se va rezolva de la sine? N-ar fi posibil să încurajăm pacientul nu numai să facă observații deliberate și corecte despre sine, ci și să ajungă la un insight folosindu-și propria capacitate de judecare? Categoric, ar fi o treabă grea, plină de pericole și limitări — despre care vom discuta mai târziu — dar aceste dificultăți nu trebuie să ne împiedice să ne punem întrebarea: este oare imposibil să te psihanalizezi singur?

În sens mai larg, această întrebare se pune de mult timp: se poate cineva cunoaște pe sine? Este încura-jator să descoperi că oamenii au privit întotdeauna această sarcină ca pe una fezabilă, deși dificilă. Totuși, încurajarea nu ne duce prea departe, căci există o mare diferență între felul în care priveau cei din Antichitate această sarcină și cum o privim noi acum. Știm, mai ales de la descoperirile lui Freud, că sarcina este infinit mai complicată și dificilă decât și-au închipuit anticii — atât de dificilă, încât până și abordarea ei serioasă reprezintă o aventură în necunoscut.

În ultimul timp, au apărut o mulțime de cărți cu scopul de a ajuta oamenii să facă față mai bine problemelor personale și celorlalți. Unele dintre acestea, cum ar fi How to Win Friends and Influence People (Cum să-ţi faci prieteni și să-i influenţezi pe oameni) a lui Dave Carnegie, nu au aproape nimic de-a face cu recunoașterea sinelui, dar oferă sfaturi mai mult sau mai puțin utile despre cum să faci față problemelor personale și sociale. Dar altele, ca Adventures in Self-Discovery (Aventuri în autodescoperire) de David Seaburry, au categoric ca țintă autoanaliza. Dacă simt nevoia să scriu o altă carte pe această temă este deoarece cred că nici măcar cei mai buni autori, ca Seaburry, nu folosesc îndeajuns tehnica psihanalitică

18 Autoanaliza

introdusă de Freud și, astfel, nu-i oferă suficiente cunoștințe cititorului.1 În plus, aceștia nu recunosc complicațiile existente, așa cum reiese clar din titluri ca Autoanaliza făcută ușor. Tendința exprimată în cărțile de acest fel devine explicită și prin anumite tentative psihiatrice de a face studii de personalitate.

Toate aceste tentative sugerează că e ușor să te autocunoști. Dar e o iluzie, o credință clădită pe gândire dezirativă și amăgire periculoasă. Oamenii care aleg această cale promisă ușoară fie vor dobândi o infatuare neconformă cu realitatea, crezând că știu totul despre ei înșiși, fie se vor descuraja când se izbesc de primul obstacol serios și vor avea tendința să abandoneze căutarea adevărului despre ei înșiși ca fiind o treabă dificilă și neplăcută. Nu se va ajunge la niciunul din aceste rezultate dacă suntem conștienți că autoanaliza este un proces lent, extenuant, uneori dureros și perturbator, care ne cere toate energiile constructive de care dispunem.

Un psihanalist experimentat nu va cădea niciodată pradă unui astfel de optimism, pentru că știe prea bine ce luptă grea, uneori disperată, poate să dea pacientul înainte de a fi capabil să înfrunte o problemă frontal. Analistul va avea mai degrabă tendința de a trece în cealaltă extremă, aceea de a respinge complet posibili-tatea autoanalizei și va avea această atitudine nu numai din cauza experienței sale, ci și din rațiuni teoretice. De exemplu, ar aduce argumentul că un pacient se poate elibera de toate dificultățile numai când își experimen-tează din nou dorințele, angoasele și atașamentele din

1 Harold D. Lasswell în Capitolul 4, „Cunoaște-te pe tine însuți“ din cartea sa Democracy Through Public Opinion (Democraţie prin opinie publică), pune în evidență importanța asocierii libere în cunoașterea de sine. Dar, întrucât cartea se axează pe alt subiect, autorul nu insistă asupra proble-melor specifice ale autoanalizei.

19

copilărie sub supravegherea analistului; lăsat în voia lui, pacientul ar putea ajunge la insighturi ineficiente, „pur intelectuale“. Dacă asemenea argumente ar fi examinate în detaliu, ceea ce nu vom face aici — acestea ar conduce în cele din urmă la îndoiala că stimulentul pacientului este suficient de puternic pentru a-i da posibilitatea să treacă singur de obstacolele aflate pe calea spre autocunoaștere.

Pun accentul pe acest aspect din motive întemeiate. Încurajările oferite pacientului, pentru ca el să atingă un anumit scop, sunt un factor important în orice psihanaliză. Se poate afirma, și pe bună dreptate, că un analist nu-și poate duce pacientul mai departe decât vrea el să ajungă. În cursul psihanalizei, pacientul are, totuși, avantajul de a beneficia de ajutorul analistului, de încu-rajările și îndrumarea lui, a căror valoare o vom discuta în alt capitol. Dacă pacientul este lăsat singur, problema stimulentului devine crucială — atât de crucială, încât fezabilitatea autoanalizei atârnă de puterea acestuia.

Freud a recunoscut, desigur, că marea suferință cauzată de tulburările nervoase poate reprezenta un astfel de stimulent. Dar se pare că nu a reușit să identi-fice un stimulent în cazul în care suferința intensă nu a existat niciodată sau a dispărut în timpul tratamentului. A sugerat că „dragostea“ pacientului pentru psihanalist poate fi un stimulent suplimentar, dar cu condiția ca „iubirea“ acestuia să nu aibă ca scop concret satisfacția sexuală, ci să se mulțumească a primi și folosi ajutorul psihanalistului. Asta pare plauzibil. Să nu uităm însă că, în orice nevroză, capacitatea de a iubi este serios afectată și ceea ce pare a fi iubire este în mare măsură consecința nevoii excesive a pacientului de afecțiune și aprobare. E adevărat că există pacienți — și cred că Freud la ei s-a gândit — care merg foarte departe ca să-și

20 Autoanaliza

mulțumească analistul, fiind chiar dispuși să-i accepte toate interpretările fără să le critice aproape deloc sau în-cercând să-i arate că starea lor s-a ameliorat. Totuși, efor-turile de acest gen nu sunt inspirate de „iubirea“ pentru psihanalist, ci reprezintă mijlocul prin care pacientul înțelege să-și potolească frica de oameni și, într-un sens mai larg, modul său de a face față vieții, căci se simte neputincios s-o facă de o manieră mai încrezătoare în sine. Drept urmare, motivația pentru a face treabă bună depinde întru totul de relația cu psihanalistul. De îndată ce pacientul se simte respins sau criticat — ceea ce se întâmplă destul de frecvent — își va pierde din vedere propriul interes, iar ședințele de psiha naliză vor deveni un câmp de luptă pentru dușmănia și dorința de răzbunare ale pacientului. Aproape mai important decât lipsa de fiabilitate a acestui stimulent este faptul că analistul trebuie să descurajeze asemenea manifestări. Tendința de a face unele lucruri doar pentru că cineva le așteaptă de la el, indiferent de propria voință, este o sursă de multe necazuri pentru pacient; de aceea, trebuie analizată, nu folosită. Astfel, singurul stimulent eficace pe care l-a recunoscut Freud rămâne dorința pacientului de a scăpa de marea suferință manifestă; iar această motivație, așa cum a afirmat Freud foarte corect, nu duce prea departe, pentru că urmează să scadă în raport cu ameliorarea simptomelor.

Însă acest stimulent poate ar ajunge dacă singurul scop al psihanalizei ar fi dispariția simptomelor. Dar este oare așa? Freud nu și-a exprimat niciodată limpede viziunea asupra acestor scopuri. Să spui că pacientul ar trebui să devină capabil de muncă și plăcere nu are niciun sens fără o calificare a acestor două capacități. Capabil de muncă de rutină sau creatoare? Capabil să se bucure de sexualitate sau de viață în general? Să spui că analiza ar trebui să reprezinte o reeducare este

21

de asemenea ceva vag, fără un răspuns la întrebarea: educare pentru ce? Probabil că Freud nu s-a gândit prea mult la această problemă pentru că, de la primele la ultimele sale lucrări, a fost interesat în primul rând de înlăturarea simptomelor nevrotice; îl interesa o schimbare a personalității în măsura în care garanta vindecarea definitivă a simptomelor.

Așadar, scopul lui Freud poate fi definit într-un sens negativ: dobândirea „eliberării de“. Totuși, alți autori, inclusiv eu însămi, ar formula scopul psihanalizei într-un sens pozitiv: dacă eliberezi o persoană din lan-țurile lăuntrice, atunci elibereaz-o pentru a-și dezvolta cele mai benefice potențialități. Asta poate să pară doar o diferență de accent, însă, chiar dacă ar fi numai atât, accentul pus diferit e suficient pentru a schimba complet problema stimulentului.

Stabilirea unui scop pozitiv are o valoare realistă doar dacă există în pacient un stimulent destul de puternic pentru a fi luat în considerație, care să-i dezvolte toate capacitățile, să-i fructifice potențialitățile existente, să-l facă să se împace cu sine însuși, în pofida tuturor suferințelor prin care ar putea trece uneori; pentru a exprima acest lucru în cel mai simplu mod cu putință; dacă există un stimulent pentru dezvoltare.

Când problema este atât de simplu exprimată, vorbim mai mult decât de o diferență în punerea accentului, deoarece Freud a negat categoric că există o astfel de dorință. A luat-o chiar în derâdere, de parcă afirmarea unei asemenea dorințe ar fi un fel de idealism găunos. A susținut că nevoia de autodezvoltare provine din dorințe „narcisice“, adică reprezintă o tendință de inflație a sinelui și de depășire a celorlalți. Freud a enunțat rareori un postulat doar de dragul considerațiilor teoretice. La baza acestuia stăteau aproape întotdeauna observații temeinice. În situația de față, e vorba de observația că

22 Autoanaliza

tendințele de automărire sunt câteodată un element pu-ternic al dorinței de dezvoltare personală. Ceea ce Freud a refuzat să recunoască este faptul că acest element „narcisic“ este doar un factor care își aduce contribuția. Dacă nevoia de automărire a fost analizată și abando-nată, dorința de a se dezvolta încă rămâne, apărând mai puternică și mai clară decât înainte. Elementele „narcisice“, deși au aprins dorința de dezvoltare, au împiedicat în același timp realizarea acesteia. În cuvin-tele unui pacient: „Impulsurile «narcisice» sunt către dezvoltarea unui sine fals“. Dezvoltarea acestui eu fals se face întotdeauna în dauna adevăratului sine, ultimul fiind tratat cu dispreț, în cel mai bun caz ca o rudă săracă. Din experiența mea, cu cât dispare mai mult din sinele fals, cu atât pacientul manifestă mai mult interes față de adevăratul sine și cu atât mai puternic devine stimulentul său de a se elibera din lanțurile interioare, de a-și trăi viața din plin în măsura în care i-o permit împrejurările. Mie mi se pare că dorința de a-și dezvolta energiile este una dintre acele năzuințe care sfidează o analiză ulterioară.

Teoretic, lipsa de încredere a lui Freud în dorința de autodezvoltare este strâns legată de postulatul său că „Eul“ este un agent slab aruncat printre solicitările impulsurilor instinctuale, ale lumii exterioare și ale unei conștiințe amenințătoare. Totuși, în ultimă instanță, eu cred că acele două formulări ale scopurilor analitice sunt expresiile unor convingeri filosofice diferite în privința naturii umane. Potrivit lui Max Otto: „Cea mai profundă sursă a filosofiei omului, cea care o formează și alimen-tează, este credința sau lipsa de credință în omenire. Dacă omul are încredere în semenii săi și crede că se poate realiza un lucru frumos prin ei, va dobândi idei despre viață și lume care sunt în armonie cu această în-credere. Lipsa de încredere va genera idei în consecință“.

23

Se poate menționa că Freud, în cartea sa despre interpretarea viselor, a recunoscut cel puțin implicit că autoanaliza e posibilă într-o oarecare măsură, pentru că, în această lucrare, își analizează propriile vise. Acest lucru este foarte interesant dacă avem în vedere că întreaga sa filosofie a negat posibilitatea autoanalizei.

Însă, chiar dacă acceptăm că există un stimulent suficient pentru autoanaliză, tot se pune întrebarea dacă poate fi întreprinsă de un „profan“ care nu are cunoștințele, practica și experiența necesare. Poate mă va întreba cineva, și cu destulă severitate, dacă sugerez că trei sau patru capitole din această carte pot constitui un înlocuitor adecvat al competenței unui specialist. Normal, nu susțin că vreun înlocuitor este posibil. Nu aspir să ofer nici măcar un înlocuitor aproximativ. Deci se pare că suntem într-un impas. Dar oare suntem cu adevărat? De obicei, aplicarea unui principiu de tipul „totul sau nimic“ presupune o anumită falsitate, în pofida unei aparente plauzibilități. În privința acestei probleme, este de dorit să ne amintim că, în ciuda respectului cuvenit pentru rolul specializării în dezvol-tarea culturală, prea multă venerație față de specializare poate paraliza inițiativa. Noi toți suntem prea înclinați să credem că numai un politician poate înțelege politica, că doar un mecanic ne poate repara mașina, că numai un grădinar cu experiență ne poate tăia din crengile copacilor. Bineînțeles, o persoană calificată poate să facă toate acestea mai repede și cu mai multă eficiență decât o persoană neinstruită, care nu se descurcă deloc în multe asemenea situații. Dar diferența dintre o persoană instruită și una fără instruire într-un anumit domeniu este de multe ori considerată mai mare decât este cu adevărat. Credința în specializare poate să se transforme ușor într-o venerație oarbă și să înăbușe orice încercare de a începe o nouă activitate.