Cazul Canalului Corfu

1. Situația de fapt

În data de 22 octombrie 1946, o flotă a Marinei Regale compusă din două

iahturi și două distrugătoare, Saumarez și Volage, a intrat în strâmtoarea Corfu de

Nord, în apele teritoriale albaneze. Din cauza contactului cu mine maritime, cele

două distrugătoare au fost serios avariate și peste patruzeci de marinari uciși. La

12 și 13 noiembrie, Royal Navy a întreprins o operațiune de deminare în Canalul

Corfu, operațiune care a avut loc împotriva voinței guvernului albanez care s-a

plâns în mod oficial Organizației Națiunilor Unite. Albania descrie operațiunea de

dragare ca fiind o incursiune în apele sale teritoriale.1

Regatul Unit a cerut despăgubiri de la Albania pentru daunele suferite,

aceasta din urmă apărându-se negând implicarea sa și învinuind Grecia. Consiliul

de securitate a adoptat o rezoluție pe data de 9 aprilie 1947 recomandând ca

Regatul Unit și Albania să soluționeze litigiul în fața Curții Internaționale de

Justiție.

Curtea Internațională de Justiție este principalul organ judiciar al

Organizației Națiunilor Unite. Ea și-a început activitatea în anul 1946 și

funcționează în clădirea Palatului Păcii din Haga. 2Curtea are o dublă competență,

1 http://www.icj-cij.org2 http://haga.mae.ro

1

contencioasă, care privește soluționarea disputelor de ordin juridic dintre state și

consultativă, care privește emiterea unui aviz consultativ asupra unor chestiuni

juridice supuse atenției sale de organele ONU sau de alte agenții și organisme

autorizate în acest sens.3

Regatul Unit a depus cererea sa către Curtea Internațională de Justiție la 22

mai 1947, fără o negociere prealabilă cu Albania pentru a ajunge la un acord cu

aceasta. Articolul 36, alineatul 1 din Statutul CIJ stabilește competența acesteia

asupra litigiului dintre cele două state. Albania a prezentat o scrisoare Curții la 2

iulie în care a acceptat în parte recomandările Consiliului de Securitate. În obiecția

depusă la 9 decembrie, Albania a susținut că un acord special ar fi fost singura cale

de a rezolva cazul, mai ales atunci când cel puțin una dintre părți nu este obligată

să se supună competenței Curții. Albania a invocat articolul 26 din Statutul CIJ și a

declarat că nu s-a ajuns la un astfel de acord, iar rezoluția Consiliului de Securitate

nu este suficientă pentru a o obliga să accepte competența Curții.

La această problemă Curtea hotărăște pe data de 25 martie 1948 cu un vot

de 15 la 1. Majoritatea a considerat ca Albania s-a supus voluntar jurisdicției

Curții. După această hotărâre, Regatul Unit și Albania au prezentat un acord

special într-o ședință publică în care se puneau două întrebări: Dacă Albania se

face responsabilă pentru incidente și dacă Regatul Unit a încălcat suveranitatea

albaneză.

3 http://www.judecator.ro

2

2. Situația de drept

Cazul Canalului Corfu a fost un caz public internațional aflat pe rolul Curții

Internaționale de Justiție în ceea ce privește responsabilitatea de stat pentru daune

pe mare, precum și doctrina de trecere inofensivă

Trecerea inofensivă reprezintă o regulă de drept internaţional, conform

căreia navele comerciale străine beneficiază de un drept de navigaţie paşnică prin

marea teritorială a unui stat riveran, fie pentru a o traversa, fără a intra în apele

interioare, fie pentru a intra în apele interioare, fie, în sfârşit, pentru a se îndrepta

spre larg, venind din apele interioare, fără a aduce atingere securităţii statului sau

intereselor sale economice.

Dreptul de trecere inofensivă este prevăzut în Convenţia de la Geneva cu

privire la marea teritorială şi zona contiguă (1958). Navele comerciale care

exercită dreptul de trecere inofensivă sunt obligate să respecte legislaţia și

reglementările adoptate de statul riveran pentru marea sa teritorială, orice încălcare

a acestora creând în favoarea statului riveran dreptul de a invita navele în culpă să

părăsească apele sale teritoriale sau de a le aplica, la nevoie, sancţiuni. În scopul

protecţiei securităţii sale, statul riveran are dreptul de a exclude în anumite zone ale

mării sale teritoriale dreptul de trecere inofensivă.

Navele de război nu dispun în baza dreptului internaţional de un drept al

trecerii inofensive. O prevedere contrară acestei reguli a dreptului internaţional,

inclusă în Convenţia de la Geneva a determinat multe state, printre care și

3

România, să facă rezerve. Astfel că trecerea navelor de război prin marea

teritorială este subordonată obţinerii unei autorizaţii prealabile de la statul riveran.

Legislaţia română recunoaşte navelor comerciale străine dreptul de trecere

inofensivă prin marea teritorială a României; trecerea navelor de război este supusă

unei autorizaţii prealabile.4

Poziția adoptată de Curte cu privire la utilizarea forței a fost de o importanță

deosebită în decizii ulterioare precum Nicaragua c. SUA. Ce a decis Curtea

Internațională de Justiție?

Prin Hotărârea din 9 aprilie 1949 Curtea a judecat parțial în favoarea

Albaniei și parțial în favoarea Regatului Unit. La prima problemă pusă în discuție,

CIJ a decis că Albania era într-adevăr

responsabilă pentru producerea incidentului. În ceea ce privește cea de-a doua

problemă, CIJ a decis că navele britanice nu au violat suveranitatea Albaniei în

data de 22 octombrie, deoarece traversarea a fost inocentă.

În ceea ce privește acțiunea de dragaj, acestea nu au putut fi justificate ca

exercitare a dreptului de inocență. Marea Britanie a susținut faptul că scopul

dragajului a fost să înlăture pericolul de mine cât mai repede posibil. Această

acțiune a fost prezentată ca fiind o noua aplicare

a principiului autoprotecției sau auto-ajutorului. S-a considerat că acest pretins

drept de intervenție reprezintă o politică de forță , care nu se poate încadra în

legislația internațională.5

Privitor la terenul minat, Curtea a respins acuzația Regatului Unic cum ca

Albania l-ar fi creat motivând că în acel moment Albania nu avea capacitatea de a

4 http://www.crispedia.ro5 http://www.arduph.ro

4

organiza astfel de operații. Nici nu este nevoie să se stabilească cine a pus minele

dat fiind faptul că ele se aflau în marea teritorială a Albaniei și că probele au

dovedit că minele au fost puse recent și că Albania avea un nivel ridicat de

securitate. Astfel guvernul Albaniei ar fi avut cunoștința de orice operațiune de

minare a canalului Corfu si totodată responsabilitatea de a anunța acest lucru.

Prin aceste decizii și luări de poziții, juriștii de drept internațional au rămas

divizați în două categorii în ceea ce privește articolul 24, cei care susțineau faptul

că prevederile acestuia acoperă în totalitate uzul de forță, si cei care considerau că

acesta interzice numai forța îndreptată împotriva integrității teritoriale și

independenței politice a statelor.

Prin Hotărârea din 15 decembrie 1949 privind despăgubirile, Albania a fost

obligata de CIJ la plata a 843.947 de lire. Albania nu a participat la procedurile

scrise sau orale de judecată în ceea ce privește despăgubirile, deși mai târziu a

solicitat să se facă o modificare. Curtea a respins cererea Albaniei, susținând că

Albania a renunțat la dreptul de a face noi afirmații. Neparticiparea Albaniei s-a

datorat faptului că ea a contestat competența CIJ de a acorda despăgubiri. Acest

refuz a determinat Curtea sa aplice articolul 53 din Statutul CIJ pentru a desemna

experți pentru a evalua distrugerile.

Dreptul internațional referitor la utilizarea forței va rămâne subiectul

contradicțiilor dintre avocații de nivel internațional, în special dacă se referă la

terorism sau utilizarea unilaterală a forței de către state. În spatele acestor

contradicții se află abordări ideologice care conduc la interpretări diferite.

5

Bibliografie

1. www.icj-cij.org2. www.haga.mae.ro 3. www.judecator.ro4. www.crispedia.ro5. www.arduph.ro

6