Metamorfoze ale culturii româneşti (secolele XIV-XVI)

Cătălin BOBOCBiblioteca Municipală “Ion Barbu” din Câmpulung

Cultura medievală este un fenomen specific, foarte diferit de conceptul contemporan asupra culturii. Multe noţiuni pe care astăzi le considerăm indispensabile  procesului  cultural (creativitatea, originalitatea,  domenii ştiinţifice sau  artistice  distincte, dreptul de autor, etc.) au o aplicaţie foarte convenţională şi adesea un conţinut total diferit când le raportăm la cultura medievală.

Societatea medievală prezenta o lume pentru care adevărul era ceva deja existent, conceput şi absolut întruchipat în concepţia creştină despre lume. Acest adevăr şi-a găsit expresie în toate manifestările culturale medievale. Din această cauză vorbim despre sincretismul medieval (stare de contopire), care nu ne permite întotdeauna să desluşim clar ştiinţa, teologia, filozofia, literatura cultivată, etc. una de alta.

În spaţiul românesc al Evul Mediu timpuriu, procesul cultural a evoluat la două niveluri, aflate în interacţiune: cultura populară şi cultura elevată (elitară). Aceste două trepte, în cazul evului mediu românesc  nu  apar  concomitent.  Pe  fundalul culturii populare, indispensabilă existenţei

poporului, cultura elevată îşi face apariţia în funcţie de existenţa mai multor factori.

În primul rând apariţia ei depinde de un anumit nivel de dezvoltare a vieţii social-politice, în al doilea rând, ţinând cont de specificul culturii medievale, în care religia deţinea o poziţie determinantă, e necesară stabilirea unei organizaţii bisericeşti. Astfel se formează o elită politică şi spirituală, care pe de o parte solicită, iar pe de altă parte este capabilă să asigure o activitate culturală la un nivel aulic (rafinat).

De asemenea, se creează condiţii favorabile pentru integrarea într-un spaţiu cultural mai larg, fapt ce contribuie la accelerarea proceselor culturale prin contactele cu modelele culturale mai avansate.

Spiritualitatea unui popor s-a exprimat la început pe cale orală, iar mai târziu în scris. De la scrierea ideografică, cea mai veche urmă de scriere aflată pe teritoriul românesc1, la

1 „Gândurile şi sentimentele oamenilor se transmiteau prin semne şi desene care generau o idee”; Dan Simonescu, Gh. Buluţă, Pagini din istoria cărţii româneşti, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984, p. 10. Arheologii români, împreună cu cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, au descoperit în 1961, într-un sat de pe Mureş, trei tăbliţe de lut ars care reprezentau scene de vânătoare: un animal ucis, vânătorul victorios şi ofrande aduse vitejiei sale. Specialiştii au datat-o ca fiind din mileniul IV-III î. Hr., mai vechi decât tăbliţele sumeriene de la Uruk, socotite până atunci ca cele mai vechi monumente grafice din lume. Această scriere a fost considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conţinute pe ele se regăsesc în literele conţinute în inscripţiile arhaice greceşti (dar şi la scrierile feniciană, etruscă, veche italică, iberică). Descoperirea tăbliţelor a stârnit curiozitatea cercetătorilor pe plan mondial şi s-a pus problema datării cu carbon

inscripţiile de pe diverse materiale organice şi anorganice, săpate în piatră (lapidară) sau pe vase, ziduri şi monumente ori tăbliţe de lemn cerate, sau de lut, bronz, plumb, aramă şi aur, de la alfabetul chirilic ori latin până la cel românesc – a apărut scrisul ca mijloc permanent de comunicare.

Gândul s-a dovedit mai tare decât piatra şi arama, gândul a învins timpul şi moartea şi s-a transformat in scriere – cea mai însemnată cucerire a omenirii.

Scrierea pictată şi miniatura, atestată încă din secolul al XIII-lea s-a constituit ca gen de sine stătător în Ţara Românească la începutul secolului al XV-lea, după întemeierea marilor mânăstiri din secolul al XIV-lea2.

Istoriografia română a început acolo unde au apărut şi primele manifestări literare, în mânăstiri precum: Câmpulung, Dealu, Tismana, Vodiţa, Cozia, ş.a.

Un hrisov al voievodului Matei Basarab atestă elemente de cultură (slavonă) încă din secolul al XIII-lea: “Întâi hrisovul strămoşilor domniei mele, prealuminatul şi blagoslovitul şi de Hristos

radioactiv a pieselor descoperite. În anii trecuţi a fost imposibilă o astfel de datare în primul rând datorită conţinutului mic de carbon (lutul sau argila erau nisipoase, cu conţinut mare de siliciu). Piesele au fost apoi introduse după descoperire într-un cuptor al laboratorului de restaurare din Cluj şi arse, astfel că acest mod de datare nu mai poate fi efectuată. Motivul este degradarea carbonului, metoda şi tehnica de datare excluzând obiectele supuse unui tratament termic, desigur, această temă aparţine specialiştilor în domeniu şi nu face obiectul studiului meu.2 Dan Simonescu, Gh. Buluţă, op. cit., p. 18.

iubitorul răposatul Io Radu Negru ot leat 6800 (1292)”3.

La biserica catolică din Câmpulung se păstrează un text latinesc scris în anul 13004. Inscripţia de pe Crucea jurământului este o altă mărturie prin care locuitorii oraşului fuseseră scutiţi de a da vamă, aşa după “cum au fost iertaţi de răposatul Radu Negru voevod, când au fost la leat 6723 (1215) … precum scrie în cărţile cele bătrâne”5. Alături de biserică, o dată cu întemeierea statului feudal, apare un nou factor de cultură reprezentat de curtea domnească şi cancelaria ei.

În cancelariile şi curţile domneşti se primeau documente oficiale, scrisori diplomatice, comerciale ce trebuiau traduse în româneşte şi apoi redactate răspunsurile, aşadar era nevoie de cunoscători ai limbilor din acea vreme: slavonă, latină, greacă, etc.

De asemenea domnul şi sfatul domnesc, curtea mitropolitană şi cea episcopală trebuiau să cunoască unele probleme referitoare la conducerea statului, la organizarea şi buna lui gospodărire, apărarea graniţelor, la conducerea bisericilor, de transmiterea învăţăturilor moral-religioase.

Principalele centre culturale ale Ţării Româneşti au fost la: Câmpulung, Curtea de

3 Gh. Pârnuţă, Câmpulung-Muscel, străveche vatră de cultură a Ţării Româneşti, Câmpulung, 1974, pp. 4-5.4 Gh. Pârnuţă consideră că acest text ne dovedeşte existenţa unei aşezări organizate la Câmpulung, aici existând ştiutori de scris şi citit; Ibidem, p. 4,5 Ibidem, p. 5.

Argeş, Târgovişte şi Bucureşti. Pentru o mai bună evidenţiere a activităţii privind primele scrieri muntene mă voi opri la câteva aspecte ale culturii secolului al XIV-lea din Câmpulung, dintre acestea se pot exemplifica:

- O primă mărturie lapidară este Inscripţia din anul 1300 de pe mormântul lui Laurenţiu, comis de Longo-Campo, existentă la biserica catolică, ea are următorul text: “Hic sepultus est comes Laurencius de Longocampo, pie memorie, anno domini MCCC” (Aici este îngropat comitele Laurenţiu de Câmpulung, cel de pioasă amintire, în anul domnului 1300)6.

- Regele Ungariei, Carol Robert, prin privilegiul pe care îl dă din Orăştie, în 1324, slujitorului său Martin din Sălaj, aminteşte că acesta în mai multe rânduri, s-a dus „cu solia noastră” la Basarab “împlinindu-şi cu credinţă şi laudă datoria de sol”7.

- Corespondenţa vremii prin Scrisoarea papei Ioan al XXII din 1327, trimisă lui Basarab voievod, mulţumindu-i pentru izbânda împotriva tătarilor. Între altele, papa îi scrie voievodului muntean: “…eşti ca un stâlp neclintit, ce susţine dreapta credinţă, turn al puterii, apărător al evlaviei…Ne bucurăm când ne gândim la faptele tale cele pline de laudă, pe care le împlineşti şi nu încetezi să le duci la bun sfârşit, pentru nimicirea neamurilor

6 Emil Lăzărescu, “Despre piatra de mormânt a comitelui Laurenţiu şi câteva probleme arheologice şi istorice în legătură cu ea”, în Studii şi cercetări de istoria artei, IV, nr. 1-2, 1957, pp. 109-127.7 P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 312.

păgâne”8. Iată cuvinte minunate adresate lui Basarab a cărui faimă ajunsese până la curtea papală.

- Cronica Pictată, care aminteşte de lupta de la Posada dintre Basarab voievod şi Carol Robert al Ungariei din toamna anului 1330, în imaginile sale este înfăţişat un sol al voievodului muntean care prezintă regelui Ungariei un sul de pergament – un act diplomatic (probabil) – referitor la propuneri de pace. Este un act scris, desigur, în limba latină. Această document (registru) este o dovadă că pe aceste plaiuri se cunoştea meşteşugul scrierii în limba latină în prima jumătate a sec. al XIV-lea9.

- O mărturie documentară de data aceasta este Documentul din anul 1352 prin care mânăstirea Câmpulung a fost înzestrată cu moşia Bădeşti din judeţul Muscel10.

- O altă mărturie lapidară este Grafitul descoperit sub tencuiala Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş. Aici stă scris că: “În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab Voevod”11.

- În aceeaşi categorie se încadrează şi Lespedea de pe mormântul lui Nicolae Alexandru Basarab voievod, cu inscripţiile sale în limba slavonă din anul 1364, veritabilă dovadă care se 8 Ibidem, p. 313.9 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 8.10 Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1975, p. 11.11 Constantin Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, doc. 284, p. 249.

găseşte şi astăzi sub strana domnească de la mânăstirea din Câmpulung şi a cărei traducere este: “În luna noiembrie 16 zile a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voevod, fiul marelui Basarab, în anul 6873 (1364)”12.

- Corespondenţa dintre voievodul muntean Nicolae Alexandru Basarab şi patriarhia din Constantinopol, înainte de anul 1359 şi în cursul acelui an. Scrisoarea sinodului ecumenic al acestei patriarhii preciza, în 1359, că în vederea aprobării ca mitropolitul Iachint de la Vicina să treacă în aceeaşi calitate la Argeş, domnul Ţării Româneşti a solicitat acest lucru: “prin scrisorile sale”, nu “numai o dată”, ci “adesea”. Este vorba de o întreagă corespondenţă prin care Nicolae Alexandru Basarab cerea pe Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei. Documentul citat menţionează că dorinţa voievodului muntean a fost exprimată atât în scrisorile “cele de la început”, cât şi “cele de la urmă”13. Din precizarea „scrisorile sale”, reiese faptul că cel care redacta scrisorile erau însuşi voievodul, element de mare importanţă.

- Un alt document nu lipsit de importanţă este şi Privilegiul comercial din anul 1368, pe care Vladislav îl acorda braşovenilor, document scris în limba latină14.

- Un altul este Hrisovul din septembrie, 1369 prin care acelaşi voievod întăreşte mânăstirii Cutlumuz mai multe danii şi fixează raporturile

12 Ibidem, p. 14.13 Documente privind istoria României (în continuare: DIR), B. Ţara Românească, vol. I, Bucureşti, 1953, p. 15.14 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 9.

oficiale dintre călugării români şi greci. Aici, se arată că Hariton, stareţul mânăstirii, a venit în ţară şi a cerut ca “pe temelia pusă de tatăl domniei mele” să mai ridice o mănăstire şi nişte chilii, să cumpere moşii şi să le dăruiască mânăstirii15. Deoarece tinerii munteni trimişi la Athos nu erau obişnuiţi cu orânduiala de acolo, voievodul le cerea să trăiască “în pace, înţelegere şi dragoste” cu ceilalţi tineri de alt neam pentru că aşa cere “viaţa obştească a firii”. În încheierea hrisovului, domnul sublinia: “Aceste astfel scrise şi iscălite de domnia mea”16. Tot de aici reiese că voievodul avea ştiinţă de carte, iar pe lângă limba vorbită, ştia să scrie latineşte, slavoneşte şi greceşte, limbi socotite culte şi de uz interstatale17

la acea vreme.- Documentul din 25 noiembrie 136918

reprezintă o altă mărturie documentară, prin care Vladislav poruncea catolicilor din ţară să primească cu cinste pe episcopul catolic.

- Actul sinodului ecumenic al patriarhiei din Constantinopol, din anul 1370. Din acest document, reiese că şi boierii ţării aveau ştiinţă de carte. În acest document se menţiona că Iachint a trecut ca mitropolit de la Vicina la Curtea de Argeş, făcându-se menţiunea: “fiindcă ceruseră aceasta boierii ţării aceleia cu înseşi scrierile lor”19.

15 Ibidem.16 DIR, B, vol. I, p. 16-19.17 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 9.18 DRH, B, vol. I, p. 12.19 DIR, B, vol. I p. 22.

- O altă mărturie documentară ce constituie un valoros element de cultură este hrisovul lui Vladislav voevod, din 16 iulie 1372. Acesta se referă la daniile făcute de domnul Ţării Româneşti şi “duce al Ţării Făgăraşului” lui Ladislau de Doboca pentru vitejia de care a dat dovadă în lupte. Pentru vitejia sa voievodul i-a dăruit mai multe sate, toate în ţinutul Făgăraşului20.

Tot o mărturie culturală este şi inscripţia de pe moneda de argint din timpul lui Vladislav voievod, cu caractere latine, având pe avers: M.LADISLAI WAIWODE, iar pe revers inscripţionat: TRANSALPINI. Tot în limba latină era şi pecetea lui Vladislav ce avea următorul enunţ: “Vladislav, cu mila lui Dumnezeu, voievod transalpin, ban de Severin, duce de Făgăraş”21. Toate acestea ne dovedesc că oraşul domnesc de la Câmpulung a fost o străveche vatră de cultură a Ţării Româneşti de o însemnătate deosebită.

Un alt aspect de remarcat, care arată nivelul de cultură şi tehnică a ţării, pe lângă viaţa economică ce implica comerţul, producţia, schimbul valutar, exportul, situaţia financiară, vamă, ş.a. din secolul al XIV-lea este cel al construcţiilor, al arhitecturii. Exemple în acest sens sunt: Schitul de la Cetăţeni, cetatea Oratea de la Podu Dâmboviţei şi Mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung, acestea fiind construite încă din secolul precedent, deci înainte de întemeierea statului, de către voievozi locali22. În acest sens întâlnim o cultură estetică, arhitecturală ce denotă

20 Ibidem, pp. 23-25.21 Gh. Pârnuţă, op. cit., pp. 10-11.22 Ibidem, p. 19.

nivelul artistic ridicat al societăţii secolului al XIV-lea, întâlnit în întreaga Europă.

Arta în ţările româneşti s-a dezvoltat pe baze populare şi în strânsă legătură cu arta din ţările vecine. Pe lângă tradiţia locală, monumentele arhitectonice care s-au păstrat bisericile, în special, reflecta influenţe bizantine, precum şi apusene. Din secolele XIV-XV s-au păstrat, în Ţara Românească ca de altfel şi în Moldova, puţine monumente de arhitectură. Unele dintre ele, ca de pildă biserica de la Cozia, prezintă un plan triconc (era compusă dintr-un naos dreptunghiular, prevăzut cu câte o absidă în capătul de est, ca şi pe laturile de nord şi sud) şi influente ale arhitecturii sârbeşti. Biserica “Sfântul Nicoară” din Curtea de Argeş, ridicată pe la 1340, având un plan de “cruce greacă înscrisă” într-un dreptunghi şi o cupolă, sprijinită în interior pe patru pilaştri, vădeşte influenţe bizantine.

Apar în viaţa societăţii şi aspecte moderne şi anume: la curtea primilor noştri voievozi exista o “viaţă de fast” asemănătoarea cu cea a marilor monarhi ai Europei. Aspecte vestimentare precum veşmintele lui Radu I Basarab (1377-1383), brâul lucrat artistic în fir de aur, centura care se încheia în faţă cu paftaua de aur ce reprezenta un castel medieval, inelele de aur împodobite cu pietre preţioase şi cu inscripţii în limbile latină şi slavonă. Toate aceste aspecte infirmă ideea că domnitorul ţării ducea o viaţă simplă, ca cea de ţărani, păstori şi plugari, ce era de altfel caracteristică societăţii româneşti medievale în accepţiunea unora.

Cu ajutorul arheologiei s-au descoperit unele obiecte de podoabă ce se lucrau la Câmpulung de

către localnici, inelele ornamentate cu floarea de crin, executate în secolele XIV-XVI, identificându-se şi numele unora dintre meşteri precum Sigismund Vallach, fiul lui Andreas Pogner din Langenaw (Câmpulung)23, altul Iacob “Câmpulungeanul” – nepot al celui dinainte24.

Încă din secolul al XIII-lea sunt cunoscute la Câmpulung sculpturi gotice. Lespedea de pe mormântul lui Nicolae Alexandru Basarab din mânăstirea Negru Vodă, aşa cum am văzut anterior, denotă o înaltă măiestrie artistică. Imaginea unei căprioare sculptate în piatră şi aşezată pe turnul aceleiaşi mânăstiri. De asemenea, pe piatra de mormânt a lui Laurenţiu, „comes de Longo Campo” (1300), s-au descoperit urmele unui gisant, relief reprezentând chipul culcat al celui îngropat acolo25 .

Societatea medievală, existentă în secolul al XIV-lea, a participat alături de cnezi şi voievozi la luptele împotriva tătarilor, a ungurilor şi a turcilor. Datorită curajului şi dârzeniei poporului român, deşi cu oaste puţină, de cele mai multe ori, voievozii români au obţinut importante victorii. Din aceste acţiuni reiese că aceştia aveau cunoştinţe militare şi strategice.

Începând cu secolul al XV-lea, se dezvoltă relaţiile diplomatice şi comerciale cu oraşele din Transilvania şi patriarhia din Constantinopol, acest fapt ducând la creşterea numărului celor cu ştiinţă

23 În documentele cartografice, Câmpulungul apare sub această denumire din Atlas pentru istoria României, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 87.24 Ibidem, p. 20.25 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 350.

de carte26. Se simţea aşadar din ce în ce mai mult necesitatea acestui fapt.

Cât priveşte structura şi evoluţia aşezărilor urbane faţă de celelalte provincii româneşti, în special Transilvania, în Ţara Românească şi Moldova, oraşele au avut o prezenţă destul de timpurie (secolul XIII), pe fondul unei societăţi româneşti medievale rurale.

Astfel în Ţara Românească, geneza urbană a fost rezultatul dezvoltării economice şi sociale interne dar şi al migraţiilor succesive dinspre Transilvania (secolele XIII-XVIII) şi dinspre Peninsula Balcanică (secolele XV-XVIII). În genere, oraşele de la sud şi răsărit de Carpaţi au urmat etapele de evoluţie de la faza de „sat” la faza de “târg”, apoi “oraş” (începând cu anul 1500 când cele mai importante târguri “curţi domneşti” au primit de la domni o serie de privilegii administrative, fiscale şi juridice)27.

Pe bună dreptate, Câmpulung-Muscel a fost recunoscut ca aşezare urbană încă din secolul al XIII-lea, unde au rezidat primii Basarabi, respectiv Basarab “Întemeietorul” (1330-1352) care a şi murit de altfel aici, Nicolae Alexandru (1352-1364), îngropat şi el aici, în necropola domnească de la Negru Vodă şi, în sfârşit, Vladislav-Vlaicu

26 Constantin Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. P. Argeşel, Monografia municipiului Câmpulung-Muscel, Bucureşti, Editura Expert, 2005, p. 118.27 Cel mai bun exemplu de oraş medieval este Câmpulung-Muscel, cu o dublă tradiţie: una locală, care pune apariţia Câmpulungului pe seama cavalerilor teutoni (1211-1212) şi alta născută în mediul curţii lui matei Basarab (1632-1654), care pune geneza acestui oraş pe seama “descălecatului” legendarului Negru Vodă de la Făgăraş (1290-1292).

(1364-1368), care şi-a mutat reşedinţa între 1368-1369 la Curtea de Argeş. Aşadar Câmpulungul a fost curte domnească şi oraş domnesc cu privilegii, situat la graniţa cu principatul Transilvaniei, a fost un însemnat centru cultural, economic şi comercial dar şi un centru geostrategic important28.

Spre deosebire de Câmpulung, Târgovişte a cunoscut o ascensiune mai târzie. Din târg negustoresc şi loc de popas pentru călătorii şi negustorii de pretutindeni, aşezarea de la Târgovişte s-a transformat în “oraş domnesc” sub domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). În secolele XV-XVI, oraşul Târgovişte a cunoscut maxima dezvoltare economică şi comercială29 din perioada medievală fiind totodată şi un important centru cărturăresc (tipografic).

În vremea lui Vlad Ţepeş (1456-1462 şi 1476), mai precis la 1459 a apărut o nouă reşedinţă domnească: Bucureştiul. A fost vorba iniţial de un punct fortificat “cetatea Dâmboviţei”, ridicat în condiţiile creşterii presiunii otomane, mai ales după căderea cetăţilor dunărene, Turnu şi Giurgiu (1417)30. În scurtă vreme lângă această “cetate” s-a dezvoltat o aşezare de meşteşugari şi negustori, un “târg” aflat la întretăierea unor drumuri comerciale, care făceau legătura între oraşele dunărene şi cele transilvănene. Alte târguri importante ale Ţării Româneşti au fost:

28 Ibidem, pp. 16-17.29 Ibidem, p. 17.30 C. Boboc, Cetăţile lui Mircea cel Bătrân, Sesiunea de comunicări ştiinţifice, Câmpulung-Muscel, 2005.

Turnu, Giurgiu, Caracal, Brăila, Argeş, Râmnic, Buzău, Craiova, Ploieşti, Târgşor, etc.

Spre deosebire de oraşele transilvănene cele din Ţara Românească au cunoscut o dezvoltare mai lentă, cu toate că au avut autonomie administrativ-teritorială şi fiscală, în fruntea căreia se afla un “jude”31. Exista totodată şi un reprezentant al domniei care în Ţara Românească se numea “vornic de târg” (acolo unde exista şi curte domnească) sau “pârcălab” (acolo unde se organiza un târg sau exista o vamă domnească). Şi în Ţara Românească, ca şi în celelalte provincii româneşti, oraşele se aflau sub autoritatea domnului. Spre deosebire însă de oraşele moldoveneşti, unde orăşenii se bucurau de uzufructul temporar al moşiei târgului, cele muntene aveau un statut privilegiat, stăpânirea orăşenilor munteni asupra moşiei târgurilor lor fiind reală32. Drepturile unui oraş medieval românesc se aflau înscrise într-un privilegiu domnesc sau într-o “carte domnească”. Cel mai vechi privilegiu orăşenesc din Ţara Românească, deşi acesta nu s-a păstrat în original, el fiind cunoscut din întăririle succesive făcute de domni, este cel al lui Mihail I (1418-1420), acordat Câmpulungului33.

Aşezările urbane aveau însă şi obligaţii faţă de domnie (domni). Astfel, în Ţara Românească încă din vremea lui Mircea cel Bătrân orăşenii

31 Cl. Neagoe, op. cit. (Prima oară se citează lucrarea. Care op. cit.?), p. 18.32 Ibidem, p. 19.33 Vezi tipuri de documente redactate la curtea domnească, DRH, B. I-IV, 1966, 1972, 1975, 1981.

dădeau mai multe dări şi prestau munci precum: “darea sau datul oilor”, “datul sau goştina de porci”, “găleata”, “vinăriciu”, “cositul fânului”, “lemnăritul”, etc.

Pe fondul relaţiilor comerciale dintre oraşele muntene şi cele transilvănene începând cu secolul al XV-lea, s-au acordat şi unele privilegii comerciale, unele porunci şi scrisori domneşti adresate vameşilor munteni sau judelui Braşovului. Tot din această epocă avem informaţii că reprezentanţi ai oraşelor muntene participau la diferite concilii bisericeşti din ţară şi peste hotare (conciliul de Constanţa de la 1415 şi cel de la Florenţa din 1439) cunoscându-se foarte mulţi neguţători din Câmpulung, se face totodată cunoscută din ce în ce mai mult scrierea în limba română34.

Schimburile de scrisori dintre conducătorii oraşelor sunt dovezi că existau oameni cu ştiinţă de carte. În Câmpulung s-a scris hrisovul din 6 august 1413 prin care Mircea cel Bătrân înnoieşte şi întăreşte vechile privilegii comerciale ale braşovenilor în Ţara Românească35. În alte documente voievodul ţării se adresa locuitorilor din mediul rural, fapt ce dovedeşte că şi aceştia erau oameni cunoscători de carte ştiind să citească poruncile domneşti. Astfel, Mihail, fiul şi

34 Câmpulung-Muscel, ieri şi azi. Istoria oraşului, elaborată de prof. dr. Ion Hurdubeţiu, dr. Flaminiu Mârţu. prof. emerit N. Nicolaescu, prof. dr. Gh. Pârnuţă, prof. emerit Ilie Stănculescu, Câmpulung-Muscel, 1974, p. 8535 Şt. Trâmbaciu, “Dezvoltarea comerţului între Câmpulung, Braşov, Sibiu în sec. XVIII-XIX, până în anul 1821”, în Studii şi Comunicări. Câmpulung, 1981, p. 63.

asociatul la domnie al lui Mircea cel Bătrân (asociat din 1408 cu fiul său) se adresa vameşilor de la Rucăr, poruncindu-le “să se poarte bine” cu braşovenii. Radu vodă Prasnaglava (1420-1422) într-o scrisoare către “Ţarul Alexandru” din acelaşi sat îi cerea să vegheze ca să ia vamă dreaptă, după cum era legea. Slujitorilor vămii de la Rucăr s-a adresat şi Dan voievod (Dan II 1422-1431), pe la 1420/1422 atrăgându-le atenţia să respecte “ce vedeţi aci scris”, la fel se adresează şi “câmpulungenilor”36, altfel au să primească “mare rău şi urgie a domniei mele”37.

Într-o scrisoare adresată regelui Siciliei, Alfons de Aragon, în anul 1453 de către Flavio Biondo, se aminteşte că “odinioară – deci mai înainte de acest an – la conciliile amintite – a discutat cu valahii” care “îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor”38. Aceasta denotă că acei valahi, deci şi strămoşi ai câmpulungenilor, erau conştienţi de originea romană a neamului şi a limbii lor. Pe acest fond, acei valahi afirmau cu tărie, precum cronicarul Grigore Ureche mai târziu, că “de la Rîm ne tragem”39.

Relaţiile comerciale s-au intensificat, dublând relaţiile diplomatice în secolul al XVI-lea, Câmpulungul a fost locul de trecere “a multor

36 Ibidem.37 Gr. Tocilescu, 527 documente slavo-române, Bucureşti, 1931, p. 14.38 Ibidem.39 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 24.

mărfuri şi a multor soli domneşti”40. A crescut numărul negustorilor, fiind nevoie de un mai mare număr de slujbaşi ai acestui oraş, ştiutori de carte41. Foarte mulţi negustori precum: Badea, Băncilă, Chircoman, Cosma, Cucurig, David, Dobromir, Dumitru, Florea, Frunică, Gonţea, Neacşul, Plăcintă, Pera, Raşea, Stan, Stoica, Sava, Şerb şi mulţi alţii, câmpulungeni de altfel, aveau strânse legături cu transilvănenii42. În felul acesta, legăturile politice şi comerciale au contribuit la întărirea unităţii naţionale a românilor de pe cele două versante ale Carpaţilor; făcând schimb de mărfuri; şi unii şi alţii duceau cu ei, idei şi obiceiuri, contribuind totodată la cunoaşterea şi răspândirea scrierii în limba română.

Pentru buna desfăşurare a afacerilor comerciale, câmpulungenii precum şi partenerii lor, trebuiau să ştie să scrie, să citească şi să socotească. Pentru o înlesnire a tranzacţiilor lor comerciale, care luaseră amploare la începutul secolului al XVI-lea43, era nevoie de un instrument comun de comunicare – scrisul în limba română.

Primul document scris în limba română, cu slove chirilice, cunoscut până acum, a fost şi rămâne, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521), cunoscut neguţător şi judeţ al acestui oraş, adresată judelui Braşovului, Hans Benker44. Scrisoarea a fost trimisă judelui Braşovului, ca

40 Câmpulung-Muscel, ieri şi azi…, p. 86.41 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 25.42 Ibidem.43 Vezi Ştefan Trâmbaciu, Dezvoltarea comerţului …., p. 64.44 Literatura română veche (1402-1647), vol. I, Bucureşti, Editura Tineretului, pp. 164-165.

negustor, Neacşu Lupu avea legături comerciale cu “un om de la Nicopole” iar veştile din Turcia îi erau aduse de ginerele său Negri45. De unde a învăţat carte acest negustor câmpulungean, este greu de spus. Unul dintre specialiştii de marcă în domeniul studiului istoriei învăţământului în Evul Mediu românesc, Gheorghe Pârnuţă arăta că, încă din vremea lui Radu cel Mare (1495-1508), un anume Stanislav dădea, prin târgurile Ţării Româneşti, învăţături în limba română.

Apariţia acestui document al limbii române este de o importanţă excepţională pentru istoriografia noastră. Se presupune că scrierea acestei limbi (româno-chirilică) a fost cunoscută cu mult înainte46. Acest prim document al limbii române, în afară de preambulul cu formula de politeţe în slavoneşte a fost scris în româneşte şi s-a distins prin claritate şi precizie, reprezentând o limbă formată deja. În realitate celebra scrisoare a fost un document de cancelarie, folosind elemente de formulare caracteristice redactărilor oficiale47, având şi sigiliul mic, specific pentru corespondenţa secretă externă, conţinutul fiind informativ, politic şi militar, pe care conducerea oraşului îl expedia, în cadrul corespondenţei

45 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 26.46 De altfel, profesorul Dumitru Şerbu a susţinut acest aspect în comunicarea de la Academia Română din 17 ianuarie 1974 aducând precizări în legătură cu manuscrisul din Codicele de la Ieud, şi a arătat că textul românesc a fost scris la anul Domnului 6800, adică 1292, în Câmpulung-Muscel, ieri şi azi…, p. 8647 Ibidem, p. 87, nota 330.

externe cu Braşovul, “judeţului” importantului oraş transilvan48.

Emitentul documentului, Neacşu Lupu (Lupa) din Câmpulung, negustor de peşte şi produse orientale şi-a făcut prezenţa în Ţara Românească pe parcursul a peste zece domnii: începând cu domnia lui Radu cel Mare şi până la Radu Paisie (Petru de la Argeş 1535-1545) şi chiar mai târziu la începutul domniei lui Mircea Ciobanu (1545-1552).

Judeţul Câmpulungului se adresa omologului său braşovean care era şi titularul unei manufacturi de hârtie, astfel: “Înţeleptului şi de bun neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupanului Hanăş Begner din Braşov, multă sănătate de la Neacşu din Câmpulung…”. Textul (transcriere din chirilica românească49) a fost dictat în româneşte de către judeţ, unui grămătic al cancelariei oraşului, care în virtutea rutinei sale profesionale a scris după tipicul tradiţional al actelor oficiale, folosind şi unele cuvinte în slavonă, inclusiv titlul şi formula de încheiere.

Prin folosirea limbii româneşti în scriere, fraza bine construită, uşurinţa şi claritatea compoziţiei, documentul în cauză prezintă o exprimare foarte apropiată de vocabularul folosit ulterior în limba noastră aici în sudul ţării – grai ce a stat la baza limbii literare româneşti încă din secolul al XVI-lea. Este încă o dovadă care atestă calitatea culturii româneşti, fiind totodată prima confirmare materială, cunoscută, a trecerii limbii româneşti la rangul de limbă culturală - instrument de 48 Ibidem.49 DIR,B, vol. I, pp. 169-170.

comunicare, prin scris, proces ce a urmat însăşi linia de dezvoltare a societăţii feudale româneşti, datorită împrejurărilor vieţii materiale50.

Numărul documentelor în limba română a crescut la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Biruinţa deplină a scrisului în limba română a fost favorizată şi de apariţia şi răspândirea tiparului. Până la această perioadă istoriografia a fost una oficială, principalul gen istoriografic fiind “cronica”. Creatorii cronicilor de curte (domnească) erau clericii şi logofeţii ce-şi desfăşurau activitatea în cancelariile domneşti ale Ţării Româneşti. Aici, cea mai veche cronică a fost redactată în vremea lui Radu de la Afumaţi (1525), fiind cunoscută sub numele de Letopiseţul Ţării Româneşti51. De remarcat este şi panegiricul (elogiul) lui Neagoe Basarab realizat de Gavriil Protul şi bineînţeles, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, redactate pe la 1521, la curtea Ţării Româneşti, de către Mihail de la Corint.

Principalele izvoare ale acestor cronici sunt vechile letopiseţe româneşti scrise în slavonă. În concepţia cronicarului, istoria nu era altceva decât un îndreptar moral pentru generaţiile ce urmau, generaţii care trebuiau să se călăuzească după exemplele şi învăţămintele înaintaşilor.

Contemporan cu cei mai mari gânditori, moralişti, filozofi şi istorici europeni precum Erasmus din Rotterdam (Institutio Principis Cristiani, 1516), Luther, Machiavelli (De

50 P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1975, pp. 7-9.51 Ibidem.

Principatibus – Principele, 1513-1522; Discursurile asupra primei decade a lui Titus Livius; Despre arta războiului, 1517-1522), precedând cu puţin apariţia lui Montaigne, Neagoe Basarab nu le era cu nimic inferior în intensitatea gândului, patosului moral şi suflului umanist al operei. Învăţăturile sale reprezintă una din marile cărţi ale literaturii europene din veacul al XVI-lea52.

În secolele XIV-XVI, în Ţara Românească, şcolile şi bibliotecile au fost destul de rare. Ele funcţionau pe lângă unele mănăstiri sau la curţile domneşti, principale centre de răspândire a ştiinţei de carte, aşa cum am relatat. Învăţaţii vremii erau îndeosebi reprezentanţii clerului înalt. Pentru nevoile cărturăreşti, domnitorii români au apelat şi la învăţaţi străini.

Lucrarea Învăţăturile lui Neagoe Basarab a fost scrisă în limba slavonă, între 1517-1521, de celebrul domn pe care Haşdeu îl numea “acest Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filozof, care ne face a privi cu uimire la o epocă excepţională de pace şi cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1521”53. Nu se ştie în ce împrejurări manuscrisul a ajuns trei secole mai târziu în mâinile unui fotograf bulgar, care l-a vândut Bibliotecii Naţionale din Sofia, unde se află şi în prezent54. Versiunea românească a fost realizată la mijlocul secolului al XVII-lea după manuscrisul slavon, autorul ei fiind unul şi acelaşi cu traducătorul Vieţii lui Nifon, probabil Udrişte

52 Literatura română…, vol. I, p. 113.53 Cuvente den bătrâni, vol. II, Bucureşti, 1979, p. 439.54 Literatura română veche…p. 114.

Năsturel şi este păstrată din fericire pentru noi, la Biblioteca Academiei, Filiala Cluj55. În cultura vremii şi nu numai, aceasta rămâne cea mai importantă lucrare în limba slavonă, fiind o culegere de precepte şi sfaturi politice, morale, militare şi religioase, despre care însă vom vorbi într-un număr viitor al lucrării noastre.

Aflându-se la răscrucea marilor spaţii culturale ale Occidentului şi Orientului  european, cultura  medievală  românească  a  cunoscut numeroase  sinteze sau mai bine zis metamorfoze, datorate  asimilării  şi adoptării prin intermediul propriilor valori a influenţelor provenite din aceste spaţii. Aceasta i-a acordat un caracter original în complexul cultural sud-est european.

55 Ibidem.