Incălcarea protocolului regal la sfârșitul secolului al XIX-lea,

În timp ce se afla la resedinta de vacanta de la mănăstirea Sinaia, atmosfera liniștită a

familiei regale a fost pusă la încercare de un scandal în anul 1882: diplomaţii belgieni Jules

Jooris şi Paul Guillame încălcau regulile etichetei, având rendez-vous-uri nocturne cu

domnişoarele de onoare ale Reginei Elisabeta. Regele Carol încerca să limiteze proporţiile

dezastrului – concedia domnişoarele şi impunea un aranjament matromonial, Elisabeta se

îmbolnăvise de supărare, iar Eminescu, într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle, asemăna

curtea regală cu un hotel.

Onoarea era un efect al sociabilităţilor masculine, la sfârşitul secolului al XIX-lea,

asociindu-şi, totodată, moralitatea, politeţea şi eleganţa. Bărbaţii trebuiau să aibă reputaţie

bună, să fie galanţi, să evite limbajul vulgar şi gesturile indecente. Respectabilitatea unei

familii, inclusiv a celor regale, se construia şi se conserva cu orice preţ, o trăsătură esenţială a

noţiunii de onoare fiind grija pentru aparenţe şi pentru ascunderea aspectelor posibil

scandaloase1. În situaţii critice, secretul şi onoarea deveneau complementare, cel dintâi

salvând-o pe cea din urmă. Iar prezenţa cuiva la o curte princiară pretindea, cu atât mai mult,

respectarea unor norme de conduită2.

Aceste reguli sunt cunoscute în manieră oficială sub denumirea de protocol. În

accepţiunea lui Pierre-Yves Monette, autorul cărţii Métier de Roi, protocolul este ansamblul

regulilor scrise în manieră de etichetă. El include, pe lângă formulele de adresare în scris sau

verbale, şi un anumit ceremonial pentru activităţile la care iau parte membrii familiei regale.

Are la bază practici exersate şi devenite în timp tradiţii. De altfel, la toate curţile exista o

persoană care deţinea funcţia de Mareşal al Curţii, misiunea acestuia fiind să vegheze la

aplicarea corectă a regulilor de protocol.

Ceremonialele regale în timpul lui Carol I

În România, un ceremonial de acest gen a fost legiferat pentru prima dată în timpul lui

Carol I, în anul 1875, când i s-a încredinţat lui Theodor Văcărescu, Mareşal al Curţii,

redactarea unei lucrări privind protocolul de la curte. Văcărescu preciza faptul că la baza

întocmirii acestui protocol au stat reguli şi obiceiuri deja folosite la curţile domneşti ale

Principatelor Române. Structura noii Curţii era următoarea: Casa Civilă, Casa militară a

1Mihai Chiper, Coduri culturale ale duelului în societatea românească modernă, în Romantism şi modernitate.Atitudini, reevaluări, polemici, coord. Andi Mihalache, Alexandru Istrate, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2009, p.455-460. 2Dorina Tomescu, Aspecte ale ceremonialului de la curtea regelui Carol I, în „Muzeul Naţional de Istorie a României”, tom XIII, Bucureşti, 2001, p.219-225.

Domnitorului şi Casa Doamnei. Casa Civilă includea demnitarii şi persoanele cu atribuţii la

curte, administratorii acesteia, personalul care se ocupa de funcţionarea fundaţiilor, consilierii

pe diferite probleme. Casa militară era formată din aghiotanţi domneşti, garda personală a lui

Carol, iar Casa Doamnei cuprindea domnişoarele de onoare, un secretar, o cititoare şi o mare

maestră a veşmintelor3. Doamnele de onoare se ocupau de programare audienţelor, îi ţineau

companie Elisabetei, citeau şi brodau împreună cu ea, discutând ultimele zvonuri. De obicei,

domnişoarele de onoare erau alese din familiile cu tradiţie în Principate, Doamna luându-le

sub protecţie şi asigurându-le ascensiunea în societate. Mai mult chiar, unele domnişoare de

onoare aparţineau „boierimii scăpătate”, sprijinul reginei permiţându-le să-şi facă intrarea în

lumea mondenă4.

Regulamentul de care vorbim va căpăta mai mult substanţă din 1881, când România

devenea regat. „Curtea” se afla sub coordonarea unui Mareşal, purtător de cuvânt şi

reprezentant al Regelui în raporturile cu autorităţile. Ritualurile din vremea dinastiei

Hohenzollern erau asemănătoare celor de la curţile europene, dar spiritul şi personalitatea

suveranului determinau şi stilul protocolului ales. Astfel, protocolul lui Carol I era unul foarte

strict şi milităros. Salutul respecta un anumit ceremonial, bărbaţii făcându-l cu un gest scurt

de înclinare a capului, iar femeile cu o reverenţă. Mâna era întinsă în chip de salut numai în

cazul în care acţiunea era iniţiată de unul dintre membrii familiei regale. Discreţia şi

comportamentul reţinut erau obligatorii pentru întregul personal al Curţii. După cum însuşi

Regele menţiona, „cele mai mărunte cuvinte produc la curtea regală un ecou”. De aceea, erau

evitate conversaţiile pe subiecte politice, religioase sau foarte personale: „cu regele trebuie să

vorbiţi despre pictură, arte frumoase, istorie, geografie, niciodată politică..., regele este

catolic, regina protestantă, ţara ortodoxă: să nu vorbiţi despre religie...5”.

Regina Elisabeta; problema domnisoarelor de onoare

Carol şi Elisabeta petreceau la Sinaia o lungă perioadă de timp, de la începutul

primăverii până în luna noiembrie, Peleşul devenind cumva cunoscut prin seratele muzicale şi

literare pe care le găzduia. În compensaţie, plecarea familiei regale la reşedinţa de vară

permitea o anume relaxare a codurilor comportamentale din Capitală. Înainte de încheierea

construcţiei castelului Peleş, membrii casei regale se retrăgeau la mănăstirea Sinaia, care

oferea un cadru de viaţă modest. Odăile ocupate de suverani se aflau la stânga bisericii şi se

3Mădălina Niţelea, Ceremonialul la curtea regelui Carol I de Hohenzollern (1866-1914), Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2009, p.29. 4Gabriel Badea-Păun, Carmen Sylva (1843-1916), traducere din franceză de Irina Margareta Nistor, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p.139-140. 5Robert Scheffer, Orient Regal. Cinci ani la Curtea României, traducere de Rodica Pânzaru, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997, p.156.

ajungea la ele printr-o galerie deschisă. Cabinetul de lucru al domnitorului se afla la

extremitatea acestor încăperi şi comunica direct cu salonul şi sufrageria. Încăperile din aripa

dreaptă erau destinate domnişoarelor. Protocolul uneori rigid, strict şi sobru nu excludea deci

grija faţă de viaţa personală a angajaţilor. Ceea ce nu a putut împiedica aşa-numitul scandal al

domnişoarelor de la curte.

Protagoniştii acestui scandal au fost, pe de o parte, domnişoarele de onoare ale Reginei

Elisabeta şi, de cealaltă parte, membrii delegaţiei belgiene la Bucureşti. În 1882, din suita

reginei făceau parte Lucia Ghica şi Eufrosina Grădişteanu, care o însoţeau pe Elisabeta încă

din 1878. Moldoveancă de neam, mărunţică, palidă, cu păr negru şi ochi mari, albaştri, de o

graţie desăvârşită6, Lucia Ghica era fiica lui Alexandru Ghica, al doilea fiu al fostului

domnitor Grigore Ghica (1849-1856), din partea mamei fiind descendentă a familiei Rosetti-

Rosnovanu. Eufrosina Grădişteanu, foarte frumoasă şi impunătoare, cu un minunat păr lung şi

blond, era fiica lui Emanoil Grădişteanu, preşedinte al Curţii de Conturi şi a Alexandrinei

Grădişteanu născută Darvari, fiica marelui căminar Mihail Darvari. Dintre domnişoarele

invitate în acel an se afla şi Maria Assan, cunoscută artistă, cu studii de canto la Strassbourg şi

Paris, al cărei glas frumos şi cultivat era apreciat de suverani.

La sfârşitul anului 1882, găzduiţi pentru o perioadă la reşedinţa regală din incinta

Mănăstirii Sinaia, diplomaţii belgieni generau, prin comportamentul lor, un scandal de

proporţii. Delegaţia belgiană era formată din Jules Jooris – numit în 1880 ministru rezident al

Belgiei la Bucureşti – şi din secretarul acestuia, Paul Guillaume. În corespondenţa personală,

Carol I îl vede pe Guillaume drept un „tânăr fermecător cu maniere elegante”, lucru care nu

putea fi susţinut şi în cazul lui Jooris, prezentat drept un individ antipatic, cu „maniere extrem

de proaste”: o înghiontise pe regină şi scosese limba la rege! Pe parcursul şederii lor la Sinaia,

au încălcat regulile etichetei, având rendez-vous-uri nocturne cu domnişoarele de la curte.

După cum se menţionează în jurnalul şi în corespondenţa Regelui Carol, într-una dintre

nopţile lunii octombrie 1882 (în jurnalul său regele Carol face prima menţiune la data de

14/26 octombrie 1882), între orele 1 şi 2, Guillaume era oprit de către garda mănăstirii în

momentul când părăsea, pe fereastră, camera domnişoarelor. Regele şi Regina dispuneau

efectuarea unei anchete, prin care se afla că fuseseră trei asemenea escapade; cu precizarea că

Jooris se retrăgea întotdeauna mai devreme, secretarul urmându-l mult mai târziu7. Sugestiv

este şi faptul că într-o telegramă trimisă de Jooris la data de 1 octombrie 1882, către superiorii

6Apud Dan Pintilie, Elena Perticari Davila. Din viaţa suveranilor la mănăstirea Sinaia în 1882, în „Muzeul Judeţean Argeş-Argessis”, studii şi comunicări, seria Istorie, tom X, 2001, Piteşti, p.301. 7Sorin Cristescu, Carol I corespondenţa personală (1878-1912), Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p.133.

săi de la Bruxelles, se spune că Regele Carol I era plecat într-o vizită în Moldova şi că în acest

timp legaţia belgiană îşi prelungea sejurul la Sinaia.

În realitate, Regele nu voia să dea prea multă atenţie chestiunii, pentru ca lucrurile

întâmplate să nu apară în presă. Cu toate acestea, povestea a luat amploare tocmai din cauza

delegatului belgian, care se lăudase cu succesele sale în amor; „am tăcut în privinţa

participării tinerei fetei la scandaloasele evenimente, dar Jooris care este un mare palavragiu,

a povestit (…)8”, preciza Regele. Finalmente, el apela la ajutorul surorii sale, Maria de

Flandra, cerându-i să facă demersuri pentru rechemarea lui Jooris, însă într-un mod discret,

oferindu-i-se un alt post.

Problema căsătoriei cu domnişoara compromisă; Paul Guillame

Pentru a apăra imaginea curţii, Regele concedia domnişoarele şi impunea secretarului

belgian să o ia de soţie pe Eufrosina Grădişteanu, domnişoara pe care a compromisese şi care

fusese promisă spre căsătorie fiului doamnei Mohr; în caz contrar, Guillaume trebuia să

părăsească ţara. Înţelegând miza jocului, tânărul secretar părea dispus să se căsătorească cu

Eufrosina, cu condiţia ca el să fie numit însărcinat cu afaceri la Bucureşti. Se baza pe faptul că

Regele Carol putea interveni pe lângă sora sa, căsătorită cu un membru al familiei regale

belgiene, contele Philipp de Flandra. Perfectarea compromisului matrimonial a fost

tergiversată timp de şase săptămâni, reprezentanţii belgieni încercând să obţină mai întâi

numirea dorită de Guillaume. În acest scop, nu ezitau să apeleze de nenumărate ori la

„madame” Mavrogheni9, cunoscută pentru faptul că, de câte ori izbucnea un conflict la curte,

era de partea adversarilor reginei10. Ministrul Văcărescu era trimis pentru tratative la

Bruxelles, Regele negociind şi el, prin intermediari, cu secretarul belgian. Deşi Carol accepta

în cele din urmă numirea lui Guillaume ca însărcinat cu afaceri la Bucureşti, ministrul de

externe belgian dispunea, în ianuarie 1883, numirea lui Guillaume ca secretar de legaţie la

Madrid. În cele din urmă, se ajungea la o înţelegere, Eufrosina căsătorindu-se cu Guillaume,

pentru a salva mai mult onoarea Casei Regale şi mai puţin propria reputaţie. Anunţul apărea

în ziarul „Românulu” din 25 februarie/7 martie 1883, ceremonia având loc la capela catolică

şi la Mitropolie. Tinerii căsătoriţi părăseau ţara la câteva ore după aceea. În acelaşi an,

Eufrosina năştea un băiat, Gustave, care în 1928 devenea ambasador al Belgiei la Bucureşti.

8Ibidem, p.137. 9Olga Mavrogheni, născută Catargi, soţia diplomatului şi omului politic Petru Mavrogheni, ministru plenipotenţiar al României la Roma şi Viena, dar şi ministru de finanţe şi externe în perioada anilor 1871-1875, era mare doamnă de onoare a reginei Elisabeta. O soră a ei, Maria, căsătorită cu Miloş Obrenovici, era mama principelui Serbiei Milan Obrenovici. 10Zoe Cămărăşteanu, Amintiri, Editura Vitruviu, Bucureşti, p.88.

În încercarea de „a-şi spăla păcatele”, Jooris publica, în februarie 1883, în Belgia, o broşură

intitulată România în faţa Conferinţei de la Londra. Susţinea astfel drepturile românilor,

atrăgându-şi aprecierea cercurilor politice de la Bucureşti. Drept urmare, Carol I intervenea

pentru el pe lângă Regele Leopold, pentru ca cele întâmplate la Sinaia să nu-i afecteze

cariera11. Această broşură a fost apreciată şi de cercurile politice belgiene, aspect remarcat de

ministrul României la Bruxelles, Văcărescu, într-o telegramă către ministrul afacerilor externe

D. Sturdza. Se mai amintea şi faptul că numeroase exemplare fuseseră trimise la Londra, dar

şi la alte legaţii ale României12.

În scandal a fost implicată şi Lucia Ghica. Ea avusese o legătură cu Nicolaie

Vlădoianu (fiul omului politic Barbu Vlădoianu), militar de carieră şi adjutant regal. În

momentul idilei cu Lucia Ghica, acesta era căsătorit cu Iza, fiica prinţului Dimitrie Ghica,

preşedinte al Senatului. Regele a aflat totul în momentul când Lucia, rămânând însărcinată, nu

a mai putut ascunde adulterul. Reacţia bătrânului monarh a fost una energică şi brutală, Lucia

Ghica fiind trimisă la mama ei la Cernăuţi13, iar Vlădoianu înlăturat de la curte. Nici măcar

intervenţiile celor mai influenţi oameni politici din ţară la acel moment, I.C Brătianu şi prinţul

Dimitrie Ghica, nu au reuşit să schimbe decizia lui Carol. Onoarea şi moralitatea casei regale

erau mult mai importante14.

Cea mai afectată din tot acest scandal pare să fi fost Regina: „Elisabeta s-a îmbolnăvit

de supărare şi zace la pat15”, nota Carol la data de 24 octombrie/5 noiembrie 1882. Iar

societatea românească nu întârzia să se arate indignată de cele întâmplate: într-o scrisoare

către Veronica Micle, Eminescu asemăna curtea regală cu un „hotel”! Mai mult, într-un stil

ironic, Eminescu descria întâmplările prin prisma sintagmei: „întreaga companie de

domnişoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanţi16”. În

memoriile sale, Robert Scheffer, bibliotecarul curţii regale, spune că acest incident ar fi

determinat o măsură de precauţie suplimentară: a fost amenajată o locuinţă specială pentru

aghiotanţi, legată de castel printr-o galerie joasă, care nu putea fi folosită decât ziua; noaptea

uşa era închisă, din grijă pentru virtutea domnişoarelor de onoare17. Puseul de moralism nu

11Sorin Cristescu, op.cit., p.145. 12Ministerul Afacerilor Externe, Documente diplomatice române, seria I, volumul XI, 1883, volum realizat de Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal Lukacs, Editura Academiei, Bucureşti, 2006, p.109. 13Jurnal. Carol I al României, volumul I, 1881-1887, Iaşi, Polirom, 2007, p.178.14Vasile Docea, La curtea iubirilor reprimate, în „Tribuna”, nr.41, mai 2004, p.13. 15Sorin Cristescu, op.cit., p.134. 16Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondenta inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle,ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias, Polirom, 2000, p.370. 17Robert Scheffer, op.cit., p.25.

avea să dureze prea mult. Până în aprilie 1883, cazul Grădişteanu-Guillaume era dat uitării,

protagoniştii scandalului fiind reabilitaţi.

 

Bibliografie

CĂMĂRĂȘTEANU, Zoe, Amintiri, Editura Vitruviu, Bucureşti.

CHIPER, Mihai, Coduri culturale ale duelului în societatea românească modernă,

în Romantism şi modernitate.Atitudini, reevaluări, polemici, coord. Andi Mihalache,

Alexandru Istrate, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2009.

CRISTESCU, Sorin, Carol I corespondenţa personală (1878-1912), Editura Tritonic,

Bucureşti, 2005.

DOCEA, Vasile, La curtea iubirilor reprimate, în „Tribuna”, nr.41, mai 2004.

***Documente diplomatice române, seria I, volumul XI, 1883, volum realizat de Alin

Ciupală, Rudolf Dinu, Antal Lukacs, Editura Academiei, Bucureşti, 2006, p.109.

Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondenta inedită Mihai Eminescu-

Veronica Micle,ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias,

Polirom, 2000.

Jurnal. Carol I al României, volumul I, 1881-1887, Iaşi, Polirom, 2007.

NIȚELEA, Mădălina, Ceremonialul la curtea regelui Carol I de Hohenzollern (1866-

1914), Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2009.

PĂUN, Gabriel-Badea, Carmen SYLVA (1843-1916), traducere din franceză de Irina

Margareta Nistor, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

PINTILIE, Dan, DAVILA, Elena Perticari. Din viaţa suveranilor la mănăstirea Sinaia

în 1882, în „Muzeul Judeţean Argeş-Argessis”, studii şi comunicări, seria Istorie, tom X,

2001, Piteşti.

SCHEFFER, Robert, Orient Regal. Cinci ani la Curtea României, traducere de Rodica

Pânzaru, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997.

TOMESCU, Dorina, Aspecte ale ceremonialului de la curtea regelui Carol I, în

„Muzeul Naţional de Istorie a României”, tom XIII, Bucureşti, 2001.