ION BUCUR

CARTEA REPRESIUNII

1989

ION BUCUR

CARTEA REPRESIUNII

1989

Editura IRRDBucureşti, 2014

Ediţia a II-aRevăzută şi adăugită

Redactor de carte: Carmen RădulescuCoperta şi tehnoredactare: Alina Vlăsceanu

© 2014, Editura IRRD, BucureștiToate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervateIRRD

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiBUCUR, ION Cartea represiunii 1989 / Ion Bucur. - Bucureşti : Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2014 Bibliogr. ISBN 978-973-85888-8-2

94(498)”1989.12”

5

CUPRINS

Cuprins.........................................................................................p. 5Cuvânt înainte...............................................................................p. 7Notă asupra ediției........................................................................p. 9INTRODUCERE........................................................................p. 11I. REPRESIUNEA ÎN REGIMURILE COMUNISTE.................... p. 25II. REPRESIUNEA ÎN REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA............................................................................. p. 31III. INSTITUŢIILE REPRESIUNII ÎN REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA......................................................... p. 45IV. ÎNCEPUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE: DECRETAREA STĂRII DE NECESITATE ŞI CONSTITUIREA STRUCTURILOR DE COMANDĂ ALE ORGANISMELOR DE REPRESIUNE LA NIVEL LOCAL................................................................................... p. 69V. STENOGRAMELE REPRESIUNII; ORDINELE DE REPRESIUNE............................................................................. p. 77VI. ACŢIUNILE POPULARE. REACŢIA FORŢELOR DE REPRESIUNE ÎN REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989............................................. p. 98VII. REVOLUŢIA ÎN TIMIŞOARA............................................... p. 105VIII. EXTINDEREA REVOLUŢIEI ROMÂNE.......................... p. 131IX. REVOLUŢIA ÎN BUCUREŞTI. DEZINTEGRAREA SISTEMULUI DE PUTERE. VICTORIA REVOLUŢIEI ROMÂNE........................................... p. 138X. CONCLUZII................................................................................. p. 177XI. ANEXE....................................................................................... p. 190XII. BIBLIOGRAFIE...................................................................... p. 402XIII. ALBUM................................................................................... p. 411

7

CUVÂNT ÎNAINTE

Represiunea

“I-am ars doi câte doi!”Gheorghe Zâmbroianu, unul

dintre muncitorii care în noaptea de 18 spre 19 au ars cele 40 de cadavre

aduse de la Timişoara.

Aproape 25 de ani de la Revoluţia Română nu s-au dovedit sufici enţi pentru a clarifica datele Represiunii din Decembrie 1989, exprimate în numărul de morţi, răniţi, invalizi, schingiuiţi, arestaţi! Generaţia care a ieşit în stradă pentru răsturnarea Dictaturii a uitat, între timp, să-şi mai amintească tragedia care i-a însângerat istoria! Cine a tras? De ce s-a tras? Cine a dat ordinele? Cine a răspuns pentru faptele comise? Cine se face vi novat? Tot atâtea întrebări mimate ale unui dezinteres com plice. Căci, din păcate, nu există voinţa generală pentru cu noaşterea până la capăt a cruzimii fostului regim Ceauşescu, singurul dictator din Est care a dat ordin să se tragă în propriul lui popor!

Schimbările din 1989 au constrâns nomenclaturile co-muniste să abdice de la putere. Abandonate de Gorbaciov, „co-roanele roşii” au căzut pe rând – desigur, în efigie! Doar în România „metoda” nu a funcţionat în favoarea unei schimbări fără vărsare de sânge. Un regim de putere discreţionar, decă zut, – având în frunte un Conducător ieşit din realitate, apărat de trei armate politice: Securitatea, Armata, Miliţia (conduse, la rândul lor, de slugarnici în uniformă) – a împiedicat schimbarea inevitabilă, vrând, mai degrabă, să piară cu “duşmanul” de gât! Securitatea, Miliţia, Armata au tras la Timişoara! Armata, la vedere, Securitatea sub protecţia întunericului şi a travestiului.

8

Penitenciarele Timişoarei au fost aglomerate de arestaţi fără noimă. Schingiuiţi, călcaţi în picioare, umiliţi, anchetaţi de procurori cu metode expeditive, răniţi la picioare, dar ieşind din spitale cu un glonte în cap, morţii Timişoarei trimişi la Bucu reşti pentru a fi incineraţi şi cenuşa lor aruncată la canal – aceasta este ultima mască a Regimului Ceauşescu! Iar Repre-siunea la care acesta s-a dedat a constituit ultimul spasm al fia rei totalitariste înainte de a-şi da duhul!

În istoria acelor ani Nicolae Ceauşescu va fi evocat ca un tiran „african”, iar regimul său – ca un dezastru fără precedent al istoriei României contemporane.

Şi atunci de ce uităm, ori de ce încercăm să uităm, Crima de Stat din Decembrie 1989? Am devenit la rândul nostru complicii ei, abandonându-ne remuşcările? Ori nu mai supor tăm a ne fi amintit, condamnând prin pasivitatea noastră me moria publică la moarte civilă? Damnatio memoriae ori in-stinctul orb al supravieţuirii? Deşi, şi astăzi, călcăm pe um-brele celor ucişi la Timişoara, la Bucureşti, la Cluj, la Sibiu, la Braşov, şi iată, deja nu ne mai amintim!

Într-un film american despre morţii din Vietnam, un per sonaj a cerut: „Să lăsăm morţii în grija morţilor!” Despre mor ţii Revoluţiei, în România, nu putem vorbi decât roşind ruşi naţi! Atâta timp cât cei vii nu au făcut mai mult pentru ei decât să-i uite!

Este şi ceea ce şi-ar dori, dacă ar avea un singur chip, o singură identitate şi un singur şi imens gol de conştiinţă, Re presiunea!

Iar la întrebarea legitimă, care, iată, împlineşte curând 25 de ani: „Cine a tras în noi?” nu putem decât să constatăm: „Criminalii sunt liberi, criminalii sunt prosperi, criminalii sunt respectaţi, criminalii sunt răsplătiţi, criminalii sunt nepedepsiţi şi nevătă maţi, criminalii sunt lângă noi!”

Claudiu IORDACHE

9

Notă asupra ediţiei

Prin lucrarea de faţă, departe de a avea pretenţiile anali-tice ale altor lucrări privind represiunea în regimurile comu-niste în general, sau a celui românesc în mod special, am dorit să evidenţiem că acest fenomen, cel al terorii şi represiunii, a fost unul constant de-a lungul întregii existenţe a comunismu-lui. În România, dar şi în celelalte regimuri socialiste est-euro-pene instaurate după al doilea război mondial, libertatea este un concept care există doar în teorie. În realitate, oamenii nu se mai pot mişca liber, nici înlăuntrul propriei ţări, nici, fireşte, în afara ei. Totul se află sub un control sever iar, în cazul în care se iese din trăsăturile specifice regimului, instituţiile re presive intervin cu brutalitate.

Democraţiile populare, – aşa cum au fost denumite în pe rioada lor de început – în ţările din Europa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est, de croială sovietică, au avut trăsături comune, au evoluat, în principal, pe aceleaşi coordonate şi au pornit toate de la obedienţa deplină faţă de Uniunea Sovietică. Au existat, însă, particularităţi şi deosebiri generate de tradiţia istorică, specificul local, poziţia geografică, trăsături specifice clasei politice, ce au făcut ca peste structura generală comună să existe de la ţară la ţară particularităţi şi deosebiri.

Din punct de vedere politic s-a mers de la despotismul asiatic de tip stalinist la un regim mai tolerant, luându-se în acelaşi timp în dezbatere raportul de independenţă sau auto-nomie faţă de Moscova.

În mod paradoxal, în ţările comuniste rămase în sfera de dominaţie sovietică, în plan intern structurile s-au distanţat de modelul primar, avem în vedere Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria, în altele – şi aici cel mai bun exemplu este România – au reuşit să obţină un grad mai mare de autonomie sau chiar de independenţă, în plan intern s-a intensificat procesul de

10

control şi de limitare constantă a libertăţilor, mergând până la instaurarea unui regim cu adevărat despotic.

În demersul nostru metodologic am folosit, în principal, metoda tradi ţională a utilizării documentelor oficiale, scrierilor istoriografice, proceselor, fenomenelor istorice şi, nu în ultimul rând, mărturiilor faptelor, mai îndepărtate sau mai recente, din istoria comunismului românesc.

Studiul asupra represiunii, ce nu are nici pe departe pre-tenţia unuia exhaustiv, a fost completat cu un număr de docu-mente şi mărturii privind amploarea represiunii din timpul Re-voluţiei Române din Decembrie 1989. Nici în această privinţă nu emitem pretenţia de a le fi gestionat pe cele mai reprezen-tative. Ne exprimăm dorinţa ca la o nouă editare valoarea acestora, dar şi numărul lor, să fie mai numeroase şi mai valo-roase.

Ion BUCUR

11

INTRODUCERE

Revoluţia Română din Decembrie 1989 a constituit cel mai important moment al istoriei României din ultimii cinci-zeci de ani. Din 22 decembrie 1989, indiferent de teoria asupra naturii evenimentelor – după unii revoluţie, după alţii revoltă ori lovitură de stat –, avem o nouă realitate, o nouă lume.

Revoluţia Română nu a fost, însă, un fenomen singular, ci s-a înscris într-un ciclu mult mai complex de schimbări po-litice sistemice petrecute în Europa Central-Răsăriteană în perioada 1989-1991.

Ceea ce a singularizat-o, în cadrul acestui proces, a fost modul violent în care s-a manifestat, represiunea pe care a fo-losit-o din plin regimul ceauşist pentru a-şi conserva puterea. Dacă în celelalte state din zonă, foste satelite ale Moscovei, revoluţiile s-au concretizat prin acţiuni non-violente, (,,revoluţii prin consens” sau ,,negociate”), nu acelaşi lucru s-a întâmplat în România, unde procesul s-a realizat într-o formă violentă, urmând teoria clasică a transformării istorice vio lente. Ce anume a determinat această formă de manifestare violentă?

Desigur, forma de comunism totalitar-opresiv, neostali-nist, promovată de fostul secretar general al partidului comu nist, Nicolae Ceauşescu, ideologizarea atotcuprinzătoare şi su focantă a societăţii, cultul personalităţii cu formele lui groteşti, supra-vegherea populaţiei prin intermediul Poliţiei poli tice/Securităţii, lipsa voinţei politice de a lua cele mai simple mă suri de relaxare a sistemului politic, dar şi lipsa dialogului dintre putere şi societate, precum şi nemulţumirea populară profundă, acumulată în timp, înrăutăţirea situaţiei economice din ţară, nivelul scăzut de trai, lipsa alimentelor şi a principa lelor bunuri de consum, au constituit unele dintre trăsăturile caracteristice ale comunismului din România şi, implicit, posi bile cauze ale formei sângeroase prin care s-a manifestat Re voluţia Română. În timp ce situația generală devenise aproape de nesuportat, Nicolae Ceaușescu anunța triumfător, în cadrul Plenarei Comitetului Central al P.C.R.,

12

desfășurată în perioada 12-14 aprilie 1989, că la 31 martie România achitase ultima tranșă a datoriei externe. ,,Pentru prima oară în istorie – declara el – România nu mai are nici o datorie externă … ea a devenit cu adevărat independentă economic și politic”. România a plătit din 1975 până în martie 1989, cca. 21 miliarde dolari, din care şapte miliarde dobânzi. De asemenea, la momentul acela România avea de încasat 2,5 miliarde dolari din creditele acordate diverselor state1 (această sumă nu a fost recuperată până în prezent). Considerând că povara plății acestei datorii a grevat în mod hotărâtor asupra evoluției țării, la 25 aprilie 1989 era emisă Legea pentru interzicerea creditelor din străinătate2. Eforturile pentru plata datoriei publice au avut, însă, consecințe extrem de grave asupra polpulației, în special în intervalul 1980-1989, perioadă în care populația României a fost supusă unui regim din ce în ce mai opresiv: industria nu a beneficiat de nici un fel de investiții, rămânând la nivelul anilor ’70, mâncarea se dădea pe cartelă, dar chiar și așa nu aveai de unde să o achiziționezi pentru că rafturile din alimentare erau goale, distribuirea utilităţilor cum ar fi încălzirea apartamentelor 3 și energia electrică a fost redusă drastic, ajungând-se ca populația să beneficieze de energie electrică doar câteva ore pe zi4. Acest lucru se întâmpla în condițiile în care România avea, la sfârșitul anilor ’70, o producție de energie electrică egală cu cea a Italiei și mai mare decât a Spaniei, Ungariei sau Iugoslaviei și de 1 Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond C.C. al P.C.R., Secțiunea Cancelarie, Ds. 19/1989, f. 10.2 ,,Buletinul Oficial al R.S.R.”, nr. 14 din 25. IV. 1989.3 Iată programul privind distribuirea apei calde menajere în perioada de vară 1989 (1 aprilie - 31 octombrie 1989): Locuințele racordate la centrale de termoficare, centrale electrice de zonă, cvartal bloc - luni și vineri: câte două ore și jumătate pe zi (intervalele orare: 05 30-06 30; 18 30-20 30; marți, miercuri, joi și sâmbătă câte patru ore pe zi (intervalele orare: 05 30-07 00; 18 00-20 30; Duminica: cinci ore pe zi (intervalele orare: 07 30-09 30; 19 00-22 00). Locuințele care nu sunt racordate la centrale de termoficare, centrale electrice de zonă, cvartal, bloc: câte trei ore și jumătate zilnic (intervalele orare: 05 00-06 30; 19 00-21 00). Cf. ,,Buletinului Oicial al R.S.R.”, partea I, nr. 17 din 3 mai 1989.4 Vezi în acest sens Decretul Consiliului de Stat nr. 272/1987 Legea nr. 21 din 2 decembrie 1988, Anexa nr. 1din Decretul Consiliului de Stat nr. 118 din 29 aprilie 1989 în ,,Arhivele Totalitarismului”, Anul XV, Nr. 56-57; 3-4/2007, I.N.S.T., p. 222-224.

13

două ori mai mare decât a Portugaliei5, dar cea mai mare parte a energiei electrice produse de România mergea către marile uzine care erau energofage.

Tensiunile acumulate au crescut şi datorită realegerii lui Nicolae Ceauşescu în cadrul celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist, din noiembrie 1989, în funcţia de secretar general6 (existau zvonuri conform cărora Ceau şescu urma să cedeze şefia partidului) şi, în mod automat. Contrar tuturor aşteptări lor, Congresul ce trebuia să intre în istorie drept ,,congresul marilor victorii socialiste, al triumfului principiilor socialis mului ştiinţific, în transformarea revoluţionară a patriei, al in dependenţei depline economice şi politice a României”7, nu adusese nici o modificare în politica rigidă a partidului unic, iar nemulţumirile faţă de dezastrul intern şi izolarea externă creşteau în mod vizibil. Am putea, aşadar, afirma că, în plan intern, avem de-a face cu o criză a libertăţii, o constantă şi o permanenţă a regimurilor totalitare, una economică mai vizi bilă după 1981 şi o criză a ,,adevărului”, de fapt a minciunii, în special în anii 1988-1989.

O altă premisă importantă în plan intern a fost calitatea elitei politice Se cunoaşte prea bine faptul că după venirea, în 1965, la conducerea partidului, Nicolae Ceauşescu a înlăturat în următorii cinci ani „vechea gardă” a lui Gheorghe Gheor ghiu-Dej, impunându-şi echipa. Singurele excepţii notabile, Ion Gh. Maurer şi Emil Bodnăraş s-au retras în 1974/1975 când deja nu se mai putea schimba nimic. De altfel, după 1970, ro lul acestora, ca şi al altora din „vechea gardă” (precum Gogu Rădulescu, Gheorghe 5 Pavel Câmpeanu – Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, 2002, p. 274.6 În şedinţa de vineri, 24 noiembrie 1989, care marca încheierea Congresului, consacrată alegerii secretarului general şi a organelor centrale ale partidului, Manea Mănescu – cel care de altfel a şi propus ca Ceauşescu să fie reales în fruntea partidului – declara că alegerea s-a făcut ,,..în deplină unitate şi unanimitate”, datorită faptului că Ceauşescu era ,,[...] genialul gânditor revoluţionar şi patriot”; ,,[...] fondatorul României socialiste”; ,,[...] personalitate proeminentă a lumii contemporane”; ,,[...]strălucit militant al mişcării comuniste şi muncitoreşti”etc. Cuvântarea lui Ceauşescu a fost întreruptă de 158 de ori, de aclamaţiile celor peste 3000 de delegaţi, fapt ce a făcut ca durata discursului să fie de cinci ore şi jumătate. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Ds. 78/1989, f.50-51 şi Ds. 79/1989, f. 59. 7 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 91/1989, f.2. (citat din Stenograma Plenarei C.C al P.C.R. / 27-28 iunie 1989).

14

Gaston Marin) nu mai avea importanţa anterioară. Criza acută de personal s-a instituit atunci când o serie de oameni (cu competenţă) ce fuseseră apropiaţi de Cea uşescu, îi devin adversari şi chiar victime ale acestuia: Ion Ili escu, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin etc. Aşa se explică, printre altele, cum în posturile de decizie ale regimului au fost impuşi simpli executanţi.

Pe acest fond apar aşa-numitele conspiraţii alcătuite din oameni ai activului de partid, ai Armatei şi Securităţii. Cele trei părţi ale conspiraţiei (gruparea ideologilor, gruparea mili-tarilor, gruparea securiştilor), de comun acord asupra înlătură-rii lui Ceauşescu, aveau opinii diferite asupra mijloacelor lo-viturii şi a soluţiei politice care urma. Mihai Ungheanu ajunge la concluzia că, datorită dificultăţilor şi dezacordurilor, cele trei părţi ale conspiraţiei se despart, acţionând independent, ceea ce duce la paralelismul conspiraţiei, gruparea militară proiectând acţiunea sa pentru februarie 1990, în timp ce grupa-rea ideologilor se pronunţă în favoarea unei lovituri cu sprijin extern în decembrie 19898.

Revoluţia Română nu a fost doar rezultatul unui cumul de tensiuni interne. Izbucnirea şi într-o oarecare măsură reuşita sa au fost rezultatul noilor circumstanţe geopolitice şi geo-strategice, ce aveau loc în contextul internaţional. Este evi dent că Revoluţia din România nu poate fi singularizată, ci trebuie relaţionată şi cu interdependenţele globale ce s-au ma nifestat cu o mai mare intensitate în acest spaţiu geografic; că derea regimurilor comuniste din Europa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est s-a produs pe fondul crizei totale şi ireversibile a sistemului totalitar-comunist în întregul lui. Începuturile aces-tui proces, extrem de complex, pot fi plasate undeva la mijlo-cul anilor ’70 ai secolului trecut – odată cu semnarea Acordu-rilor de la Helsinki, din 1975, în cadrul Conferinţei pentru Se-curitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.). Cu acel prilej, într-un ,,coş” special, liderii ţărilor din Europa de Est s-au angajat să respecte standardele privind drepturile şi libertăţile omului, fapt ce a avut un important impact asupra schimbărilor structu-rale apărute ulterior în cadrul blocului comunist.

Un alt factor, la fel de important, l-a constituit schim-ba rea politicii americane faţă de Uniunea Sovietică, în cepând cu 8 Mihai Ungheanu, Un război civil regizat? Redefinirea Revoluţiei, Editura Romcartexim, Bucureşti, 1997, p. 402.

15

administraţia Reagan, prin trecerea de la doctrina containment (a înfrâna) la rollback (a da înapoi), concretizată prin recu-noaşterea U.R.S.S. drept subiect cu drepturi egale al po liticii internaţionale dar, în acelaşi timp, şi ca ,,imperiu al rău lui”9.

Desigur, acestor cauze, să le spunem majore, pot fi adău gate şi altele, precum alegerea cardinalului polonez Karol Wojtyla ca papă, eşecul intervenţiei sovietice în Afganistan şi nu în ultimul rând, pierderea unui anume sprijin moral de care Uniunea Sovietică se bucura din partea unei părţi din opinia publică a lumii occidentale, în special, din perioada războiului din Vietnam10. Regresul şi deruta sistemului comunist devenea din ce în ce mai evidente. ,,Lumea – cum remarca François Thom – era martora unei derive lamentabile a comunismu lui”11.

Noile raporturi internaţionale, impulsionate prin procesul de destalinizare iniţiat de secretarul general al Partidului Co munist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, venit la condu cerea partidului în martie 1985, au complicat şi mai mult situ aţia ţărilor comuniste. Politica de restructurare/reformare/ re organizare a sistemului – ,,perestroika şi glasnosti” – pe care noul lider de la Kremlin o introduce în Uniunea Sovietică, s-a răsfrânt inevitabil şi asupra statelor din blocul comunist. Con-ştient de criza sistemică prin care trecea U.R.S.S. şi întregul regim comunist, Gorbaciov încearcă să salveze, să reformeze sistemul în întregul său, să ofere socialismului forme mai noi de organizare a societăţii, paradoxal însă, prin revenirea la valorile marxist-leniniste primare ale bolşevismului. Iată doar două dintre luările lui de poziţie în acest sens. Prima face parte din Raportul prezentat la cea de-a nouăsprezecea Conferinţă a P.C.U.S., din iunie 1988: ,,Suntem convinşi – declara liderul de atunci al lumii comuniste – de viabilitatea învăţăturii marxist-leniniste, care a argumentat în mod ştiinţific posibilitatea con-struirii unei societăţi a echităţii sociale, a unei civilizaţii de 9 Jan Kolodziejski, Konrad Bialecki, Solidarni z Rumunia – Solidari cu România, decembrie 1989-ianuarie 1990, Institutul Memoriei Naţionale, Varşovia – Poznan, 2009, apud Liza Kratochwill, ,,Memorial 1989”, Nr. 2 (7) 2010, Timişoara, p. 103. 10Ibidem.11 Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi 1996, p.167.

16

oameni liberi şi egali în drepturi. Tocmai după aceasta ne con-ducem în restructurarea revoluţionară”12. Al doilea citat este extras dintr-un discurs ţinut în luna septembrie 1989 la Kiev: ,,Restructurarea înseamnă înnoirea socialismului şi nu torpila-rea lui. Ea înseamnă prefacerea revoluţionară şi înlăturarea denaturărilor socialismului şi nu restaurarea capitalismului”13. (Aşadar, programul reformist experimentat de Gorbaciov a fost organic legat de realităţile şi tradiţiile comuniste).

Curentul reformator, promovat de la Moscova, nu a găsit ecou în structurile de conducere de la Bucureşti şi, cu atât mai puţin la dogmaticul secretar general al partidului. ,,Perestroika” şi ,,glasnosti-ul” lui Gorbaciov l-au speriat şi uluit în acelaşi timp pe Nicolae Ceauşescu, – avea să scrie după aproape 18 ani de la Revoluţie, Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei Comitetului Central, ajuns membru supleant al Comitetului Politic Executiv cu doar o lună înainte de Revolu ţia din 1989. Nicolae Ceauşescu, afirmă Curticeanu, ,,a înţeles printre primii că ceea ce dorea Gorbaciov, nu era doar o cos metizare, sau o simplă operaţie estetică, ci o schimbare de esenţă care afecta înseşi principiile, baza sistemului în ansam blu, principii la care el nu dorea să renunţe pentru nimic în lume”14.

România era privită cu îngrijorare la Moscova şi pentru politica sa naţionalistă, menţinută şi accentuată de la începutul anilor ’60, dar şi pentru situaţia sa economică. Colonelul K.G.B. Oleg Gordievski, fugit în 1985 în Marea Britanie, afirma: „Re-gimul est-european pe care Centrul îl considera în cel mai acut pericol de colaps, la începutul epocii Gorbaciov, era dictatura neostalinistă, megalomaniacă şi coruptă a lui Nicolae Ceau-şescu din România, deja desprinsă pe jumătate de Pactul de la Varşovia. O amplă evaluare întocmită de Direcţia a XI-a (rela ţia cu Europa de Est) a P.G.U. (Direcţia Întâi Centrală – Informaţii Externe a K.G.B.) în anul 1983, releva faptul ca România era în pragul falimentului, că un colaps economic avea să intervină în următoarele câteva luni, care urma să determine orientarea României către Occident. Pe vremea când Gorbaciov îi ur-

12 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Relaţii Externe (M.Ap.N.), Ds. 22/1989, f. 3.13 Ibidem, f.27.14 Silviu Curticeanu, Mărturia unei Istorii trăite. Imagini suprapuse, Editura Historia, Bucureşti, 2008, p. 123.

17

mează la putere lui Cernenko, această perspectivă era conside-rată ca foarte realistă”15 .

Între Gorbaciov şi Ceauşescu se instalează antipatia şi ostilitatea reciprocă, ultimul neezitând să-l considere pe liderul de la Kremlin un ,,aventurier” aflat în slujba imperialis mului. Atunci când Mihail Gorbaciov vorbea despre dezideo logizare, descentralizare sau proprietate privată, Ceauşescu îl combătea cu vehemenţă şi în mod public, venind cu argumente total opuse – puritatea ideologică, centralism democratic, su perioritatea proprietăţii socialiste. În timp ce Kremlinul anunţa că renunţase la Doctrina Brejnev, Ceauşescu, care se opusese în 1968 invaziei Cehoslovaciei şi, implicit, combătuse această doctrină, solicita, în cadrul reuniunii Consiliului Politic Con sultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia din 7-8 iulie 1989, intervenţia trupelor Pactului în Polonia, pentru a pune capăt schimbărilor profunde din această ţară, în confor mitate cu Doctrina Brejnev. Înfruntarea dintre Ceauşescu şi Gorbaciov avea să atingă punctul de mare intensitate, odată cu ruptura făţişă survenită în urma întâlnirii de la Moscova, din 5 decembrie 1989.

Procesul reformator s-a extins, însă, asupra tuturor ţărilor comuniste ale Europei Central Răsăritene şi de Sud-Est, chiar dacă răspunsul a fost diferit. Stelian Tănase spune că prima condiţie de a ieşi de sub comunism, după cel de-al doilea război mondial, era ca din partea Kremlinului să vină o eliberare. Toate evenimentele petrecute în Europa înainte de 1986 au arătat că, fără o putere slăbită la Moscova, orice tentativă de ieşire de sub comunism este „pradă utopiei, aceste ţări rămân captive”16. Acea libertate din partea Kremlinului a venit către sfărşitul anilor ’80. De această libertate au profitat majoritatea ţărilor europene din blocul comunist, mai puţin România. În timp ce în Polonia şi Ungaria acest lucru a însemnat împărţirea puterii între vechile condu ceri ale partidelor comuniste cu opoziţia anti-sistem, prin menţinerea controlului asupra principalelor structuri ale statu lui, în Cehoslovacia, Republica Democrată Germană şi Bulga ria, vechile conduceri ale partidelor comuniste au fost înlocuite cu unele noi, reformatoare, tocmai 15 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, București, 1994, p.461-462.16 Stelian Tănase – Istoria căderii regimurilor comuniste. Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pag 105.

18

în speranţa de a prezerva sistemul. Fenomenul s-a dovedit însă mult mai complex, scă pând de sub control. Pornite, iniţial, în scopul de a reforma şi proteja sistemul comunist, măsurile au sfârşit, practic, prin a-l distruge.

Respingând cu vehemenţă orice măsură de înoire, Ro-mânia devenea din ce în ce mai izolată. Cu toate acestea, pe căi de cele mai multe ori oculte, discursurile lui Mihail Gorbaciov, precum şi alte materiale privind perestroika ajungeau şi la Bucureşti. Au fost situaţii în care responsabili importanţi ai regimului ceauşist au fost contactaţi direct de reprezentanţi ai puterii de la Moscova sau Budapesta pentru a imprima politicii de la Bucureşti un curs în spiritul celui promovat de liderul de la Kremlin. Ne sunt la îndemână două astfel de exemple cunoscute din relatările fostului şef al Direcţiei Informaţii Militare, vice-amiralul Ştefan Dinu. Acesta afirmă că în mai 1989 la solicitarea ataşatului militar sovietic în România a avut loc o întâlnire în cadrul căreia reprezentantul Moscovei i-a prezentat un material cu reformele aplicate în U.R.S.S. şi în alte ţări socialiste. Ataşatul militar sovietic a întrebat, retoric, pentru care motiv astfel de măsuri nu pot fi aplicate în România. La sfârşitul întrevederii, emisarul Moscovei a rugat ca materialul respectiv să fie prezentat atât ministrului Apărării Naţionale, cât şi şefului Marelui Stat Major, lucru pe care vice-amiralul Dinu l-a şi făcut. Răspunsul a venit din partea C.C. al P.C.R., care a cerut ca ataşatul militar sovietic să fie avertizat că, în cazul în care îşi mai depăşeşete atribuţiile, va fi expulzat. Al doilea episod din cadrul aceluiaşi scenariu s-a desfăşurat, tot în luna mai 1989, în timpul unei vizite pe care şeful Informaţiilor Militare Române a efectuat-o la Varşovia. Cu acel prilej, vice-amiralul Dinu a fost cotactat de omologul său ungur, care i-a prezentat date, la indicaţia superiorilor săi de la Budapesta, în mod neoficial, despre situaţia internă, dar şi orientările politice şi economice adoptate în Ungaria. Mesajul pe care au vrut maghiarii să-l transmită părţii române, consideră Ştefan Dinu, a fost acela că şi România trebuia să urmeze acelaşi drum17

În ciuda acestor frământări teribile, Ceauşescu nu dădea semne că ar avea cea mai mică intenţie de a ceda şi de a

17 Ion Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Context Internaţional, Redacţia Publicaţiilor pentru Srăinătate, Bucureşi, 2009, p. 127.

19

accepta compromisul. El respingea cu încrâncenare noul curs şi orice formă alternativă la modelul stalinist, decis fiind să lupte pentru ,,salvarea socialismului” şi convins că abando-narea de către el a puterii ar duce ţara către o adevărată catas-trofă. ,,Ceauşescu a avut un ideal – scrie în continuare Silviu Curticeanu – pe care l-a urmat cu fanatism: socialismul şi co-munismul, «visul de aur al omenirii». Această idee era chiar mai presus de persoana sa şi nu a renunţat la ea nici în faţa morţii. [...]. Marea lui dramă, cred, a fost tocmai imobilismul şi fanatismul în realizarea idealului în care credea, legate pro-gresiv, tot mai mult, de cultul nemăsurat al propriei sale perso-nalităţi; se vedea statuie, lăsând pentru viitorime o ţară bogată şi nu vedea, sau mai corect spus, nu voia să vadă nevoile şi su ferinţele imediate ale contemporanilor săi. Pătimaş fără mă-sură, rob al ritmurilor înalte de dezvoltare cu orice preţ, Ceau-şescu devenea, pe zi ce trecea, tot mai subiectiv, întru toate ştiutor, înlocuia dialogul cu monologul, ridica la cote aberante cultul personalităţii, sporea intransigenţa ideologică, exerci-tând o presiune de nesuportat asupra conştiinţei individuale şi colective. [...]. Ceauşescu a fost, fără îndoială, prin formaţie, un dogmatic, principiile de bază ale socialismului ştiinţific intrându-i în cap odată pentru totdeauna”18.

Orice fel de politică novatoare se lovea de un refuz cate goric din partea ultraconservatorului secretar general de la Bu cureşti. Stăpân absolut al întregii puteri, el a promovat în ie rarhia superioară a partidului şi statului rude sau persoane care-i datorau aproape în totalitate poziţia privilegiată.

În consecință, factorul politic devine, în cele mai multe cazuri, primordial față de cel profesional. Loialitatea arătată cuplului dictatorial era una dintre condițiile ascensiunii în regimul neostalinist condus de Nicolae Ceaușescu. Criteriile de dosar sănătos – părinţi muncitori şi ţărani – şi de devotament total, au început să prevaleze, fără excepţie, asupra celor de competenţă sau de studii. Muncitori, chiar şi ţărani, după o sumară şcolarizare ajung profesori, ingineri, militari de carieră sau vor ocupa funcţii înalte de conducere. Însuși, Nicolae Ceaușescu, dar și soția sa, nu aveau decât patru clase

18 Silviu Curticeanu, op. cit, p. 122-123.

20

elementare, dar acest lucru nu i-a împiedicat să se fălească cu titluri universitare, sau chiar academice. Emil Bobu, în 1989, membru al C.C. al P.C.R., secretar al C.C., membru al Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv, fost ministru de interne (1973-1975) și unul dintre cei mai apropiați demnitari de Ceaușescu era de profesie strungar. A intrat în P.C.R. în noiembrie 1945 iar în august 1949 era trimis la școala juridică de un an de la Iași, după care, la doar câteva luni, era numit procuror militar, cu gradul de locotenent major, la Parchetul Militar București iar, din 1952 procuror la Procuratura Generală a R.P.R. La rândul său, soția sa , Maria Bobu, fostă muncitoare, în 1989 era ministru al Justiției 19. Un alt exemplu este Ion Dincă, zis și Ion ,,Te-Legă’’, membru și el în Biroul Permanent al C.P.Ex., prim-viceprim-ministru al guvernului și unul dintre cei mai importanți membri ai regimului, cu un rol activ în represiunea Revoluției din 1989, sau Tudor Postelnicu, ministrul de interne la momentul 1989 și el cu un rol activ în represiunea din 1989, foşti muncitori la rândul lor. La fel stăteau lucrurile și la nivel local. Pentru exemplificare îl amintim pe Ilie Matei20, prim secretar al Comitetului Județean de Partid Timiș, de profesie turnător sau Radu Constantin, prim secretar al Comitetului Municipal de Partid București în 1988, până în februarie 1989, a cărui meserie era cea de mecanic de locomotivă21. Iată și câteva exemple din domeniul instituțiilor militare. Bucurescu Gianu, general maior, șef al Securității municipiului București, era de profesie tehnician construcții căi ferate, Neculicioiu Victor, în 1989, general maior, șef al Unității Militare 0110 București din Departamentul Securității Statului, era de profesie tehnician sau Vasile Gheorghe, general locotenent, șef al Direcției a IV, Contrainformații din cadrul aceleiași Direcții a Securității Statului, a cărui profesie de bază era cea de mecanic auto22.

Ca atare, în interiorul structurilor de putere din România, curentul reformator iniţiat de Gorbaciov a avut un ecou redus, legăturile de rudenie şi clientelare nepermiţând constituirea

19 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Cadre Ds. B/1932, f. 5. 20 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Organizatorică, Ds. 62/1989. 21 Ibidem.22 Ibidem, Secția Cancelarie, Ds. 4/1989, f. 65.

21

unei elite re formatoare care să preia puterea. Dacă la acestea adăugăm şi teama pe care regimul ceauşist o întreţinea, precum şi lipsa unei rezistenţe civice puternice, putem avea un tablou mai apropiat de realităţile societăţii române şi de traiectoria Revo luţiei din România.

Totuşi, rămâne de neînţeles chiar şi pentru unii dintre colaboratorii săi apropiaţi, sau poate mai ales pentru ei, de ce Ceauşescu, ,,[...] cu inteligenţa nativă şi cu experienţa lui de guvernare”, nu a reacţionat faţă de succesiunea evenimentelor din prima jumătate a anului 1989. Un răspuns încearcă să-l dea fostul şef al Direcţiei Securităţii Statului, generalul colonel Iu lian Vlad. Acesta consideră că substratul acestei imobilităţi trebuie legat tot de cultul personalităţii, de credinţa sa nelimi-tată că poporul român îi este alături în mod necondiţionat; pro-babil, subliniază acelaşi fost şef al Securităţii, el credea că rea-lizase atât de mult pentru români încât ,,poporul nu putea să-l răstoarne pentru ceea ce a făcut pentru popor”23.

În acelaşi timp, conştient că devenise o persoană indezi rabilă pentru Gorbaciov şi încunoștiințat de ostilitatea Europei Occidentale (în 1989 România avea doar patru ataşaţi militari, dintre care doar unul într-o ţară capitalistă – Italia) şi a Statelor Unite, Ceauşescu îşi concentrase toate eforturile pentru preîntâmpinarea şi respingerea unei eventuale agresiuni din exterior, nicidecum a izbucnirii unei revolte populare.

Existau, este adevărat, semnale în acest sens. Începând cu 1987 România fusese supusă unui intens tir informaţional din partea serviciilor de spionaj străine. În concepţia lui Ceau-şescu, cancelariile occidentale îşi uniseră eforturile cu servi-ciile secrete din ţările vecine în vederea înlăturării regimului său, iar el considera că acest lucru nu era decât un pretext, în perspectiva dezmembrării României. Oficial, diplomaţia, dar şi mass-media occidentală, acuzau regimul de la Bucureşti, în primul rând, de nerespectarea ,,coşului” trei al Actului final adoptat în 1975 la Helsinki, semnat şi de Nicolae

23 Arhiva Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (în continuare Arhiva I.R.R.D.), Document Nr. 73, f. 306. Stenograma audierii lui Iulian Vlad din 19 octombrie 1993, de către Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, f. 281-371.

22

Ceauşescu, privind respectarea drepturilor omului. Liderul de la Bucureşti considera, însă, că aplicarea în România a prevederilor respectivului Act ar fi echivalat cu un amestec în politica internă a ţării. Mai mult, el afirma că în România erau respectat drepturile fundamentale ale omului, respectiv dreptul la muncă, la odihnă, la învăţătură, de a avea locuinţă, asistenţă medicală gratuită etc. Dreptul de liberă circulaţie, inclusiv la emigrare, libertatea de exprimare, de întrunire, nu constituiau, în accepţiunea sa, drepturi fundamentale pentru cetăţeanul român.

Suspiciunile privind intenţiile revanşarde ale vecinilor i-au venit şi pe alte căi. Astfel, la sfârşitul anului 1988, partea iugoslavă punea în discuţie problema Banatului sâr besc, pentru ca, mai apoi, în convorbirile din vara anului 1989 de la Arad cu o delegaţie din Ungaria, alcătuită din Nyéres Részo, Németh Miklós şi Gyùla Hórn, reprezentanţii Buda pestei să susţină că Transilvania nu aparţinea României şi, prin urmare, anunţau că vor proceda la internaţionalizarea disputei în cadrul O.N.U. şi a altor organisme internaţionale24.

În octombrie 1989, şeful Direcţiei de Informaţii Militare din Iugoslavia l-a invitat pe ataşatul militar român la Belgrad pentru o întrevedere. Oficialul iugoslav l-a informat pe ataşatul militar român de existenţa unor planuri sovietice şi maghiare de înlăturare a regimului de la Bucureşti. Aceste planuri urmau să fie puse în practică prin pătruderi pe teritoriul românesc a unor indivizi specializaţi, sub diverse acoperiri (vizite la rude şi prieteni), indivizi care vor desfăşura acţiuni de rebeliune, îndemnând la revoltă25.

Cu toate restricţiile impuse de regim la începutul anului 1989 se observă o schimbare de climat şi în România. Socie-tatea românească începea să reacţioneze, este adevărat într-o formă timidă, la modificările structurale ce aveau loc în Eu ropa. Din ce în ce mai mult devenise vizibil decalajul dintre regimul

24 Raportul Comisiei Senatoriale Privind Acţiunile Desfăşurate în Revoluţia din Decembrie 1989 vol. I, p. 55-56. (în continuare Raportul Comisiei Senatoriale.)25 Ioan Scurtu, Revoluția Română din Decembrie 1989 în context internațional, Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, București, 2009, p. 129.

23

politic din România şi regimurile din celelalte state cu aceeaşi orientare politică. În timp ce în aceste ţări, inclusiv în Uniunea Sovietică, se tindea spre o liberalizare a regimului, în România, din contră, se observa o restrângere permanentă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, o înăsprire a represiunii. Aproape întreaga comunitate internaţională condamna regimul comunist de la Bucureşti, Ceauşescu fiind din ce în ce mai izolat.

Aşadar, izolat în plan extern, pe fondul profundelor transformări internaţionale, regimul de la Bucureşti supravie-ţuia prin intermediul unui sistem propagandistic ce acoperea aproape toate aspectele vieţii cotidiene, prin promovarea cul-tului personalităţii dictatorului Nicolae Ceauşescu, precum şi prin înlocuirea realităţilor materiale cu imagini idilice. Ceau-şescu avea un comportament aproape iresponsabil şi [...] ,,mânat parcă de propria lui neputinţă, se îndrepta, cu fanatis-mul tinereţii renăscute, spre prăpastie şi trăgea, parcă pentru a se răzbuna, pe toată lumea după el, în credinţa că ţara, chiar dacă piere, trebuie să moară visând la epoca de aur, devenită definitiv o obsesie a închipuirii sale”26. În această adevărată frenezie imaginează şi imprimă o politică care în plan extern irită şi sfidează marile puteri, personalităţile politice ale tim-pului, dar şi organismele internaţionale influente, agravând poziţia ţării în plan internaţional şi accentuând procesul de izolare. Iresponsabilitatea lui atinge cote paranoice, atunci când renunţă la clauza naţiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite, întrerupe raporturile cu Fondul Monetar Inter-naţional, obstrucţionează unele reuniuni internaţionale. Proce-sul de izolare politică era aproape total. Singurele ţări pe care le mai consideră promotoare ale sistemului comunist erau China, Coreea de Nord, Cuba şi Germania de est, ultima până la de barcarea lui Honecker.

În interior, însă, poziţia lui părea extrem de solidă, iar Securitatea îi întărea această convingere. De aceea, în dispe-rare de cauză, o bună parte a românilor îşi puneau speranţele în Mihail Gorbaciov.

26 Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Editura Historia, Bucureşti, 2007, p. 84-85.

24

Starea de nemulţumire generală a avut nevoie doar de un moment prielnic, nu neapărat de mare amplitudine, pentru ca valul nemulţumirilor mocnite să se reverse în stradă. În contextul favorabil extern27, dublat de nemulţumirea cvasito-tală a populaţiei ţării, începeau în a doua jumătate a lunii de cembrie 1989, proteste anticeauşiste şi, în ultimă instanţă, an titotalitare.

27 În privinţa contextului internaţional vezi, printre altele; Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, 2006, cu ediţii revăzute şi adăugite în limbile franceză, Bucureşti, 2008 şi engleză, Piteşti, 2009; Adrian Pop, Originile şi Tipologia Revoluţiilor Est-Europene, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul Dominoului. Prăbuşirea Regimurilor Comuniste Europene. Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000; Constantin Sava, Constantin Monac, Adevăr despre Decembrie 1989. Conspiraţie-Diversiune-Revoluţie..., Bucureşti, Editura Forum, 1999, p.9-40. Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din Decembrie 1989 percepută prin documentele vremii. Mărturii incendiare din arhivele militare, Editura Axioma, Bucureşti 2000.

25

I. REPRESIUNEA ÎN REGIMURILE COMUNISTE

Regimurile politice comuniste/socialiste est-europene28

in staurate la putere în ţările Europei Centrale şi de Sud-Est în perioada 1945-1948, care au supravieţuit până în 1989, au fost forme ale sistemului de tip totalitar. Conceptul de totali tar/totalitarism a fost folosit în literatura de specialitate pentru a defini regimurile politice de tip fascist şi bolşevic şi mai apoi pe cel nazist şi stalinist.

Totalitarismul, fie că a fost de dreapta sau de stânga, s-a caracterizat, în principal, prin existenţa unui partid unic, ex-cluderea pluralismului, ideologie unică şi obligatorie, domina-ţia totală a statului asupra tuturor activităţilor umane, nu numai politice şi sociale, ci şi asupra vieţii private, culturale, artistice, precum şi prin atotputernicia poliţiei secrete. Obiectivul central al regimurilor totalitare a constat în crearea unui om nou, dar şi negarea oricărei individualităţi. Caracterul totalitarist al comu-nismului este strâns legat de aspectul ideologic al acestuia.

Regimurile socialiste-europene instaurate în România şi în ţările din Europa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est după al doilea război mondial au avut în mod pregnant amprenta sovi etică, mai precis stalinistă. Aceste regimuri politice s-au mate rializat prin existenţa partidului monolit, excluderea pluralis mului, promovarea unui socialism de stat, comunitatea bunu rilor, dar şi constrângere continuă. Atât în România, cât şi în celelalte ţări intrate sub dominaţie sovietică şi care au devenit într-o primă fază a evoluţiei lor democraţii populare, s-au folo sit pe scară largă coerciţia şi represiunea. Represiunea a deve nit o constantă a acestor regimuri, fără de care ele nici nu ar fi putut să se menţină la putere.

28 Marx vedea construirea societăţii comuniste ca parcurgând două etape: prima, pe care a numit-o socialistă, iar cea de a doua, treapta superioară, pe care a denumit-o comunistă. Istoriografia, mai veche sau mai recentă, a folosit ambele denumiri, astfel încât considerăm că nu vom greşi în mod fundamental în a le folosi în lucrarea de faţă.

26

Comunismul secolului XX a fost ,,strâns asociat cu utili-zarea terorii ca practică sistematică a violenţei pentru cucerirea puterii, menţinerea ei şi punerea în practică a proiectului co-munist. Această teroare a generat în toate societăţile comuniste un sentiment intens şi interiorizat de teamă”29. Cel care a teoreti zat necesitatea violenţei revoluţionare în ,,formele ei cele mai largi” a fost Lenin, ce i-a avut ca principală sursă de inspiraţie pe Karl Marx şi Friederich Engels. Cei doi au re-dactat un program, Manifestul Partidului Comunist, publicat pentru prima oară în februarie 1848 (în ediţiile următoare a fost intitulat Manifestul Comunist) şi care avea să devină unul dintre textele fundamentale ale socialismului ştiinţific. Potrivit acestora, toate antagonismele sociale aveau la bază conflictele de clasă, istoria oricăror societăţi era ,,istoria luptelor de clasă” şi a luptei revoluţionare, care în final duc la ,,desfiinţarea pro prietăţii private”, la întemeierea unei societăţi fără clase, iar mijloacele de producţie şi de subzistenţă ar aparţine comunită ţii30.

Pentru Marx şi Engels lucrul cel mai important era acela de a schimba lumea şi nu de a o interpreta, iar acest proces se putea realiza, conform concepţiei lor, doar pe cale revoluţio-nară, prin violenţă. ,,Revoluţia comunistă”, care trebuia să fie mondială, afirmau cei doi în acelaşi Manifest al Partidului Comunist, urma să ducă la ,,ridicarea proletariatului la rangul de clasă stăpânitoare”. Doar proletariatul, considerau cu tărie fondatorii marxismului, putea duce la instaurarea adevăratei democraţii31. În acest document, ce a stat la baza comunismu-lui modern şi a marxismului, Marx şi Engels au făcut distincţia netă între comunismul revoluţionar şi socialismul utopic.

În conformitate cu teoria lor, cele mai mari speranţe de revoluţie le nutreau din partea ţărilor cele mai dezvoltate, acolo unde urma să se ajungă la ,,maturitate economică”. Nu au indicat, însă, niciodată care erau semnele acestei maturităţi economice. Spre sfârşitul vieţii, în anii 1871-187232, Marx a 29 Stephane Courtois (coordonator), Dicţionarul Comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 612. 30 Karl Marx şi Friederich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Partidului Comunist din România, 1945.31 Ibidem, p.39 şi 56.32 Marx a murit în 1883, la 18 martie. La înmormântare au participat... opt persoane.

27

admis că se putea trece în ţările cele mai avansate, precum Marea Britanie, Statele Unite şi Olanda, de la capitalism la so cialism şi pe calea propagandei paşnice, fără violenţă33. Aşa-dar, teoria lui Marx, mai precis versiunea sa cea mai radicală, conform căreia lupta de clasă determină mersul istoriei, a fost pusă în practică de către Vladimir Ilici Ulianov-Lenin în Rusia autocratică, chiar dacă condiţiile erau total inadecvate concep-ţiei înaintaşului său. Viziunea sa teoretică, ce avea să fie cu-noscută în istorie sub denumirea de leninism, a fost, înainte de toate, un model teoretic al revoluţiei din Rusia. Concepţia le-ninistă excludea orice revizionism, interpretare reformistă sau democratică şi considera că fără puritatea revoluţionară a ide-ologiei, fără o teorie revoluţionară, nu se putea ajunge la miş-carea revoluţionară. În consecinţă preconiza instituirea dictatu-rii proletariatului34, iar lupta de clasă trebuia să fie dusă cu in-transigenţă până la distrugerea şi exterminarea adversarului.

Pornind de la realităţile Imperiului Ţarist, cu un caracter profund antidemocratic şi cu o clasă muncitoare slabă, atât cantitativ cât şi calitativ, Lenin pune bazele partidului de tip bolşevic35. În concepţia lui, partidul nu mai era emanaţia clasei muncitoare, ci el urma să devină un partid format din revoluţi-onari de profesie, o avangardă a acestei clase. Rolul partidului era acela de a conştientiza, de a organiza şi conduce clasa muncitoare, amorfă din punct de vedere politic, lipsită de con-ştiinţă revoluţionară. În urma acestei schimbări de roluri, prin care partidul devenea actorul principal istoric, rezidă şi dimen-siunea totalitară a bolşevismului. Partidul bolşevic devine un partid-stat care îndeplineşte simultan atât funcţiile unui stat, cât şi pe cele ale unui partid, fapt materializat prin numirea unor membri ai partidului în toate posturile de conducere ale statului, Lenin însuşi fiind atât lider al partidului cât şi şef al guvernului. El este cel care impune încă de la început regimul partidului unic, excluzând, în acelaşi timp, principiul demo cratic 33 Laszek Kolakowski, Principalele curente ale Marxismului, Fondatorii, vol. I, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 248.34 Stephane Courtois (coordonator), op. cit. p.347-348.35 Nucleul central de bază, efectiv, al Partidului Bolşevic în momentul în care a izbucnit Revoluţia din Octombrie 1917, era de cinci până la zece mii de membri, din care o treime o reprezentau intelectualii (conform Robert Conquest, Marea Teroare, O reevaluare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.15.)

28

al separaţiei puterilor în stat. Prin urmare, leninismul şi partidul gândit şi creat după imaginea lui, au instituit un sistem privilegiat de constrângere, având ca principală consecinţă cultul luptei de clasă şi al violenţei revoluţionare perpetue. La puţin timp după moartea lui Lenin este încetăţenită expresia ,,marxism-leninism”, destinată să precizeze interpretarea leni nistă a marxismului.

Adevăratul organizator al puterii comuniste din secolul XX a fost, însă, Iosif Djugaşvili-Vissarionovici-Stalin, cel care din 1924, după moartea lui Lenin, dar mai ales din 1929, după înlăturarea oricărei opoziţii, devine stăpânul absolut al Uniunii Sovietice, instaurând totalitarismul de mare intensitate şi apli când teroarea la o scară nemaiîntâlnită. El a crezut sincer în comunism, identificându-se cu el, aşa cum avea să facă mai târziu Nicolae Ceauşescu, în România. Stalin a marcat în mod profund întregul sistem comunist mondial, imprimând o serie de caracteristici proprii. A fost ceea ce în istorie s-a numit sta linism.

Folosindu-se de un principiu enunţat şi pus în aplicare de însuşi Lenin, cel al centralismului democratic, Stalin transferă întreaga putere conducerii partidului, al cărui lider de necon-testat avea să devină. În acelaşi timp, folosind propria viziune asupra construcţiei socialismului într-o singură ţară, de imple-mentare a procesului de industrializare şi colectivizare, Stalin promovează şi impune ideea intensificării luptei de clasă în timpul construcţiei socialismului, justificând astfel teroarea. În cadrul acestui proces al intensificării luptei de clasă erau vizaţi atât supravieţuitorii claselor exploatatoare, dar şi reprezentanţii noilor clase născute în procesul de edificare a socialismului, în primul rând ţărănimea, dar şi clasa muncitoare, noua intelectu-alitate sau alte segmente ale societăţii.

Hannah Arendt, referindu-se la modul în care Stalin a reuşit să impună dictatura unui singur partid în regim totalitar afirma: ,,Mijloacele prin care Stalin a schimbat dictatura rusă a unui singur partid în regim totalitar şi partidele comuniste re voluţionare din întreaga lume în mişcări totalitare le-au con-stituit lichidarea fracţiunilor, abolirea democraţiei interne de partid, şi astfel el transforma partidele comuniste naţionale în filiale, dirijate de Moscova” 36. 36 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 495.

29

Regimurile socialiste est-europene venite la putere în Europa după al doilea război mondial şi care într-o primă fază au purtat titulatura de democraţii populare au urmat întrutotul modelul leninist-stalinist. Înscriindu-se pe aceeaşi traiectorie a teoriei leninist-staliniste, ele au promovat o campanie de pro-fundă ostilitate faţă de ,,vechea orânduire”, pe care au încercat să o distrugă în totalitate (economic, social, politic, cultural). În mod concret, s-a trecut la anihilarea vechilor clase sociale, eliminarea tuturor duşmanilor reali sau potenţiali, a proprietăţii particulare, a pluralismului politic şi a tot ce însemna societa-tea de tip democrat-burgheză, considerată vinovată pentru toate relele existente. Scopul declarat al noilor regimuri poli-tice era acela de a construi o societate nouă, înzestrată cu toate virtuţile şi speranţele unei lumi mai bune şi mai drepte, o lume a egalităţii, a înlăturării ,,exploatării omului de către om”, a oricărei forme de constrângere şi reprimare.

În mod concret, din punct de vedere politic România a fost subordonată U.R.S.S. prin impunerea regimului de tip so-vietic, obiectiv realizat începând din 1945. Transformarea po-litică a ţării s-a produs treptat, prin acapararea de către comu-nişti a principalelor pârghii de conducere ale statului şi prin înlăturarea „claselor exploatatoare”, a elitelor politice şi mili-tare ale ţării37. Principalele instituţii sunt copiate sau transfor-mate după tiparul sovietic. Politica generală a statului român este una de inspiraţie sovietică. Şi în România, ca şi în cele-lalte state din Europa de Răsărit, s-a instituit un sistem nou de guvernare, bazat pe coerciţie şi represiune.

Urmând, aşadar, modelul stalinist, aparatul represiv din România a constituit un instrument important al puterii, o componentă de bază a regimului democrat-popular şi socia list/comunist. Represiunea avea să devină un instrument politic generalizat, teroarea devenind funcţie a puterii politice şi poli-tică de stat38.

Constituţia din 1948 şi apoi cea din 1952 au con sfinţit acest lucru. Constituţia din 1952, considerată a fi ,,Constituţia

37 Ion Ciupercă, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, partea I, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 255.38 Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi Comunismul. O istorie ilustrată, Editura Corint, Bucureşti, 2010, p. 115.

30

totalei aserviri” a României faţă de Uniunea Sovi etică39, consemna în acest sens: „Republica Populară Română a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţa popo rului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare, condusă de par tidul comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de demo craţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzu inţelor maselor populare din România”40 . În consecinţă, comu niştii români au aplicat dogma leninist-stalinistă şi au promovat acelaşi tip de construcţie instituţională, bazată pe represiune.

Represiunea în regimurile comuniste a avut intensităţi diferite, fiind determinată de factori interni sau externi. Se poate observa că represiunea a avut o mai mare intensitate în perioada de început a regimurilor, atunci când acestea încercau să-şi consolideze puterea. De asemenea, intensitatea represiu-nii a fost mult mai puternică în timpul vieţii lui Stalin, regimu-rile democrat-populare din Europa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est, cu excepţia Iugoslaviei, urmând cu fidelitate modelul stalinist. Mai pot fi invocaţi şi alţi factori, ca de pildă opoziţia societăţii faţă de puterea totalitară, dar şi raporturile dintre cele două sisteme politice, capitalist şi comunist, momentele de criză determinând la rândul lor amploarea represiunii.

39 Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României. 1859-1991. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 113.40 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constiuţiile Române. Texte. Note. Prezentare comparativă. Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 141-152.

31

II. REPRESIUNEA ÎN REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA

România a urmat, în mare, aceeaşi cale spre regimul totalitar de tip stalinist, ca şi celelalte ţări aşa zise democrat-po pulare. A existat mai întâi o perioadă de tranziţie, începută în vara lui 1944 şi încheiată în decembrie 1947, când prin Legea nr. 363/1947 a fost abolită monarhia şi proclamată Republica Populară Română, ,,stat popular, unde întreaga putere de stat emană de la popor şi pentru popor”41. După această fază tranzi-torie se instituia, începând cu 1948, regimul stalinist în toate componentele sale. Politica generală a statului român de vine una de inspiraţie sovietică. Ea a fost impusă românilor, în special, prin mijloace de constrângere, dar şi prin intermediul celor care s-au raliat noului regim din diferite motive.

Din punct de vedere al durităţii fenomenului represiv, academicianul Dinu C. Giurescu consideră că în România au existat câteva etape42.

Cea dintâi s-a manifestat începând cu anul 1947, atunci când au loc primele arestări în masă ale oponenţilor poli tici, în special membri ai Partidului National Ţărănesc (Iuliu Maniu), ai Partidului Naţional Liberal (Constantin/Dinu I.C. Brătianu) şi ai Partidului So cial-Democrat Independent (Constantin Titel- Petrescu). Nu mai puţin de 315 membri ai partidelor opozante au fost arestaţi la 20 martie 1947, pentru ca în următoarele şase luni să urmeze alţi 60043. În scurt timp, cele trei partide menţio nate aveau să fie interzise sau obligate să se autodizolve (1947-1948).

41 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, ediţia a III-a, Editura Pentru Literatura Politică, 1953, p.184.42 Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit, p. 115.43 Dennis Deletant, ,,Securitatea şi statul poliţienesc” în România (1948-1989). Studiu introductiv, p. 27, în Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securiăţii în documente, 1948-1989. Editura Polirom, Iaşi, 2002.

32

Perioada anilor 1948-1953 s-a caracterizat printr-o am plă activitate represivă şi de impunere a sistemului sovietic în toate domeniile vieţii sociale şi de stat. Asistăm la fenomenul represiunii ge neralizate sau de maximă represiune, în formele cele mai brutale, cu sute de mii de arestări si deportări. Această perioadă a reprezentat una dintre cele mai dramatice pagini din istoria României, afirmaţia fiind valabilă şi în cazul altor state aflate sub dominaţia sovietică.

Între anii 1954-1957 a urmat o perioadă de oarecare re-laxare, explicabilă în principal prin moartea lui Stalin (martie 1953).

Anii 1958-1962 au marcat a doua fază a represiunii, în-dreptată îndeo sebi împotriva intelectualităţii şi a ţărănimii. Tot în acest interval a fost introdusă pedeapsa cu moartea şi pen tru delictele economice ce depăşeau o anumită valoare a pagube lor.

A urmat o nouă perioadă de relaxare a regimului (1962-1964), marcată prin graţierea tuturor deţinuţilor politici, în număr de 14.056.

Între anii 1965-1968 are loc procesul de reorganizare a sistemului represiv. Mimând o liberalizare strict controlată, Nicolae Ceauşescu şi-a subordonat, prin intermediul activiştilor de partid devotaţi, instituţiile represive.

În fine, în perioada anilor 1968-1989, când regimul dă dea senzaţia stabilităţii şi solidităţii, avem de-a face cu aşa-numitul regim al supravegherii generale preventive, cu o schimbare evidentă a metodelor folosite până la mijlocul anilor ’60.

În România, sistemul represiv s-a manifestat într-un re-gistru extrem de larg. El a cuprins legislaţia penală, securita-tea, trupele de securitate, miliţia, organele judecătoreşti, peni-tenciarele. Responsabilii comunişti români şi-au redactat pro-pria legislaţie penală, adaptată intereselor noului regim politic, cel al partidului-stat, cu un pronunţat caracter de clasă.

Faza pregătitoare a avut loc încă din anii 1945-194644 şi a fost coordonată de ministrul justiţiei din guvernul Groza, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, cel care practic a subordonat Justiţia factorului politic. Primele acţiuni represive au constat în arestarea şi anchetarea celor care au guvernat în perioada antonesciană. Valurile de arestări au continuat prin reţinerea 44 La 30 martie 1945 era adoptată ,,Legea pentru purificarea administraţiilor de stat”, care prevedea criteriile şi motivele epurărilor, dar şi constituirea unor ,,lagăre speciale” pentru muncă obligatorie a salariaţilor epuraţi.

33

celor care erau consideraţi ostili regimului. Pătrăşcanu a fost cel care a înfiinţat o nouă instanţă de judecată, cea a Tribuna-lului Poporului, a introdus în justiţie categoria acuzatorilor publici, a transferat către Curţile Marţiale cauzele privind infracţiunile săvârşite de civili.

La iniţiativa şi cu susţinerea lui, Adunarea Deputaţilor a votat, la 28 noiembrie 1947, Legea pentru organizarea jude-cătorească, care suprima inamovibilitatea magistraţilor şi in-troducea ,,asesorii populari” în alcătuirea instanţelor de jude cată penală (ulterior şi civilă). Asesorii erau selectaţi dintre elemen-tele de încredere şi aveau drept de vot. Prin această lege, prin întreaga legislaţie de altfel, cât şi prin cele trei Con stituţii (1948, 1952 şi 1965), adoptate în perioada socia list/ comunistă, Justiţia a fost deposedată de toate prerogativele care o făceau a deţine funcţia de putere în stat, ea devenind simplu executant al puterii politice. În acelaşi timp, legislaţia penală democrat-populară nu recunoştea prezumţia de nevino văţie. Cel ce era arestat, în mod automat însemna că este şi vi novat.

Legiuitorul şi-a acordat libertatea de acţiune în legislaţia penală, prin modificarea Codului Penal (Decret nr. 187 din 30 aprilie 1949, publicat în „Buletinul Oficial”), prin care era completat articolul 1 din Dispoziţiile Generale. Astfel, oricine putea fi condamnat pentru fapte care, atunci când s-au produs, erau permise de lege şi nu constituiau un delict. De altfel, Co-dul Penal, publicat în anul 1948, modificat după conceptele şi reglementările legislaţiei sovietice şi Legea nr. 16 din 1949, privitoare la crimele contra securităţii statului, au constituit, pentru această perioadă, instrumentele juridice cel mai des fo-losite în tribunalele militare şi civile din România comunistă, ca arme ale ,,luptei de clasă”45. Legea din 13 ianuarie 1949, amintită mai sus, introducea pedeapsa cu moartea atât pentru delicte politice, cât şi pentru delicte economice.

Caracterul de clasă al sistemului juridic reiese şi din arti-colul 1 al Codului Penal, din 1 iunie 195846. Conform acestuia erau considerate „periculoase” pentru „ordinea de drept” din

45 Marius Oprea, op. cit, p. 24.46 Codul Penal. Text oficial cu modificările până la date de de 1 iunie 1958, urmat de o anexă de legi penale speciale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p.21-22.

34

Republica Populară Română „orice acţiuni sau omisiuni care aduc atingere structurii economice, sociale, politice ori sigu-ranţei R.P.R. sau tulbură ordinea de drept statornicită de po-por, în frunte cu clasa muncitoare”. Această formulare atât de imprecisă făcea ca orice manifestare neconvenabilă regimului să fie clasificată drept „periculoasă” şi incriminată ca atare. O altă caracteristică este dată de pedepsele excesive pentru de-licte care nu erau clar definite.

Corpul avocaţilor era şi el restructurat din temelii. În primăvara anului 1948, barourile de avocaţi erau desfiinţate. În locul lor erau create colegiile de avocaţi, conduse de avocaţi comunişti şi în care intrau doar cei favorabili regimului. Nu-mărul acestora a scăzut dramatic. De exemplu, în Bucureşti numărul avocaţilor cu drept de a profesa s-a redus de la 12.000 la 2.00047.

În baza acestei legislaţii, cu profundul ei caracter de clasă, mii de persoane au fost arestate pentru simplul fapt că au aparţinut partidelor politice istorice, au îndeplinit funcţii în aparatul de stat interbelic sau au făcut parte din vechile orga-nisme represive – militari, persoane considerate reacţionare etc. Vechea elită politică, culturală, economică, militară româ-nească avea să fie decapitată.

Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţi fruntaşi ai Partidului Naţional-Ţărănesc sunt arestaţi în urma unei înscenări, iar par-tidul a fost scos în afara legii. Într-un proces spectacol, regizat de puterea comunistă şi puternic mediatizat în scop propagan-distic, cei doi sunt condamnaţi la temniţă grea pe viaţă, iar principalii lor colaboratori la ani grei de închisoare. A urmat arestarea altor membri ai partidului şi condamnarea lor. În anii 1948 şi 1949 a fost arestată întreaga elită a conducerii Parti-dului Social-Democrat Independent în frunte cu preşedintele său, vechiul militant social-democrat Constantin Titel- Pe trescu. Între anii 1948-1952 au fost arestaţi mii de membri ai fostelor partide istorice, foşti membri sau simpatizanţi ai Miş cării Legionare. De furia noilor autorităţi n-au scăpat nici tine rii, numeroşi studenţi şi elevi fiind arestaţi din diferite

47 Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Editura Polirom, Iaşi, 2008, p.178.

35

motive, uneori minore48. Concomitent, au fost declanşate procesele economice, în care erau implicaţi industriaşi, oameni de afa ceri etc. La sfârşitul lunii iulie 1948, printr-un ordin emis de Cabinetul Ministerului Afacerilor de Interne, s-a trecut la arestarea foştilor ofiţeri de poliţie.

În intervalul de timp 1948-1955, închisorile de extermi-nare au fost clasificate pe categorii, în funcţie de duritatea re-gimului de detenţie: Aiud, Gherla şi Jilava – categoria I; Arad, Caransebeş, Cluj, Craiova, Făgăraş, Galaţi, Constanţa, Ocnele Mari, Oradea, Braşov, Piteşti, Ploieşti, Tg. Ocna etc. – catego-ria a II-a a „penitenciarelor închise”, pentru deţinuţi „cu grad sporit de periculozitate“; Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Cluj, Brăila, Deva, Focşani, Rahova, Sibiu, Satu Mare, Sighet, Tg. Mureş etc. – categoria a III-a; Bârlad, Bistriţa, Caracal, Carei, Călăraşi, Codlea, Giurgiu, Făgăraş, Piatra Neamţ, Roman, Si ghet, Slatina, Tg. Jiu, Târgovişte, Tulcea, Turnu Severin etc. – categoria a IV-a49.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri (H.C.M.) din 13 ianuarie 1950 si Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950 al Prezidi-ului M.A.N., erau înfiinţate coloniile de muncă. Măsura era lu-ată „pentru reeducarea elementelor duşmănoase şi în vederea încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiunile democraţiei populare şi construirii socialismului...”. „Reeducarea” ţinea de la şase luni la doi ani, putând fi prelungită. Instrucţiunile M.A.I. din 3 aprilie 1950 cuprindeau şapte categorii de cetă-ţeni ce puteau fi trimişi în unităţile speciale de muncă. După unele evidenţe, pentru intervalul 1948-1964 numărul celor in-ternaţi în colonii se ridica la 21.855 de persoane (sau 22.077 pentru anii 1950-1964)50. Chiar dacă reglementările privind coloniile de muncă au fost abrogate, nu toate persoanele inter-nate au fost eliberate

Tot în acelaşi an, printr-o altă Hotărâre a Consiliului de Miniştri (nr. 1154/1950) se instituia regimul domiciliului obli-48 Pentru simplul motiv că frecventaseră Biblioteca franceză au fost arestaţi nu mai puţin de 300 de elevi şi studenţi.49 Dorin Dobrincu, Listele morţii. Deţinuţi politici decedaţi în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securităţii, 1945-1958. Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 15-16.50 Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., 122.

36

gatoriu. În baza acestei hotărâri, „Ministerul Afacerilor Interne putea, printr-o simplă decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi din orice localitate, a celor care prin manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunează construi-rii socialismului. Tuturor urma să li se stabilească domicilii obligatorii în orice localitate”. În consecinţă, între 1949 şi 1962 numărul persoanelor cu domiciliu obligatoriu a fost esti-mat la 60.000 (cifra care includea, probabil, şi membrii famili-ilor celor mutaţi obligatoriu). Împotriva măsurilor administra-tive de deportare sau internare nu exista nici o cale de atac, asemenea măsuri contravenind în mod direct prevederilor con-stituţionale (din 1948 şi 1952). Cu toate acestea, nici o instanţă nu putea invoca neconstituţionalitatea unor asemenea acte51. Numai între anii 1949-1960, în România au avut loc circa 134.000 de procese politice în care au fost judecate aproxima-tiv 550.000 de persoane care au primit peste 3.000.000 de ani de închisoare. Istoricul Marius Oprea avansează cifra de 651.087 de persoane închise, dintre care circa 20.000 de oa-meni au murit52. Din 1947-1948 şi până la mijlocul anilor `60, pe teritoriul României au existat aproximativ 206 centre de re-presiune-închisori, colonii de muncă forţată, centre de depor-tare, locuri de anchetă şi aziluri de psihiatrie53.

Biserica a fost la rândul ei supusă unui tratament represiv54 de epurare şi de subordonare. Statul comunist, profund ateu, încearcă să elimine din viaţa oamenilor latura religioasă, iar Bisericii nu i se mai recunoaşte valoarea culturală şi socială tradiţională. Biserica Ortodoxă, ca şi celelalte Biserici şi con-fesiuni, au fost aservite statului prin succesive epurări ale cle-rului, prin naţionalizarea proprietăţilor lor. Un număr conside-rabil de preoţi şi episcopi din rândul Bisericii Greco-Catolice au fost arestaţi, fiind acuzaţi, în primul rând, de spionaj în slujba Vaticanului. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Ro mână, 51 Ibidem.52 Cezar Avram, Roxana Radu, Regimuri politice comparate, Fascism, Nazism, Stalinism, Editura Aius Printed, Craiova, 2008, p.78.53 Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., p.131.54 Primele măsuri represive sunt adoptate încă de sfârşitul anului 1944, atunci când sunt arestaţi preoţii ce aderaseră la Mişcarea Legionară.

37

majoritară, politica Partidului Comunist s-a manifestat nu prin desfiinţarea ei, ci prin folosirea capitalului de care aceasta se bucura pentru a-şi legitima acţiunile întreprinse.

Anul 1948, an în care a fost adoptată noua Lege a Cul-telor, s-a dovedit crucial pentru această instituţie. Instaurarea definitiva a sistemului totalitar a transformat Biserica într-o instituţie marginalizată, ,,tolerată”, aflată sub un control per-manent exercitat asupra credincioşilor, prin aşa-numiţii „in-spectori de culte” din cadrul Ministerului Cultelor, mai târziu al Departamentului Cultelor, care supravegheau instituţiile bi-sericeşti. Alegerea Patriarhului, a majorităţii membrilor Sfân-tului Sinod, a Consiliului Naţional al Bisericii, ca şi a admi-nistraţiei patriarhale se făcea doar cu avizul partidului-stat.

La 19 iulie 1948 s-a produs abrogarea Concordatului în cheiat între România şi Sfântul Scaun la 10 mai 1927 şi ratifi-cat prin Legea din l0 iunie 1929. Decretul era semnat de minis-trul Cultelor de atunci, Stanciu Stoian, de Constantin I. Parhon si Emil Popa, dar şi de ministrul Afacerilor Externe, Ana Pau-ker şi de ministrul Justiţiei, Avram Bunaciu. Concordatul in-comoda nu numai din punct de vedere politic, dar şi economic. Unirea cu Roma era catalogată de liderii comunişti ca „antina-ţională şi antiistorică“, întrucât rupsese unitatea poporului ro-mân. În baza noii legi, la 1 octombrie 1948, la Cluj, a fost con-vocat un congres destinat readucerii românilor greco-catolici „la sânul Bisericii Mamă”. Cu acest prilej, 38 de delegaţi şi 423 de preoţi au semnat un act care confirma trecerea lor la ortodoxism, din care cauză au fost excomunicaţi imediat din Biserica Greco-Catolică. Regimul comunist a reacţionat dur şi, la 8 noiembrie 1948, au fost arestaţi numeroşi preoţi uniţi, iar cei patru episcopi greco-catolici au fost înlăturati din scaunele lor episcopale. De-a lungul întregii perioade comuniste, strategia faţă de Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Catolică, a fost la fel ca şi faţă de Biserica Ortodoxă şi a constat nu în a le desfiinţa, ci în a le controla şi manipula, urmărind înlocuirea controlului Vaticanului prin controlul statului.

O altă componentă importantă a politicii regimului co-munist de-a lungul întregii sale existenţe a constituit-o şi obtu-rarea comunicării dintre cultura românească şi cea europeană. Lichidarea treptată a presei de opoziţie, a manifestărilor cultu-

38

rale „burgheze”, monopolizarea culturii române de către Aso-ciaţia Română de Strângere a Legăturilor cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.), intensa acţiune de rusificare prin crearea editurii şi a librăriei Cartea Rusă (1946), a Institutului de Studii Româno-Sovietice (1947), a Institutului de Limba Rusă au fost doar câteva dintre direcţiile controlului exercitat de noua putere în domeniul cultural.

Un episod de-a dreptul dramatic în cadrul acestui feno-men al represiunii din primii ani ai construcţiei socialiste l-a constituit procesul deposedării ţărănimii de pământ şi înfiinţa-rea gospodăriilor agricole colective în cadrul aşa numitului proces al ,,transformării socialiste a agriculturii”55. România a implementat, alături de Albania, cea mai radicală campanie de colectivizare, organizând o agricultură hipercentralizată. Pro-prietatea individuală în agricultură a fost desfiinţată aproape în întregime, iar ţăranii au fost forţaţi să lucreze în sectorul coo-peratist. Din punct de vedere instituţional, s-a recurs la intro-ducerea structurilor cooperatiste de tip sovietic. Procesul s-a dovedit însă extrem de dificil, în special datorită opoziţiei în-verşunate a ţărănimii. Gheorghe Gheorghiu-Dej afirma într-un discurs ţinut în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 30 noiembrie 1961, prin care se anunţa încheierea procesului de colectivi-zare, că în răstimpul scurs din 1949 şi până la acea dată nu mai puţin de 80 000 de ţărani, ,,în majoritatea lor ţărani muncitori, au fost trimişi în judecată”, iar dintre ei ,,peste 30 000 au fost judecaţi în procese publice”56. Colectivizarea a fost încheiată oficial în aprilie 1962, cu toate că procesul de asimilare şi în-grădire a proprietăţii ţărăneşti a continuat şi în anii următori. La sesiunea Marii Adunări Naţionale din 27-28 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej anunţa încheierea „transformării socialiste a agriculturii”.

Perioada 1953-1958, ce a urmat morţii lui Stalin şi care a fost văzută de unii istorici57 ca o perioadă de criză a ,,lumii

55 Raport la şedinţa plenară a C.C al P.C.R. din 3-5 martie 1949, în Gheorghe Gheorghiu-Dej, op.cit., p. 259-328.56 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi Cuvântări, iunie 1961- decembrie 1962, vol. 3, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 206.57 Vezi, de exemplu, în acest sens, Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace (1945-1993), vol.2, Editura ALL

39

socialiste”, s-a remarcat printr-o serie de revolte şi contestări ale modelului stalinist de interpretare a marxismului. Este pe-rioada în care stalinismul este contestat, atât la nivel de doc-trină, cât şi de practică revoluţionară, prin promovarea destali-nizării şi ,,dezgheţului”, dar şi prin greve, demonstraţii sau chiar adevărate revoluţii, cum s-a întâmplat în Ungaria.

Procesul este mai puţin vizibil în România, liderii de la Bucureşti rămânând solidari în jurul şefului de necontestat, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a ideii de consolidare a regimului. Totuşi, Gheorghiu-Dej, cu foarte mare prudenţă, începe să promoveze o politică menită să lărgească baza populară a re-gimului. În acest sens, obţine retragerea trupelor sovietice din ţară şi iniţiază o timidă relaxare în plan cultural. Totodată, el a sprijinit intervenţia sovietică în Ungaria. Partidul nu a renunţat întru totul la ,,vigilenţa” (era unul dintre cuvintele des folosite de către liderii comunişti) revoluţionară. În această perioadă, de relativă relaxare (1954-1957) au fost arestate 6 211 per-soane pentru ,,activităţi împotriva securităţii statului”. În de-cembrie 1957, o statistică a Ministerului Afacerilor de Interne menţiona un număr de 323 207 de ,,elemente duşmănoase pentru care se deţinea material compromiţător”, iar în anul 1958 erau anchetaţi 47.643 de suspecţi58.

Faza a doua a puternicei represiuni din perioada Dej, deşi nu la fel de violentă ca cea din primii ani ai regimului ,,democrat popular”, poate fi încadrată între anii 1958-1962. Ea a fost marcată de existenţa anumitor factori: retragerea tru-pelor sovietice care oferea o garanţie regimului; ecourile re-voltei maghiare; eventualele consecinţe ale măsurilor de libe-ralizare, desigur controlate, din Iugoslavia. Cel mai important motiv, însă, a fost noul asalt al puterii asupra ţărănimii, în urma declanşării ultimului val al colectivizării.

Pe măsură ce regimul comunist îşi consolidase poziţia, iar controlul devenise aproape total, conducerea ţării recurge la unele măsuri de clemenţă. Începând cu 1954-1955 (în câteva cazuri izolate) dar, mai ales din 1960, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici. În ultimii trei ani ai conducerii lui Dej au

Bucureşti, 1998, p. 396-400.58 Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., p.130.

40

fost eliberaţi 12 682 (90,2%) din totalul de 14 065 deţinuţi po-litici59 care mai aveau pedepse de ispăşit.

De fapt, la începutul deceniului şapte asistăm la aşa nu mitul proces de ,,naţionalizare” a comunismului, proces ce s-a manifestat printr-o oarecare politică de emancipare faţă de Moscova şi de modelul sovietic, dar şi printr-o ,,liberalizare” internă.

Începând cu 1965 şi până în 1989 conducerea de partid şi de stat a fost gestionată de Nicolae Ceauşescu. Noul lider de la Bucureşti ,,moştenea” de la predecesorul său un regim bine consolidat, o ţară cu o independenţă relativă faţă de Moscova, dar şi cu o deschidere spre colaborarea cu Occidentul; s-a creat iluzia că, odată consolidată puterea şi ,,duşmanii poporului anihilaţi”, regimul se va schimba şi va urma calea de dezvol-tare iugoslavă (destalinizare, liberalizare politică şi ideologică, deschidere faţă de Occident). Într-o primă fază, mai precis până în 1971, părea că lucrurile chiar aşa şi stăteau.

Un prim semnal în acest sens ar putea fi considerat adoptarea unei noi Constituţii în 1965, rămasă în vigoare, cu modificările din 1968 şi 1974, până la căderea regimului. Noua Constituţie apărea, cel puţin la nivel teoretic, mult mai elaborată, dar şi mai liberală decât Constituţia de tip stalinist din 1952. Constatând victoria „deplină şi definitivă a socialis-mului”, se arăta în Constituţia din 1965, dar şi încheierea peri-oadei de trecere de la capitalism la socialism, se schimba de-numirea ţării din Republica Populară Română în Republica Socialistă România (R.S.R.)60. Partidul, la rândul său, îşi modi-fica denumirea revenind la vechea titulatură, Partidul Comunist Român (P.C.R.), iar în locul funcţiei de prim-secre tar al C.C. al P.M.R. a fost instituită aceea de secretar general al C.C. al P.C.R., dovadă a schimbărilor structurale survenite în partid.

La o examinare mai atentă, însă, se poate lesne observa că aceasta a rămas o Constituţie tipic totalitară, cu toate falsele pretenţii de democratizare, din moment ce se stipula chiar în 59 Ibidem, p. 132. Vezi şi Mircea Suciu, Robert Levy, Laurenţiu Panaite, MAI şi Securitatea: date şi documente inedite, p. 61-64, în Dosarele Istoriei, An I, nr. 5/1996, p.47-64.60 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, op. cit., p.165-189.

41

articolul 3 că „în R.S.R. forţa politică conducătoare a întregii so cietăţi este P.C.R.”, iar membrii P.C.R. reprezentau o grupă privi legiată de cetăţeni, desemnaţi ca fiind „cei mai avansaţi şi mai conştienţi ai societăţii”61. Recrutarea lor se făcea nu pe criterii de valoare şi competenţă, ci pe adeziune şi oportunism. În pri vinţa drepturilor şi îndatoririlor s-a remarcat că enunţarea lor avea doar un rol propagandistic. Marcând momentul de sepa rare în timpul regimului comunist între perioada de început şi „epoca de aur” ceauşistă, Constituţia din 1965 a supralicitat rolul dreptului şi legislaţiei ca instrument de transformare a realităţii sociale şi, în dorinţa de a legaliza regimul comunist, i-a atribuit o funcţie instrumentală de menţinere şi consolidare a puterii partidului şi de subordonare necondiţionată a indivizi-lor faţă de statul socialist. Această politică a creat o adevărată inflaţie legislativă în perioada 1965-1989, care a produs ne-numărate modificări constituţionale, cu efecte asupra exercită-rii puterii totalitare şi asupra drepturilor cetăţeneşti. În 1968, în decembrie, de exemplu, se introduce printre atribuţiile consili-ilor populare şi aceea de alegere şi revocare a judecătorilor, procurorului-şef al judeţului, menţinându-se principiul eligibi-lităţii judecătorilor şi asesorilor.

În scurt timp, însă, s-a dovedit că liberalismul promovat de Ceauşescu la începutul puterii sale nu a fost altceva decât un demers politic mimat, având drept scop înşelarea opiniei publice. Aparatul represiv, chiar dacă trecuse şi avea să mai treacă prin mai multe transformări, a rămas, în continuare, unul dintre pilonii centrali ai ,,orânduirii” socialiste. Este foarte adevărat că arestările în masă încetaseră, la fel şi reţine rile arbitrare sau înscenările judiciare, iar deţinuţii politici fu seseră eliberaţi. Totuşi, aria de supraveghere a rămas foarte largă, iar represiunea a rămas tot timpul prezentă atât cât a funcţionat regimul socialist/comunist în România.

Aparatul represiv a trecut la o fază superioară a evoluţiei sale, şi-a per fecţionat metodele şi mijloacele de acţiune folosindu-se de forme mai subtile, precum cea a supravegherii informative. Noua tehnică a constat, în principal, într-o supra-veghere ,,discretă” a persoanelor sau grupurilor de persoane

61 Ibidem, p.169.

42

ostile re gimului şi atenţionarea lor, uneori prin punerea în dezbatere publică şi menţinerea acestora sub control. Iată doar câteva exemple ale acestei tehnici de urmărire camuflată. Între 1 ia nuarie 1967 şi 31 mai 1968, un număr de 353.590 de locuitori din mediul rural s-au aflat sub o atentă observare cu ajutorul a 30.459 de informatori. Cei care reprezentau un risc mai mare, a fost vorba de 1.736 de persoane, au fost avertizaţi, 86 au fost demascaţi (în dezbateri publice), în timp ce 81 de persoane au fost arestate62.

Codul penal din 1968 reflecta concepţia totalitară a sta-tului comunist prin încriminarea şi sancţionarea faptelor anti-sociale în raport cu valorile şi relaţiile socialiste (patria, statul, partidul, poporul, proprietatea de stat si cooperatistă) şi trece-rea în plan secundar a drepturilor individuale.

Libertăţile fundamentale ale omului au fost încălcate printr-o serie de reglementări referitoare la organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat sau prin organizarea pro ducţiei şi a muncii în agricultură, context prin care se impu neau criterii discriminatorii privind încadrarea şi promovarea în muncă a personalului din „unităţile socialiste”63.

Cu toate că nu mai avem de-a face cu acţiuni brutale şi violente vizibile, represiunea regimului totalitar se realizează mai subtil, prin teroarea generalizată şi probabilitatea de a fi suspicionat ca „duşman al poporului”. De asemenea, posibili-tatea de exprimare liberă prin presă era strict limitată şi con-trolată, adică inexistentă.

În scurt timp, regimul ceauşist a trecut de la firavele mă suri de liberalizare la cultul personalităţii. Regimul patronat de Ceauşescu a căpătat, în special din a doua parte a anilor ‘70, vizibile trăsături staliniste. Cu cât reuşea să concentreze mai mult puterea în propriile mâini, cu atât regimul a căpătat tră-săturile unui stat poliţienesc, în care poliţia politică a devenit cel mai important instrument de guvernare. Ceauşescu a reuşit să instaureze un regim de teroare politică, al cărui instrument omnipotent a fost Securitatea, devenită un adevărat stat în stat, total credincioasă dictatorului.62 Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., p. 136.63 Legea nr. 3/1974 privind regimul presei în RSR în ,,Buletinul Oficial” nr. 48/1974.

43

Realizarea unui bilanţ al victimelor regimului comunist în România, ca de altfel pentru întregul sistem comunist mon-dial, este foarte greu de făcut, în primul rând din cauza lipsei bazei documentare. Există cifre diferite de la sursă la sursă, de la perioadă la perioadă. Astfel, fostul ministru de interne co munist între 1945 şi 1952, Teohari Georgescu, a fost pus să răspundă în faţa tovarăşilor săi care îl acuzau de ,,o atitudine lipsită de ură de clasă, capitulardă faţă de elementele capita-liste, moşiereşti, fasciste” în următorii termeni; ,,Lipsa de ură de clasă, capitulare în faţa duşmanului de clasă, aceasta nu… De la 6 martie 1945 pană la 26 mai 1952... în cei şapte ani, peste 100.000 de bandiţi au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că au uneltit împotriva regimului nostru...”64.

Stelian Tănase vorbeşte despre 81.592 de victime în in-tervalul 1954-195865, iar Gheorghe Boldur-Lăţescu avansează pentru anii 1948-1964, cifra de 1.131.000 de victime, cu o rată a mortalităţii de 30%66.

Academicianul Dinu C. Giurescu a conchis, pe baza sur selor pe care le-a consultat, că în intervalul 1948-1962 au fost 394 216 deţinuţi şi deportaţi politici67. Marius Oprea estimează că numărul celor care au luat drumul închisorilor, al lagărelor de muncă sau au primit domiciliu forţat în anii în care Teohari Georgescu şi Alexandru Drăghici au condus aparatul de repre siune a fost cuprins între 4-500 000 de persoane68

La nivel mondial se estimează că în U.R.S.S. şi în ţările satelit, din 1917 până în 1991, comunismul a făcut aproxima-tiv 100.000.000 de victime69, iar după alţi autori aproximativ

64 Marius Oprea, Pagini din copilăria Securităţii române, p.38, în Dosarele Istoriei, An.I, nr.5, p. 34-38.65 Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p.158.66 Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p.15-20.67 Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, op.cit., p. 139.68 Marius Oprea, Dosarele Istoriei, An.I, nr.5, p. 46.69 Gheorghe Buzatu, Cuvânt înainte, p. 7, în Crimele lui Stalin. Raportul Secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Studiu introductiv, note şi glosar de Vladimir Zodian şi Gheorghe Neacşu. Ediţe îngrijită de Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1998.

44

150.000.00070. Cercetări mai recente au arătat, de asemenea, că în perioada august 1937 – noiembrie 1938, deci în timpul Marii Terori, au avut loc, în medie, 1.600 de execuţii pe zi71.

70 Ibidem, p.8, nota 10.71 Florin Constantiniu, ,,Cuvânt înainte”, p.7, în Adam B. Ulam, Bolşevicii. Triumful comunismului în Rusia. O istorie intelectuală şi politică, Edirura Corint, Bucureşti, 2009, p.7.

45

III. INSTITUŢIILE REPRESIUNII ÎN REGIMUL COMUNIST

DIN ROMÂNIA

În cadrul sistemului represiv din statele comuniste euro pene postbelice, Poliţia Politică a fost unul dintre pilonii cen trali de susţinere ai acestor regimuri politice. Securitatea Popo rului din România, cum era numită la început, a fost o copie fidelă a instituţiei-mamă din U.R.S.S. (Comisia panrusă extraor dinară pentru represiunea împotriva contrarevoluţiei, speculei şi sabotajului, prescurtat C.E.K.A.*), creată la 21 decembrie 1917, prototip şi arhetip al tuturor celorlalte poliţii politice din ţările Europei Central-Răsăritene şi de Est intrate sub domina ţie sovietică după al doilea război mondial. Aflată în serviciul unui regim impus de ocupantul sovietic şi respins de marea majoritate a poporului român, poliţia politică a devenit princi palul susţinător al puterii comuniste, dar şi instrumentul capital al represiunii şi al intimidării opozanţilor.

*Felix Dzerjinski este cel care a pus bazele acestei temute instituţii. În 1922 era înlocuită de G.P.U. (Direcţia Politică de Stat), condusă de Viaceslav Menjinski din 1923 până în 1934. G.P.U. a creat la 25 aprilie 1930 Direcţia Generală a Lagărelor, mai cunoscută sub numele de Gulag, ce avea în grijă formarea sistemului concentraţionar. În 1934, G.P.U. era integrat în N.K.V.D. (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne – în 1941 avea cca. o jumătate de milion de agenţi). N.K.V.D.-ul a fost condus de Genrikh Jogoda din 1934 până în 1936, de Nikolai Ejov, din 1936 până în 1938 şi de Lavrentiy Beria până în 1946. În 1943, N.K.V.D. pierde controlul asupra spionajului, preluat de N.K.G.B., care, în 1946 avea 115 000 de membri, dintre care 60 000 doar pentru departamentul de spionaj, S.M.E.R.Ş. – iniţialele în rusă pentru ,,moarte spionilor”. În aprilie 1946, N.K.V.D. devine M.D.V. (Ministerul Afacerilor Interne), care se transformă într-o clasică structură poliţienească. Tot în 1946, N.K.G.B. devine M.G.B. (Comitetul Securităţii Statului), ce dă naştere, în 1954, K.G.B.-ului, (Comitetul Securităţii Statului), denumire păstrată până în 1991. Din 1920 această instituţie a dispus şi de o secţie de spionaj (I.N.O., până în 1941, I.N.U. sau Direcţia Unu din 1941 până în 1947). Din 1947 până în 1951, principalele funcţii de informaţii au fost preluate de aşa numitul Komitet Informaţii - K.I.. Între 1952 şi 1991 informaţiile externe au fost conduse de Direcţia Generală Unu.

46

Nucleul viitoarei poliţii politice din România, mai cu-noscută sub temutul nume de Securitate, a funcţionat iniţial sub titulatura de Secţia a II-a Informaţii şi Contrainformaţii, în cadrul Formaţiunilor de Luptă Patriotică (F.L.P.), organizaţie paramilitară comunistă constituită pe formula trupelor de şoc în vederea răsturnării regimului antonescian. Iniţiatorul acestui organism a fost conducătorul F.L.P., fostul ofiţer al armatei regale şi devenit între timp, după ce dezertase şi fugise în U.R.S.S., specialistul numărul unu în probleme militare al parti dului comunist, Emil Bodnăraş. Acesta a înfiinţat la începutul anului 1944 nucleul viitoarei Securităţi – prima formă de or ganizare a unei poliţii politice în România.

Sub directa îndrumare a lui Kavtaradze, ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti, şi a generalilor Saharovski şi Semiceastînîi, reprezentanţi ai N.K.V.D.-ului în România, a fost constituită Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), în structura Ministerului Afacerilor Interne. Oficial, ea a luat fiinţă la 28 august 1948, prin Decretul nr. 221 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Scopul acestei instituţii, se afirma în decretul de constituire, era acela de apărare a ,,cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior”72. ,,Corect aplicat, «Securitatea» – sublinia Dennis Deletant – era termenul prescurtat denumind instituţia care a supravegheat vieţile românilor pe întreaga perioadă a regimu-lui comunist”73. Iniţial, Direcţia Generală a Securităţii Poporu-lui a avut 10 direcţii centrale şi 13 regionale. Tocmai datorită rolului extrem de important pe care l-a avut în menţinerea re-gimului comunist, această instituţie a fost reorganizată în mai multe rânduri. Astfel, din 1952 se constituia chiar un Minister al Securităţii Statului (ce includea şi D.G.S.P.), independent de Ministerul de Interne, iar în anul următor Ministerul Securităţii Statului s-a suprapus peste Ministerul de Interne. O nouă reor-ganizare s-a produs în 1956, atunci când Ministerul de Interne era structurat pe două Departamente: Departamentul Securită-ţii şi Departamentul Internelor. Ultima organizare a poliţiei

72 Mircea Suciu, Robert Levy, Laurenţiu Panaite, op.cit., p.47.73 Dennis Deletant, Dosarele Istoriei, An I, nr.5, p. 25.

47

politice a avut loc în 1978. Principala instituţie a represiunii comuniste a avut rolul de a menţine la putere partidul unic, fi-ind controlată şi dirijată de acesta. Contrar aşteptărilor, numă-rul celor care lucrau în această instituţie nu era foarte mare, dar statutul său special o făcea de temut. În 1950, deci la doi ani de la înfiinţarea D.G.S.P., numărul angajaţilor ajungea la aproape 5.000, pentru ca în 1989 numărul acestora să fie de 14.259 (conform fostului director al nou înfiinţatului Serviciu Român de Informaţii – S.R.I. din 1990, Virgil Măgureanu)74.

Nu este lipsit de importanţă a se sublinia că primii con-ducători ai Securităţii au fost agenţi ai serviciului special sovi-etic. Primul Director General al noii instituţii a fost Pintilie Gheorghe, în grad de general locotenent de securitate, pe nu-mele său adevărat Pantelei Bodnarenko, de origine ucrainean, fost agent N.K.V.D. În calitatea pe care a avut-o, el s-a făcut vinovat, în mod direct, de arestarea, internarea în lagăre şi de-portarea a nu mai puţin de 40.000 de persoane, de rele trata-mente aplicate deţinuţilor, dar şi de participare directă la crime75. Adjuncţii lui Bodnarenko/Pintilie au fost Alexandru Nikolski, nume real Boris Grűnbergher-Braunstein, general maior, numit sub director general, Vladimir Mazuru, nume adevărat Mazurov, general maior – subdirector general, Mişu Dulgheru (Dulbergher), colonel.

Pe plan extern, Securitatea a avut în componenţă, înce-pând cu 1951, o Direcţie de Informaţii Externe (prescurtat D.I.E.) care din octombrie 1978 până în 1989 s-a intitulat Centrul de Informaţii Externe (C.I.E.). Activitatea acesteia s-a caracterizat prin atentate, asasinate, şantaj, răpirea unor per-soane incomode etc.

Schimbările survenite la nivelul ierarhiei comuniste după anul 1965 au produs modificări şi în cadrul Securităţii. Dacă până în 1965-1968 Securitatea era ,,braţul înarmat al re-gimului ce lovea nemilos duşmanii partidului, a clasei munci-toare”, după această perioadă s-a promovat o politică insidi-oasă în care violenţa fizică, făţişă, a fost înlocuită cu metode mult mai elaborate, unde factorul psihologic a devenit priori-tar. În consecinţă, măsurile adoptate s-au înscris în politica ge-74 Ibidem, p.24.75 Marius Oprea, Bastionul Cruzimii, p. 48.

48

nerală de relativă destindere promovată de Ceauşescu în anii de început ai puterii sale. În cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 26-27 iunie 1967, s-au delimitat raporturile dintre partid şi se-curitate. Vasile Patilineţ a prezentat raportul intitulat ,,Unele probleme privind activitatea organelor de securitate”, în care se evidenţia faptul că partidul a exercitat un slab control asupra securităţii şi critica unele metode de lucru ale acesteia, respec-tiv abuzurile, încălcările de legalitate, anchete cu folosirea unor „mijloace nepermise”. Plenara hotăra schimbarea structu-rii organizatorice a Ministerului de Interne, prin înfiinţarea în cadrul ministerului a Departamentului Securităţii Statului, condus de un Consiliu al Securităţii Statului (C.S.S.) ,,răspun-zător în faţa partidului şi guvernului”76, inclus la rân dul său, în Ministerul de Interne. Ulterior, prin Hotărârea Con siliului de Miniştri nr. 2 585 din 25 octombrie 1967, trupele M.A.I. au fost împărţite în Trupe de Securitate şi Trupe de Pază. A fost constituit, de asemenea, Comandamentul Trupelor de Securitate (C.T.S.), subordonat C.S.S.77 La 13 februarie 1968, s-a procedat la o nouă schimbare.

Printr-o altă hotărâre a Consiliului de Miniştri, Consiliul Securităţii Statului – cu un director propriu, cu rangul de ministru şi cu funcţia de prim-adjunct al ministrului de Interne, un prim-vice-preşedinte si doi vicepreşedinţi (Infor-maţii Interne şi Informaţii Externe) – avea să fie compus din Direcţia Generală de Informaţii Interne, Direcţia Generală de Informaţii Externe, Direcţia Generală de Contraspionaj; Direcţia Tehnico-operativă; Direcţia a VIII-a (Securitatea personală a conducerii de partid); a IX-a (Filaj şi investigaţii); a X-a (Anchete penale); direcţiile Personal, În văţământ; Serviciul „B” (asigura contrainformativ aparatul de securitate); Serviciul „C” (evidenţa operativă); corpul de con silieri şi inspectori; cancelaria Consiliului Securităţii; coman damentul trupelor de securitate. În cadrul acestui proces de re definire 76 Dennis Deletant, Studiu introductiv, p.36, în Marius Oprea, Banalitatea răului...77 Florian Banu şi Liviu Ţăranu, Studiu introductiv, p.18, în Trupele de Securitate(1949-1989), Documente selectate şi editate de: Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu, Editura Nemira, Bucureşti, 2004.

49

a noilor ra porturi dintre Partid şi Securitate – Miliţie se înscrie şi adoptarea Hotărârii nr. 119 din 16 martie 1968 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de securitate şi miliţie. Anticipată de dezbaterile de la Plenara din iunie 1967, Hotărârea nr. 119 consfinţea poziţia de subordonare a Securităţii faţă de partid. Astfel, comitetele judeţene, munici-pale şi orăşeneşti de partid urmau să controleze şi să îndrume întreaga activitate desfăşurată de Securitate şi de Miliţie de la care primeau informaţii periodice. Mai apoi, la 4 aprilie 1968, prin Decretul nr. 295 Departamentul Securităţii Statului era desfiinţat, iar Consiliului Securităţii Statului era redefinit ca un „organ central al administraţiei de stat”, ce avea drept sarcină înfăptuirea politicii partidului şi statului în „domeniul apărării securităţii statului”. Conform articolului 2, Consiliul Securită ţii Statului era condus de C.C. al P.C.R. şi Consiliul de Mi niştri, iar la art. 3 se menţionau următoarele: „În îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Consi liul Securităţii Statului colaborează cu ministerele, celelalte organe ale administraţiei de stat şi se sprijină pe concursul larg al cetăţenilor şi colectivelor oame-nilor muncii”78.

Cele mai importante măsuri au fost luate începând cu a doua parte a anilor ‘70 şi în special în ultimul deceniu al ,,epocii Ceauşescu”. Evoluţia este explicabilă prin faptul că, pe măsură ce cultul personalităţii se accentua, instituţia tindea să devină practic un organism personal al dictatorului Ceauşescu.

În acest sens se înscrie şi creşterea efectivelor Direcţiei a V-a, ,,Securitate şi gardă”, iar cu timpul întreaga activitate a departamentului se concentra în jurul lui Nicolae Ceauşescu. După ce în 1974 Ceauşescu îşi adăuga o nouă funcţie – la şi aşa numeroasele pe care le avea pe line de partid şi de stat –, cea de preşedinte al Republicii Socialiste România, începând cu 1978 Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.) devenea în mod oficial o instituţie subordonată direct preşedintelui R.S.R.79. Tot atunci, în luna martie 1978, la conducerea institu-

78 Monica Grigore, Ceauşescu şi redefinirea raporturilor dintre partid şi Securitate (1967-1968), în Arhivele Securităţii, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 400-401.79 În 1989, Ceauşescu îndeplinea următoarele funcţii oficiale: preşedinte

50

ţiei era numit un fost muncitor turnător şi fost prim-se cretar al Comitetului Judeţean Buzău, Tudor Postelnicu. Acesta a rămas în funcţie până în 1987, când a fost numit Mi nistru de Interne, poziţie în care avea să-l găsească şi Revolu ţia Română din Decembrie 1989. Numirea unui activist al par tidului în fruntea Securităţii denotă, pe de o parte, deprofesio nalizarea acesteia, iar pe de altă parte, subordonarea instituţiei primului om în partid şi în stat. În acelaşi an, 1978, era înfiin ţat şi Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti (I.S.M.B.).

Pe măsură ce climatul economic şi social se deteriora, începând cu anii ’80 atenţia a revenit spre situaţia din interior. Aria de supraveghere se măreşte, chiar dacă metodele nu mai sunt la fel de dure ca cele din anii ’50. Teama însă a rămas, ea a fost permanentă, generată de acea psihoză a supravegherii continue pe care o simţeau la tot pasul românii.

La momentul 1989, Departamentul Securităţii Statului80 era condus de general-colonel Iulian Vlad, care avea şi rang de ministru secretar de stat în cadrul Ministerului de Interne. Ad juncţii săi erau: Aristotel Stamatoiu, general-locotenent, ce avea de asemenea rang de ministru adjunct în Ministerul de Interne; general-maior Gianu Bucurescu – cu grad de subse-cretar de stat MI şi general-maior Ştefan Alexie, de asemenea cu rang de subsecretar de stat MI. Departamentul era structurat în şase Direcţii/Directorate: • Direcţia I de Informaţii Interne era condusă de colo-nel Gheorghe Raţiu. Adjuncţi: colonel Ilie Merce, lo cotenent-colonel Gabriel Anastasiu şi locotenent-co lonel Elena Moca. • Direcţia a II-a de contraspionaj Economic, condusă de general-maior Emil Macri. Adjuncţi: colonel Vergiliu Ionescu, locotenent-colonel Constantin Stan şi loco tenent-colonel Claudiu Bucur.al R.S.R., secretar general al partidului, preşedinte al Frontului Unităţii şi Democraţiei Socialiste, preşedinte al Consiliului de Apărare, comandant suprem al Forţelor Armate, preşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale, preşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii, preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. In plus, promovând o adevărată politică dinastică, potrivit publicaţiei germane Stern, 36 de persoane din categoria rudelor, ocupau funcţii dintre cele mai importante pe linie de partid şi de stat. 80 Gino Rado, Departamentul Securităţii Statului în 1988-1989. Structură şi ,,plan de măsuri”, în ,,Caietele Revoluţiei”, nr. 1(3)/2006, p. 24-28.

51

• Direcţia a III-a de Contraspionaj, condusă de general Aurelian Mortoiu. Adjuncţi: colonel Filip Teodo rescu, locotenent-colonel Emil Rădulescu şi locote nent-colonel Gheorghe Diaconescu. • Direcţia a IV-a de Contraspionaj Militar, condusă de general-maior Vasile A. Gheorghe. Adjuncţi: colonel Radu Bălăşoiu, locotenent-colonel Mihai Uţă şi lo cotenent-colonel Dumitru Petanca. • Direcţia a V-a de Protecţie şi Pază a Conducerii PCR, condusă de general-maior Marin Neagoe. • Direcţia a VI-a de Cercetări Penale, condusă de colo nel Gheorghe Vasile, adjunct fiind Pătru Murariu.

Urmau cinci unităţi importante: • U.M. 0544 – Centrul de Informații Externe (C.I.E.), con dus de general-locotenent Ştefan Alexie; • U.M. 0195 – Unitatea de Contraspionaj a C.I.E., de care răspundea general-maior Ioan Moţ; • U.M. 0110 – Contraspionaj Intern şi Extern, condusă de general-maior Victor Neculicioiu; • U.M. 0525 – Cifru, condusă de general-maior Gheor ghe Radu; • U.M. 0107 – Întreprinderea de Comerţ Exterior „Dună rea”, condusă de colonel Constantin Gavril.

Departamentul Securităţii Statului avea, de asemenea, în componenţă şi 15 unităţi speciale, după cum urmează: Unita-tea Specială de Luptă Antitero (U.S.L.A.), creată în 1978, care număra aproape 800 de ofiţeri şi soldaţi; Serviciul Special pentru Protejarea Secretelor de Stat, Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior, Centrul pentru Informatică şi Docu-mentare, Serviciul Independent Secretariat-Juridic, Serviciul „D” – Dezinformare, Comandamentul pentru Tehnica Opera-tivă şi Transmisiuni, Unitatea Specială „R” (Telecomunicaţii), Unitatea Specială „S” (supraveghere corespondenţă, scrisori anonime), Unitatea Specială „T” (Instalaţii Tehnice), Unitatea Specială de Filaj „F”, Serviciul „C” (Transportul documentelor secrete), Unitatea Speciala „P” (Producţie specială şi cerce-tare), Unitatea Specială de Aviaţie şi Serviciul Independent de Cadre, Învăţământ şi Organizare-Mobilizare.

La începutul anului 1989, în data de 17 ianuarie, Consi-liul de Conducere al Departamentului Securităţii Statului a

52

înaintat spre aprobare conducerii de partid şi de stat programul de măsuri pe anul în curs81. Programul avea 17 obiective princi pale, împărţite la rândul lor în 120 de puncte (obiective secundare). Iată cele mai importante din aceste măsuri. În plan extern urma să se acţioneze într-un registru larg ce trebuia să aibă în vedere spionajul sovietic, pe cel maghiar, ,,elementele naţionaliste” germane, dar şi grupurile clandestine naţional- fasciste, teroriste şi extremiste, precum şi orice persoane sau grupuri de persoane considerate că pot reprezenta pericol pen-tru integritatea şi independenţa statului român. O atenţie deo-sebită era acordată acţiunilor naţional-iredentiste maghiare din exterior. Iredentismul maghiar era considerat pericolul cel mai grav. Se estima că la sfârşitul lunii octombrie în Ungaria se aflau circa 30. 000 de cetăţeni români, ce părăsiseră fraudulos ţara, concentraţi în lagăre82. De aceste probleme răspundeau în special cei din Direcţia I şi unităţile speciale din cadrul De partamentului Securităţii Statului. Tot în plan extern se avea în vedere luarea unor măsuri ofensive împotriva legionarilor şi descendenţilor acestora, a foştilor lideri politici condamnaţi, care au făcut parte din „partidele burghezo-moşiereşti”, pre-cum şi a moştenitorilor acestora, urmărindu-se neutralizarea activităţii organizaţiilor şi grupărilor de acest fel. Totodată, se acorda o atenţie deosebită acţiunilor realizate sub acoperire religioasă ce vizau în mod deosebit sectele neoprotestante şi cultul greco-catolic. De acest sector răspundeau Direcţia I, Di recţia III, U.M. 0544 şi Serviciul „D”. În domeniile „artă-cul tură”, presă, poligrafie şi radio-televiziune se acţiona pentru prevenirea, combaterea şi neutralizarea încercărilor din străi nătate de a se racola şi instiga la activităţi contestatare şi disi dente. În privinţa ştiinţei, învăţământului, sănătăţii, justiţiei, tineretului şi sportului urma să se acţioneze pentru prevenirea şi con tracararea în fază incipientă a influenţelor exercitate de propaganda ostilă din exterior. Răspunzătoare de aceste pro bleme erau Direcţia I, II, IV, U.M. 0544, U.M. 0195 şi Serviciul ,,D”.

O atenţie deosebită se acorda şi aşa numitei probleme „Eterul”. În acest sens se avea în vedere penetrarea infor-81 Marius Oprea, Banalitatea răului, Doc. Nr. 52, p. 497-523.82 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţia Probleme de Apărare, Ds. 9/1989, f.18.

53

mativă în centrele şi organismele de propagandă străine. Răspundeau Direcția I, II, III, IV, U.S.L.A. şi U.M. 0544. O altă problemă urmărită cu atenţie era cea a străinilor aflaţi la studii în Romania. Întărirea dispozitivului informativ în rândul tuturor grupurilor naţionale, cu accent pe anihilarea elementelor extremist-teroriste şi a agenţilor serviciilor de spi onaj străine, constituia o altă prioritate a Departamentului Securităţii Statului. Alte direcţii se ocupau cu activităţi de combatere şi prevenire a trecerilor ilegale ale frontierei şi rămânerii ilegale în străinătate. Erau urmărite toate legăturile, con tactele cetăţe nilor români cu străinii, cenzurarea corespondenţei. Răspun zătoare erau Direcţia I, II, III, IV, U.S.L.A., U.M. 0544 şi U.M. 0195.

Pe plan intern, Direcţia Securităţii Statului urmărea, printre altele, prevenirea şi contracararea faptelor şi fenome-nelor de natură să aducă atingere securităţii statului în dome-niul economic. Aceste activităţi informativ-operative erau rea-lizate în 11 sectoare, care acopereau toate ramurile economice.

De asemenea, erau vizate sectoarele cercetării ştiinţifice şi ingineriei tehnologice, obiectivele de planificare şi finan-ciar-bancare, precum şi domeniul cooperării economice inter-naţionale, în special, Întreprinderea de comerţ exterior „Dună-rea”. În legătură cu acest aspect, planul prevedea o perfecţio-nare continuă a muncii de securitate în sfera comerţului exte-rior – se acorda o atenţie specială calităţii si loialităţii reţelei informative de profil, dezvoltării acesteia inclusiv la unităţile teritoriale. Întregii activităţi din această structură i se imprima un pronunţat caracter de contraspionaj economic, asigurându-se cunoaşterea şi contracararea acţiunilor îndreptate împotriva politicii comerciale, de boicotare sau compromitere a mărfu-rilor româneşti pe diverse pieţe, precum şi încercarea de deza-vantajare a României în relaţiile economice internaţionale. Se preconiza obţinerea de informaţii şi date cu privire la tehnologi-ile de vârf, documentaţii tehnico-ştiinţifice, influenţarea unor firme şi comercianţi străini în sensul adoptării unei atitudini favorabile dezvoltării relaţiilor cu partenerii români. Altă direcţie viza controlul, verificarea complexă şi sistematică a întregului personal din sistemul comerţului exterior, a celui din sectoa rele producţiei pentru export, care participa la tratative

54

cu par tenerii străini. De acest sector răspundeau U.M. 0650, U.M. 0544, U.M. 0195, Serviciul „D” şi Direcțiile II, III şi IV.

Cunoaşterea, prevenirea şi neutralizarea acţiunilor de ,,spionaj-trădare şi activităţilor ostile desfăşurate de servicii de informare străine, organizaţii şi cercuri reacţionare” era, de asemenea, menţionată între obiectivele Securităţii. Liniile de lucru (nu mai puţin de zece) în cadrul acestei direcţii erau: dezvoltarea susţinută a reţelei informative şi ridicarea nivelului profesional al întregii activităţi de contraspionaj; perfecţiona-rea controlului informativ-operaţional asupra cadrelor şi agen-ţilor de spionaj cu acoperire diplomatică; depistarea cadrelor şi agenţilor de spionaj trimişi în România sub acoperirea de lec-tori, doctoranzi, studenţi83, reprezentanţi ai cultelor, delegaţii parlamentare; atenta supraveghere a turiştilor străini şi a vizi-tatorilor la rude şi asigurarea contrainformativă a contractelor turistice încheiate cu parteneri străini; depistarea, controlarea şi neutralizarea persoanelor suspecte de trădare în rândul celor care călătoreau în străinătate; lărgirea frontului de lucru şi a câmpului de căutare a informaţiilor în problema francmasone-riei; controlul asupra acţiunilor protocolare organizate de stră-ini; controlul şi neutralizarea oricăror activităţi ostile desfăşu-rate de ziariştii străini veniţi în ţară în această calitate sau sub diverse acoperiri. Această activitate intra în răspunderea Di-recţiei a III-a din cadrul Securităţii, dar şi a U.M. 0650, 0544, 0195. Se mai colabora şi cu unităţile speciale „F”, „T“, „S“, „R“ şi „P“.

Perfecţionarea activităţii preventive de securitate pentru asigurarea respectării prevederilor actelor normative referi toare la apărarea secretului de stat şi stabilirea relaţiilor cu străinii şi regulile de protocol era un alt obiectiv important al poliţiei politice din România. Populaţia, dar şi străinătatea, tre buiau să ştie doar ceea ce Partidul şi Ceauşescu doreau să co-munice. Această direcţie avea următoarele atribuţii: creşterea continuă a aportului şefilor de protocol din ministere la culege-83 Conform unui Raport emis de Ministerul Afacerilor de Externe, în anul universitar şi şcolar 1988/1989 în România se aflau înscrişi la studii 9.192 de cetăţeni străini dintre care 7.703 în învăţământul superior, 665 la doctorat, 621 la specializare post-universitară şi 203 elevi – A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 31/1989.

55

rea şi valorificarea informaţiilor pentru prevenirea încălcării normelor legale privind apărarea secretului de stat; pregătirea contrainformativă a persoanelor care îndeplinesc atribuţii pe linia apărării secretelor de stat, ori stabilesc relaţii de serviciu cu străinii; perfecţionarea şi îmbunătăţirea acţiunilor de con-trol, sprijin şi îndrumare pe profil în unităţile socialiste; con-trolul informativ eficient în scopul prevenirii divulgării de date şi informaţii cu caracter de secret de stat; perfecţionarea măsu-rilor specifice pentru asigurarea respectării prevederilor legale referitoare la participarea personalului român la acţiunile pro-tocolare organizate de misiunile diplomatice, oficiile consulare şi de celelalte reprezentanţe străine aflate în România. Răspun-zătoare de aceste probleme erau Direcţia a IV-a, dar, în mod special, U.M. 0500.

Securitatea organismului militar nu putea rămâne în afara controlului poliţiei politice. Exista o direcţie specială, a IV-a, care îşi avea reprezentanţi, aşa numiţii ,,ceişti“, în fiecare unitate militară în parte.

Alte departamente aveau preocupări în domeniile efici-entizării activităţii de dezinformare, influenţă şi propagandă. Această direcţie cuprindea patru linii de lucru răspunzătoare fiind serviciul „D“ din cadrul Direcţiilor I, II, III, si U.M. 0544, 0195 şi 0650. Pentru combaterea fenomenului terorist se preo-cupau nu mai puţin de nouă linii de lucru, răspunzătoare fiind U.S.L.A., U.M. 0544, U.M. 0195 şi Unitatea Speciala „F”. Acti vitatea de cercetare penală urmărea creşterea contribuţiei acesteia la rezolvarea sarcinilor operative de securitate. Res-pectiva direcţie avea şase sub-direcţii de activitate, răspunză-toare fiind Direcţia a VI- a împreună cu Unitatea Specială „S“, Direcţia a II-a, U.M. 0650 şi 0500.

Activitatea informativ-operativă pentru prevenirea, des coperirea şi combaterea infracţiunilor sau a altor fapte de natură să afecteze securitatea statului se afla sub controlul a cinci linii de activitate unde acţionau toate unităţile centrale şi teritoriale, împreuna cu unităţile speciale „T“, „S“, „R“, „F“ şi Direcţia de Informare şi Documentare.

Activitatea de cercetare științifică şi asigurare a mijloa-celor tehnico-operative şi de transmisiuni necesare muncii de securitate avea două linii de activitate, acoperite mai ales de

56

unitatea specială „P”. Exista şi o Direcţie ce se preocupa de îmbunătăţirea activităţilor Serviciului Independent Secretariat – Juridic, Serviciului „C” şi Unităţii Speciale de Aviaţie.

O altă Direcţie era cea de îmbunătăţire a activităţii de selecţionare, încadrare, cunoaştere, pregătire şi promovare a cadrelor. Această Direcţie avea opt linii de lucru. Răspunzător era, în principal, Serviciul Independent de Cadre şi Învăţă mânt. Ultima direcţie de lucru se referea la creşterea rolului muncii de partid, a activităţii politico-educative şi educării efectivelor din cadrul Departamentului Securităţii Statului. Această direcţie avea şase linii de lucru, principalul răspunză tor fiind Consiliul Politic şi Serviciul Independent Cadre şi În văţământ.

Subliniam că pe măsură ce Nicolae Ceauşescu acaparase tot mai multă putere, iar cultul personalităţii căpătase dimensi uni paroxistice, siguranţa persoanei sale devenise capitală. Se curitatea, dar în mod special Direcţia a V-a, aveau în centrul activităţii lor asigurarea pazei interne şi externe, creşterea cultului personalităţii a cuplului prezidenţial în plan intern şi extern.

Pentru luna octombrie 1989, Departamentul Securităţii Statului a luat 2079 măsuri la nivelul întregii ţări, majorita-tea fiind aplicate cetăţenilor români. Principalele motive au fost comentariile denigratoare la adresa regimului şi relaţiile neoficiale cu străinii. Dintre cetăţenii români care au făcut obi-ectul aces tor măsuri 53,5% erau muncitori, pensionari ori fără ocupaţie, 15,3% aveau studii superioare, 84,7% au fost bărbaţi, iar 55,8% au avut peste 51 de ani84.

La 22 decembrie 1989 efectivul total al Departamentului Securităţii Statului – fără trupele de securitate, asupra cărora vom face referire puţin mai jos – era de 15 312, din care 6 602 în direcţiile naţionale şi unităţile speciale, 2 426 în Centrul de Informaţii Externe (C.I.E.), 6059 în birourile judeţene şi 225 în şcoli. În cei 41 de ani de activitate (1948-1989), poliţia politică din Romania a reuşit să inducă o permanentă stare de tensiune, de frică şi să impună teroarea, impregnând o psihoză de teamă în toate straturile societăţii85. Psihoza colec tivă legată 84 Gino Rado, op.cit., p.28.85 România 1945-1989: Enciclopedia Regimului Comunist: Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, Dan Cătănuş (coordonator), I.N.S.T., Bucureşti, 2012, p. 258

57

de prezenţa poliţiei politice a atins paroxismul în epoca lui Gheorghiu-Dej (1948-1965).

În cadrul Securităţii funcţiona şi Comandamentul Tru pelor de Securitate, ca parte componentă a Ministerului Afacerilor de Interne. Oficial, Trupele de Securitate s-au constituit la 31 decembrie 1948. ,,De jure”, ele au luat fiinţă prin Decretul nr. 163 din 7 februarie 194986.

Pentru început, aceste trupe au fost folo site în vederea neutralizării foştilor membri ai partidelor isto rice, în luptele duse împotriva grupurilor de rezistenţă din munţi, pentru „pacificarea” satelor răsculate în cursul colectivizării, în acţi-uni de capturare a ,,elementelor duşmănoase”, dislocării unor categorii de persoane şi, în general, ca forţă de intervenţie în cazul oricărui gen de tulburări.

Începând cu anii ‘60, rolul Trupelor de Securitate a fost reconfigurat, iar misiunile lor s-au diversificat şi au căpă-tat o mai mare amploare. Astfel, competenţa lor cuprindea sfera economicului (paza unităţilor socialiste), dar şi preveni-rea şi combaterea oricăror acţiuni teroriste. De asemenea, aceste trupe, considerate de elită, urmau să asigure siguranţa obiectivelor apreciate a fi de importanţă excepţională, catego-rie din care făceau parte sediile în care-şi desfăşurau activita-tea conducerea de partid şi de stat. Totodată, ele aveau misiu-nea să asigure ordinea pe timpul unor manifestaţii, cu ocazia sărbătorilor naţionale, a vizitelor liderilor politici străini, a unor activităţi protocolare şi adunări populare; să asigure paza şi apărarea permanentă a unor obiective şi persoane vizate de elementele teroriste; să menţină ordinea şi liniştea publică, în zona aerogărilor, a punctelor de control-trecere frontieră; să participe la acţiunile de limitare şi lichidare a urmărilor unor calamităţi naturale sau catastrofe etc.87. De selecţionarea trupelor de secu ritate se ocupa Direcţia a IV-a din cadrul Direcţiei Secu rităţii statului.

86 Liviu Ţăranu, Evoluţia structurilor de Securitate în cadrul structurilor MAI în Arhivele Securităţii , Editura Nemira, Bucureşti, p. 296-310. Vezi, printre altele şi Dosarele Istoriei, An I, nr. 5/1996, p. 49-50.87 Ibidem, p. 300-301.

58

În 1989, Trupele de Securitate cuprindeau aproape 21.000 de soldaţi şi 2.000 de ofiţeri şi subofiţeri88. Aceste trupe aveau în frunte un Comandament condus de generalul-maior Grigore Ghiţă. Mobilizate încă din seara de 16 decembrie 1989, au participat în mod activ la represiune, atât la Timişoara cât şi la Bucureşti.

Cel de-al treilea compartiment din cadrul Ministerului de Interne cu rol în a asigura ordinea internă a fost Miliţia. La 22 ianuarie 1949 prin Decretul nr 25 a fost creată Direcţia Generală a Miliţiei, pentru a înlocui vechea Poliţie ale cărei structuri teritoriale le-a preluat, cu excepţia batalioanelor de jandarmi, transformate la 7 februarie 1949 în Trupe de Securitate. Prin acelaşi Decret, G-ral. lt. Pavel Cristescu era numit director general89.

La sfârşitul anului 1949, pe teritoriul R.P.R. funcţionau 434 circumscripţii de miliţie, de plasă şi 3.246 posturi de miliţie. Efectivul total al instituţiei era de 60.193 de persoane, dintre care la Direcţia Generală a Miliţiei erau încadrate 2.710, la Miliţia Bucureşti 8.057, iar restul erau repartizate în teritoriu90. Nevoia de personal a dus la „înregimentarea” în Miliţie a numeroase „cadre” fără o verificare prealabilă, multe cu un nivel de pregătire scăzut.

Modelul de funcţionare şi atribuţiile Miliţiei au fost cele ale instituţiei similare din U.R.S.S. De altfel, organizarea acestei instituţii s-a făcut sub directa supraveghere a consilierilor sovietici. Tot ei au coordonat participarea Miliţiei, în primii ani de la înfiinţare, la diverse operaţiuni cu caracter represiv (anihilarea grupurilor de rezistenţă anticomunistă din munţi, strămutările de populaţie de la graniţa cu Iugoslavia, acţiunile de reprimare sau intimidare a ţăranilor care refuzau colectivizarea etc.). Tot prin intermediul acestor consilieri, s-au adresându-se direct Moscovei, guvernul comunist a solicitat 88 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 131/1989, Stenograma şedinţei Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din 5 decembrie 1989, f. 2-8 (faţă şi verso). 89 Mircea Suciu, Robert Lavy, Laurenţiu Panaite, op.cit., p. 51-52. Pavel Cristescu, membru din ilegalitate al PCR, lupător în Brigăzile internaţionale din Spania.90 Marius Oprea, Bastionul Cruzimii,p.63.

59

ajutor în pregătirea de cadre pentru Miliţie şi trimiterea de literatură de specialitate. Spre exemplu, la sfârşitul anului 1949, autorităţile române s-au adresat guvernului sovietic cu rugămintea de a trimite pe lângă M.A.I., un consilier pentru Miliţie, unul pentru Trupele de grăniceri şi unul pentru Departamentul Gospodăriei Locale. Totodată, a fost adresată cererea ca Miliţia din R.P.R. să fie ajutată cu literatură tehnică de specialitate, iar 100 de elevi români să fie primiţi la Şcoala de ofiţeri de miliţie din Moscova91.

De pregătirea politico-ideologică a miliţienilor se ocupa Direcţia Politică (Serviciul Politic) din Direcţia Generală a Miliţiei. Potrivit unui raport din 1952, această direcţie avea ca sarcini, printre altele, „creşterea conştiinţei politice şi întărirea combativităţii tuturor miliţienilor”, „lupta împotriva infractorilor care sabotează măsurile luate de partid şi guvern”, „întărirea disciplinei de partid, militare şi de stat”, „creşterea vigilenţei faţă de duşman”, educarea miliţienilor în spiritul „dragostei fierbinţi faţă de patrie, partid şi guvern, precum şi al dragostei şi recunoştinţei faţă de Uniunea Sovietică şi tovarăşul Stalin”92.

De-a lungul existenţei sale, această instituţie a cunoscut mai multe transformări. Astfel, după reforma administrativ-teritorială din septembrie 1950, Miliţia va fi structurată pe direcţii regionale, secţii raionale şi orăşeneşti, respectiv circumscripţii de miliţie (în oraşele mari). Ulterior, în cadrul centralei (Direcţia Generală a Miliţiei) au mai fost organizate Direcţia Miliţiei C.F.R., Direcţia Miliţiei porturilor şi căilor de comunicaţii pe apă (P.C.A.), Direcţia Miliţiei Pază întreprinderi şi Direcţia Înscrierii şi Evidenţei populaţiei. În 1955, D.G.M. era condusă de un şef de direcţie generală, secondat de cinci locţiitori, dintre care unul politic. Organigrama instituţei cuprindea mai multe servicii şi direcţii. Ca servicii centrale funcţionau: Serviciul Politic şi Comitetul de Partid, Serviciul Cadre, Serviciul Inspecţii, Serviciul Secretariat, Serviciul Autorizaţii, Serviciul Operativ, Serviciul Evidenţă Operativă, Serviciul Evidenţă şi Documentare Străină, Serviciul Tehnico-

91 Dan Cătănuş,(coordonator), op. cit, p. 344.92 Ibidem.

60

Ştiinţific, Serviciul Inspecţii Auto. Direcţiile centrale erau: Direcţia Anchete, Direcţia Economică, Direcţia Judiciară, Direcţia Pază şi Ordine, Direcţia Evidenţa Populaţiei. Pregătirea viitorilor miliţeni se făcea în cinci şcoli: şcolile de ofiţeri de la Bucureşti, Tg. Jiu şi Alexandria şi şcolile de subofiţeri de la Lugoj şi Sibiu.

În 1956, pe fondul destinderii aduse de procesul destalinizarii, Miliţia a fost reorganizată. Noua structură organizatorică a D.G.M. era formată din opt direcţii (Economică, Judiciară, Evidenţa Populaţiei, Anchete, Pază şi Ordine, Miliţia Transporturi, Serviciul Cadre, Serviciul Secretariat) şi şase servicii (Inspecţii, Autorizaţii, Inspecţii Auto, Operativ, Evidenţă Operativă, Politic). Efectivele au fost reduse de la 29.715 la 19.743 cadre. Din mediul urban s-au redus 32% din funcţii, iar din mediul rural 68%. De asemenea, s-a prevăzut ca din cele cinci şcoli de ofiţeri şi subofiţeri de miliţie să fie păstrate doar două, la Bucureşti şi Sibiu. În privinţa nivelului de pregătire profesională, s-a stabilit obligativitatea cadrelor de conducere din Miliţie de a urma facultăţi juridice la forma fără frecvenţă, iar D.G.M. să primească anual cel puţin 15% din absolvenţii facultăţilor juridice. Pentru a îmbunătăţi „capacitatea de luptă” a instituţiei, se propunea perfecţionarea „cadrelor cu munci de răspundere”, prin „trimiterea în Uniunea Sovietică – anual – a unui număr de 20 ofiţeri, pentru a urma cursul de un an la şcoala de recalificare a cadrelor de miliţie din Moscova, iar un număr de 10 ofiţeri – anual – să fie trimişi la şcoala superioară de trei ani din Moscova”93.

La 18 noiembrie 1969, Marea Adunare Naţională a adoptat o noua lege – Legea nr. 2194 – privind organizarea şi funcţionarea Miliţiei. Potrivit noii legi, această instituţie avea sarcina de a participa la înfăptuirea politicii partidului şi statului, contribuind la „apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului, a muncii sale paşnice de construcţie socialistă, a avutului obştesc şi a celui personal, a vietii, libertăţii şi demnităţii persoanelor, a ordinii de drept statorinicite în România … să participe la educarea persoanelor în spiritul

93 Ibidem, p. 349.94 Ibidem, p. 349-350.

61

respectării legilor şi a regulilor de convieţuire socială”. Principalele atribuţiuni ale Miliţiei, conform legii din 1969, erau: asigurarea ordinii publice şi respectarea regulilor de convieţuire socială; apărarea proprietăţii socialiste împotriva acţunilor întreprinse de infractori sau alte persoane care lezează avutul obştesc; apărarea proprietăţii personale, a drepturilor şi libertăţilor persoanelor; luarea de măsuri pentru prevenirea, descoperirea şi lichidarea acţiunilor de încălcare a prevederilor legale; asigurarea pazei în localităţi; participarea la prevenirea şi înlăturarea urmărilor calamităţilor; luarea de măsuri privind ordinea la mitinguri, demonstraţii, manifestări sportive şi cultural artistice etc. În privinţa utilizării armelor de foc, legea prevedea că ele puteau fi folosite ,,…în condiţiile prevăzute de lege”. Legea mai stipula că Inspectoratele judeţene de miliţie şi cel al municipiului Bucureşti, precum şi organele de miliţie municipale, orăşeneşti şi comunale se subordonau atât consiliului popular local si comitetului său executiv, cât şi organului de miliţie ierarhic superior. Organele de miliţie aveau obligaţia de a informa periodic consiliile populare şi comitetele lor executive despre starea infracţională, măsurile luate pentru combaterea infracţiunilor, asigurarea pazei, precum şi despre îndeplinirea celorlalte sarcini stabilite de organele puterii locale.

În toată perioada regimului comunist, organele de miliţie au colaborat cu celelalte structuri ale Ministerului de Interne, cu organele de securitate, dar şi cu instituţiile Ministerului Apărării Naţionale. În privinţa colaborării dintre Miliţie şi cealaltă instituţie importantă a represiunii, Securitatea, având în vedere atribuţinile comune, între ele au existat relaţii de colaborare. Trebuie, menţionat că Securitatea a avut de-a lungul întregii perioade rolul principal, printre atribuţiile acesteia aflându-se şi aceea de supraveghere a organelor de miliţie. Totuşi, ca o caracteristică comună a celor două instituţii a fost faptul că ele (o mare parte din timp au activat, de altfel, în cadrul aceluiaşi minister), au acţionat de pe poziţii de superioritate faţă de restul populaţiei, uneori şi nu de puţine ori, plasându-se deasupra prevederilor legale. Ca organism represiv, Miliţia a avut rolul său bine determinat în structura Ministerului de Interne. Misiunea sa principală era să

62

se focalizeze asupra controlului societăţii şi prevenirii oricărui fel de revoltă. În deceniul şase şi începutul celui următor din secolul trecut, Miliţia a avut şi atribuţiuni de poliţie politică, între care supravegherea tranzitului şi controlul domiciliului. Un lucru este de necontestat şi anume că atât Miliţia, cât şi Trupele de Securitate, au constituit organisme represive ale regimului totalitar.

În perioada 1949-1989, la conducerea Miliţiei s-au aflat: Pavel Cristescu (1949-1952), Ilie Drăgan (1952-1953), Alexandru Ion (1953-1956), Staicu Stelian (1956-1969), Nicolae State (1969-1972), Jean Moldoveanu (1972-1978), Constantin Nuţă (1978-1989)95.

Armata a cunoscut, la rândul ei, prefaceri majore prin transformarea sistemului militar după modelul sovietic. La în-ceputurile regimului comunist, Armata a fost văzută, ca de alt-fel şi celelalte instituţii ale vechiului regim, ca un adversar re-dutabil. De aceea, trebuia mai întâi dis trusă din temelii şi apoi transformată într-un organism fidel. Distrugerea structurilor militare tradiţionale s-a realizat în forţă, mii de ofiţeri cu experienţă şi de reală competenţă au fost înlăturaţi, alţii au fost judecaţi şi condamnaţi96.

Preluarea contro lu lui total asupra armatei s-a produs în momentul în care Emil Bodnăraş, unul dintre liderii de frunte ai comuniştilor, a devenit ministru al Apărării Naţionale, la 23 decembrie 1947. După înlăturarea monarhiei, armata a depus jurământ faţă de Republica Populară Română, procesul de comunizare intensificându-se în anii următori.

În scurt timp s-a început reconstrucţia unei noi armate după modelul Armatei Roşii. Nucleul ei trebuia să fie asigurat de cele două divizii de voluntari formate pe teritoriul U.R.S.S. – puternic îndoctrinate, din prizonierii de război – ,,Tudor

95 Ibidem, p.352.96 În legătură cu acest fenomen vezi, în special, Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, 2 vol., Institutul Român pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000-2001; De aceiaşi autori, Drama generalilor români, (1944-1964), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997; Florin Şperlea, De la Armata Regală la Armata Populară. Sovietizarea Armatei Române, 1948-1955, Editura Ziua, Bucureşti, 2003.

63

Vladimirescu“ şi ,,Horia, Cloşca şi Crişan“. Începând cu orga-nele centrale, precum Marele Stat Major, Comandamente de Mari Unităţi, până la subunităţi, toate erau copia fidelă a celor sovietice. Instrucţia militară a fost adaptată după cea a Armatei Roşii, gradele militare, salutul militar sau pasul de defilare erau, la fel, adaptate după cele ale armatei sovietice. Din 24 martie 1950, Ministerul Apărării Naţionale preia denumirea sovietizată de Ministerul Forţelor Armate97.

La sfârşitul anului 1947, efectivul total al armatei ro mâne a fost redus de la 419.000, cât era în mai 1945, la 136.000. Mii de ofiţeri au fost epuraţi. Din cei peste 19.000 ofiţeri activi, cât număra armata română la 23 august 1944, au rămas doar 10.295. In 1948, numărul lor a ajuns la circa 8.000, pentru ca, în 1955, din cei 35.000 de ofiţeri ai armatei R.P.R. (efectivele crescuseră în urma ordinului lui Stalin din 1951), să mai rămână doar 700 din fosta Armată Regală98. Epurarea ve chilor ofiţeri s-a făcut pe criterii extraprofesionale, noul corp ofiţeresc fiind alcătuit pe criterii politice. Este de notorietate cazul fostului conducător al partidului, preşedinte al ţării, dar şi comandant suprem al armatei şi care avea gradul de general, fără a fi satisfăcut nici măcar stagiul militar. Şi nu a fost un caz izolat. Spre o mai corectă exemplificare, iată o scurtă radiogra-fie a conducerii armatei române în decembrie 198999. Funcţia de Ministru al Apărării Naţionale era deţinută de gl. col. Vasile Milea. Primii săi adjuncţi erau gl. mr. Ştefan Guşă, şef al M.St.M., gl. lt. Victor Athanasie Stănculescu, şef al Departa-mentului pentru Producţia de Armament şi Înzestrarea Arma-tei. Cei trei capi ai Armatei aveau studii de specialitate. Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, care îndeplinea funcţia de Se-cretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, adjunct al mi-

97 Ioan Scurtu (coordonator), Structuri Politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001). România. Vol. II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 242.98 România: 1945-1989: Enciclopedia Regimului Comunist: Represiunea: vol. I, A-E. p. 115, Octavian Roske (coordonator), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2011. (în continuare Enciclopedia Regimului Comunist:Represiunea)99 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Ds. 38/1989, Stenograma Şedinţei Consiliului Apărării RSR din 31 mai 1989, f.2.

64

nistrului, nu avea astfel de studii. Şeful Direcţiei Informaţii a Armatei, era la momentul respectiv, viceamiralul Ştefan Dinu. Comandanţii celor patru armate erau următorii generali: Ar-mata 1 (București) – gl. mr. Gheorghe Voinea; Armata a 2-a (Buzău) – gl. lt. Ion Dândăreanu; Armata a 3-a (Craiova) – gl. mr. Dumitru Roşu; Armata a 4-a (Cluj) – gl. mr. Iulian Topliceanu. Alte funcţii importante în cadrul ierarhiei militare erau: Comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor – gl. col. Ion Hortopan100; Comandantul Aviaţiei Militare – gl. mr. Iosif Rus; Comandantul Marinei Militare – viceamiral Ioan Muşat; Comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului – gl. col. Mircea Mocanu; Comandantul Comandamentului Ar-tileriei – gl. col. Ioan Popescu; Comandantul Trupelor de Ge-niu – col. Gheorghe Popescu; Comandantul Comandamentului Trupelor Chimice şi şef al Garnizoanei București – gl. lt. Mi hai Chiţac; Comandantul Comandamentului Trupelor de Transmisiuni – gl. lt. Nicolae Popescu; Comandantul Coman-damentului Serviciilor Armatei – gl. mr. Ion Dafinescu; Co-mandantul Direcției Lucrări în Economia Națională – gl. lt. Dumitru Fotescu; Comandantul Academiei Militare – gl. lt. Gheorghe Logofătu.

În afara sistemului militar, alţi trei generali ocupau func ţii deosebit de importante în plan politic. Este vorba despre gl. lt. Ion Dincă – prim vice-prim ministru şi membru al Biroului permanent al Comitetului Politic Executiv, de gl. lt. Ion Co man – secretar al C.C. al P.C.R., coordonator al Secţiei mili tare şi de Justiţie din C.C. al P.C.R. şi de gl. col. Constantin Olteanu – secretar al C.C. al P.C.R. şi membru al Consiliului de Stat101.

Toţi aceşti generali şi-au început cariera militară între anii 1947- 1953, când avansarea se făcea pe criterii ce nu

100 Simplu soldat în decembrie 1948, în Divizia ,,Tudor Vladimirescu”, în 1949 devine şeful secţiei de cadre din Regimentul 2 Transmisiuni, pentru ca în 1955, având gradul de maior să fie numit comandant al unui regiment mecanizat. Absolvă, mai întâi, Academia Militară, în 1952, după care îşi termină studiile liceale în 1962!-Vezi Remus Macovei, Coruptia şi Armata Română, Editura Muntenia, Constanţa, 2004, p. 93. 101 Remus Macovei, Implicarea armatei în represiune, în ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 6(19)/2008, p. 35. Vezi şi A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 78/1989, f. 84-85.

65

aveau legătură cu pregătirea militară. Important era devota-mentul faţă de partid şi mai puţin competenţele profesionale. La timpul respectiv, avansările în grad se făceau fără condiţii de stagiu sau vechime. Dacă regula la avansare era „gradul şi anul”, au fost şi cazuri în care unii au obţinut două sau trei grade într-un an. Astfel, Ion Hortopan obţinea în anul 1949 trei grade (locotenent, locotenent major şi căpitan); Vasile Milea dobândea şi el două grade în 1949 (sublocotenent şi locote-nent) şi alte două în 1952 (căpitan şi maior). La rândul său, Ion Coman obţinea două grade în 1952 (căpitan şi maior). Alţi ge-nerali nu au absolvit şcoli militare, ci şcoli sau cursuri politice. Acesta este cazul lui Ion Coman, Constantin Olteanu, Ion Hortopan, Ion Dincă sau Ilie Ceauşescu. Criteriile de selecţie a ofiţerilor şi subofiţerilor au fost schimbate în mod radical.

Deprofesionalizarea instituţiei militare a fost o altă con-secinţă a noilor modificări survenite în plan politic. Determi-nantă era acum loialitatea faţă de partid şi regim, ,,originea să nătoasă” şi nu studiile ori competenţa profesională. Elita ar matei române avea să fie în scurt timp alcătuită din simpli muncitori, cu studii şi capacităţi intelectuale reduse, unii dintre ei neefectuând nici măcar stagiul militar, ca să nu mai vorbim de absolvirea unei şcoli de specialitate. În 1955 circa 90% din ofiţerii armatei aveau doar studii gimnaziale102. Completarea studiilor s-a făcut pentru unii după ce avansaseră în grade pe care în mod normal nu le-ar fi putut obţine. Astfel, Ion Coman a absolvit liceul în 1954, după ce fusese avansat locotenent-colonel, iar Ion Hortopan în 1962, după ce absolvise Academia Militară. Strungari, tinichigii sau ospătari ajung să deţină funcţii importante în armată, fără a avea pregătirea necesară103. În 1989, între cei 466 de membri ai C.C. al P.C.R. erau şi ur-mătorii militari: gl. lt. (r) Ion Dincă, membru al Biroului Per-manent al Comitetului Politic Executiv (C.P. Ex.), gl. lt. Ion Coman şi gl. col. Constantin Olteanu – membri ai Secretaria-tului C.C. al P.C.R. şi membri ai C.P. Ex., gl. col. Vasile Milea, gl. lt. Ilie Ceauşescu, gl. col. Ion Hortopan, gl. mr. Iulian Topliceanu, gl. mr. Gheorghe Voinea, contraamiral Constantin Iordache, gl. col. Gheorghe Zărnescu, col. Radu Vlăsceanu – membri titulari ai C.C. al P.C.R., iar gl. mr. Ştefan Guşă, 102 Enciclopedia Regimului Comunist: Represiunea, p. 116.103 Remus Macovei, ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 6(19)2008, p.35.

66

gl. col. Mircea Mocanu, gl. mr. Iosif Rus, gl. mr. Nicolae Şchiopu, gl. mr. Dumitru Roşu, col. Raul Buliga şi col. Stelian Pintilie – membri supleanţi ai C.C. al P.C.R. Toţi aveau o ve-chime în partid cuprinsă între 27 de ani (gl. mr. Ştefan Guşă şi col. Stelian Pintilie) şi 44 de ani (gl. lt. Ion Coman şi gl. col. Ion Hortopan)104. Începând cu ianuarie 1951, odată cu adopta-rea ,,Statutului Corpului Ofiţerilor Forţelor Armate”, avansa-rea la gradul de general se făcea numai prin decret al Prezidi-ului Marii Adunări Naţionale (după 1961, Consiliul de Stat) – prevedere ce s-a păstrat şi în statutele ulterioare – fapt ce făcea ca această decizie să devină una eminamente politică. În mar-tie 1950, denumirea ministerului de resort a fost schimbată în Ministerul Forţelor Armate (M.F.A.). Revenirea la vechea de-numire de M.Ap.N. s-a făcut în noiembrie 1971. Un moment de referință în cadrul existenței armatei române din perioada ceaușist a fost adoptarea Legii nr. 14/1972, privind apărarea naţională a Republicii Socialiste România105. Această lege a stat la baza funcţionării armatei române până la începutul anului 1990. La data adoptării ei și nu numai, Legea a avut un ecou favorabil, atât în cadrul opiniei publice, cât și în cadrul responsabililor militari, întrucât Kremlinul se vedea scos de la comanda armatei române, comandă pe care o exercita prin Comandamentul Suprem al Forţelor Armate Unite. În mod concret se arăta: „Consiliului Apărării al R.S.R. are sarcina de a examina, coordona şi soluţiona principalele probleme în domeniul apărării ţării şi asigurării securităţii statului, atât în timp de pace cât şi în timp de război”106.

Din 1974 Nicolae Ceauşescu devenea Preşedinte al Ro-mâniei, extinzându-şi puterea. În acelaşi timp, conform Con-stituţiei, el continua să îndeplinească şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, fiecare grad de general acordat fiind, de fapt, rezultatul unei decizii personale. Pe lângă acestea, Ceau-şescu era şi Comandant Suprem al Forţelor Armate, iar din 1972 şi preşedintele Consiliului Apărării R.S.R. Acest cumul

104 Ibidem. Vezi şi broşura Conducerea de Partid şi de Stat. Organizaţii din Republica Socialistă România. Agenţia Naţională de Presă ,,Agerpres”, p. 10-15. 105 Textul Legii ,,Buletinul Oficial” al R.S.R., partea I-a, nr 160 din 29 decembrie 1972.106 Ibidem.

67

incredibil de funcţii şi autoritate a generat, pentru corpul de ofiţeri superiori ai armatei române, un veritabil imperiu al obedienţei. De aceea, în decembrie 1989, neîndeplinirea ordi-nelor comandantului suprem a fost o chestiune de opţiune strict individuală şi nu o atitudine de corp107.

Situaţia armatei în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, ca de altfel a întregii societăţi româneşti, cunoscuse o degradare continuă. Are loc un proces de intensificare a controlului politic asupra armatei, dar şi o deteriorare a condi ţiilor de viaţă din unităţi. În cadrul şedinţei Consili ului Apărării R.S.R., din 31 mai 1989, Ceauşescu anunţa con ducerea armatei că investiţiile pe anul 1989 vor fi cu 35% mai mici decât în anul precedent. Orice solicitare de repartizare a unor fonduri pentru mărirea şi întreţinerea unităţilor marinei militare, aviaţiei, pentru întreţinerea echipamentelor militare, reparaţii a fost respinsă. Pentru construcţii noi sau spaţii de ca zare s-a primit acelaşi răspuns negativ. În schimb, se cerea ca militarii să aibă o ,,înaltă pregătire de luptă şi politică”108.

Armata era privită mai mult ca o forţă de muncă ieftină şi eficientă, aşa încât procesul de instruire militară trecea de cele mai multe ori în plan secundar. Începând cu 1970, prac tica încorporării tinerilor în detaşamentele de muncă este relu ată, aproape după modelul anilor ‘50. Pe 5 decembrie 1989, spre exemplu, în şedinţa Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., s-a pus în discuţie progra mul de încorporări pentru anul 1990. Cei prezenţi au hotărât ca din contingentul de 164.000 de tineri ce urmau să fie încorpo raţi, 70.000 să fie repartizaţi pentru nevoile economiei, ,,adică – cum însuşi Ceauşescu sublinia – cei care să lucreze”109. Tre-buie subliniat că şi alţi militari din diferite specialităţi erau fo losiţi sezonier la munci, în special agricole. Efective impor-tante erau cantonate în condiţii mizere, la ferme şi în barăci, pentru construcţia Transfăgărăşanului, Canalului Dunăre – Marea Neagră, lucrări hidrografice, construcţii de blocuri, munci agricole. 107 Florin Şperlea, Starea de spirit a armatei în decembrie 1989, în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 1(8)/2007, p. 51.108 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds.38/1989, f. 1-39.109 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 131/1989, f. 2-8 (faţă, verso).

68

Corpul ofiţeresc trecea şi el prin acelaşi proces de trans-formare în sensul rău al cuvântului. Asistăm la un proces de reproletarizare a corpului de cadre al armatei române prin asi-gurarea, la admiterea în şcolile militare, a unor locuri speciale pentru accesul aşa-zişilor muncitori (tineri proveniţi din „câm-pul muncii”) al căror nivel de pregătire era precar (motiv pen-tru care promovau examenul de admitere cu medii puţin peste 5!), dar care beneficiau de avantaje (materiale şi financiare) în flagrantă discordanţă cu tinerii proveniţi din liceele militare110. În fiecare an se proceda la mutarea sau detaşarea dintr-o garni-zoană în alta a cel puţin 15% dintre cadre. Dintr-o sinteză rea lizata la nivelul Consiliului Politic Superior al Armatei, a re zultat că în anul 1989 aproape 25% din tre cadrele militare că sătorite au locuit separat de familie între 3 luni şi un an de zile111. Avansările în gradele superioare au fost sistate. La 23 august 1989 mai bine de 2.000 de ofiţeri, care îndeplineau condiţiile, nu au fost avansaţi la gradul următor din motive de economie, decizie care, se pare, i-a aparţinut în mod direct Elenei Ceauşescu. În plus, corpul ofiţeresc în principal, dar nu numai, era supus supravegherii de către serviciile de contrain-formaţii militare, subordonate unei structuri din afara Armatei – Departamentul Securităţii Statului, mai precis Direcţia a IV-a Contrainformaţii militare. Toate aceste neajunsuri şi umilinţe la care a fost supusă Armata, în întregul ei, au creat în rându-rile acesteia o stare de frustrare, un spirit combativ cu un nivel extrem de scăzut, fapt ce a fost sesizabil în timpul Revoluţiei. Pentru a întări sistemul represiv, în noiembrie 1989 trupele de grăniceri au fost trecute de la Ministerul Apărării Naţionale în cadrul Ministerului de Interne.

La conduce rea Armatei Române s-au aflat, între anii 1945-1989, următorii generali: Constantin Vasiliu Răşcanu (1945-1946), Mihail Lascăr (1946-1947), Emil Bodnăraş (1947-1955), Leontin Să lăjan (1955-1966), Ion Ioniţă (1966-1976), Ion Coman (1976-1980), Constantin Olteanu (1980-1985), Vasile Milea (1985-1989).

110 Florin Şperlea, op. cit, p. 51.111 Alexandru Oşca, Starea de spirit a armatei române înaintea Revoluţiei din Decembrie 1989, în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 1(3)/2006, p. 11.

69

IV. ÎNCEPUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE: DECRETAREA STĂRII DE

NECESITATE ŞI CON STITUIREA STRUCTURILOR DE COMANDĂ ALE

ORGANISMELOR DE REPRESIUNE LA NIVEL LOCAL

În ultimele două decenii ale dictaturii ceauşiste, ca ur-mare a accentuării crizei sistemice, se înregistrează gesturi in-dividuale sau proteste mai ample, în mai multe localităţi din ţară. Din prima categorie amintim cazurile lui Paul Goma şi a inginerului Ioan Ursu, iar din cea de a doua – greva minerilor din Valea Jiului (1977), cea din Maramureş, în 1983, dar şi demonstraţiile antiregim ale braşovenilor din toamna anului 1987. Forţele de represiune ale regimului au reuşit să le neu-tralizeze înainte de extinderea sau generalizarea lor, desigur, cu suferinţe suportate de iniţiatori.

În anul 1989, în contextul transformărilor survenite în plan internaţional, asistăm, însă, la un val de ridicare, de această dată în masă, împotriva regimului. O primă încercare de re voltă anticeauşistă era făcută la Iaşi, unde în 27 noiembrie 1989 se constituia organizaţia politică anticomunistă Frontul Popular Român (F.P.R.)112.

Iniţiatorii acestui demers au fost Ştefan Prutianu şi Cassian Maria Spiridon, cercetători la In stitutul de Cercetări Ştiinţifice de pe lângă Combinatul de Utilaj Greu. Celor doi li s-au alăturat, ulterior, poeţii Aurel Ştefanachi, Nicolae Panaite, inginerii Vasile Vicol, Ion Săcăleanu, George Morariu, Petre Duşe, avocatul Valentin Odobescu, muncitorul Titi Iacob. Organismul, cu o structură conspirativă, nu avea mai mult de 20-30 de membri, conform unuia dintre membrii fondatori,

112 Despre acţiunea de la Iaşi vezi Cassian Maria Spiridon, Iaşi,14 decembrie 1989. Începutul Revoluţiei Române, Editura Timpul, Iaşi, 1994; Adi Cristi, Revoluţia la Iaşi, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2006.

70

Aurel Ştefanachi113. Membrii Frontului au reuşit să confec-ţioneze peste 2.000 de manifeste prin care chemau la o demonstraţie anticeauşistă pentru ziua de 14 decembrie 1989, ora 16.00.

Au mai fost răspândite şi alte manifeste scrise de mână cu următorul conţinut: ,,Jos Cea uşescu!, Jos comunismul!”. Organele de represiune au prins de veste din timp asupra a ceea ce pregătea F.P.R., iar acţiunea preconizată a fost împiedicată a se desfăşura. Au fost create diversiuni, identificate locurile unde erau depozitate manifeste, s-a procedat la arestări în rândul liderilor (Ştefan Prutianu, Cassian Ma ria Spiridon, Vasile Vicol, Valentin Odobescu, Ion Săcăleanu, Aurel Ştefanachi). La ora stabilită pentru demonstraţie, Piaţa Unirii, locul unde urma să se desfăşoare protestul, era înconju rată de trupe ale Miliţiei şi Securităţii. Astfel, acţiunea grupu lui de la Iaşi a fost lichidată înainte de a se putea transforma într-o acţiune de amploare.

Acţiunea a avut succes în partea de vest a ţării, la Timi-şoara. Cunoscut drept unul dintre cele mai cosmopolite oraşe din România, plasat în aria de recepţie optimă a posturilor de radio ,,Europa Liberă”, ,,Vocea Americii”, ,,Deutsche Welle” şi a televiziunilor naţionale din Iugoslavia şi Ungaria, ale căror emisiuni informative erau axate pe ,,problema românească”, în oraşul de pe Bega avea să înceapă Revoluţia română. Primele semne ale ridicării timişorenilor împotriva regimului dictato-rial ceauşist apar în ziua de 15 decembrie 1989, prin câteva incidente minore, provocate cu precădere de către enoriaşii din faţa bisericii reformate. Începând cu a doua zi, revolta locuito-rilor Timişoarei ia amploare, mai ales în după amiaza zilei de 16 decembrie 1989 şi în noaptea de 16 spre 17 decembrie. Ciocnirile dintre manifestanţi şi forţele de ordine se intensi-fică, iar Timişoara devine ,,detonatorul revoluţiei române”114. Forţele de ordine, în special Miliţia şi Securitatea, au reacţio-

113 Timpul care a învins teama. Martori ai istoriei. Decembrie 1989-Decembrie 2007. Ediţie alcătuită de Puşa Roth, Editura Ars Longa, Iaşi, 2008, p. 34-35.114 Claudiu Iordache, Detonatorul Timişoara. Calea spre libertate, în Agora social-democrată, p.33, apud Alesandru Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989, Cronologie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 84.

71

nat dur împotriva manifestanţilor, iar confruntările au luat as-pectul unor lupte de stradă.

Caracterul politic al revoltei timişorenilor devine evident în momentul în care, încă din 16 decembrie, protestatarii au pătruns cu forţa în sediul Comitetul Judeţean de Partid, sim-bolul regimului dictatorial, de unde au smuls şi distrus însem-nele comuniste. În ziua următoare, spre prânz, acţiunile pro-testatare au luat amploare, numărul demonstranţilor ajungând la 4.000-5.000 de persoane. Se scandează lozinci precum ,,Libertate”, ,,Jos Ceauşescu!”, ,,Vrem pâine”, ,,Vrem căl-dură”, ,,Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”, se cântă ,,Hora Unirii”, ,,Deşteaptă-te române”.

În ziua următoare, de 17 decembrie 1989, în jurul orei 13.00, ministrul Apărării Naţionale, gl. col. Vasile Milea, a fost informat verbal de către Nicolae Ceauşescu că a decretat starea de necesitate. La rândul său, în jurul orei 13.30, gene-ralul Milea a ordonat prin telefon comandantului Diviziei 18 Mecanizate următoarele: „Situaţia la Timişoara s-a agravat. Ordin să intervină armata. Armata intră în alarmă de luptă. S-a decretat starea de necesitate „ (fără a se emite însă, decretul prezidenţial legal)115. A fost prima consemnare oficială referi-toare la instituirea stării de necesitate. Decizia de instituire a stării de necesitate a primit confirmarea Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.)116 în cadrul şedinţei desfăşurate între orele 16.00 şi 17.00 din aceeaşi zi117.

115 Alesandru Duţu, op. cit., p. 90.116 Comitetul Politic Executiv (C.P.Ex.), contiuator al Biroului Politic şi mai apoi al Comitetului Executiv, a primit această denumire începând cu cel de al XI-lea Congres al P.C.R. (25- 28 noiembrie 1979). Atribuţiile sale constau în asigurarea conducerii activităţii partidului între plenare. Mem-brii săi erau aleşi de Comitetul Central, care, cel puţin în plan teoretic, asi-gura conducerea partidului între congrese şi în faţa căruia dădea socoteală pentru activitatea depusă. C.P.Ex.-ul avea în comonenţa sa membri plini şi membri supleanţi. La Congresul al XIV-lea , desfăşurat între 20 şi 24 noiembrie 1989, s-a hotărât ca C.P.Ex.-ul, să fie format din 21 de membri titulari şi 26 supleanţi.117 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.– Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 9-16, Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 17 decembrie 1989, Text reconstituit din memorie în ziua de 4 ianuarie 1990, ora 20.10; vezi şi Revoluţia Română din Decembrie 1989, Documente, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 125-139.

72

La acest moment, decretarea stării de necesitate a fost ilegală, deoarece nu s-a emis un decret prezidenţial, care să fie publicat în Buletinul Oficial, şi nu a fost adus la cunoştinţă lo cuitorilor municipiului Timişoara. Abia în ziua de 20 decem-brie, Nicolae Ceauşescu a emis decretul privind instituirea stă-rii de necesitate pe tot teritoriul judeţului Timiş, acesta urmând să intre în vigoare în aceeaşi zi, la ora 23.00. Decretul prezi-denţial a fost adus la cunoştinţă în dimineaţa zilei de 21 de-cembrie din balconul Comitetului Judeţean al P.C.R., de către gl. lt. Mihai Chiţac. Totuşi, articolele din Constituţie cu privire la atribuţiunile preşedintelui în acest sens erau destul de ambi-gue pentru a-i permite preşedintelui să acţioneze uneori fără a mai avea acceptul celorlalte instituţii implicate. La articolul 75, alineatul 14 din Constituţie, cu privire la atribuţiile preşe-dintelui, se spunea că: „În interesul apărării Republicii Socia-liste România, al asigurării ordinii publice sau securităţii sta-tului, proclamă, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe în treg teritoriul ţării, starea de necesitate”118.

Starea de necesitate pe întreg teritoriul României a fost instituită în ziua de 22 decembrie, ora 10.51, atunci când pe postul naţional de televiziune a fost prezentat Decretul Prezi-denţial. Ulterior acest comunicat a fost transmis de mai multe ori, atât la radio cât şi la televiziune. Nici unul din aceste de-crete nu au fost publicate în ,,Buletinul Oficial”, din lipsă de timp; oricum au fost tardive, deoarece măsurile ordonate nu au fost puse în aplicare. De menţionat, totuşi, că în perioada 17-22 decembrie, ora 10.51, armata, cu excepţia unităţilor militare din Timişoara, nu a acţionat sub incidenţa stării de necesitate.

Imediat după şedinţa Comitetului Politic Executiv din 20 decembrie 1989 s-a organizat o teleconferinţă la care au parti cipat membri şi membri supleanţi ai C.P. Ex., secretari ai C.C. al P.C.R., factorii de conducere şi comandanţi aparţinând M.Ap.N. şi M.I. de la judeţe. Ceauşescu a anunţat că la Timi-şoara; ,,Se socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea! [...] toate unităţile Ministerului de Interne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăniceri vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe, […] toate trupele primesc muniţie de 118 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu Liviu Popescu, op.cit., p. 189.

73

război, de front şi somează pe oricine nu se supune; […] Nu pleacă nimeni din cazărmi fără muniţie de luptă; […] Unităţile motorizate merg cu armamentul din dotare uşor; […] Oricine încearcă vreo manifestare, imediat somat, arestat şi pe urmă stăm de vorbă să clarificăm […] Imediat să fie destituit cine nu acţionează în mod corespunzător”119.

În calitatea de comandant suprem al forţelor armate ale R.S. Româ nia, Nicolae Ceauşescu îşi subordona în mod direct, prin prevederi constituţionale, structurile de forţă ale statului (M.Ap.N., M.I., D.S.S., Gărzi Patriotice) şi avea dreptul legal de a conduce şi structurile de apărare naţională prin ordine. În situaţii de criză, ordinele deveneau instrumente prioritare de conducere operativă. Prin urmare, la nivel central conducerea întregii activităţi a fost asigurată în mod nemijlocit – cu ex-cepţia perioadei 18- 20 decembrie când s-a aflat în vizită ofici-ală în Iran şi criza a fost gestionată de Elena Ceauşescu, Ma-nea Mănescu şi Emil Bobu – de către Nicolae Ceauşescu în-suşi. Referitor la decizia de a o include pe Elena Ceauşescu în nucleul conducător al ţării în timpul vizitei din Iran, Ion Dincă remarca faptul că, deşi primul ministru era în ţară, nu el a fost lăsat la conducere, cum era firesc. Explicaţia găsită de Dincă era suspiciunea lui Ceauşescu, care nu avea încredere deplină în toţi membrii Comitetului Politic Executiv.

La nivel local, respectiv judeţean, conform Legii nr. 14/28.12.1972, art. 18, alin. a şi e, conducerea în situaţii de criză era asigurată de către Consiliile Locale de Apărare. Acolo unde situaţia prezenta un risc, aceste Consilii Locale erau supervizate de trimişi speciali, membri ai C.P.Ex. şi, în cazuri extreme, aşa cum s-a întâmplat la Timişoara, de repre-zentanţi ai M.Ap.N., ai Ministerului de Interne, ai Procuraturii Generale, ai Justiţiei, Ministrului Tineretului sau şeful Depar-tamentului Cultelor. Astfel, au fost trimişi Constantin Olteanu la Iaşi, Ion Coman la Timişoara, Miu Dobrescu la Târgu Mu-reş, Gheorghe Pană la Braşov, unde fusese prim-secretar, Con-stantin Nicolae la Cluj şi Cornel Pacoste şi apoi Ilie Matei la Arad120. Excepţie a făcut judeţul Sibiu, acolo unde prim-secre-119 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 17-21(f-v).120 Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu în ,,Clio/1989”, An IV, nr. 1(7)

74

tar era Nicu Ceauşescu, loialitatea acestuia fiind în afara orică-rei discuţii. Aceşti înalţi demnitari, trimişi în zilele de 17 şi 18 decembrie 1989, împreună cu membrii consiliilor judeţene de apărare, s-au constituit în comandamente locale care au funcţi-onat în sediile comitetelor judeţene de partid.

La Timişoara componenţa comandamentului de represi une a avut următoarea alcătuire121. Din partea C.P.Ex.; Ion Coman, Ilie Matei (18-19 decembrie) Cornel Pacoste (din 20 de cembrie); M.Ap.N. a fost reprezentat de primii adjuncţi ai ministrului, respectiv gl. mr. Ştefan Guşă şi gl. lt. Victor At-hanasie Stănculescu, de gl. lt. Mihai Chiţac şi gl. mr. Florea Cârneanu; grupa operativă de la M.St.M. a avut în componenţă pe col. Dumitru Ionescu, col. Radu Gheorghe, col. Vasile Io-niţă, col. Drăgan, col. Teodor Ardelean, lt. col. Străşescu, lt. col. Petre Marchiş, lt. col. Petre Alexandru, mr. Vasile Rusu, mr. Păscuţ, mr. Popescu, mr. Bucurei; grupa operativă de la Armata a 3-a cuprindea pe col. Ioan Şulcă, lt. col. Olaru, mr. Bica, cpt. Gologan.

Ministerul de Interne a fost, de asemenea, bine repre-zentat. Miliţia a trimis la Timişoara pe gl. Constantin Nuţă, adjunct al ministrului de interne şi şeful Inspectoratului Gene ral al Miliţiei (I.G.M.); gl. Mihalea Velicu, adjunctul şefului I.G.M.; col. Ghircoiaş Nicolae, şeful Institutului de Crimina listică din I.G.M.; col. Tudor Stănică, şeful Direcţiei Cercetări Penale; col. Roşoiu, şeful Direcţiei Judiciare; col. Onţanu, loc ţiitorul Direcţiei Cercetări Penale; lt. col. Voicu Ilie, locţiitorul şefului Direcţia Economică; col. Ştefan, locţiitorul şefului Direcţia Pază si Ordine; un grup mare de ofiţeri din subordinea lor122.

Departamentul Securităţii Statului a trimis următorii ofiţeri: gl. Emil Macri, şeful Direcţiei de Contrainformaţii Economice, cu trei ofiţeri din Direcţie, respectiv col. Filip Te-odorescu, adjunct al şefului Direcţiei de contraspionaj, însoţit de un ofiţer; lt. col. Anastasiu, locţiitor al şefului Direcţiei I, informaţii interne, însoţit de trei ofiţeri; lt. col. Dan Nicolici, 2008, Bucureşti, Editura IRRD, p. 123-146., unde fusese prim-secretar, Constantin Nicolae la Cluj, şi din 28 octombrie 1989.121 Remus Macovei, „Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19) 2008, p. 34-44.122 Alexandru Oşca, (coordonator), Revoluţia Română în Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009, p. 137-138.

75

şeful Centrului de Informaţii şi Documentare; un ofiţer pe linie de Control Secret Corespondenţă; un ofiţer pe linie de Tehnică Operativă: un ofiţer pe linie de Serviciu Contraspionaj Ţări Socialiste; lt. col. Glăvan, şef serviciu U.S.L.A.; un ofiţer, ad-junct al şefului Statului Major al Trupelor de Securitate; lt. col. Caraşcă, din Direcţia Cercetări Penale. Procuratura Generală l-a avut la Timişoara pe Gheorghe Diaconescu, adjunct al Pro-curorului General. Având în vedere locul important ocupat de Timişoara, au mai fost trimişi în misiune specială ministrul adjunct al justiţiei, Bracaciu, precum şi ministrul tineretului, Ioan Toma. Dispoziţiile de la Bucureşti erau recepţionate la Timişoara de trei persoane: Ion Coman (pe linie de partid), Ştefan Guşă (răspunzător de Armată) şi Constantin Nuţă (re-prezentând Ministerul de Interne), aceştia fiind secondaţi de numeroşi ofiţeri şi demnitari locali de partid.

Pe plan local, din Consiliul Judeţean de Apărare au făcut parte Radu Bălan, prim-secretar al Comitetului Judeţean P.C.R. Timiş, Ilie Matei şi apoi Cornel Pacoste, col. Constantin Rota riu, comandantul garnizoanei Timişoara, col. Ion Popescu – şef al Inspectoratului Judeţean M.I., col. Petre Cristea – şef Stat Major judeţean al Gărzilor Patriotice Timiş. Între Coman-damentul de la Judeţeana de Partid şi cel de la Inspectoratul M.I. a existat o strânsă legătură, mai ales că inspectorul şef Popescu Ioan s-a aflat la Comitetul Judeţean P.C.R., începând cu seara de 17 decembrie 1989.

În municipiul Cluj-Napoca, Comandamentul avea ur-mătoarea componenţă: reprezentant C.P.Ex. Constantin Nico-lae, iar din partea Consiliului Judeţean de Apărare, Ioachim Moga, prim secretar al Comitetului Judeţean P.C.R. Cluj-Napoca, gl. Ioan Şerbănoiu, şef al Inspectoratului Judeţean M.I., col. Nicolae Ioniţă, şeful Securităţii Cluj, gl. mr. Iulian Topliceanu, comandantul garnizoanei Cluj-Napoca, şi lt. col. Gheorghe Ivan, şeful de Stat Major judeţean al Gărzilor Patri-otice Cluj-Napoca.

Municipiul Arad a avut la vârf următoarea structură de represiune: din partea C.P.Ex. Cornel Pacoste (18-19 decem-brie), apoi Ilie Matei (20-22 decembrie), în timp ce Consiliul Judeţean de Apărare a fost reprezentat de Elena Pugna, prim

76

secretar al Comitetului Judeţean P.C.R. Arad, mr. Dumitru Marcu – comandantul garnizoanei Arad (a activat doar în 22 decembrie), predecesorul său fiind mr. Ioan Memetea (17-21 decembrie), col. Grigore Sălceanu, şef al Inspectoratului Ju-deţean M.I., lt. col. Liviu Stranschi, şef Stat Major judeţean al Gărzilor Patriotice Arad. În intervalul 20-22 decembrie la Arad a mai acţionat o grupă operativă de la Divizia 11 Meca nizată, condusă de mr. Eugen Bădălan, şeful de Stat Major al Diviziei 11 mecanizate Oradea.

La Braşov au acţionat Gheorghe Pană, ca reprezentant al C.P.Ex-ului şi Petre Preoteasa, prim secretar al Comitetului Judeţean P.C.R., gl. mr. Ion Florea – comandantul garnizoanei, gl. mr. Gheorghe Zăgoneanu – şef al Inspectoratului Judeţean M.I., lt. col. Iancu Dragnea – şef Stat Major judeţean al Găr-zilor Patriotice şi lt. col. Mircea Popescu – comandant al Gru-pului judeţean de pompieri, ca reprezentanţi ai autorităţilor lo-cale.

Comandamentul din municipiul Târgu Mureş a fost for mat din Miu Dobrescu, reprezentând autoritatea centrală şi din Viorel Ingreţ – prim secretar al Comitetului Judeţean P.C.R., col. Constantin Cojocaru – comandantul garnizoanei, col. Ni colae Iftimie – şef al Inspectoratului Judeţean M.I., ca repre zentanţi ai Consiliului Judeţean de Apărare.

În municipiul Sibiu, Comandamentul a avut următoarea componenţă: Nicu Ceauşescu, prim secretar al Comitetului Ju-deţean P.C.R., dar şi reprezentant C.P.Ex., lt. col. Aurel Dra-gomir, comandantul garnizoanei, col. Iulian Rotariu, şef al In spectoratului Judeţean M.I. şi col. Dumitru Radu, şef Stat Major judeţean Gărzi Patriotice.

În Bucureşti Comandamentul unic format în ziua de 21 decembrie 1989, ora 17.00, şi care şi-a desfăşurat activitatea sub directa conducere a lui Nicolae Ceauşescu, a avut urmă-toarea componenţă: gl. col. Vasile Milea, şeful Comandamen-tului, Silviu Curticeanu, secretar, iar ca membri pe Ion Dincă, prim vice-prim ministru al guvernului, Tudor Postelnicu, mi-nistrul de Interne, gl. col. Iulian Vlad, şeful Direcţiei Securită-ţii Statului şi col. Ion Pârcălăbescu, şeful Statului Major Cen-tral al Gărzilor Patriotice..

77

V. STENOGRAMELE REPRESIUNII; ORDINELE DE REPRESIUNE

În calitatea sa de comandant suprem, Nicolae Ceauşescu a emis între 16 şi 22 decembrie 1989, o serie de ordine pentru executarea represiunii. Unele dintre misiunile şi ordinele date forţelor de represiune au fost enunţate chiar în timpul şedinţe-lor Comitetului Politic Executiv, teleconferinţelor cu respon-sabilii locali ai puterii sau în cadrul unor cuvântări transmise la posturile de televiziune şi de radio.

Pe fondul degradării situaţiei de la Timişoara, Ceau-şescu a convocat duminică, 17 decembrie 1989, şedinţa Co-mitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al C.C. al P.C.R.. De menţionat că acest organism de decizie politică îşi pierduse în totalitate importanţa. El nu mai reprezenta, în fapt, decât ,,un simplu şi neputincios organ de confirmare, aflat sub controlul total al secretarului său general”123. Iniţial, Ceauşescu a dorit doar o şedinţă a Biroului Permanent, organul executiv al C.P. Ex. (Din Biroul Permanent făceau parte, pe lângă Nicolae Ceauşescu, primul ministru, respectiv Constantin Dăscălescu, cei doi vicepreşedinţi din Consiliul de Stat, Gheorghe [Gogu] Rădulescu şi Manea Mănescu, precum şi cei trei vicepreşedinţi ai guver nului; Elena Ceauşescu, Gheorghe Oprea, Ion Dincă. Şedinţa Biroului Permanent s-a desfăşurat, conform consem-nării dintr-o agendă de lucru aparţinând probabil unuia dintre cei doi şefi de cabinet ai lui Ceauşescu, între 10.13–10.35124. În cadrul şedinţei, Ceauşescu a prezentat evenimentele de la Ti mişoara, ca fiind cauzate de provocări atât din Vest, cât şi din Est şi al căror scop evident, sublinia el, era destabilizarea re gimului politic din România125. Din cele relatate de fostul şef al Cancelariei Comitetului Central al P.C.R., reiese că Nicolae Ceauşescu nu era, încă, foarte îngrijorat de starea de lucruri, 123 Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, p. 59-62; 68.124 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 131/1989, f. 217.125 Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu, p. 124-125.

78

chiar dacă situaţia i se părea destul de serioasă şi a solicitat să fie convocată pentru aceeaşi zi, la ora 18.00, o teleconferinţă cu prim-secretarii de judeţ, înaintea vizitei pe care urma să o întreprindă în Iran, începând cu ziua următoare. Între timp, Ceauşescu – edificat asupra gravităţii manifestărilor ostile de la Timişoara–, îl informa pe ministrul Apărării Naţionale, după ce îl admonesta că armata nu a intervenit eficient, că a decretat ,,starea de necesitate”. La rândul său, generalul Milea a făcut cunoscut comandantului Diviziei 18 mecanizate din Timi-şoara, că este ordin ,,să intervină armata”, care intra ,,în stare de luptă”, iar în judeţ s-a declarat ,,stare de necesitate”126. Ordi-nul Ministrului Apărării Naţionale în 14 puncte a fost sin gurul ordin după care s-a orientat armata atunci când a deschis focul asupra manifestanţilor, în 17 decembrie 1989127.

Nicolae Ceauşescu a convocat apoi, în jurul orei 14.00, la locuinţa sa pe Ion Coman, secretar al C.C. al P.C.R., coor-donator al Secţiei militare şi de justiţie din C.C. şi pe Emil Bobu, secretar cu probleme organizatorice al Comitetului Central, cărora le-a ordonat să meargă de urgenţă la Timişoara, împreună cu o grupă de generali, reprezentând Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, pentru a ţine situaţia sub control128.

La şedinţa Comitetului Politic Executiv, desfăşurată în-cepând cu ora 17.00, au participat Elena Ceauşescu, Constan-tin Dăscălescu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Ghe-orghe Oprea, Lina Ciobanu, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Ana Mureşan, Ştefan An-drei, Silviu Curticeanu, Ludovic Fazekaş, Vasile Milea, Ioan Totu, Iosif Szász, Constantin Olteanu, Ion Stoian, Ion Radu, Constantin Radu, Vasile Bărbulescu, iar ca invitat, Iulian Vlad129. De această dată, Ceauşescu s-a prezentat ,,într-o stare 126 Alesandru Duţu, op. cit, p. 90.127 Vezi Ordinul în Victor Eugen Mihai Lungu, Tit Liviu Domşa, „Împuşcaţi-i că nu-s oameni!”, Cluj-Napoca, 21 decembrie 1989, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.a.128 Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu, p. 129.129 Pentru şedinţa C.P.Ex. din data de 17 decembrie 1989 există două variante ale stenogramei. Una de 21 de pagini, realizată la momentul respectiv, dar din cuprinsul căreia lipseşte pagina 19, şi o alta, de doar 8 pagini,

79

fizică şi psihică proastă, iritat şi nervos”. Această stare deose-bită, era ieşită din comun chiar şi pentru cineva care lucra de mult timp în preajma sa130. Prezentând faptele, el relua ideea din cadrul şedinţei Biroului Permanent, anume că evacuarea din locuinţă a preotului reformat Lászlo Tökés a fost un pre-text pentru a declanşa tulburările de la Timişoara care, de fapt, erau ,,organizate şi declanşate de cercurile revanşarde şi revi-zioniste şi de agenţi atât din răsărit, cât şi din apus”. Scopul acestor manifestări, ţinea el să sublinieze, era lichidarea

refăcută din memorie de aceeaşi stenografă, Maria Ionescu, la începutul lunii ianuarie 1990, în sediul Ministerului Apărării Naţionale. Stenograma, refăcută din memorie se găseşte la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Ds.338/1989, fila 9-16.. Text reconstituit din memorie în ziua de 04. 01 1990. La o săptămână de la această dată apare şi stenograma originală în ziarul ,,România Liberă” din 10 ianuarie 1990, având lipsă pagina 19. Pagina 19 din textul original, care poate nu a dispărut întâmplător, conţinea momentul în care Nicolae Ceauşescu îşi anunţa demisia din fruntea partidului şi intervenţia membrilor C.P.Ex. în a-l opri de a face acest pas, dar şi unele dispoziţii în legătură cu conducerea ţării în timpul cât el era plecat în vizita din Iran. S-a emis ipoteza că pagina cu pricina a fost sustrasă premeditat pentru ca la procesul membrilor C.P.Ex. să nu existe dovada că aceştia ar fi putut să-l lase pe Ceauşescu să părăsească funcţia şi, eventual, să fie evitată represiunea ce a urmat. Printre altele, tocmai acest lucru îl relatează stenografa Maria Ionescu în stenograma reconstituită în 4 ianuarie 1990. Totuşi, trebuie să recunoaştem, că această stenogramă, cât şi cele ale şedinţelor C.P.Ex. desfăşurate în intervalul 17-21 decembrie1989, de care ne vom mai folosi, reconstituite tot din memorie, nu pot reproduce cu exactitate natura intervenţiei celor prezenţi. De altfel, în urma transcrierii stenogramei din 17 decembrie rezultă că şedinţa C.P.Ex. a durat între 15 şi 20 de minute. Însă, din informaţiile ulterioare, şedinţa a durat cel puţin o oră. De asemenea, nu trebuie neglijat nici factorul psihologic ce a putut influenţa depoziţia persoanei intervievate. De altfel, Silviu Curticeanu a negat, în cadrul audierii sale în faţa Comisiei pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, din 28 octombrie 1993, unele aspecte menţionate în stenograma transcrisă în ianuarie 1990. Cele două stenograme sunt prezentate împreună, pentru prima oară, într-un Documentar realizat de Viorel Domenico în „Caietele Revoluţiei”, nr. 6(19)2008, Bucureşti, Editura I.R.R.D. 1989, p.12-33. (în continuare Documentar, Viorel Domenico). Vezi Stenograma (reconstituită din memorie) şedinţei şi în Ion Calafeteanu (coordonator), Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 125-137 (în continuare Revoluţia română din Decembrie 1989. Documente) 130 Ibidem, p.125.

80

,,independenţei şi integrităţii teritoriale a României”131, să dis-trugă socialismul132. Afirma, de asemenea, că după ce situaţia fusese reglementată în seara de 16 decembrie, ,,elemente de-clasate”, ,,derbedei” sau ,,huligani”, au recidivat în ziua ur-mătoare133. Ceauşescu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de mo-dul în care au ripostat forţele de ordine la evenimentele de la Timişoara, acuzând armata şi trupele Ministerului de Interne că nu au folosit armamentul de război. Pentru vina de a nu fi reprimat cu promptitudine şi cu maximum de eficienţă mani-festările ostile de la Timişoara, el nu a ezitat să acuze atât Ministrul Apărării Naţionale, cât şi pe cel al Internelor, de ,,atitudinea capitulardă, defetistă”134. Ceauşescu l-a admones-tat în mod special pe generalul Milea pentru faptul că trupele ce defilaseră pe străzile Timişoarei în dimineaţa zilei de 17 de-cembrie pentru a-i intimida pe demonstranţi, s-au lăsat lovite şi umilite135. ,,Unităţile – afirma el – trebuiau să se afle în centru. Asta înseamnă ce am ordonat […] Am menţionat bine aseară ce trebuie să faceţi: demonstraţia unităţilor de bază, a tanche telor, unităţile motorizate, toate trebuiau să fie în centrul ora şului […] Adevărat că n-am dat toate detaliile, dar când spui să fie demonstraţie, trebuie să fie demonstraţie, nu plimbare”. ,,[…] Am discutat aseară, am spus – continua el – luaţi măsuri, măsuri ferme[...] Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă, nu să se lase să intre în Comitetul judeţean[...] N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de co mandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate uni tăţile, atât ale Ministerului Apărării, cât şi ale Ministerului de Interne […] De ce nu au fost scoase gărzile patriotice cu ar mament, că au armament?! [...] Duşmanul nu cu predici îl po toleşti, ci trebuie sa-l arzi. Socialismul nu se construieşte cu închinăciune, ci cu luptă. Cu luptă trebuie să-l con struim [...] Trebuia să-i omoare 131 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 10. Vezi şi Documentar, Viorel Domenico, p.14.132 Documentar, Viorel Domenico, p. 18.133 Ibidem, p.14134 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Ds. 338/1989, Cancelarie, f. 11.135 A.N.I.C.,Fond C.C. al P.C.R., Ds. 338/1989, Cancelarie, f. 11. vezi stenogramele şi ordinele lui Ceauşescu în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19) 2008, p.12-31; Nr. 2 (4) 2006, p. 58-60 şi Nr. 3 (5) 2006, p. 51-53.

81

pe huligani [...] Cine v-a dat dreptul să nu luaţi măsurile care se impun, pentru că eu am discutat cu voi şi v-am dat ordin !”

Vizibil iritat, Ceauşescu ameninţa în mod clar: ,,Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armament, toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul. Când am dat ordin să se aplice starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta? Am spus să tra geţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare”136. În textul original exprimarea este mult mai clară: ,,Trebuia să-i omoare pe huligani [...]” (n.n. – a se citi revoluţionari). Elena Ceau şescu afirma la rândul ei: „Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul să nu iasă!”137. Nicolae Ceauşescu transmitea un ultimatum: ,,Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă, atât unităţile ministerului de interne, cât şi cele ale Apărării Naţionale şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici un fel de discuţie. […] Tre buie luate măsuri radicale, pentru că aici nu se poate merge cu îngăduinţă, pentru că asta ar însemna să capitulăm [...] Vom lupta până la ultimul [...] pentru că independenţa şi suverani-tatea se cucereşte şi se apără cu luptă[...] Totul să se apere cu arma în mâini[…] Am spus să trageţi de avertisment, dacă nu se retrag, trageţi în picioare[ ...] Cei care au intrat în sediul comitetului judeţean de partid nu trebuiau să mai iasă de acolo, trebuiau să fie jos, la pământ[…] Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război”138! Surescitat peste măsură, Ceauşescu cere acordul C.P.Ex.-ului pentru destituirea ministrului apărării na-ţionale, a celui de interne şi a şefului Direcţiei Securităţii Sta-tului, pe care îi ameninţă chiar cu trimiterea în faţa plutonului de execuţie. ,,[...] Din acest moment – îşi anunţa el colaborato rii – preiau comanda armatei, să-mi pregătiţi Decretul”139.

La acuzele aduse, la unison, cei trei şi-au asumat în-treaga responsabilitate. Stenograma reconstituită din memorie prezintă, însă, pe generalul Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, într-o postură cât se poate de favorabilă. La acuza-

136 A.N.I.C., f. 11.137 Documentar, Viorel Domenico, p.20.138 Documentar, Viorel Domenico, p.22, p.26, p.30.139 Ibidem.

82

ţiile aduse de Ceauşescu de a nu fi dat ordinul de a se trage în manifestanţi el ar fi dat următorul răspuns: ,,Vă raportez, tova-răşe secretar general, că n-am înţeles acest lucru. Am căutat în toate regulamentele militare şi nu am găsit nicăieri prevăzut că armata trebuie să tragă în popor”140, fapt ce-i conferă, corobo-rat mai târziu şi cu moartea sa, o postură de adevărat erou. Această frază, însă, nu există în textul stenogramei originale. Ea apare doar în stenograma reconstituită din memorie de că-tre stenografa Maria Ionescu în prezenţa procurorilor militari în sediul M.Ap.N. la data de 4 ianuarie 1990, ora 20.10. În re-alitate, cel care a invocat inexistenţa unui astfel de act norma tiv, dar şi al unui ordin în acest sens, a fost Tudor Postel nicu141, cu toate că el s-a dovedit a fi cel mai zelos executant al ordinelor lui Ceauşescu.

În urma asprului rechizitoriu, Ceauşescu a solicitat des-tituirea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, a generalului Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, precum şi a lui Vlad Iulian, şeful Departamentului Securităţii Statului, lăsând însă ca decizia finală să aparţină Comitetului Politic Executiv. A urmat scena ,,demisiei” dictatorului, aparent de-terminată de opoziţia unora dintre membrii Comitetului Politic Executiv (Gheorghe Rădulescu, Constantin Dăscălescu, Ghe orghe Oprea şi Manea Mănescu). În realitate, ei au propus ca măsura demiterii celor trei să fie amânată pentru a se vedea cum vor evolua lucrurile. Ion Dincă, în cadrul audierii sale în faţa Comisiei Senatoriale, declara că era pentru prima oară când un grup de membri ai Comitetului Politic Executiv avea o poziţie diferită faţă de cea exprimată de Ceauşescu, când ci-neva îşi exprima dezacordul. De regulă, declara el, propunerile acestuia se aprobau ,,fără comentarii”142. El consideră, totuşi, la fel ca şi Silviu Curticeanu, că Nicolae Ceauşescu nu a fost sin cer atunci când a anunţat că renunţă la putere, dar, spre deose bire de Curticeanu, Ion Dincă regretă, cel puţin la nivel 140 A.N.I.C., Fond C. C. al P. C. R. , Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 12. 141 Documentar, Viorel Domenico, p.26.142 Arhiva I.R.R.D., Document Nr. 75, f. 377, Stenograma audierii lui Ion Dincă în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, f. 372-432. Audierea s-a desfăşurat în ziua de 21 octombrie 1993.

83

decla rativ, că nu s-au opus lui Ceauşescu şi poate ar fi putut evita represiunea sângeroasă ce a urmat143. Insistă, însă, pe consecin ţele unui astfel de gest, precizând că cel care l-ar fi făcut nu ar mai fi ieşit viu din sediul Comitetului Central144.

Informaţiile referitoare la scena ,,demisiei” sunt cunos-cute doar din a doua stenogramă (cea reconstituită în ziua de 4 ianuarie) şi din relatările unor participanţi la şedinţă, întrucât, după cum arătam, pagina respectivă din stenograma oficială (pag.19) s-a pierdut, ori pur şi simplu a dispărut, sau a fost distrusă în mod deliberat. Referitor la acest episod, fostul şef al Departamentului Securităţii Statului, general colonel Iulian Vlad, declara în faţa Comisiei Senatoriale, la 19 octombrie 1993, că după încheierea şedinţei stenograma a fost preluată de doi membri ai conducerii partidului – era vorba de Emil Bobu şi Silviu Curticeanu deoarece, sublinia el, ,,[...] nu se dorea să rămână în istorie şi au scos tot ce era legat de momentul acela al demisiei lui Ceauşescu, al delirului”145. Silviu Curticeanu afirmă, însă, că stenograma oficială a rămas în biroul său, într-un plic sigilat, el nemaiputând avea acces la documentul res-pectiv în urma situaţiei ce s-a creat ulterior.

În privinţa controversatului episod privind ,,demisia” lui Ceauşescu, conform datelor de care dispunem, avansăm în rândurile următoare, versiunea noastră asupra felului cum au decurs lucrurile. Adoptând o poziţie ,,principială” – deşi, mai degrabă era doar un calcul politic – solicită celor prezenţi să-şi aleagă un alt secretar general şi mimează părăsirea încăperii şi abandonarea puterii. Speriaţi de întorsătura luată, simţindu-se abandonaţi, neajutoraţi şi în acelaşi timp incapabili de a reacţi-ona şi a gestiona criza, dar şi solidari, toţi cei prezenţi, cel pu-ţin până în momentul actual nu avem nici un fel de mărturie care să contrazică această afirmaţie, s-au repezit pur şi simplu să-l oprească din drum. Iată scena relatată de stenografa de şedinţă: ,,...Curticeanu îl urmează ajungându-l, spunându-i: Nu aşa, tovarăşe secretar general. Eu niciodată n-am să vă 143 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 75, f. 379.144 Ibidem, f.380.145 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 303, Stenograma audierii lui Iulian Vlad în data de 19 octombrie 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, f. 281-371.

84

pără sesc, voi rămâne totdeauna lângă dumneavoastră. În acest moment se ridică de pe scaun Constantin Dăscălescu care spune: „Nu se poate, tovarăşe secretar general, noi nu asta am vrut. Nu se poate! În acest moment se ridică de pe scaun aproape întreg Comitetul Politic Executiv, creându-se un mo-ment de derută. Ana Mureşan plângea. Elena Ceauşescu s-a dus spre el, convingându-l să revină pe scaunul său”146.

Silviu Curticeanu prezintă evoluţia evenimentelor în fe lul următor; ,, [...] când cei trei au spus «nu», l-a surprins şi pe el, de ce procedează aşa, pentru că numai lui îi erau recu-noscători, şi totuşi referitor la cei trei, din care nu se ştie care este trădător, se vrea să rămână în funcţie. A avut un moment de enervare, a jucat teatru ca(într-)o tragedie antică, o bufone-rie spunând: «bine alegeţi-vă alt secretar general». S-a scu-lat şi se îndrepta spre uşă, până când Bobu a spus cuvântul care dezleagă totul: «Dacă este aşa, eu zic să-i destituim», iar Ceauşescu a zis: «Bine tovarăşi, să mai încercăm»”. Curticeanu afirmă şi el că totul a fost premeditat, Ceauşescu având nevoie de un consimţământ, de acel acord formal, dar iertarea să vină, totuşi, din partea lui147. Intenţia lui Ceauşescu, afirmă el în continuare, a fost doar ,,[...] să-i ameninţe, să-i mobilizeze”, pentru că dacă ar fi vrut îndepărtarea lor, acest fapt îl putea realiza fără să existe cea mai mică împotrivire din partea cuiva.

După ce a considerat că a pus lucrurile în ordine, Ceau-şescu anunţă măsurile pe care le-a întreprins până la acel mo-ment. El îi înştiinţa pe cei prezenţi că au fost închise graniţele, inclusiv pentru activitatea de turism sau mic trafic. Se interzi-cea, prin dispoziţiile date personal, orice contact cu exteriorul, inclusiv cu statele socialiste, cu excepţia reprezentanţilor din Coreea de Nord, China şi Cuba. Pericolul venea de pretutin-deni, conform previziunilor sale, inclusiv din ţările socialiste, iar scenariul ar fi fost pus în practică de chiar Uniunea Sovie-tică, cu sprijin american şi occidental. În cele din urmă, ordonă ca unităţile Ministerului Apărării Naţionale, ale Ministerului de Interne, precum şi cele ale Securităţii să fie puse în stare de alarmă. Ceauşescu a ţinut să-şi avertizeze din nou tovarăşii de

146 ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19) 2008, p. 31.147 Stenograma audieri lui Silviu Curticeanu, p.130.

85

gravitatea situaţiei, dar şi să le ceară în mod formal – pe care îl primeşte fără rezerve – acordul de a interveni în forţă pentru a înăbuşi orice rezistenţă împotriva regimului148.

După şedinţa C.P.Ex., la ora 17.00, are loc teleconfe-rinţa149 cu prim-secretarii judeţeni, comandanţii garnizoanelor şi ai inspectoratelor judeţene ale M.I. Atmosfera a fost la fel de încordată, ordinele, – la fel de ferme. ,,[...] Acum am trimis şi sunt la Timişoara toţi comandanţii. Am discutat acum câteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război. Oricine nu se supune la somaţie [...] am dat ordin să se tragă [...] Începând de azi [...] unităţile vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe [...] Umanismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apăra rea integrităţii socialismului [...] Toate unităţile sunt în alarmă şi în această situaţie au armament de luptă în dotare...

Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răs-pundă primul secretar care are şi funcţia de comandant. Şi to-varăşul Coman; dacă ofiţerii sunt acolo? (Se răspunde : Nu).

Ceauşescu: De ce nu au venit în sală? Transmiteţi ordi-nul meu să acţioneze în situaţie de luptă. Într-o oră să fie re-stabilită ordinea la Timişoara. Îi chemaţi şi le daţi ordin.

Ion Coman: Vă raportez, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru, am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră”.

Şi de această dată Ceauşescu, ignorând realităţile, punea tulburările de la Timişoara pe seama ,,agenţilor din străinătate” şi a ,,cercurilor antisocialiste şi din Est şi din Vest”150, a ,,[...] cercurilor reacţionare [...] care s-au pus în

148 Documentar, Viorel Domenico, p. 30. Ion Dincă a catalogat şedinţa ca una ,,de balamuc, nu o şedinţă de oameni politici”.149 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 17-21(f-v).150 Ibidem, f. 17(v). Existau informaţii privind pregătirea unei agresiuni împotriva României, care avea ca principal scop o eventuală dezmembrare a ţării. În special, din a doua jumătate a anului 1989, asistăm la o acţiune concertată atât din Est, cât şi din Vest, ce probează această afirmaţie, atât la nivel declarativ, cât şi la cel militar. La 10. 10. 1989, preşedintele Franţei, François Mitterrand, după încheierea reuniunii la nivel înalt a C.E.E. de

86

serviciul diferitelor servicii străine, care acţionează pentru un dolar sau pentru o rublă împotriva propriului popor, împotriva independenţei ţării!” şi al căror principal scop era acela de a submina ,,socialismul în România, independenţa şi integritatea ţării. [...] Tot ceea ce se întâmplă în ţările socialiste în ultimul timp – completa el – este de fapt o acţiune de destabilizare, care are drept scop distrugerea socialismului! Este adevărată lovitură de stat, aşa-zisă paşnică! Antisocialistă! Şi aşa trebuie privită ca atare”151! Ca măsuri concrete el anunţa că la Timişoara ,,se socoteşte stare de necesitate”, toate trupele urmând să pri-mească muniţie de război, ,,de front” atenţiona el, pentru a nu

la Strasbourg, declara în mod public: ,,... problema unor provincii cum ar fi Silezia, Moravia, Prusia Orientală etc. trebuie să rămână intangibilă. În schimb nu trebuie să se omită problema divergenţelor între Ungaria şi România în problema Transilvaniei, sau problema Basarabiei... Franţa şi URSS, trebuie să-şi reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, aşa cum au făcut-o de secole”. Apud. Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din Decembrie 1989. p.9-10. D.S.S., precum şi unele structuri ale M.Ap.N., semnalau, la rândul lor, alte acţiuni în acest sens. Spre exemplu, o notă din 8 decembrie 1989 transmisă de ataşatul militar român la Belgrad, în urma informaţiilor primite de la şeful Direcţiei Informaţii al armatei iugoslave, consemna, printre altele, următoarele: ,,[...] conducerea ungară mai acţionează pentru internaţionalizarea problemei Transilvaniei, precum şi pentru izolarea politică şi economică[...]; simultan cu provocarea unor demonstraţii ale populaţiei de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţa cu ţara noastră, care să degenereze în conflict militar între cele două ţări, după care, apoi să ceară intervenţia unor ţări ale Tratatului de la Varşovia, îndeosebi din partea URSS, cu scopul pentru aşa-zisa împăcare a părţilor [...] scopul final urmărit de Ungaria este revendicarea Transilvaniei[...]”. Apud. Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din Decembrie 1989, p. 19-20. Vezi şi Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989-Studiu documentar, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Edit. Militară, Bucureşti, 1998, p. 26-31. De asemenea, se cunoştea că erau în plină desfăşurare o serie de aplicaţii şi exerciţii militare în jurul graniţelor ţării, încă de la începutul lunii decembrie 1989. Poziţionarea unităţilor armatei ungare şi a trupelor sovietice staţionate în Ungaria – circa 60.000 militari-indicau, cel puţin la prima vedere, iminenţa unei invazii. (Vezi în acest sens Adrian Pop, Originile şi Tipologia Revoluţiilor Est-Europene, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, p.328). Serviciile secrete ale unor puteri străine îşi intensificaseră, la rândul lor, acţiunile pe teritoriul României, plasând, sub diferite acoperiri, un număr mult mai mare de agenţi străini decât până atunci. 151 A.N.I.C., Fond C. C. al P. C. R. , Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 20(v).

87

se crea niciun fel de confuzie şi cerea aplicarea legii. De ase-menea, ordona ca toate trupele Ministerului Apărării Naţio-nale, ale Ministerului de Interne, precum şi cele de Securitate de pe întregul cuprins al ţării, să poarte armament de luptă cu muniţia aferentă şi să riposteze imediat, ,,Fără discuţie!”, dar ,,Cu respectarea regulamentelor şi normelor legale, de somaţie, conform legilor ţării”152.

Nicolae Ceauşescu rememora, cu acel prilej, unul dintre momentele de vârf ale parcursului său politic – anul 1968, in-vazia Cehoslovaciei – : ,,[...]acum, situaţia este şi mai gravă şi trebuie să spunem clar întregului popor, întregului partid, şi să luăm toate măsurile pentru a putea răspunde oricărei încercări de amestec străin în România, de destabilizare, de a abate po-porul de pe calea dezvoltării socialiste!”153.

Trebuie, însă, făcută o distincţie netă între cele două momente. În 1968, pericolul unei invazii sovietice a alimentat sentimentul unităţii naţionale şi hotărârea de a rezista în faţa agresorului, indiferent cine ar fi fost. Acest lucru i-a permis lui Ceauşescu să se identifice cu regimul, în ultimă instanţă cu ţara. S-a creat, desigur, încurajată şi de propaganda oficială, credinţa că fără el, fără atitudinea lui hotărâtă, România ar fi fost invadată. Utilizând, printre altele, pretextul pericolului so-vietic el a confiscat mitul naţional şi l-a folosit pentru a insta-ura dictatura personală, aşa încât la jumătatea anilor ‘70 Ceau-şescu era stăpânul absolut al aparatului de partid şi de stat. Se poate spune, astfel, că momentul 1968 a semănat germenii Re voluţiei sângeroase din 1989 şi sfârşitului tragic al lui Ceau-şescu însuşi. Din această perspectivă, cariera lui politică a avut două momente de vârf, legate de acelaşi loc, balconul fostului Comitet Central al P.C.R.. Una în 21 august 1968, care a în-semnat apogeul popularităţii şi aprecierii sale, iar cealaltă în 21 decembrie 1989, apogeul puterii sale şi în acelaşi timp sfârşitul său, deşi a folosit aceleaşi argumente: pericolul străin, apărarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale etc.

De această dată, însă, apelul lui Ceauşescu nu a avut re zultatul scontat. Trecuse vremea când era considerat drept un reformator, un lider comunist naţional şi care, în calitate 152 Ibidem, f. 17(v).153 Ibidem, f. 20-21.

88

de membru al Tratatului de la Varşovia, refuzase să participe la reprimarea ,,Primăverii de la Praga”. La momentul 1989 el se găsea într-o poziţie de totală izolare în plan internaţional şi lip sit de sprijin intern. De această dată, Ceauşescu nu mai era de cât cel mai reprezentativ lider al neostalinismului, cel care, după ce în urmă cu douăzeci de ani reprezentase spiritul inde-pendent al comunismului naţional, acum reprezenta partea sa cea mai întunecată. Astfel, apelurile lui la sentimentele patrio-tice ale naţiunii, chemarea la unitate naţională, prin rememora-rea momentului Primăverii de la Praga au rămas fără ecou. Ceea ce este mult mai grav, însă, este faptul că Nicolae Ceau-şescu, ca toţi dictatorii lipsiţi de discernământ politic ce pre-tind că întruchipează un regim şi o ţară, era pe cale de a ex pune România unei situaţii cu urmări grave, ce putea degenera într-un război civil interetnic, într-o intervenţie din exterior sau în orice alt scenariu extrem de periculos. Fostul şef al Securi tăţii, Iulian Vlad declara în acest sens: ,,În analiza pe care o facem trebuie să ţinem seama şi de personalitatea lui Ceau şescu, care n-ar fi crezut niciodată în posibilitatea detronării lui. S-a crezut un om providenţial. Chiar şi în ultimele clipe, la Târgovişte, el spera că va veni în sprijinul lui poporul, clasa muncitoare”154.

După ce în dimineaţa zilei de 18 decembrie i s-a raportat personal că situaţia intrase în normalitate la Timişoara155, Ceau şescu, respectându-şi ,,programul”, pleacă într-o vizită de trei zile în Iran156. Faptul că el a decis să efectueze vizita în

154 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 304.155 În noaptea de 17 spre 18 decembrie forţele represive au intervenit în forţă la Timişoara, provocând numeroşi morţi şi răniţi din rândul protestatarilor. 156 Vizita lui Ceauşescu în Iran avea în vedere, printre altele, şi încheierea unui acord extrem de favorabil în domeniul armamentului. Partea română urma să vândă Iranului 155 de tancuri T55 şi, posibil, un avion de luptă IAR 93 pentru suma de aproximativ 10 milioane de dolari bucata. Totodată, existau zvonuri care dădeau aproape sigură încheierea unui contract în baza căruia România ar fi urmat să repare şi să modernizeze tot echipamentul militar pe care Iranul îl achiziţionase prin Pactul de la Varşovia în timpul războiului iraniano-irakian din 1980-1988. De asemenea, România urma să construiască o bază navală şi să transforme o uzină de tractoare în una de construcţie a vehiculelor militare. În schimb, România primea, anual, 130.000 de tone de petrol şi un miliard de metri cubi de gaze naturale. În total se vorbea că Ceauşescu a semnat la Teheran contracte în valoare de două miliarde de dolari – Peter Siani-Davies, Revoluţia

89

Iran, într-o astfel situaţie, a dat naştere unor speculaţii. Printre altele, conform unor zvonuri, Ceauşescu ar fi luat cu el în Iran o mare cantitate de aur (puţin probabil), pe care intenţiona să o folosească în scop personal, în cazul în care era obligat să pă-răsească ţara157 ori pentru a plăti o intervenţie militară teroristă arabă sau iraniană. Indiferent care au fost raţiunile acestei vi zite, ea poate fi considerată o imensă greşeală politică. Ab senţa sa din ţară într-un moment de o asemenea intensitate nu a făcut decât să slăbească regimul, să reducă forţa organelor de represiune şi, în acelaşi timp, să alimenteze speranţa unei eventuale abandonări a puterii. Revenirea în ţară, după aceste speranţe deşarte, a sporit dezamăgirea şi, în acelaşi timp, dis-perarea şi deznădejdea tuturor158. Există, în acest sens, declara-ţia lui Iulian Vlad, care sublinia în faţa Comisiei Senatoriale, la 19 octombrie 1993: ,,Mi se pare că este o altă mare enigmă şi contradicţie. Nici un om, şef de stat normal, în asemenea situ-aţie, cu toate asigurările date nu ar fi plecat din ţară, deşi vizita era importantă şi benefică pentru ţară, se lua o cantitate imensă de petrol, dar nu atunci trebuia făcută această deplasare”159. Acelaşi general Vlad, afirmă că odată luată o hotărâre, Ceau-şescu nu mai putea fi înduplecat: ,,[...] cu Ceauşescu nu se

Română din Decembrie 1989, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006.Alte surse afirmă că cele două părți ar fi urmat să semneze şi un acord de colaborare economică și tehnică în urma căruia volumul anual al schimburilor comerciale urma să crească la trei miliarde dolari. Importanţa acestei vizite în plan politic era dată de situaţia specială în care se găseau cele două ţări - Iranul căuta orice oportunitate pentru o recunoaştere internaţională, fără de care reconstrucţia ţării părea sortită eşecului, după cei unsprezece ani ai regimului revoluţionar islamic, din care opt ani de război, în timp ce Nicolae Ceauşescu, aproape complet izolat, căuta cu disperare să ia contact cu lumea din exterior. După ce ani de-a rândul fusese un adevărat campion al vizitelor în străinătate - în anii de exerciţiu al puterii, Ceauşescu a efectuat 204 vizite în peste 110 ţări - în cursul anului 1989 întreprinsese o singură vizită externă , în Cehoslovacia, la 17 mai 1989. – A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Propagandă și Agitație, Ds. 100 și 217. 157 La începutul anilor ‘90, probabil alimentate de astfel de zvonuri, au circulat informaţii conform cărora cuplul Ceauşescu ar fi în viaţă, iar execuţia lor a fost o înscenare pentru a linişti acţiunile teroriste.158 Peter Siani-Davies, op. cit., p.105-106.159 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 315. Vezi şi/sau Raportul Comisiei Senatoriale Privind Acţiunile Desfăşurate în revoluţia din Decembrie 1989, vol. I, p. 153, Biblioteca Senatului, Inventar P/373/04.

90

pu tea discuta că nu trebuie să facă ceva, te dădea afară”160. Gestu lui său, însă, i se poate da şi o altă explicaţie. El intenţi-ona, probabil, să arate că în ţară nu exista o stare explozivă, că avea control asupra situaţiei. Totodată, nu dorea să-şi piardă prestigiul internaţional şi aşa destul de serios şifonat. O privire retrospectivă ne face să credem că un astfel de scenariu pare plauzibil. La mai puţin de o săptămână de la revolta muncito-rilor din Braşov, Ceauşescu a efectuat o vizită în Egipt. De această dată (în vizita din Iran) el nu a mai fost însoţit de către Elena Ceauşescu, încălcând practica devenită cutumă.

Starea de incertitudine era, însă, prezentă. Atât la ple-care, cât şi la revenirea în ţară, avionul prezidenţial a fost în-soţit în spaţiul aerian românesc şi deasupra Mării Negre de patru avioane de vânătoare M.I.G., fapt ce nu se mai întâm plase până atunci161. De asemenea, pe lângă măsurile de rutină luate conform indicativului ,,A.B.C.-A.N.A.“, ce impuneau în astfel de situaţii, la ora 15.25, ministrul M.Ap.N. a ordonat alarma de luptă parţială pentru toate unităţile militare din Capitală, iar la 18.00 – pentru toate unităţile din ţară, conform indicativului ,,Radu cel Frumos”. În dimineaţa zilei următoare, toate unită-ţile din garnizoana Bucureşti erau atenţionate să ia măsuri pentru intensificarea pregătirii de luptă. Trupele de securitate erau şi ele puse în stare de alarmă, începând cu ora 19.30, în timp ce forţele organelor de Miliţie şi-au intensificat la rândul lor activitatea. Gărzile Patriotice erau şi ele puse în alertă. În schimb, despre activitatea personalului Direcţiei Securităţii Statului se cunosc puţine date.

La Timişoara situaţia este departe de a se fi liniştit. Tulburările reîncep în ziua de 18 decembrie cu şi mai mare intensitate. Re volta timişorenilor începe să-şi pună tot mai mult amprenta şi asupra Bucureştiului, acolo unde atmosfera devenea tot mai încordată, apăsătoare şi confuză. Tensiunea era alimentată şi de protestele oficiale venite din exterior, de manifestările opi niei publice internaţionale, de rezervele

160 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 316.161 Conform declaraţiei aghiotantului Elenei Ceauşescu, Ion Tălpeanu, din 3 februarie 1990, aflată în Arhivele Ministerului Apărării Naţionale şi publicată în ,,România Liberă”, de joi, 1 decembrie 2005, Ediţie Naţională–Domeniu: dezvăluiri.

91

reprezentanţilor pute rilor străine la Bucureşti sau de prezenţa corespondenţilor străini acreditaţi în capitala României, toţi urmărind cu mare atenţie derularea revoltei de la Timişoara, în special, şi din România, în general. Revolta din Timişoara şi situaţia din România încep să ocupe din ce în ce mai mult loc în cadrul ştirilor sau informaţiilor agenţiilor şi posturilor de radio şi te leviziune străine. În urma schimbărilor survenite în celelalte ţări din Europa Central Răsăriteană, regimul politic de la Bu cureşti rămâne total izolat şi, în acelaşi timp, blamat162.

Revenit în ţară, în ziua de 20 decembrie, la ora 14.40, Ceauşescu, de această dată, era vizibil îngrijorat. În timpul ab-senţei sale a fost la curent cu întreaga desfăşurare a situaţiei din ţară, întrucât a avut la dispoziţie o microcentrală telefonică prin care a fost în legătură permanentă cu Elena Ceauşescu163. De la aeroport a mers direct la sediul C.C. al P.C.R., unde era aşteptat de principalii responsabili militari şi politici ai mo-mentului. Intuind pericolul extinderii conflictului la scară naţi-onală, Nicolae Ceauşescu schimbă strategia luptei pentru a-şi păstra puterea. Dacă în perioada 17-20 decembrie ordinele date se adresau doar armatei şi forţelor de ordine din Timi-şoara şi judeţul Timiş, din 20 decembrie ordinele lui au vizat o mobilizare generală a întregii societăţi, mai ales a clasei mun-citoare: „În toate unităţile – afirma el într-un discurs transmis la posturile de radio şi televiziune – să se organizeze din rân-dul oamenilor muncii, grupe speciale de apărare a ordinii, a întreprinderilor, a instituţiilor, pentru a nu fi necesar să se apeleze la unităţi militare decât în condiţiuni deosebite” . De asemenea, solicita ca în toate întreprinderile şi instituţiile din întreaga ţară să se constituie grupe operative formate din acti-vişti ai P.C.R., să se pregătească adunări de partid care să con-damne cele întâmplate la Timişoara, în scopul mobilizării per-sonalului salarial la lupta pentru apărarea regimului. Cerea, de asemenea, ca pe străzi să acţioneze patrule şi subunităţi com-binate, formate din militari ai armatei şi ai M.I., din membri ai Gărzilor Patriotice, pentru preîntâmpinarea apariţiei unor noi 162 Pentru mai multe informaţii vezi, în special, E un început în tot sfârşitul, Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17-25 decembrie 1989. Societatea Română de Radiodifuziune, Departamentul Secretariat General, Direcţia Patrimoniu, Secţia de Istorie Orală, Bucureşti, 1998.163 ,,România liberă”, 1 decembrie, 2005.

92

focare de revoltă164. În cadrul aceluiaşi discurs se vorbea, pen-tru prima dată în mod oficial, în România, despre tulburările din Timişoara. Conform clişeului cunoscut, Ceauşescu punea evenimentele de la Timişoara pe seama ,,elementelor huliga-nice” care au organizat acţiuni de ,,tip fascist ... terorist”165. Avea, menţiona el, deplina ,,certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strânsă le-gătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şovi-niste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine. Scopul acestor acţiuni – sublinia şi de această dată – a fost acela de a provoca dezordine în vederea destabilizării situaţiei politice, economice, de a crea condiţiile dezmembrării teritoriale a Ro mâniei, distrugerii independenţei şi suveranităţii patriei noastre socialiste”166. Se invoca, de această dată în mod public, mo mentul invaziei Cehoslovaciei şi pericolul în care se aflase România de a avea aceeaşi soartă, atunci când, sublinia el, în-treaga naţiune a făcut front comun pentru apărarea indepen-denţei ţării, cerând şi de această dată acelaşi lucru. Aprecierea generală este că unul dintre motivele ce l-au determinat să convoace pentru a doua zi, 21 decembrie, un mare miting po-pular, l-a constituit şi amintirea acelui moment istoric. În ceea ce îl privea în mod personal, anunţa: ,,Vreau să declar deschis că nu aş răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aş face totul pentru a apăra integritatea, independenţa, suveranitatea României”. De aceea, va acţiona ,,în orice împrejurare în inte-resul poporului, pentru bunăstarea şi fericirea sa, în interesul construcţiei socialiste, al independenţei şi suveranităţii ţă-rii!”167. Discursul radio-televizat se încheia printr-o chemare-îndemn. ,,Vă adresez, dragi tovarăşi şi prieteni, dragi compa-trioţi, chemarea de a întări colaborarea şi unitatea, de a face totul pentru libertatea, pentru construcţia socialismului, pentru bunăstarea poporului, pentru integritatea şi independenţa Ro-mâniei!”168.164 A.N.I.C., Fond. C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 338/1989, f. 22-26. Vezi şi ,,Scânteia”, Anul LIX., Nr. 14 725, joi 21 decembrie 1989, p1 şi ,,România liberă”, Anul XLVII, Nr. 14 034 din 21 decembrie 1989, p.1.165 ,,România liberă”, 21 decembrie 1989, p. 1.166 Ibidem167 Ibidem168 Ibidem.

93

Reverberaţiile acestui discurs aveau să se vadă imediat în presa oficială. În pagina rezervată ,,Actualităţii Internaţio-nale” a cotidianului România liberă din ziua de 21 decembrie, în principalul articol al rubricii, era blamată intervenţia State-lor Unite în Panama. Articolul, intitulat, sugestiv, ,,Agresiunea Statelor Unite împotriva Republicii Panama” (scris cu majus-cule) şi având ca supratitlu Un act inadmisibil, de o deosebită gravitate internaţională169 folosea termenii, conceptele şi prin-cipiile invocate de Nicolae Ceauşescu în discursurile sale din acele zile. Astfel, se sublinia că prin intervenţia lor în Pa nama, S.U.A. încălcau în mod grav ,,independenţa şi suvera nitatea Republicii Panama, nesocotind principiile elementare ale dreptului internaţional”. Se vorbea despre ,,invazia trupelor americane[...] grava şi brutala intervenţie a Statelor Unite îm-potriva Republicii Panama – stat mic, independent şi suveran, despre condamnarea acestei agresiuni de ,,numeroase guverne şi personalităţi170. Expresii ca independent şi suveran, liberta-tea şi independenţa, dreptul de a-şi hotărî singur soarta, nea-mestecul în treburile interne, articolul în întregul său prin care S.U.A. sunt acuzate de agresiune, nu încercau altceva decât să demonstreze similitudinea dintre evenimentele din Panama şi cele din România sau care se puteau produce şi în România, locul Statelor Unite fiind luat de Uniunea Sovietică.

În seara de 20 decembrie, după o scurtă şedinţă a Birou-lui Permanent a C.P.Ex. (19.40-19.50), Nicolae Ceauşescu a vrut să aibă o întrevedere cu ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti. Întrucât acesta nu se afla în ţară, ci la Chişinău, la întâlnire s-a prezentat însărcinatul cu afaceri al U.R.S.S. Primi-rea diplomatului sovietic s-a desfăşurat în intervalul cuprins între 20.54 şi 21.09171. Ceauşescu, convins de amestecul Mosco vei în evenimentele de la Timişoara, îi va înainta inter-locutorului un protest. Demersul său se întemeia pe o notă-raport transmisă de generalul Iulian Vlad172. Conform infor-169 Ibidem. p. 6.170 Ibidem, p. 1.171 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, Ds. 131/1989, f. 217.172 Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, De la Regimul Comunist la Regimul Iliescu, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2008. (Citat în continuare: Virgil Măgureanu în dialog,).

94

maţi ilor furnizate de Virgil Măgureanu, fost şef al Servi ciului Român de Informaţii în perioada 26 martie 1990 – 25 aprilie 1997, nota de protest acuza U.R.S.S. de implicare ,,nu numai în evenimentele de la Timişoara”, ci şi pe întreaga zonă a graniţei de vest, ,,începând chiar cu partea de nord-vest”173. Virgil Măgureanu nu-şi mai aducea ,,aminte cu precizie la ce alte lucruri se referea acea notă”, dar era sigur că existau pre cizări conform cărora starea conflictuală se datora şi unor ,,grupări special pregătite, special antrenate pentru a participa la acţiunile din locurile fierbinţi”174. ,,Documentul” prezenta şi informaţii concrete şi anume faptul că ,,în jurul casei pastoru-lui Tökés, acţionau pentru incitare grupuri aflate în legătură cu sovieticii175.

Între timp, revolta locuitorilor din Timişoara creşte în intensitate, motiv pentru care Nicolae Ceauşescu este obligat să accepte retragerea armatei şi a forţelor de ordine din con-fruntările cu populaţia revoltată, dar apelează la Gărzile Patri-otice — detaşamente înarmate ale clasei muncitoare – şi tri-mite circa 20.000 de muncitori înarmaţi cu bâte, din judeţele Olteniei, pentru a asigura ordinea în oraşul de pe Bega176. Efec-tul a fost contrar celui scontat.

După declanşarea revoltei populare şi în Bucureşti, în după amiaza zilei de 21 decembrie, se intră într-o nouă etapă a desfăşurării evenimentelor, motiv pentru care asistăm la o nouă mutare strategică în planurile lui Ceauşescu. Din acest moment, armata şi forţele de ordine nu-i mai sunt suficiente. Drept urmare, la Teleconferinţa177 cu primii secretari jude ţeni, 173 Virgil Măgureanu în dialog, p.14.174 Ibidem.175 Ibidem. Referitor la pastorul Tökés, profesorul Măgureanu considera că şi acum, când lucrurile s-au mai lămurit, se exagerează rolul său în declanşarea crizei de la Timişoara. De altfel, pastorul Tökés s-a dovedit ulterior un personaj şters, neconvingător în desfăşurarea Revoluţiei Române.176 „Caietele Revoluţiei”, Nr.3 (5)2006, p. 52.Vezi şi Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente, Documentele 28 (p.202-205) şi 29 (p.206-208).177 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R./Cancelarie. Ds. 338/1989, f. 27-35. Şi această stenogramă a fost refăcută în 4 ianuarie 1990, în prezenţa procuratorilor militari. De această dată stenograful Dârnu Aurelian s-a folosit de propriile însemnări rămase în biroul din Comitetul Central.

95

din aceeaşi seară, decretează o adevărată mobilizarea ge nerală: „Decretăm o mobilizare generală a întregului activ de partid şi de stat şi a tuturor forţelor noastre de interne, inclusiv a unităţilor armatei. Nu se poate pune decât problema lichidă-rii, în cel mai scurt timp, a acestor acţiuni conjugate împotriva integrităţii, a construcţiei socialiste. Totodată, el hotărăşte ad-hoc crearea unor structuri de forţă inedite şi noi forme si mo-dalităţi de ducere a luptei: „Să se constituie grupe de apărare a bunurilor întregului popor, a oraşelor, a socialismului[…] ba zate pe gărzile patriotice, dar cuprinzând pe cei mai buni acti vişti de partid, pe cei mai buni oameni ai muncii din toate do meniile. Nu trebuie să existe secţie sau întreprindere în care să nu se fi constituit aceste grupe[...] Orice încercare de a orga-niza acţiuni împotriva intereselor poporului trebuie lichidată în întreprindere [...] Nimeni nu trebuie să mai iasă din întreprin-dere în scopul activităţilor duşmănoase, antisocialiste. Aceasta este problema numărul unu.“ Nu bănuia că cei care vor ieşi în număr mare în dimineaţa următoare în stradă şi aveau să-l răstoarne de la putere urmau a fi tocmai muncitorii. ,,[...] Acum se verifică calitatea de membru de partid – a continuat Ceauşescu. Cei care nu vor acţiona în apărarea socialismului, a independenţei şi suveranităţii nu pot să mai rămână membri ai partidului. Trebuie să discutăm cu toată hotărârea problema aceasta. Partidul este un partid de luptă, revoluţionar şi acum toţi trebuie să ne apărăm ţara, să apărăm socialismul. Aceasta este chemarea pentru toţi comuniştii, pentru toţi oamenii mun-cii”. Singura cale întrevăzută în această situaţie trebuia să fie lupta, luptă hotărâtă, iar dacă era nevoie, urmau să fie utilizate ,,toate mijloacele”. Dar, mai întâi, sublinia el, era nevoie să se discute ,,foarte larg şi deschis” cu acei ,,oameni ai muncii” care pentru ,,un pumn de dolari sau de altă valută, pentru pro-misiuni şi câteodată pentru o ţuică” au intrat sub influenţa ne-fastă a elementelor reacţionare, ,,agenţi ai ţărilor străine”. To-tuşi, Nicolae Ceauşescu cerea să se acţioneze cu mare atenţie pentru a se asigura ordinea, ,,[…] trebuie să nimicim această conspiraţie, să asigurăm liniştea şi ordinea, dezvoltarea socia-lismului, independenţa şi integritatea României. Nu avem dreptul să facem nimic care ar putea să pună în pericol inte-

96

gritatea şi construcţia socialistă a ţării noastre. Trebuie să spu-nem clar şi să chemăm întregul popor la această luptă”. Din acel moment, mai ţinea el să atenţioneze, întreaga ţară se află într-o situaţie ,,mai mult decât starea de necesitate”. În acest context, Ceauşescu rememora tinereţea sa revoluţionară, anii de început ai preluării puterii de către partidul comunist şi metodele folosite. De aceea el face apel la tineret, pe care îl voia şi îl vedea dar, mai ales, îl dorea revoluţionar. Tineretul trebuia să constituie detaşamente revoluţionare de luptă, care să se manifeste în mod direct prin aplicarea de corecţii ,,huliganilor”. ,,Reamintesc numai– preciza el– că în Bucureşti funcţionau asemenea grupe şi nu îndrăznea nimeni, nici un huligan nu îndrăznea să ridice capul pe bulevardele capitalei. Este adevărat, am fost atunci criticaţi că sunt prea aspre– este demult– dar le-am spus că trebuie să fie şi mai aspre cu cei care încalcă legile. Umanism înseamnă a apăra interesele po-porului, ale întregii naţiuni, integritatea ţării. Acesta este uma-nismul, nu de a lăsa la voia întâmplării activitatea tuturor ele-mentelor declasate, înapoiate şi, desigur, intensificarea activi-tăţii de educaţie. Dar acum trebuie să le explicăm şi educaţia trebuie să o înţeleagă, că trebuie să respecte disciplina şi ordi-nea. Mai târziu trebuie să înţeleagă un singur lucru: că oricine încalcă ordinea, liniştea, trebuie să primească răspuns ferm, că nimeni nu poate acţiona pentru a pune în primejdie integritatea ţării, liniştea poporului, bunăstarea poporului”.

Pentru îndeplinirea acestui ordin se constituia un nou comandament: „Se instituie comanda unică asupra întregii ac tivităţi... Această comandă unică este asigurată şi se află sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă vă adresaţi comandantului suprem”. Ca timp de executare a măsu rilor preconizate: acum, imediat, urgent. „Nu există decât o singură cale – lupta. Imediat trebuie mers în întreprinderi şi discutat acolo, chiar şi în întreprinderile unde sunt probleme [...] Aceste măsuri trebuie să se îndeplinească începând din aceasta seară, când trebuie să fie create toate aceste grupe”. Într-adevăr, în noaptea de 21/22 decembrie activiştii de partid de la toate eşaloanele, sprijiniţi de lucrători ai D.S.S., au asigu-rat mobilizarea generală a personalului din întreprinderi şi in-

97

stituţii. Numai că această amplă mobilizare, aceste nuclee ale „grupelor de luptă şi apărare” preconizate de Nicolae Ceau-şescu au constituit, fără voia organizatorilor, detonatorul re voltei în masă a bucureştenilor.

Odată adunat, personalul salariat n-a mai ascultat de or dinele conducerilor de întreprindere, ci s-a organizat pe vecto r al nemulţumirilor acumulate în timp, amplificate de informa-ţiile privind cruzimea ripostei din seara precedentă. Aşa se face că în zorii zilei de 22 decembrie 1989, din toate punctele cardinale ale Capitalei, din aproape toate întreprinderile şi in stituţiile, zeci, sute de mii de cetăţeni au luat cu asalt piaţa şi clădirea C.C.-ului.

În această atmosferă extrem de încordată a avut loc, în cepând cu ora 9.45 ultima şedinţă a Comitetului Politic Exe-cutiv178. Cu această ocazie, Ceauşescu anunţă instituirea stării de necesitate pe întregul teritoriu al ţării. După ce situaţia a fost apreciată ca fiind ,,extrem de gravă”, discuţia s-a focalizat asupra condiţiilor în care urma să se facă uz de armă. Iată un schimb de replici în acest sens:

Constantin Dăscălescu: ,,Dacă aceştia au pus mâna pe arme, i-au dezarmat pe militari, ce or să facă?”

Silviu Curticeanu: ,,Or să tragă. Tragem şi noi. Crezi că au luat armele să se uite la noi?”179

Deşi Ceauşescu afirma că nu se poate trage în munci-tori, că doar ei erau reprezentanţii clasei muncitoare, totuşi, el acceptă ca în cazul în care masele aveau să vină ,,cu arma în mână, atunci să se tragă în ei”.

178 Vezi stenograma şedinţei în Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din Decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, Editura Axioma, Bucureşti, 2000, p. 78-81.Conform celor doi această ultimă şedinţă a Comitetului Politic Executiv a început la ora 10.00 şi a durat doar 10 minute. De asemenea, vezi stenograma şedinţei şi în Revista ,,Clio/1989”, An III, nr.1 (5) 2007, 2007, p. 147-151.179 Ibidem, p. 149.

98

VI. ACŢIUNILE POPULARE. REACŢIA FORŢELOR DE REPRESIUNE

ÎN REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989

Documentele existente, probele adunate pe parcursul mai multor ani de cercetări, inclusiv cele furnizate de anchetele penale, au dovedit, fără drept de tăgadă, realitatea unor fapte de represiune, soldate cu numeroase victime înregistrate până în ziua de 22 decembrie 1989. În timpul Revoluţiei din De-cembrie 1989, în represiune au fost implicate atât forţe ale Mi-nisterului de Interne, cât şi ale Ministerului Apărării Naţi onale.

Dacă participarea forţelor aparţinând fostului Minister de Interne şi Departamentului Securităţii Statului ar putea fi explicată prin faptul că ele constituiau preponderent structura organelor de ordine publică, iar dispoziţiile legale şi regula-mentele în vigoare la acea dată stipulau în mod expres obliga-ţiile ce le reveneau în asemenea situaţii, precum şi modalităţile de acţiune, cu totul altfel a stat situaţia în ceea ce priveşte par-ticiparea forţelor Ministerului Apărării Naţionale la acţiunile represive. Era bine cunoscut faptul că acest segment al institu-ţiilor de forţă avea ca rol legal apărarea graniţelor împotriva oricărei agresiuni externe şi nu aceea de a restabili ordinea şi siguranţa publică. Regulile şi regulamentele militare aflate în vigoare la acel moment nu făceau referire la rolul de pază şi or dine pe care să-l fi avut forţele Ministerului Apărării. Consti-tuţia Republicii Socialiste România, legea fundamentală după care funcţionau instituţiile statului în 1989, nu prevedea, de asemenea, în nici unul dintre articolele sale, că Armata avea obligaţii de pază şi ordine şi că putea să tragă în propriul po-por. În plus, Armata nu era pregătită pentru astfel de situaţii de criză. Niciunde în doctrina militară românească nu erau menţi-onate situaţii de luptă urbană, situaţii în care armata să acţio-neze cu armament greu şi tancuri în centrul oraşelor. Oraşele

99

trebuiau apărate la periferie, nu în interior. Realizând, însă, amploarea mişcărilor antidictatoriale şi faptul că structurile represive din cadrul Ministerului de Interne nu mai puteau face faţă situaţiei şi, punând în aplicare doctrina ,,luptei întregului popor împotriva inamicului”, Ceauşescu apelează la soluţia extremă a folosirii forţelor Ministerului Apărării Naţionale în confruntarea cu masele de revoluţionari, acţionând în mod re-presiv împotriva celor pe care armata era chemată să-i apere şi să-i protejeze. El a luat decizia de a scoate Armata în stradă şi de a o obliga, în ultimă instanţă, să participe la represiune, considerând că ,,orânduirea” socialistă pe care o credea aproape unanim acceptată de către întregul popor şi în care credea până la fanatism180 era pusă în pericol.

Nu era prima oară când forţele Ministerului Apărării erau implicate în cazuri de gravă criză internă, dar de fiecare dată această participare a fost ilegală. Intervenţia armatei, atunci când a mai existat, a avut diferite justificări. S-a invo-cat, spre exemplu, apărarea ,,ordinii de drept”, a ,,ordinii şi a liniştei publice”, ,,salvării patriei”. Istoriografia oficială din perioada comunistă blamase folosirea forţelor Ministerului Apărări Naţionale împotriva propriilor cetăţeni la 1907 şi la 1933, sau în februarie 1945 (în timpul luptei pentru putere în tre comuniştii susţinuţi de ocupantul sovietic şi partidele de mocratice. În cadrul unei mari demonstraţii antiguvernamen-tale, generalul Rădescu, şeful guvernului, ordonase militarilor şi forţelor de ordine ca, în cazul în care demonstranţii încearcă să ocupe instituţiile şi nu se retrag, să recurgă la ,,salva de avertisment, să se tragă în plin”181). În 1989 puterea comunistă, invocând apăra rea independenţei şi suveranităţii naţionale, nu se dă îna poi în a folosi, la rândul ei, trupele militare ale M.Ap.N.

Au existat, de asemenea, reglementări legislative privi-toare la restabilirea ordinii publice prin utilizarea, în situaţii de

180 Sunt mărturii conform cărora Nicolae Ceauşescu, aflat în faţa plutonului de execuţie, ar fi intonat imnul tuturor comuniştilor din întreaga lume...Internaţionala!181 Alesandru Duţu, Armata română în situaţie de criză: februarie 1945/decembrie 1989, în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 1 (3) 2006, p.54-57.

100

criză, a forţelor şi mijloacelor aparţinând Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne. În istoria relativ recentă avem cunoştinţă de Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 222060/1944, care făcea referire la colaborarea dintre cele două instituţii în cazul unor tulburări interne. Iată conţinutul acestui ordin, transmis tuturor prefecturilor din ţară şi care prezenta extrase din Instrucţiunile Marelui Stat Major nr. 584244/1.02.1943. „Siguranţa şi ordinea publică – era specifi-cat în respectivul document – sunt încredinţate Ministerului Afacerilor Interne, care le asigură prin organele sale, poliţia şi jandarmeria. Armata intervine numai când aceste organe nu pot face faţă cu mijloacele lor. În acest caz, Marele Stat Major este organul de conducere în acţiunea pentru menţinerea ordi-nii interne.

Legiunile de jandarmi se subordonează (sub aspectul or dinii interne) comandanţilor de garnizoană din capitalele de judeţe, din moment ce o tulburare locală a făcut necesară in-tervenţia armatei.

Pe lângă armată, organele poliţieneşti şi de jandarmerie, vor fi întrebuinţate în caz de nevoie si unităţile de pompieri şi apărare pasivă, în locurile unde s-ar simţi nevoia (incendii, dă râmături). Pentru ca intervenţia armatei să se facă în mod prompt şi cu eficacitate, comandanţii militari trebuie să fie informaţi în mod permanent asupra stării de spirit a populaţiei, curentelor subversive.

Trebuie să existe un deplin acord între autorităţile civile şi militare în luarea măsurilor de ordine. În cazurile de urgenţă, armata fiind datoare a interveni în caz de trebuinţă pentru menţinerea ordinii publice, comandanţii de garnizoane vor hotărî singuri asupra oportunităţii de a satisface cererile de trupe făcute de autorităţile civile în interesul menţinerii ordinii, fără a mai aştepta ordinul autorităţii superioare.

Toate comandamentele şi unităţile vor întocmi un plan de acţiune pentru menţinerea ordinii care va avea la bază le-gătura cu autorităţile civile”.182.

Trebuie, însă, făcute anumite precizări asupra momen-tului când acest ordin a fost adoptat. În primul rând, el a fost

182 Remus Macovei, „Caietele Revoluţiei”, Nr. 1 (20) 2009, p. 29.

101

emis în perioada regimului antonescian, considerat autoritar şi nu de puţine ori dictatorial; în al doilea rând, România era an-grenată în cel de-al Doilea Război Mondial, deci se afla într-o situaţie excepţională şi, în consecinţă, reglementarea ar putea avea o anumită justificare, o explicaţie.

În cazul de faţă intervenția forțelor Ministerului Apărării Naționale ar putea fi „justificată” de puterea comunistă prin interpretarea paragrafului din Art. 10, Capit. IV, din Legea nr. 14 din 28 decembrie 1972, care stipula: „Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul de Interne înfăptuiesc, potrivit legii, politica partidului şi statului în domeniul apărării ţării, a ordinii publice şi a securităţii statului, fiecare în domeniul său de activitate; participă împreună cu celelalte ministere şi organe centrale ale administraţiei de stat, cu comitetele executive ale consiliilor populare şi cu orice alte organizaţii socialiste, la pregătirea populaţiei, teritoriului şi econonomiei, pentru apărare’’183. Așadar, se poate interpreta că în decembrie ’89, armata a ajutat Ministerul de Interne în încercarea acestuia de a restabili ordinea publică.

Urmare a revoltei muncitorilor braşoveni din 15 no-iembrie 1987, Ministerul de Interne emite, la 5 iulie 1988, or dinul MI 02600, care stabilea o concepţie unitară privind folo sirea forţelor şi mijloacelor destinate restabilirii ordinii pu-blice. Ordinul stabilea ca la nivelul fiecărui judeţ, în termen de două luni de la emiterea acestuia, să se elaboreze „Planul unic de acţiune pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice”. Planul urma să fie întocmit sub coordonarea şefului Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne. Alături de acesta, docu-mentul trebuia semnat şi de către comandanţii unităţilor care asigurau forţele pentru acţiunile de prevenire şi intervenţie, fiind aprobat de preşedintele Consiliului Judeţean de Apărare. Acest document rămânea în păstrare la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne. Ordinul prevedea că şeful Inspecto-ratului Judeţean al Ministerului de Interne asigura comanda unică a forţelor participante la intervenţie şi, în consecinţă, el purta întreaga răspundere pentru eficienţa acţiunilor între-prinse. Forţele destinate intervenţiei pentru restabilirea ordinii

183 ,,Buletinul Oficial al R.S.R., partea I-a, nr. 160 din 29 decembrie 1972.

102

publice, care aveau pregătirea necesară desfăşurării unor astfel de misiuni erau: plutonul de intervenţie miliţie; plutonul de securitate-miliţie; plutonul de apărare antiteroristă; subunităţi de pompieri; grupa de intervenţie antiteroristă. La acţiunile de intervenţie mai puteau participa, dar numai cu aprobarea pre-şedintelui Consiliului Judeţean de Apărare: subunităţi sau for-maţiuni din unităţile şi şcolile subordonate Ministerului Apără-rii Naţionale; subunităţi de gărzi patriotice; detaşamente de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei. Aceste subunităţi nu erau instruite să desfăşoare acţiuni de apărare a ordinii publice. Şeful Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne era obligat să realizeze şi să menţină cooperarea strânsă între forţele participante la intervenţie184. Chiar şi aşa, regulamentele militare interziceau, cu desăvârşire, folosirea armelor de foc în acele situaţii în care se punea în pericol viaţa altor persoane.

În decembrie 1989, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, importante efective ale celor două structuri militare au fost scoase pe străzile marilor oraşe. Dacă în prima fază a eveni-mentelor, când acestea încă nu luaseră o mare amploare, inter-venţia a fost făcută de către trupele Ministerului de Interne, începând cu 16 decembrie, ora 21.30, la Timişoara au intrat în acţiune şi forţele Ministerului Apărării Naţionale, iniţial cu armament fără muniţie şi, ulterior, cu muniţie de război şi cu ordin de a face uz de armă împotriva demonstranţilor. Pentru început cele două structuri au activat independent, singurele excepţii fiind punerea în funcţiune a opt filtre de control la in-trările/ieşirile din municipiul Timişoara. Odată cu sosirea se-cretarului Comitetului Central, Ion Coman, şi a celorlalţi gene-rali şi ofiţeri superiori din conducerea M.Ap.N. şi M.I., în ziua de 17 decembrie, lucrurile se schimbă. De altfel, implicarea forţelor Ministerului Apărării Naţionale în represiune şi numă-rul acestora poate fi unul dintre indicii creşterii în intensitate a evenimentelor revoluţionare. Iată câteva date în acest sens: la Timişoara, în ziua de 16 decembrie, au participat la reprimarea demonstranţilor 240 de militari aparţinând M.Ap.N. şi 925 din forţele M.I.; în ziua de 17 decembrie – 1.509 de militari

184 Ibidem, p. 30.

103

M.Ap.N. şi 900 aparţinând M.I., iar în ziua de 18 decembrie – 1.889 de militari din forţele M.Ap.N. şi 1.040 ai M.I..

În opt oraşe (Bucureşti, Arad, Braşov, Cluj, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara şi Cugir) s-au implicat în procesul de represiune, în ziua de 21 decembrie, 9 100 de militari aparţi-nând M.Ap.N. şi 2.500 aparţinând M.I. Acţiunile acestor forţe au fost sprijinite de 206 TAB-uri, 31 de tancuri, 9 M.L.I.-uri, cinci eli coptere M.Ap.N., opt ABI-uri şi 52 autospeciale de pompieri aparţinând M.I.185. La aceste efective trebuie adăugate şi sutele de luptători din gărzile patriotice, care au acţionat în marile oraşe, dar şi 22.000 de luptători din gărzile patriotice din Olte nia, deplasaţi în ziua de 21 decembrie la Timişoara, care nu au intervenit, din fericire, în represiune.

Toate marile unităţi şi unităţile militare ale M.Ap.N.186 au fost alarmate şi pregătite să intervină pentru restabilirea or-dinii publice. Ele au fost implicate mai mult sau mai puţin în represiune, în 12 localităţi (Alba Iulia, Arad, Braşov, Bucu-reşti, Buziaş, Caransebeş, Cluj, Cugir, Sibiu, Tg. Mureş, Timi-şoara şi Turda), din cele 22 unde s-au produs manifestări re-voluţionare până în data de 22 decembrie, ora 10.45. Din punct de vedere al dinamicii efectivelor folosite de armată în această perioada, situaţia a fost următoarea: în 17 si 18 decembrie, la Timişoara – 1.500-2.000 de militari; în 21decembrie, în opt localităţi – 9.000-10.000 de militari, pentru ca în 22 decem-brie, în 11 localităţi să fie angrenaţi 8.000 de militari. Cele mai importante efective au fost utilizate în Bucureşti (2.958), Sibiu (2.389), Timişoara (1.889) şi Arad (1.535).

Din punct de vedere structural, la acţiunile represive au participat efective şi tehnică de luptă din opt divizii, două brigăzi, 21 regimente, două şcoli de ofiţeri activi, o şcoală de ofiţeri în re zervă, un centru de instrucţie şi Academia Militară. În acelaşi interval de timp au fost utilizate: 181 de T.A.B.-uri; 25 de T.A.B. C.c; 31 tancuri; 9 M.L.I. şi cinci elicoptere.

Din analiza cifrelor oficiale de care dispunem, numărul forţelor M.Ap.N. a fost mai mare decât al forţelor de represiune angajate de către Ministerul de Interne, ceea ce denotă, pe de o 185 Ibidem.186 Remus Macovei, Implicarea armatei în represiune, în ,,Caietele Revoluţiei”, Nr.6 (19) 2008, p. 34-53.

104

parte, amploarea fenomenului, dar şi disperarea factorilor po-litici şi hotărârea acestora de a conserva regimul, cu orice risc.

Cu toate că forţele aparţinând M.Ap.N. şi M.I. au acţio-nat împotriva aceluiaşi inamic – demonstranţii – şi au avut acelaşi obiectiv – interzicerea manifestaţiilor, între ele nu a existat o cooperare eficientă. Acest lucru s-a datorat, în princi-pal, lipsei de profesionalism a cadrelor care au condus represi-unea, nefuncţionării corespunzătoare a comandamentelor şi a lanţului de comandă şi necunoaşterii situaţiei.

Disfuncţionalitatea la nivelul comandamentului a celor numiţi să conducă represiunea a fost provocată de însuşi co-mandantul suprem, Nicolae Ceauşescu. Ignorând prevederile legale – ce consemnau că la nivel judeţean Consiliul Local de Apărare coordonează acţiunile pentru respectarea liniştei şi ordinii publice – el a ordonat ca membrii C.P.Ex., numiţi să supravegheze modul de îndeplinire în teritoriu a deciziilor lu-ate la nivel central, să îşi asume comanda trupelor de represi-une. Aşa s-a întâmplat la Timişoara unde comanda a avut-o Ion Coman187, dar şi la Arad, unde conducerea era asigurată de Ilie Matei, la Cluj, – de Nicolae Constantin, sau la Târgu Mureş şi Braşov, unde acţiunile de represiune au fost coordonate de Miu Dobrescu, respectiv Gheorghe Pană. Toţi aceşti înalţi res-ponsabili politici nu aveau o pregătire militară solidă şi îşi da torau statutul tocmai obedienţei faţă de regim şi, în ultimă in stanţă, faţă de Ceauşescu.

187 Ion Coman avea să recunoască în timpul procesului de la Timişoara că nu cunoştea ,,veritabilele reguli ale războiului decât din literatură”, în Documente 89. Procesul de la Timişoara. (14 martie-12 mai 1990), vol. III, Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.1323. Pentru mai multe date privind cariera politică şi militară a acestuia vezi Gino Rado, Comandanţii Represiunii. Ion Coman în Memorial 1989, Nr. 2 (7) 2010, Timişoara, p. 57-60.

105

VII. REVOLUŢIA ÎN TIMIŞOARA

Revoluţia Română a început într-o formă vehement pro testatară, la Timişoara188, la 16 decembrie 1989. Pre textul iniţial al declanşării manifestărilor antitotalitare s-a da torat unei chestiuni particulare, ordinul de evacuare din 15 de cembrie a pastorului reformat Lászlo Tökés. Acest episod a constituit în fapt ocazia/pretextul declanşării unui proces social aproape cvasi-general189 şi nu cauza Revoluţiei române. Demon straţiile din zilele următoare s-au produs pe fondul gra velor nemulţumiri ale populaţiei, iar Tökés dispare, practic, din preocupările revoluţionarilor la Timişoara şi sigur nu nu mai aici – dar aici cu atât mai mult, ţinând cont de cosmopoli tismul oraşului, de faptul că localitatea se afla în apropierea graniţei de vest şi, prin urmare, legăturile cu Occidentul erau mai frecvente – a existat o situaţie încordată ce se manifestase prin diferite forme de protest încă înainte de decembrie 1989. Pe fondul degradării condiţiilor de viaţă şi a măsurilor restric tive adoptate de autorităţi în luna februarie 1988, la întreprin derea „Electromotor” existau temeri privind reale implicaţii so ciale190. Un alt incident s-a produs în decembrie 1988, când mai mulţi tineri au încercat să organizeze o manifestaţie de protest pentru data de 3 ianuarie 1989 într-una din pieţele ora şului. Securitatea şi Miliţia au prins de veste, iar încercarea a eşuat.

188 Despre Revoluţia în Timişoara vezi, printre altele, Claudiu Iordache, Isus s-a născut la Timişoara, Decembrie 1989, Timişoara, Editura Helicon, 1994, Idem, Revoluţia Românilor. Sfârşit de poveste, Editura IRINI, Bucureşti, 2010; Balint Costel, 1989, Timişoara în Decembrie Editura Helicon, Timişoara, 1992; Milin Miodrag (coord.), Timişoara în arhivele ,,Europei Libere” 17-20 Decembrie 1989, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999; Alexandru Oşca (coordonator), Revoluţia Română în Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009, Alexandru Oşca, Dincolo de Rubicon 1989-Timişoara-1990, Edit. Sitech, Craiova, 2011.189 Sinteza Parchetului Militar, f. 38.190 Alexandru Oşca (coordonator), Revoluţia Română în Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009, p.107.

106

Starea de tensiune s-a accentuat în preajma congresului partidului ce urma să aibă loc în a doua parte a lunii noiembrie 1989. În august şi septembrie 1989 un grup de tineri timişo-reni, avându-l ca lider pe Adrian Kali, au scris pe ziduri texte şi lozinci anticeauşiste191. Următorul episod protestatar s-a pe-trecut la 15 noiembrie 1989, după meciul de fotbal România-Danemarca, încheiat cu scorul de 3-1 în favoarea tricolorilor. Echipa naţională s-a calificat la Campionatul Mondial din Ita-lia, iar centrul oraşului Timişoara a fost ocupat de câteva mii de oameni, care şi-au manifestat zgomotos bucuria. S-a cântat, printre altele ,,Deşteaptă-te, române!”, un vechi cântec patrio-tic cu semnificaţii revoluţionare, interzis de autorităţile comu-niste! Acţiunea a pornit din Complexul studenţesc, unde după terminarea meciului s-a format un grup de studenţi care au pornit, cântând, spre sediul Comitetului Judeţean de Partid, unde manifestaţia s-a oprit pentru scurt timp, pentru a se scanda numele unor jucători. Grupul de studenţi era infiltrat de lucrători de Securitate în civil, aceştia purtând fulare alb-vio let, simbol al echipei locale Politehnica Timişoara. De aici, grupul condus de securiştii infiltraţi, porneşte spre centru. Aici, odată cu venirea serii, mai rămâne un grup de 50-60 de manifestanţi din mijlocul cărora s-a strigat la un moment dat: „Perestroika! Gorbaciov!”. Lucrătorii Securităţii au condus mai apoi grupul înapoi în Complexul studenţesc, unde a fost organizată o şedinţă de către cadrele didactice şi de grupul po litic de sprijin al studenţilor (U.A.S.C.R.) menită să potolească spiritele.

Un nou incident era pe cale să se producă la 23 noiem-brie 1989 (era penultima zi a celui de-al XIV-lea Congres al partidului când era pregătită realegerea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea P.C.R.). Atunci, un grup de muncitori de la Uzinele Mecanice Timişoara (U.M.T.) s-a pronunţat împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu ca Secretar General al partidului192.

Starea de nemulţumire avea să se amplifice după Con-gres. În zilele de 10-11 decembrie 1989 la Timişoara, dar şi în alte oraşe ale ţării (Iaşi, Suceava, Sibiu, Cluj-Napoca, Bucu-reşti) fuseseră răspândite manifeste, pe care scria: ,,Jos tirania lui Ceauşescu!”, ,,Jos dictatura!”, ,,Moarte dictatorului!”193. 191 Ibidem, p.129. 192 Ibidem193 Ibidem, p. 137.

107

Cu toate eforturile autorităţilor de a contracara nemulţu-mirile din ce în ce mai numeroase ale populaţiei, tensiunile so-ciale au continuat să se amplifice, ajungându-se la o stare de spirit explozivă, astfel încât o chestiune de ordin particular a putut constitui ocazia declanşării protestului social. Adunaţi, în seara zilei de 15 decembrie 1989, în faţa casei parohiale din strada Timotei Cipariu nr. 1, mai mulţi credincioşi (cei mai mulţi solicitaţi personal de pastorul reformat), au manifestat împotriva aplicării sentinţei judecătoreşti de evacuare a pasto-rului Lászlo Tökés din sediul parohial. La început, manifesta-rea s-a desfăşurat paşnic. Numărul celor prezenţi, în majoritate persoane în vârstă, a fost iniţial de aproximativ 10-12 per-soane, pentru ca mai apoi să crească spre o sută. În consecinţă, acţiunea lor a fost supravegheată de câţiva miliţieni (în număr de trei), pentru ca mai apoi desfăşurarea evenimentelor să intre în atenţia Securităţii (maiorul Radu Tinu, adjunct al Departa-mentului Securităţii Statului Timiş, coordona aceste forţe).

În dimineaţa zilei de 16 decembrie, deşi situaţia părea a se fi calmat, nemulţumirile oamenilor au dus la creşterea nu-mărului protestatarilor, astfel încât în jurul orelor 13.00-14.00 să ajungă la peste o mie. La rândul lor, forţele de ordine au mă rit şi ele efectivele, sesizând că protestele încep să capete un vădit caracter social. La cererea expresă a generalului Con-stantin Nuţă, adjunct al ministrului de Interne şi şef al Inspec-toratului General al Miliţiei, colonelul Ion Deheleanu, şeful Miliţiei judeţene Timiş, a trimis un grup de şase ofiţeri şi subo-fiţeri în civil să supravegheze zona. Întrucât manifestaţia lua amploare, Ioan Popescu, inspector-şef al Inspectoratului Mi-nisterului de Interne Timiş, a pus în aplicare Ordinul 2600 din 1 iulie 1988 şi a trimis plutonul de intervenţie format din circa 25 de miliţieni, condus de căpitanul Dorneanu, în Piaţa Maria – una dintre cele mai importante piețe din oraș –pentru împrăştierea demonstranţilor. În ajutorul acestora, Ion Deheleanu mai trimite încă 30 de miliţieni. Din cauza faptului că efectivele Miliţiei nu făceau faţă situaţiei, inspectorul-şef Popescu apelează la trei subunităţi ale Brigăzii de Securitate şi două subunităţi ale Brigăzii de Grăniceri, aflate sub comanda colonelului Ciocoiu. Încet, dar sigur, situaţia tinde să devină explozivă şi din ce în ce mai greu de controlat. Oamenii încep

108

să-şi înfrângă teama şi, după atâţia ani de tăcere şi supunere, ies în stradă, iar protestele se înteţesc şi se amplifică. Manifestan ţii ajung în mai multe zone ale oraşului, iar forţele Ministerului de Interne sunt depăşite de situaţie. În baza dispoziţiilor lui Radu Bălan, şef al Consiliului de Apărare al judeţului Timiş, col. Petre Cristea, şeful Gărzilor Patriotice, trece la mobiliza-rea acestora pentru a contribui la sprijinirea forţelor de repre-siune. Cu mari eforturi abia sunt adunaţi 204 luptători194.

În jurul orelor 17.30-18.30, revolta timişorenilor se ex-tinde în Piaţa Maria, unde este blocată circulaţia, după ce Ion Monoran trage pantograful unui tramvai195. Câţiva dintre cei prezenţi urcă pe tramvai. Unul dintre ei, un tânăr, a strigat: „Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu mi-e frică de Securitate. Jos Ceauşescu!”. Este pentru prima dată când se strigă un ast-fel de slogan.

Ion Monoran s-a urcat pe tampoanele tramvaiu lui şi a vorbit celor adunaţi. Manifestanţii acuză regimul. Se scan-dează lozinci antidictatoriale şi cu caracter social: ,,Libertate!”, ,,Jos dictatura!”, ,,Jos Ceauşescu!”, ,,Jos cu reale sul!”, ,,Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”, ,,Vrem pâine!”, ,, Vrem lapte!”, ,,Vrem căldură!” etc. Concomitent, se cântă ,,Deşteaptă-te române!” şi ,,Hora Unirii”196. Între timp, trupe ale Ministerului de Interne intervin în forţă şi reuşesc să izo leze grupul celor care demonstrau în faţa casei parohiale de grupul celor dinspre podul Maria. Este momentul în care se poate spune că se face trecerea de la o acţiune de solidaritate a unor enoriaşi faţă de pastorul lor la acţiunea propriu-zisă de revoltă a timişorenilor.

Mulţimea, însă, nu mai poate fi stăpânită. Sunt incendiate steagurile roşii (însemne ale partidului) şi portrete ale lui Ni-colae Ceauşescu. Astfel, revolta devine violentă, iar Timişoara – ,,detonatorul revoluţiei române”197 . Ulterior, demonstranţii se vor împărţi; unele grupuri rămân pe loc, altele merg pe stră-zile Timişoarei, pentru a chema locuitorii oraşului la revoltă. O coloană a manifestanţilor, formată în mers, hotărăşte să se

194 Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p. 65195 Alesandru Duţu, Cronologie, p. 83.196 Ibidem, p. 84.197 Claudiu Iordache, „Caietele Revoluţiei”, nr. 3/2006, p. 16-35.

109

în drepte spre Comitetul Judeţean de Partid. În marşul lor, de-monstranţii au distrus panourile de propagandă ceauşiste; cir-culaţia au to mo bi le lor şi a tramvaielor s-a întrerupt. De acum, protestul de solidaritate pro-Tőkés s-a transformat într-o puter-nică ma ni fes ta ţie politică198.

În noaptea de 16 spre 17 decembrie, la Timişoara eve-nimentele au devenit dramatice. Întrucât miliţia şi celelalte forţe ale Ministerului de Interne erau depăşite de situaţie, Cea uşescu a apelat la soluţia extremă şi a cerut folosirea – în vede rea reprimării manifestărilor ostile – a trupelor aparţinând M.Ap.N., deşi asemenea misiuni nu intrau în atribuţiunile lor, tehnica din dotare nu era adecvată, iar militarilor le lipsea pre-gătirea specifică unor astfel de intervenţii. La ordinul verbal dat de Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării ordonă, pentru început, locotenent-colonelului Constantin Zeca, de la Co-manda Diviziei 18 Mecanizate, scoaterea pe străzile municipi-ului Timişoara a unor efective militare în sprijinul forţelor M.I. Astfel, în jurul orei 21.30, se constituie cinci patrule a câte 10 militari, care sunt trimise în misiuni de cercetare pe străzile Timişoarei, împreună cu forţele M.I. Până la ora 24.00 vor mai fi constituite încă 10 patrule a câte zece militari, tot la ordinul direct dat de ministrul Milea. Acelaşi ordin 1-a primit şi colo-nelul Rotariu, comandantul Diviziei de Apărare Antiaeriană a Teritoriului, care trimite 9 patrule a câte 10 militari. Patrulele de militari sunt retrase după ora 4.00, în dimineaţa de 17 de-cembrie. Intervenţia armatei, în loc să calmeze situaţia, nu a făcut altceva decât să inflameze spiritele, ceea ce s-a soldat, deocamdată, cu răniţi, distrugeri materiale, arestări.

În noaptea respectivă s-a ajuns la adevărate lupte de stradă între manifestanţi şi forţele de represiune, s-au făcut arestări masive din rândurile manifestanţilor. A fost arestată orice persoană care se afla în zona centrală a oraşului. Cei reţi-nuţi au fost bătuţi cu bestialitate de către organele de Miliţie. Conform înregistrărilor efectuate la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne până în data de 17 decembrie, ora 4.40, au fost reţinute 180 persoane199. Au existat şi situaţii în care, 198 Adrian Kali, Virgil Hosu, Timişoara 89. 6 zile de asediu. Editura Saol, Timişoara, p. 59.199 Sinteza Parchetului Militar, p. 38; vezi şi Raportul Comisiei Senatoriale,

110

în diferite puncte ale oraşului, Timişoarei de militari scoase pe străzile oraşului pentru a descuraja actele de dezordine socială, au fost agresate cu brutalitate de indivizi deosebit de violenţi200. Principalele puncte unde au avut loc confruntări sol date cu arestări au fost zona de lângă sediul fostului Comitet Judeţean P.C.R. (actualmente sediul Prefecturii), unde au avut loc arestări în seara de 16 decembrie; zona Piaţa Operei, cu majoritatea reţinerilor realizate începând cu acceaşi seară; zona Piaţa Maria, unde au avut loc arestări începând cu seara de 16 decembrie, continuând apoi în noaptea de 16/17; zona Dacia – Circumva laţiunii, unde s-au făcut arestări în seara de 16 decembrie201.

Conform declaraţiilor celor reţinuţi, autorii arestărilor pot fi grupaţi în patru categorii, care în câteva cazuri au acţio-nat în combinaţie202: indivizi îmbrăcaţi în civil, după toate pro babilităţile cadre M.I., care acţionau sub acoperire (unele mărturii îi definesc ca „securişti” sau „miliţieni”); cadre ale M.Ap.N., soldaţi singuri sau comandaţi de ofiţeri; cadre ale M.I., în uniforma specifică, în unele cazuri scutieri; Gărzi pa-triotice, care nu acţionau niciodată singure.

În tot acest timp, indivizi în haine civile acţionau în di verse puncte ale oraşului cu maşini (tip Dacia sau ARO), pe care le opreau în dreptul unor demonstranţi izolaţi sau a unor grupuri mici, obligându-i pe aceştia, prin aplicarea forţei (lo-vituri cu pari de lemn, bastoane de cauciuc, lovituri cu pumnii sau cu picioarele), să urce în autovehicule, pentru a-i duce la Inspectoratul Judeţean de Miliţie sau la Penitenciar.

Cei arestaţi în acea zi de sâmbătă şi în noaptea de sâm bătă spre duminică, dar şi cei din zilele următoare, au fost transportaţi la sediul Miliţiei şi Securităţii judeţene unde au fost maltrataţi şi unii dintre ei, anchetaţi. Ulterior, o parte din ei au fost mutaţi în închisoarea oraşului de pe strada „Popa Şapcă”. Aici, unii au fost din nou anchetaţi sub tortură. Lup tele de stradă s-au soldat cu numeroşi răniţi, dar cu niciun mort; Armata, Miliţia şi Securitatea încă nu au deschis focul asupra demonstranţilor.

vol. I, p.68.200 Hentea Cătălin, Armata şi luptele românilor, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 236.201 Ibidem, p. 60-61.202 Ibidem.

111

În noaptea de sâmbătă spre duminică, toate ieşirile din oraş erau blocate şi se făcea legitimarea oricărei maşini. Spre Arad, la limita judeţului Timiş, se făcea de asemenea un con-trol, iar la intrarea în oraşul Arad era un alt control. În dimi-neaţa de 17 decembrie, la ora 6.30, sosea cu trenul, la Timi-şoara, un grup de 14 ofiţeri superiori aparţinând Departamen-tului Securităţii Statului, condus de generalul Emil Macri, şe-ful Direcţiei de Contrainformaţii Economice. Generalul Macri era însoţit, printre alţii, de colonelul Filip Teodorescu, adjunct al şefului Direcţiei de Contraspionaj, lt.-colonel Anastasiu, locţiitor al şefului Direcţiei I, pe linie de Informaţii Interne, lt.-colonel Dan Nicolici, şeful Centrului de Informaţii şi Docu-mentare, colonel Datu, ofiţer pe linie de 110 (Serviciu de Contraspionaj ţări socialiste), lt.-colonel Caraşcă, de la Cerce-tări Penale, un ofiţer pe linie de Control Secret Corespondenţă, un ofiţer pe linie de Tehnică Operativă. Peste aproximativ o jumătate de oră, la ora 7.00, tot cu trenul, sosea la Timişoara un alt grup de ofiţeri, de astă dată din partea Inspectoratului General al Miliţiei, condus de generalul Mihale Velicu, ad-junct al şefului Inspectoratului General al Miliţiei, colonel Ghircoiaş, şeful Institutului de Criminalistică din I.G.M., colo-nel Roşiu, seful Direcţiei Judiciare, colonel Onţanu, locţiitorul şefului Direcţiei Cercetări Penale, locotenent-colonel Voicu, locţiitorul şefului Direcţiei Economice, colonel Ştefan, locţii torul şefului Direcţiei Circulaţie, colonelul Obăgilă, locţiitorul şefului Direcţiei Pază şi Ordine.

În aceeaşi dimineaţă de 17 decembrie, la ora 10.00, erau scoşi militari de la patru unităţi pentru a mărşălui prin oraş în scopul intimidării manifestanţilor. Marşul a părut mai degrabă o paradă militară şi nicidecum o demonstraţie de forţă. Defilarea a durat până către ora 13.30, fără incidente majore; numai una dintre coloane a fost atacată de către gru puri de manifestanţi, în zona Podului Maria şi în Piaţa Operei. Acestea i-au huiduit şi agresat pe militari cu sticle sparte, pie tre smulse din caldarâm şi alte obiecte. Totodată, s-a încercat smulgerea armelor din mâna ostaşilor. Iată cum descrie Co mandantul UM 01185 respectivul moment : „[...] În Piaţa Ope rei, coloana a devenit un adevărat magnet fiind înconjurată de persoane cu

112

înfăţişare şi îmbrăcăminte ce nu arătau a fi din Timişoara. Printre altele s-a strigat şi «Omorâţi-vă ofiţe rii!», atunci am ordonat: Compania I-a la mine! ridicând şi coborând braţul cu repeziciune. Militarii au înconjurat imediat muzica şi drapelul, creându-se un interval de aproximativ 10 metri (moment în care lt. col. Petru Baba a fost atacat de un individ cu cuţitul – ofiţerul a fost salvat de către un militar care l-a lovit pe agresor cu patul armei). Cu drapelul la piept, serg. maj. A. Bagiu, pe care l-am avut în stânga mea, împreună cu întreaga coloană, ne-am deplasat către Hotelul Continental. Mulţimea s-a calmat la strigătul unui cetăţean care a cerut ca ea să rămână pe loc[...]”203.

Odată cu trecerea timpului, străzile oraşului aveau să se umple din nou de manifestanţi. Astfel, în Piaţa Maria, în jurul Comitetului Judeţean de Partid şi pe Bulevardul 23 August, acţiunile protestatare iau proporţii, numărul manifestanţilor ajungând la 3-4.000. Reacţia autorităţilor a fost promptă, în zonă fiind aduse forţe importante din trupele de Securitate şi Miliţie care intervin violent. Au fost folosite gaze lacrimogene, jeturi de apă din două autocisterne. Orice dialog a fost respins iar, sub comanda gl. Mihalea, mulţimea a fost lovită sălbatic şi fără discernământ. La ora 11.00 ministrul Apărării Naţionale, în urma cererilor insistente adresate direct de primul secretar al C.J.P. – Radu Bălan – a ordonat Comandantului Marii Unităţi Mecanizate să intervină cu 200 militari şi, ulterior, cu încă 200 pentru blocarea căilor de acces spre Consiliul popular jude-ţean. În rezervă a fost reţinut un număr de 480 militari. Din acest moment, armata devine principala forţă care luptă împo-triva populaţiei revoltate.

Următorul pas în procesul escaladării violenţelor, a fost făcut la ora 13.30 când, la solicitarea lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării, Vasile Milea, ordona intrarea Armatei în stare de luptă şi anunţa că în Timişoara şi judeţul Timiş se in-stituise ,,starea de necesitate”. Prin declararea stării de necesi-tate s-a trecut la starea de alarmă parţială şi de alarmare a tutu-ror unităţilor din garnizoană prin comunicarea indicativului ,,Radu cel Frumos”. Aceste ordine, transmise în întreaga ţară,

203 Raportul Comisiei Senatoriale, p. 73.

113

au constituit baza pentru înarmarea tuturor militarilor, distri-buirea muniţiei de război şi scoaterea pe străzile Timişoarei a tehnicii de luptă.

Totuşi, trebuie amintit că în ziua de 17 decembrie forţele M.I. au fost primele care s-au înarmat şi au fost dotate cu mu niţie reală. Cadrele de Securitate şi Miliţie s-au înarmat cu pistoale, pistoale mitralieră şi muniţie de război. Între orele 12.00–17.30, la Timişoara au fost distribuite unui număr de 220 de cadre din Miliţie şi Securitate pistoale-mitralieră, cali-brul 7,62 mm. Din cadrul acestora, două plutoane de la trupele de Securitate şi trei de la trupele de Grăniceri au fost masate în jurul Comitetului Judeţean de Partid, ca forţă de protecţie. Alte dispozitive de apărare au fost realizate între orele 13.00 – 14.00 în Piaţa Maria, Piaţa Operei, la intersecţia Continental, la Consiliul Judeţean de Partid şi la Primăria municipiului. Ur-mare aceluiaşi ordin, sunt scoase în stradă T.A.B.-urile şi tancu-rile204. La ora 14.15, ministrul Vasile Milea a ordonat alarmă de luptă parţială pentru Regimentul 90 Mecanizat. La ora 16.00 au ajuns cu avionul la Timişoara Ioan Coman, general-maior Ştefan Guşă, general-locotenent Victor Athanasie Stăn-culescu, general-locotenent Mihai Chiţac, general-locotenent Constantin Nuţă, general-maior Florea Cârneanu, colonelul Gheorghe Radu.

În 17 decembrie 1989, în jurul orei 16.30, Ceauşescu a convocat C.P.Ex., pentru a hotărî măsurile ce urmau a fi luate în legătură cu evenimentele din Timişoara. Ca primă măsură de atenuare a crizei, Ceauşescu a dispus transmiterea indicati-vului ,,Radu cel Frumos” şi instituirea stării de necesitate, con-form căreia ,,la toate judeţele se va declara stare de alarmă. Unităţile militare, ale M.I., ale Securităţii sunt în stare de alarmă”. (Dacă starea de necesitate se referea la tulburările in-terne, ,,Radu cel Frumos” expedia trupele să apere frontiera de stat). De îndeplinirea operativă a consemnului ,,Radu cel Fru-mos” a răspuns, la Timişoara, general-maior Ştefan Guşă, care a şi intrat în atribuţiile misiunii în cre dinţate.

Revenind la desfăşurarea evenimentelor de la Timişoara, către ora 14.00, câteva mii de demonstranţi paşnici 204 În acele zile pe străzile Timişoarei au fost scoase 74 de T.A.B.-uri, trei T.A.B.-uri de cercetare şi 17 tancuri.

114

s-au în dreptat în coloană spre Comitetul Judeţean de Partid Timiş, pentru a-şi face cunoscute revendicările. Mulţimea scandează: „Armata e cu noi!”, „Noi suntem poporul!”, „Pe cine apă raţi?”, „Jos Ceauşescu!”, „Jos dictatura!”, „Vrem libertate!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem arestaţii!”, „Azi în Timi şoara, mâine-n toată ţara!”, „Vrem alegeri libere!”. Sub presi unea mulţimii, trupele se retrag spre sediul Judeţenei de Partid, iar mulţimea cere reprezentanţilor puterii locale să accepte di alogul. Prim secretarul P.C.R. Timiş, Radu Bălan şi Matei Ilie, secretar al C.C. al P.C.R. şi membru supleant în C.P. Ex., au refuzat dialogul cu protestatarii. Forţele militare aflate în zonă au intervenit în forţă, fiind sprijinite de autotunuri care lan sează jeturi de apă asupra demonstranţilor. În urma confruntă rii, militarii fug iar mulţimea furioasă pătrunde în sediul Jude ţenei de Partid. Geamurile şi uşile sunt sparte, sunt aruncate pe ferestre documentele de partid, broşurile de propagandă, ,,operele” lui Ceauşescu. Sunt scoase în stradă portretele lui Ceauşescu (dintre care unul gigantic), călcate în picioare şi apoi arse (precum la Braşov în noiembrie 1987). Se dă foc steagului Partidului Comunist Român, iar la balconul de la etajul 1, apare o tânără fluturând tricolorul de pe care stema fusese decupată. Revoluţia are un simbol. Intervenţia brutală a forţelor de represiune a dus la rănirea unor demonstranţi şi arestarea altora.

În timpul înfruntărilor dintre forţele de ordine şi demon-stranţi, persoane neidentificate rănesc câţiva militari prin îm-puşcare205. Pe fondul creşterii agresivităţii protestatarilor, către Timişoara sunt trimise efective militare aparţinând unor unităţi ale M.Ap.N. din Buziaş, Lugoj, Arad. Însă, cadre militare susţin că acele trupe care au fost chemate atunci în Timişoara, nu au fost aduse pentru a ajuta la înnăbuşirea manifestărilor, ci pentru a apăra graniţa de vest a României206. Armata are ca argument faptul că nu avea nevoie de ajutor din altă localitate pentru a calma spiritele din Timişoara, deoarece din efectivul total al armatei aflate în oraş, nici 25% din numărul unităţilor 205 Alesandru Duţu, Cronologie..., 91.206 Codrescu Costache (coord), Mircea Seteanu, Radu Olar, Constantin Monac, Dan Săraru – Armata română în revoluţia din 1989. Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 37

115

nu erau pe străzi207. Conform tuturor semnalelor primite pe diverse căi de către conducerea militară, exista ameninţarea cu invazia teritoriului românesc de undeva din vest, şi de aceea, acele trupe au fost aduse în Timişoara, pentru că tot armata susţinea că între ea şi Securitate nu exista o bună comunicare şi că forţele armate nu au avut nici o informaţie despre pregătirea unor acţiuni de revoltă populară208. În jurul orei 16.30, sub pretextul atacării de către demonstranţi a Comandamentului Diviziei din Piaţa Libertăţii, se deschide focul şi sunt împuşcaţi primii manifestanţi. În acelaşi timp, generalul Guşă a preluat comanda efectivelor din M.Ap.N.

În după-amiaza şi seara de 17 decembrie până spre dimi-neaţa zilei de 18 decembrie au loc confruntări cu demonstranţii în zona centrală a oraşului (Catedrală, Piaţa 700, Piaţa Liber-tăţii, Consiliul Judeţean de Partid, Podul Decebal), în Galea Girocului, Calea Aradului şi Calea Lipovei. Acţiunile militare, purtate de unităţi ale Ministerului de Interne (trupe de securi-tate şi grăniceri), alături de unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi de forţele de ordine ale miliţiei, au atins în acest răstimp intensitatea maximă. Din totalul victimelor înregistrate la Parchetul Militar Timişoara în ziua de 17 decembrie şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie au fost ucise prin împuşcare 63 de persoane şi 224 rănite. Restul de victime, opt morţi şi 23 de răniţi, s-au înregistrat în zilele de 18 şi 19 decembrie, pen-tru ca în perioada 20-22 decembrie să nu mai fie înregistrate persoane ucise prin împuşcare, ci numai şase răniţi209.

În urma reprimării violente a manifestaţiilor, sute de de-monstranţi au fost loviţi, maltrataţi, reţinuţi şi depuşi în arestul Inspectoratului şi în incinta Penitenciarului Timişoara. Din Adresa Penitenciarului Timişoara nr. 0368, din 10 iunie 1991, rezultă că peste 800 de persoane au fost depuse în Penitenciar în perioada 17-20 decembrie, din ordinul colonelului Sima Traian şi al colonelului Popescu Ioan. Arestaţii timişoreni din acele zilele au fost supuşi de miliţieni şi securişti la o serie 207 Ibidem, p. 57-58208 Ibidem, p. 22209 Sinteza Parchetului Militar, p.41. Conform Raportului Comisiei Senatoriale, au fost 66 de persoane ucise prin împuşcare şi 196 rănite – Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p.98.

116

de maltratări grave. Tratamentul la care au fost supuşi a fost ase mănător cu cel aplicat în cazul muncitorilor de la Braşov, în 1987. Astfel, de la ameninţări verbale în cazul femeilor, de cele mai multe ori obscene, s-a trecut la bătăi crunte şi tot ar-senalul de ameninţări specifice regimurilor totalitare. După cum reiese din declaraţii, arestaţii fie erau duşi direct la Miliţie sau Penitenciar, fie în alte locuri de detenţie temporară (arestul Garnizoanei din Piaţa Libertăţii, al unităţii militare din Calea Lipovei, holul Primăriei ori al Comitetului Judeţean de Partid). În final, arestaţii ajungeau la Penitenciar, după un tranzit pe la Miliţia Judeţeană. În ambele locuri erau anchetaţi după metode de cele mai multe ori barbare, însoţite de bătăi şi ameninţări (se observă, din declaraţiile arestaţilor, o diferenţă clară între tratamentul aplicat acestora la Miliţie în comparaţie cu cel aplicat la Penitenciar: dacă la Miliţie toţi arestaţii, fără excep-ţie, au fost bătuţi, la Penitenciar bătăile sunt cazuri aproape speciale, dar aici arestaţii vor fi ameninţaţi cu închisoarea pe viaţă sau cu moartea, iar femeile cu violul). De aceleaşi torturi dure vor avea parte şi arestaţii din seara de 21 decembrie, la Bucureşti.

Potrivit Decretului nr. 121/1978, unităţile din penitenci-are aveau următoarele atribuţiuni: a) să organizeze locurile de deţinere şi să asigure executarea pedepsei cu închisoarea şi a măsurii arestării preventive; b) să asigure reeducarea persoa-nelor condamnate la pedeapsa închisorii, prin muncă şi activi-tăţi politico-educative şi culturale, pentru ca acestea să devină utile societăţii; c) să organizeze educarea minorilor internaţi, conform legii, în şcoli speciale de muncă şi reeducare, prin ca lificare profesională, folosirea la activităţi productive, com-pletarea studiilor de cultură generală şi activităţi cu caracter cultural – educativ; d) să organizeze activitatea de producţie în întreprinderile economice speciale, din subordinea Ministeru-lui de Interne210.

Principalele puncte în care s-au operat arestări au fost211: zona de lângă sediul fostului Comitet Judeţean P.C.R., unde au

210 Pitulescu Ion (coordonator) Şase zile care au zguduit România. Ministerul de interne în Decembrie 1989. Vol. I, Bucureşti, 1995, p. 25.211 Adrian Kali, Virgil Hosu, op. cit, p. 74-75.

117

avut loc arestări în seara de 17 decembrie; zona Piaţa Libertă-ţii, unde se află sediul Garnizoanei militare; aici au operat arestări mai ales militarii din Garnizoană, între orele 1.00–11.00 din dimineaţa de 17, precum şi în după-amiaza aceleiaşi zile; zona Parcul Central – Catedrală, cu arestări în după- ami aza şi seara de 17 decembrie; câteva reţineri s-au făcut şi în dimineaţa de 17, până la ora 11.00; zona de lângă Hotel Conti-nental, cu arestări în dimineaţa de 17 (între orele 2.00–5.00); de asemenea, în după-amiaza şi seara aceleiaşi zile (începând cu ora 13.30); zona Piaţa Operei, cu majoritatea reţinerilor re-alizate de-a lungul întregii zile de 17; zona Piaţa Maria, unde au avut loc arestări în noaptea de 16/17, după care a avut loc o nouă etapă din seara de 17 decembrie; zona Piaţa 700, cu ma joritatea arestărilor efectuate în dimineaţa de 17, între orele 0.00–5.00; o nouă etapă a început în aceeaşi seară de 17 de-cembrie; strada Piatra Craiului, în apropiere de Restaurantul Cina, cu arestări efectuate cu predilecţie în dimineaţa şi în seara de 17 decembrie; zona Dacia – Circumvalaţiunii, aici având loc arestări în dimineaţa de 17 decembrie; zona de lângă actualul Spital Louis Ţurcanu, între orele 1.00–4.00, din dimi-neaţa de 17; zona de lângă Clinicile Noi, în dimineaţa de 17 decembrie, între orele 3.30–6.00; zona Piaţa Iosefin; după câ-teva arestări în jurul prânzului din ziua de 17 decembrie, a mai urmat o serie în noaptea de 17/18 decembrie.

După prăpădul din seara şi noaptea de 17/18 decembrie, în dimineaţa de 18 decembrie părea că oraşul se afla sub con-trolul autorităţilor. Din ordinul generalului Nuţă au fost con-stituite opt dispozitive, fiecare fiind format din 10 cadre şi 15 militari în termen. Aceste dispozitive au fost situate în Piaţa Maria, Operă, Circumvalaţiunii, Calea Aradului, Calea Lipo-vei, Spitalul Judeţean, Piaţa Traian şi Calea Girocului. Ele erau alcătuite din ofiţeri şi subofiţeri de Miliţie şi militari în termen de la trupele de Securitate şi Grăniceri. Şefi de dispozitive au fost numiţi ofiţeri de Miliţie. Cu ocazia constituirii dispoziti-velor, generalii Nuţă şi Mihale au dat ordin de reprimare a de-monstranţilor, cerând lucrătorilor M.I. să tragă în cei care ma-nifestau, fără nici o somaţie, până la împrăştierea acestora212.

212 Ibidem, p.91.

118

De asemenea, s-a interzis populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane.

Centrul Timişoarei era păzit de soldaţi şi agenţi de Secu ritate în haine civile, Piaţa Dacia era blocată, la fel şi Jude ţeana de Partid, Întreprinderea de Reţele Electrice, Piaţa Li bertăţii, Piaţa Maria şi primăria oraşului. Şoselele de acces în oraş erau blocate iar convorbirile telefonice interurbane, în-trerupte. Sediul Miliţiei şi închisoarea erau blocate cu trupe. La Spitalul Judeţean, înconjurat de trupe, lumea întreba deja de morţi.

Pentru a ascunde dimensiunile represiunii din 17 si 18 decembrie, Elena Ceauşescu, rămasă la conducerea ţării în lipsa soţului său (aflat într-o vizită de lucru în Iran), după o consultare prealabilă cu Emil Bobu şi Tudor Postelnicu, a ho-tărât incinerarea unora dintre cadavre. În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, din morga Spitalului Judeţean Timiş, sub în-drumarea colonelului Ghircoiaş, şase ofiţeri din cadrul Miliţiei au încărcat într-o izotermă 43 de cadavre. Cadavrele au fost transportate la Bucureşti şi incinerate, în noaptea de 19 spre 20 decembrie, la Crematoriul „Cenuşa“, iar cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal din apropierea Bucureştiului, la Popeşti Leordeni213.

Pentru o mai bună coordonare a acțiunilor, încă din 17 decembrie 1989, general-maiorul Ştefan Guşă a chemat de la Buzău o trupă de cercetaşi care să asigure legătura între diversele unităţi militare aflate pe străzile Timişoarei, prin folosirea parolei „Sunt Ionescu 1”214.

În zorii zilei de 18 decembrie, Ion Coman raporta la Bucureşti: „La Timişoara e linişte”215. Tot în acea dimineaţă, Ceauşescu, i-a chemat la domiciliul său pe Vasile Milea, Tudor Postelnicu (ministru de Interne) şi pe Iulian Vlad (şeful Securităţii) pentru a-i prezenta situaţia de la Timişoara. Aceştia l-au asigurat că situaţia este sub control. Atunci Ceauşescu i-a 213 Vezi pe larg episodul respectiv în Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p.141-146.214 Codrescu Costache (coord), op. cit., p. 64215 Ioan Scurtu – Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional. Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2009, p. 196

119

cerut lui Vasile Milea să filmeze evenimentele de la Timişoara. Acest film a fost făcut, dar nu a ajuns la televiziune aşa cum se stabilise216.

La Timişoara, cu toate că era interzisă circulaţia în grupuri, coloane de tineri merg spre centrul oraşului, formându-se grupuri mari în Piaţa Operei, pe Calea Girocului, la Podul Michelangelo şi pe Calea Şagului. Din ordinul şefului Marelui Stat Major, armata iese iar pe străzile oraşului. În jurul orei 16:00, un grup de tineri, pleacă din Piaţa Maria şi se îndreaptă liniştiţi spre centrul oraşului. Ajung la Catedrală unde aprind lumânări în semn de solidaritate cu cei care au fost ucişi în noaptea precedentă (aproximativ 58 de morţi217). Din mulţime se fluturau steaguri ale României fără stema socialistă şi se auzea din sute de piepturi: „Jos Ceauşescu”. Se trage asupra lor! O mare parte din tineri aflaţi acolo fug, iar o altă parte se refugiază în Catedrală. Către ora 18:00, se adună iar în faţa Catedralei circa 150 de oameni, grupul mărindu-se mereu. Asupra grupului format aici se aruncă patru GIST-uri(grenade cu substanţă toxică)218. În altă parte a oraşului, anume în Calea Girocului, acţionează un detaşament militar aflat sub comanda lui Constantin Caraivan. Aici ciocnirile dintre manifestanţi şi armată se lasă cu deschiderea focului asupra revoluţionarilor.

Între orele 20:00 şi 24:00 se încearcă de către manifestanţi pătrunderea în sediul Comitetului Judeţean de Partid. Pentru a dispersa manifestanţii, se aduc în zonă două T.A.B.-uri din U.M. 01233 Buziaş de pe care se trage. Şi în Piaţa Traian şi în Piaţa Libertăţii se trimit tancuri. În schimb, manifestanţii câştigă teren si, ca într-un adevărat război de gherilă, ocupă şi ei intersecţia dintre calea Girocului şi strada Lidia219.

În acea noapte, generalul-maior Ştefan Guşă se interesează de situaţia din oraş de la comandanţii săi şi declară: „De la zi la zi se acţionează altfel. A început un război psihologic, de teroare şi hărţuială. Se înteţesc actele de provocare. Există pericolul ca militarii să fie atacaţi şi să li se i-a armamentul(...). 216 Ibidem, p. 194.217 Ibidem, p. 194.218 Codrescu Costache (coord), op. cit. p. 67.219 Ibidem.

120

În atenţia tuturor să fie depozitele de muniţie. Comandanţii de gărzi să fie atenţionaţi asupra încercărilor de pătrudere în unităţi şi depozite. Să nu se tragă decât în cazuri excepţionale. Este necesar ca sitaţia să se normalizeze în cursul zilei de mâine”220. Ştefan Guşă spune acestea pentru că în cursul nopţii a fost atacat depozitul de muniţii al oraşului. U.M. 01185 a respins atacul221.

Începând cu dimineaţa de 19 decembrie acţiunile revo-luţionare au marcat o schimbare majoră în desfăşurarea eve-nimentelor. A fost vorba de apariţia primelor manifestări pro-testatare de masă ale muncitorilor din întreprinderile timişo rene, în special de la întreprinderile 6 Martie, Azur, Elba şi Solventul. Totodată, în mai multe unităţi economice muncitorii au încetat lucrul şi au început să-şi exprime în mod organizat nemulţumirile faţă de regimul Ceauşescu. S-au scandat lozinci antidictatoriale, s-au formulat revendicări economice şi politice.

În aceeași zi ajungea în oraşul de pe Bega şi generalul-locotenent Ilie Ceauşescu, care era adjunctul ministrului Apărării Naţionale şi Secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei. Acesta a cerut ca armata să rămână în stradă şi să dea dovadă de fermitate în zilele ce vor urma. General-maiorul Ştefan Gusă este trimis la întreprinderea ELBA de către Ion Coman. Ştefan Guşă a mers la ELBA, cu riscul de a fi „linşat” – aşa cum se exprimă el în cartea Condamnat la adevăr222. Odată ajuns la ELBA, le-a vorbit oamenilor de la un microfon amplasat în mijlocul întreprinderii. Oamenii scandau: „Jos Ceauşescu! Vrem libertate! Ucigaşilor!”223. Conform cu ceea ce a declarat şeful Marelui Stat Major al Armatei, în acel dialog între muncitorii de la ELBA şi reprezentantul armatei s-a ajuns la un consens: armata nu a tras în manifestanţi iar muncitorii nu au spart magazineler şi nu au dat foc224. Atunci, în acea dimineaţă de 19 decembrie 1989, s-a strigat pentru prima dată: „Armata e cu noi!”220 Ibidem.221 Ibidem.222 Daniela Veronica Guşă de Drăgan –op. cit., p. 50.223 Ibidem – p. 50.224 Ibidem – p. 51.

121

Realizând adevărata amploare a evenimentelor, genera lul Guşă a ordonat retragerea în unităţi a tancurilor şi TAB-urilor, precum şi a unei părţi din efectivele dislocate în oraş. De asemenea, s-a ordonat replierea forţelor rămase în apropie rea zidurilor clădirilor şi interzicerea în totalitate a folosirii armamentului. În urma acestei măsuri, numărul militarilor din cadrul forţelor Ministerului Apărării Naţionale s-a micşorat considerabil. Totuşi, pe timpul nopţii au continuat a funcţiona 13 patrule militare.

Ziua de 20 decembrie (miercuri) avea să devină ziua în care revolta timişoreană s-a transformat în revoluţie225. În pri-mele ore ale zilei amintite, muncitorii din întreprinderile Timi-şoarei intră în grevă generală. Organizaţi în coloane, cu bande-role albe pe braţ, se îndreaptă către centrul oraşului scandând lozinci: „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, ,,Fără violenţă!”, „Nu suntem huligani!”, „Ceauşescu şi soţia ne-au distrus copilă-ria!”, „Armata e cu noi!”, ,,Noi suntem poporul!”, „Voi pe cine apăraţi?”, „Să fie judecaţi pentru morţii din Banat!” ,,Să fie ju decat aicea în Banat!”, ,,Şi noi suntem români!”.

O mare de oameni se deplasează spre clădirea Operei, iar o alta spre Consiliul Judeţean de Partid. În faţa clădirii Operei se afla un detaşament de militari condus de maiorul Vasile Paul. Cu toate că se anunţase că militarii au ordin să tragă, ma rea masă a revoluţionarilor nu se lasă intimidată. Din rândurile acesteia se desprinde Claudiu Iordache, care se desface la piept şi se adresează militarilor cu următoarele cuvinte: ,,Trageţi! Trageţi în mine!”.

Gestul, considerat ca fiind ,,poate, momen tul psihologic de maximă tensiune al Revoluţiei”, susţinut în acelaşi timp de hotărârea unanimă a locuitorilor oraşului de a înlătura dictatura ceauşistă, i-a determinat pe militari să facă pasul înapoi, retrăgându-se din faţa mulţimii226.

225 Lorin Ioan Fortuna, Relaţia revoluţionari – Armată, la Timişoara, din perspectiva Frontului Democratic Român, p. 21-28, în Lorin Ioan Fortuna (coordonator), Rolul Frontului Democratic în cadrul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Editura Artpress, Timişoara, 2011, p. 22.226 Miodrag Milin, Timişoara în Revoluţie şi după, Editura Marineasa, Timişoara, 1997, p. 209. Vezi şi Titus Suciu, Lumea bună a balconului, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti

122

Se poate spune că din acel moment evenimentele se des-făşoară pe noi coordonate. Generalizarea protestelor, numărul impresionant al celor ieşiţi în stradă au anulat orice intervenţie violentă. Forţele represive au înţeles situaţia nuanţându-şi ati-tudinea. Demonstranţii au remarcat contextul şi au ştiut să îl dezvolte.

Începând cu ora 11.00 generalul maior Ştefan Guşă, cu aprobarea generalului Vasile Milea, ordonă interzicerea totală a uzului de armă. Ulterior, spre ora 14.00, acelaşi general Guşă, a ordonat retragerea efectivelor militare în cazărmi, mă sură aprobată, de asemenea, de ministrul Apărări Naţionale, ge-neralul Vasile Milea. Trupele de Securitate, Miliţia, Securita-tea (în civil), trupele U.S.L.A. îşi retră seseră, din timp, dispo-zitivele.

Totuşi, pe timpul nopţii de 20 spre 21 decembrie 1989, în municipiul Timişoara au continuat să funcţioneze pa trule militare constituite din cadre aparţinând M.Ap.N. Nu s-au înregistrat incidente. În aceeaşi zi, unităţile militare din Ti-mişoara au procedat la aplicarea măsurilor de trecere în cel mai scurt timp şi organizat la apărarea frontierei de stat. Un singur detaşament de paraşutişti a rămas să asigure în continuare paza Consiliului Judeţean de Partid Timiş şi a Tipografiei, până în ziua de 22 decembrie 1989, ora 12.00, când a fost retras.

În faţa Operei, între orele 13.00–14.00, un grup de mani-festanţi, printre care Ioan Lorin Fortuna, Claudiu Ior dache, Ioan Chiş, Ştefan Ivan, Sorin Iordăchescu, Petre Petrişor, pă-trund în incinta clădirii şi apar în balcon. Reprezentanţii revo-luţionarilor se perindă la microfonul instalat în balconul Ope-rei, pledând pentru organizare, solidaritate, hotărârea de a duce până la capăt acţiu nea începută. Se scandează: ,,Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!“, ,,Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!“. În faţa Consiliului Judeţean se adună, de asemenea, o mare de oameni care manifesta la rândul său împotriva regi-mului totalitar ceauşist. Din balconul Operei şi din cel al Con-siliului Judeţean, pentru prima oară, după aproape 45 de ani, românii se puteau exprima în mod liber.

În aceeaşi zi de 20 decembrie se constituiau şi primele organisme politice ale Revoluţiei române. Primul comitet de 2008, p. 43.

123

acţiune a fost cel de la Operă, avându-l în frunte pe Ioan Lorin Fortuna. A fost prima mişcare politică anti-Ceauşescu, în fapt primul partid antitotalitar: Frontul Democratic Român (F.D.R.), care a elaborat şi difuzat din balconul Operei, în ziua următoare, Prima Declaraţie Program. În acest fel se confirma Revoluţia democrată ce ulterior avea să se propage în întreaga ţară227.

În faţa Consiliului Judeţean se constituia, de asemenea, un organism politic, un Comitet Cetăţenesc, cel care a purtat ne gocieri cu trimişii speciali de la Bucureşti: prim-ministrul Constantin Dăscălescu şi Emil Bobu, secretar al Comitetului Central cu probleme organizatorice. Cei doi se deplasaseră la Timişoara, trimişi de Elena Ceauşescu, pentru a dialoga cu re-voltaţii, în vederea stingerii conflictului.

Pentru discuţiile de la Consiliul Judeţean al P.C.R., mul-ţimea a delegat 13 reprezentanţi care să negocieze în temeiul unei liste cu revendicări, alcătuită de Ioan Savu228, una dintre figurile notorii ale grupului de revoluţionari. Iată mai jos lista revendicărilor Comitetului Cetăţenesc229 prezentată primului-ministru: Demisia Preşedintelui Ceauşescu; Demisia Guver-nului; Alegeri libere; Înfiinţarea unei comisii de anchetă pentru lămurirea evenimentelor de la Timişoara; Tragerea la răspun-dere penală a celor vinovaţi; Punerea imediat în libertate a de-ţinuţilor politici; Cine a dat ordin să se tragă la Timişoara?; 227 Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p. 122. Prima şedinţă a Frontului Democratic Român a ales Biroul Executiv (comitetul de iniţiativă) format iniţial din Ioan Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Ioan Chiş, Nicolae Bădilescu, Maria Trăistaru. (Miodrag Milin,Timişoara în Revoluţie şi după, p.111). Ulterior, s-a constituit şi Comitetul Frontului Democratic Român format iniţial din 70 membri şi ulterior din 100. Rememorând evenimentele, Ioan Lorin Fortuna consemna: „Îmi era deosebit de clar că mulţimea trebuia organizată. Trebuia constituit un comitet de iniţiativă, care să coordoneze mulţimea, să facă apel la întreprinderi şi să reprezinte nucleul viitoarei organizaţii politice. Era momentul cel mai prielnic transformării revoltei în revoluţie şi nu trebuia pierdut” (Miodrag Milin, Timişoara în Revoluţie şi după, p. 106-107). Claudiu Iordache avea să afirme la rândul său: „Ziua de 20 este o capodoperă a spontaneităţii. Deci nu putem căuta merite. Căutăm oameni inspiraţi sau mai puţin inspiraţi; mai puţin inhibaţi sau mai mult inhibaţi” (Miodrag Milin, Timişoara in Revoluţie şi după, p. 91).228 Titus Suciu, op. cit, p. 222. 229 „Caietele Revoluţiei”, nr.5 (7) 2006, p.48.

124

Restituirea morţilor familiilor pentru a fi îngropaţi creştineşte; Apariţia în aceeaşi seară la TVR a lui Ceauşescu pentru a in-forma opinia publică despre situaţia reală de la Timişoara; Li-bertatea presei; Libertatea radioului şi a televiziunii; Reforma învăţământului. Tensionatul dialog avea să dureze circa cinci ore, de la ora 14.00 până spre ora 19.00. Negocierile au eşuat, întrucât cele două părţi aveau puncte de vedere mult prea dife-rite. Concomitent cu dialogul dintre delegaţia ceauşistă şi cea a timişorenilor, o parte din manifestanţi ajungeau la Consulatul General Iugoslav (la ora 15.00), singura reprezentanţă diplo-matică din oraş, unde înmânau consulului general iugoslav, Mirko Atanaskovici, lista lor de revendicări.

Sub presiunea mulţimii, în seara de miercuri 20 decem-brie 1989 şi noaptea care a urmat, cei din închisoarea de pe strada „Popa Şapcă” şi din beciurile Miliţiei, sunt urcaţi în ma-şini şi eliberaţi în diferite cartiere ale oraşului. Ulterior, unii dintre aceştia s-au alăturat manifestanţilor.

În dimineaţa zilei de 21 decembrie1989, la ora 09.00, din balconul Operei li s-a citit celor peste 100.000 de manifestanţi textul Proclamaţiei Frontului Democratic Român230. Acest text era reluat în faţa mulţimii din oră în oră. Punctele esenţiale ale acestei Proclamaţii erau: organizarea de alegeri libere; liberta-tea cuvântului, presei, radioului, televiziunii; integrarea Ro-mâniei în rândul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului; eliberarea tuturor deţinuţilor politici; reforma economică; reformă în agricultură; reforma învăţă-mântului; libertatea tuturor cultelor religioase; satisfacerea ne cesităţilor alimentare ale întregului popor; asigurarea unei asistenţe medicale adecvate; desfiinţarea nomenclaturii şi a privilegiilor acesteia. Acestora li se adăugau mai apoi doleanţe legate strict de situaţia insurecţională din Timişoara: pedepsi-rea organelor de represiune care au deschis focul asupra po-pulaţiei, publicarea listei morţilor şi răniţilor, eliberarea ares-taţilor etc. În final, Frontul Democratic Român chema la uni tate şi solicita formarea în toate localităţile ţării, în întreprin deri şi instituţii, a unor comitete ale F.D.R. care să asigure ini ţierea 230 Vezi textul integral al Proclamaţiei în Lorin Ioan Fortuna (coordonator), Rolul Frontului Democratic Român în cadrul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, p. 52.

125

procesului de democratizare pe întreg teritoriul Româ niei şi propunea către toţi românii de a intra în grevă generală ,,până la victoria finală”.

Proclamaţia Frontului Democratic Român a fost primul document fundamental al Revoluţiei Române. Ea a marcat tre-cerea de la revolta populară la revoluţie, a arătat că F.D.R. îşi asumase rolul unui organism democratic, reprezentant al între-gii naţiuni, al întregii ţări şi nu doar al Timişoarei, înainte de constituirea Frontului Salvării Naţionale, la Bucureşti. Efectul a fost devastator pentru regim, a eliberat pe mulţi cetăţeni ai României de spectrul fricii, iar Proclamaţia sau Declaraţia-program a F.D.R. a constituit un document oficial, cu puncte esenţiale pentru răsturnarea dictaturii şi democratizarea ţării, alcătuind un fel de primă ,,constituţie” simbolică a ţării, încă dinainte de căderea comunismului. La sfârşitul zilei, în faţa a 150.000 de oameni, Timişoara este proclamată de către demon stranţi, primul oraş liber al ţării. Ziua de 20 decembrie a fost consemnată ca ziua triumfului Revoluţiei la Timişoara. Prac tic, Revoluţia învinsese în acest oraş, iar revoluţionarii prelua seră puterea.

Reîntors în ţară după vizita în Iran, Ceauşescu convoacă ultima sa teleconferinţă cu prim-secretarii judeţeni. A urmat intervenţia sa în ediţia ,,Telejurnalului” (de la ora 19.00), dintr-un studio amenajat special la Comitetul Central; pe un fundal, menit să impresioneze, cu drapele tricolore şi în pre-zenţa soţiei sale, a lui Milea, Dincă ş.a.m.d., Ceauşescu citeşte un text incitant, în care îi declară pe timişoreni ,,bandă de huli-gani şi fascişti”231. În aceeaşi seară, Nicolae Ceauşescu aprobă Decretul de instituire a Stării de Necesitate pe tot teritoriul ju-deţului Timiş, decret care urma să intre în vigoare începând cu ora 23.00. Pentru apli carea lui, din ordinul lui Nicolae Ceau şescu, Ion Coman comunică generalului Victor Athanasie Stănculescu că a fost numit în funcţia de comandant militar al judeţului Timiş.

Pentru a nu se produce panică, Ion Coman dispune ca Decretul privind insti tuirea stării de necesitate să fie adus la cunoş tinţă abia în dimineaţa zilei de 21.12.1989, din balconul

231 A.N.I.C., Fond Cancelarie, Ds. 338, f.22-26.

126

Comitetului Judeţean de Partid. Generalul Stănculescu se in-ternează în Spitalul Militar din localitate, astfel încât Decretul va fi citit de generalul Chiţac. După lăsarea întunericului, în oraş se instalează o linişte relativă. Pe timpul nopţii, pe stră zile Timişoarei rămân doar patrule constituite din cadre mili tare.

Miercuri noaptea, muncitorii din mai multe oraşe din Oltenia (Craiova, Calafat, Caracal, Băileşti ş.a.), au fost luaţi la ieşirea din schimbul doi sau aduşi de acasă, îmbrăcaţi în uni forme ale gărzilor patriotice, îmbarcaţi în trenuri speciale, în soţite de ofiţeri de Securitate şi trimişi la Timişoara pentru a ,,salva socialismul”. O parte din aceste trenuri sunt oprite pe parcurs. Totuşi, numeroase garnituri ajung la Timişoara. Din oră în oră, în gările din Timişoara vor staţiona zeci de garnituri de trenuri înţesate cu gărzi patriotice. În Piaţa Operei au fost aduşi numeroşi oameni din aceste trenuri pentru a vedea ade-vărul. În cele din urmă, încercarea disperată a lui Ceauşescu de a provoca incidente, care puteau lua o întorsătură tragică, a eşuat.

Vineri dimineaţa, 22 decembrie 1989, s-a răspândit ma nifestul Frontului Democratic Român, intitulat „A căzut tira nia!”, tipărit în limbile română, maghiară şi germană. Un alt manifest din aceeaşi dimineaţă, numit „Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara”, cerea încă de atunci instala-rea unui guvern provizoriu, separarea puterilor în stat, demo-cratizarea ţării etc. Din cauza situaţiei aeriene create în zonă, prin semnalarea unui mare număr de ţinte pe ecranele radiolo-catoarelor, în ziua de 21 decembrie 1989, la ora 08.00, în urma ordinului comandantului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, toate unităţile din subordinea U.M. 01942 Timişoara trec în ,,Stare de pre gătire pentru luptă nr.1”. În dimineaţa aceleiaşi zile, generalul Ştefan Guşă anulează acţiunea de elaborare a planului de partici pare a paraşutiştilor la pregătirea unei acţi-uni alături de specialiştii M.I. pentru recuperarea celor 10-12 pistoale mitralieră, cu muniţia aferentă, luate de manifestanţi de la militari, acţiune cerută de generalul Vasile Milea şi pre-văzută pentru noaptea de 21/22 decembrie 1989, ordonând re-tragerea din oraş a tuturor gru purilor de cercetaşi, precum şi a celorlalte efective. Încă de la primele ore, o mulţime de timişo-reni se adună din nou în faţa Operei. La balcon se perindă nu-meroşi vorbitori care susţin noua realitate.

127

În timp ce la Bucureşti cuplul prezidenţial îşi lua zborul de pe acoperişul Comitetului Central cu elicopterul în ultima călătorie, iar puterea era luată în cele din urmă de Frontul Salvării Naţionale, în Piaţa Operei din Timişoara, în faţa mul-ţimii, era citită şi adoptată Rezoluţia finală a Marii Adunări Populare de la Timişoara.

În concluzie, putem afirma că la Timişoara, forţele de represiune, atât din M.I. cât şi din M.Ap.N., au acţionat la or dinul direct al secretarului general al Partidului Comunist Ro mân, Nicolae Ceauşescu. La nivelul judeţului Timiş, Ion Co man a fost împuternicit de Nicolae Ceauşescu pentru coordo narea represiunii.

Cadrele din Securitatea Timiş232 au continuat activită-ţile prin serviciile de Informaţii Interne 1a şi 1b, Filaj, Cerce-tări Penale si Contraspionaj şi prin mijloacele specifice infor-mative, prin reţeaua informativă, precum şi culegerea personală de informaţii de către lucrătorii care răspundeau de unităţile economice si alte obiective de interes din oraş.

În perioada 16-20 decembrie 1989, pe raza municipiului Timişoara, Ministerul Apărării Naţionale a folosit toate forţele de care dispunea în cele două mari unităţi militare, respectiv Divizia 18 Mecanizată şi Divizia 34 de Apărare Antiaeriană a Teritoriului. Au fost aduse şi efective din afara garnizoanei. Cele mai importante trupe s-au adus din garnizoanele: Arad – infanterie, Buzău – trupe speciale, Buziaş– trupe mecanizate, Bucureşti – trupe speciale, Caracal – paraşutişti, Lipova – trupe mecanizate, Lugoj – trupe mecanizate, Vânju Mare – in-fanterie. Au fost folosite trupe de la următoarele arme: infante-rie, tancuri, trupe de paraşutişti, aviaţie, trupe speciale.

Urmare a represiunii demonstranţilor din Timişoara, în perioada 16-21 decembrie 1989, conform evidenţelor Parche-tului Militar Timişoara, au rezultat un număr de 71 de morţi şi 253 de răniţi prin împuşcare. Au fost reţinute şi anchetate 978 persoane, din care 944 au fost depuse în penitenciare, 23 în arestul M.I. iar una în arestul M.Ap.N.233. Raportul Comisiei Senatoriale menţionează un număr de 73 de morţi, pentru in-tervalul 16-22 decembrie în Timişoara, şi 76 pentru întregul 232 Raportul Comisiei Senatoriale, vol. II, p.131.233 Sinteza Parchetului Militar, p. 42. vezi şi Raportul Comisiei Senatoriale, vol. II, p.86.

128

Banat (doi în Lugoj şi unul în Caransebeş) precum şi 313 răniţi, din care 296 în Timişoara, doi în Lugoj şi 15 în Caransebeş234.

În aceeaşi perioadă la care facem referire au fost răniţi 12 mili tari235.

Numărul cel mai mare de victime s-a înregistrat în seara zilei de 17 decembrie şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie, respectiv 65 de morţi (63 împuşcaţi şi doi cu alte leziuni) şi 267 rănite, din care 224 împuşcaţi şi 43 cu alte leziuni. În ziua de 18 decembrie au fost împuşcate 21 de persoane, din care şase au murit şi 15 răniţi, în 19 decembrie au fost împuşcate 10 per soane din care doi morţi şi opt răniţi, iar în zilele de 20 şi 21 de cembrie au fost şase răniţi prin împuşcare236.

Diversitatea locurilor în care s-au înregistrat victime în ziua cea mai sângeroasă – 17 decembrie 1989 – sugerează am ploarea confruntărilor şi hotărârea timişorenilor de a merge până la capăt: zona Calea Lipovei – şase morţi şi 28 răniţi; zona Operei – şapte morţi şi 9 răniţi; zona Catedralei – 10 morţi şi 39 de răniţi; intersecţia B-dul Republicii – Str. Paris – doi morţi şi 9 răniţi; P-ţa Libertăţii – doi morţi şi 23 de răniţi; Piaţa Timişoara 700 – doi morţi şi 9 răniţi; zona Podului Decebal şi Piaţa Traian – şase morţi şi 30 răniţi; zona Calea Girocului – 9 morţi şi 26 răniţi; str. Ialomiţei– un mort şi şase răniţi; Calea Aradului – doi morţi şi 9 răniţi; Calea Şagului – trei morţi; Complexul Studenţesc – doi morţi şi un rănit; Calea Buziaşu-lui – doi răniţi237.

Această situaţie, cu totul impresionantă, arată că pe 17 decembrie şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 Timi-şoara a fost un oraş în luptă pentru libertate.

Ca atare, din ancheta Parchetului Militar au rezultat câ-teva aspecte demne de remarcat. Mai întâi, este evident faptul că evenimentele de la Timişoara au avut caracterul unei miş-cări revoluţionare ample şi hotărâte; marea majoritate a de-monstranţilor au luat atitudine împotriva dictaturii cuplului Ceauşescu şi a regimului. S-a mai remarcat faptul că în rândul

234 Raportul Comisiei Senatoriale, vol. II, p. 86.235 Ibidem, p. 86-87.236 Ibidem, p. 86.237 Sinteza Parchetului Militar, p. 45-47.

129

demonstranţilor au existat grupuri sau elemente violente care s-au dedat la acte de distrugere şi incendiere de magazine, unii dintre ei dispunând de instrumente special confecţionate. De asemenea, grupuri violente au atacat tehnica militară. Aceste acte de vandalism s-au semnalat mai ales în zilele de 16 şi 17 decembrie238.

În răstimpul cuprins între zilele de 16 şi 22 decembrie 1989 pentru înăbuşirea Revoluţiei s-au constituit mai multe centre de comandă. Astfel, în zilele de 16 şi 17 decembrie re-presiunea a fost coordonată de primul secretar al judeţului, Radu Bălan, şi grupa de comandă a I.J. Timiş a Ministerului de Interne. Din după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, la sediul Judeţenei de partid s-a format un comandament central, politic, alcătuit din Ion Coman, Radu Bălan, Ilie Matei şi Cornel Pa-coste, care a coordonat întreaga activitate de reprimare. În ace-eaşi zi, la sediul I.J. Timiş al M.I. se constituia un alt coman-dament format din generalii Nuţă Constantin, Mihale Velicu şi Emil Macri, împreună cu şefii miliţiei şi securităţii judeţene. Legătura dintre centrul de represiune politic şi cel al Ministe-rului de Interne a fost asigurat de către inspectorul şef Ion Po-pescu. Ministerul Apărării Naţionale a avut un centru de co-mandă, condus de gen. Ştefan Guşă în interiorul Diviziei 18 Mecanizată Timişoara239.

Din ancheta aceluiaşi Parchet Militar a rezultat că din după-amiaza zilei de 17 decembrie s-a deschis focul împotriva demonstranţilor, rezultând zeci de morţi şi sute de răniţi. De regulă, focul s-a deschis noaptea. O altă constatare a fost şi aceea că printre militari au acţionat şi persoane mai în vârstă, în uniforme de militari în termen sau în scurte kaki trei sfer-turi, ce au deschis foc împotriva demonstranţilor. De aseme-nea, au deschis focul de pe clădiri sau de la etajele diferitelor imobile, persoane neidentificate. În aproape toate zonele din oraş unde s-au înregistrat morţi şi răniţi au acţionat civili, care au tras asupra demonstranţilor, din autoturisme ARO sau Dacia, fără însemne distinctive. Ulterior s-a dovedit că în aceste autoturisme s-au aflat forţe ale Ministerului de In terne.

238 Ibidem, p. 58.239 Ibidem, p. 59.

130

La reprimarea demonstraţiilor de la Timişoara au parti-cipat forţe ale Ministerului de Interne (Miliţia, Departamentul Securităţii Statului, Trupele de Securitate şi Trupele de Grăni-ceri, Brigada de Pompieri), cât şi forţe ale Ministerului Apără-rii Naţionale. Din analiza probelor existente a rezultat că toate forţele militare au acţionat cu armament individual de infante-rie, nefiind recuperată muniţie atipică240.

240 Ibidem, p. 60-61.

131

VIII. EXTINDEREA REVOLUŢIEI ROMÂNE

Începând cu 20 decembrie, alte localităţi bănăţene se so lidarizează cu Timişoara: Lugoj, Jimbolia, Sânicolau Mare şi Deta. În 21 decembrie încep manifestaţii anticeauşiste la Arad (ora 8. 00), Buziaş – jud. Timiş (ora 9.00), Sibiu (ora 9.45), Cugir – jud. Alba (ora 11.00), Târgu Mureş (ora 11.30), Ca-ransebeş – jud. Caraş Severin, Reşiţa (ora 12.00), Bucureşti (ora 12.40), Braşov (ora 13.00 – după ce dimineaţa avuse seră loc frământări în întreprinderi) –, Ghimbav – jud. Braşov, Făgăraş – jud. Braşov, Cluj (ora 15.00), Cisnădie – jud., Sibiu (ora 18.00), Nădrag – jud. Timiş (ora 18. 5), Alba Iulia (ora 22. 30).

În 22 decembrie dimineaţa încep manifestări antiregim la Turda (jud. Cluj), Blaj (jud. Alba), Sfântul Gheorghe (jud. Co vasna) şi Craiova. La prânz, Ceauşescu fuge de pe acoperişul sediului C.C. cu elicopterul. Seara, sub comanda nou instalatului Front al Salvarii Naţionale, începe lupta cu ...”teroriştii”, a căror iden titate încă nu s-a aflat.

La Lugoj241, manifestările ostile regimului încep în seara de 20 decembrie 1989, în jurul ora 18.00. În timp ce coloana de manifestanţi se îndrepta spre platforma industrială a oraşu lui, din incinta unei unităţi militare s-a deschis foc asupra de monstranţilor, fiind ucise două persoane şi rănite alte două. Cel vinovat de acest incident s-a dovedit a fi plutonierul Pavel Dumitru, care, fără ordin, a deschis foc asupra demonstranţi-lor242. După acest incident, manifestanţii s-au îndreptat spre Primăria şi Comitetului Municipal de Partid, obligând repre-zentanţii puterii comuniste să părăsească în grabă cele două instituţii. Lugojul a devenit, astfel, al doilea oraş liber de co-munism din România, după Timişoara.241 Pentru desfăşurarea evenimentelor de la Lugoj vezi, printre altele, Lugoj, Decembrie 1989, Ediţie îngrijită de Gino Rado, Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011; Alexandru Oşca, coordonator, Revoluţia Română în Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009.242 Sinteza Parchetului Militar, p.63.

132

În dimineaţa zilei de 21 decembrie, au ieşit în stradă pentru a protesta şi locuitorii Aradului243. Acţiunea a început, mai întâi, la Întreprinderea de Orologie Industrială, acolo unde un mic grup de tineri muncitori conduşi de Dănilă Onofrei, au refuzat începerea lucrului şi au pornit spre centrul oraşului. Pe traseu li s-au alăturat muncitorii de la Uzina de strunguri U.T.A., Uzinele de vagoane, Combinatul de prelucrare a lem-nului, Gara C.F.R., „Tricoul Roşu" etc. astfel încât, la sosirea în faţa Comitetului Judeţean de Partid numărul lor ajunsese la câteva mii. Demonstranţii au ocupat Piaţa Primăriei manifestându-şi solidaritatea cu demonstranţii timişoreni şi contestând regimul ceauşist. Aici au rămas în cursul zilei şi al nopţii de 21 decembrie şi în dimineaţa de 22 decembrie (nu-mărul protestatarilor a ajuns în jurul cifrei de 20. 000), interval în care demonstraţia a fost paşnică, acest lucru datorându-se în mare parte caracterului nonviolent imprimat manifestaţiei – un rol important în acest sens a revenit celor care au coordonat demonstraţia, în frunte cu actorul Valentin Voicilă – dar şi for ţelor de ordine dislocate în piaţă. În tot acest timp au fost con cepute mai multe scenarii de reprimare a manifestaţiilor, la baza cărora s-a aflat, în primul rând, Ilie Matei, fostul prim-se cretar al Comitetului Judeţean de Partid Timiş iar, de la înce-putul lui noiembrie 1989 secretar cu propaganda al C.C. al P.C.R.. Ilie Matei, în calitatea pe care o avea, aceea de trimis special al lui Ceauşescu, a cerut comandanţilor militari să-i împrăştie pe demonstranţi cu patul armelor şi cu baioneta, să folosească gaze lacrimogene. De asemenea, el a convocat în seara de 21 decembrie, directorii de întreprinderi, cărora le-a cerut să nu mai permită ieşirea salariaţilor în stradă, iar gărzile patriotice să fie dotate cu bâte. În cele din urmă, atmosfera s-a păstrat calmă până în cursul serii de 22 decem brie, când forţele revoluţionare au preluat puterea locală. Din păcate, începând cu noaptea de 22 decembrie şi până în 25 de cembrie s-au înregistrat 19 morţi şi 38 de răniţi.

243 Vezi Revoluţia în Banat, coordonator Alexandru Oşca, Editura Sitech, Craiova, 2009; Emil Şimandan, Întrebătorul din agora. În amintirea eroilor martiri ai revoluţiei de la Arad, Editura Fundaţiei Culturale ,,Ioan Slavici”, 2003.

133

La Sibiu, primele manifestări ale populaţiei au început tot în dimineaţa de 21 decembrie, timp în care la Bucureşti se făceau pregătiri pentru organizarea mitingului pro-regim ce urma să aibă loc. Au avut loc manifestări de solidarizare cu locuitorii Timişoarei, s-au scandat lozinci anti-ceauşiste şi anti-totalitare, sau prin care se solicita îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Bilanţul confruntărilor dintre forţele de represiune şi manifestanţi în cele două zile de proteste, 21 şi 22 decembrie, a fost sumbru. În 21 decembrie au fost ucise patru persoane, iar în 22 decembrie, în perimetrul marcat de clădirile Inspecto ratului M.I. şi Şcoala Militară „Nicolae Bălcescu”, au fost ucise 49 de persoane şi 47 au fost rănite (27 de morţi şi patru răniţi au fost cadre ale M.I., un mort şi şapte răniţi – cadre ale M.Ap.N., iar 21 de morţi şi 36 de răniţi au fost civili, reprezentând 61% din totalul victimelor înregistrate în municipiul Sibiu în peri-oada 22–30 decembrie 1989244). Violenţa confruntărilor poate fi explicată şi prin faptul că prim secretar al judeţului era Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului. Acesta a cerut, într-o întâlnire pe care a avut-o în data de 17 decembrie 1989 cu membrii Biro-ului judeţean de partid şi cu alţi factori de conducere, inclusiv militari, intrarea unităţilor militare de pe raza judeţului Sibiu în stare de luptă. Întrucât, era „alarmă”, „stare de război”, se va trage „fără somaţie”, cerea el. Nicu Ceauşescu s-a exprimat, la 19 decembrie 1989, în faţa mai multor persoane, că „în situaţia în care vor avea loc manifestaţii şi în judeţul Sibiu, vom trage şi nu-i vom lăsa să-şi facă de cap, că nu ne înving ei pe noi, vom rade tot”245.

La Cluj, manifestaţiile populare au început în data de 21 decembrie, la puţin timp după ce toată ţara văzuse cu mare ui mire incidentele de la mitingul din Piaţa Palatului. În jurul orei 13.00, circa 300 de muncitori de la Combinatul de Utilaj Greu (C.U.G.) s-au adunat în curtea întreprinderii, exprimându-şi revolta faţă de ceea ce se petrecea la Timişoara. Protestatarii au revendicat, totodată, condiţii mai bune de viaţă şi de muncă.

Ulterior, manifestările de contestare s-au amplificat ajungându-se, din nefericire, şi în acest oraş la ciocniri soldate 244 Raportul Comisiei Senatoriale, p. 358-359; Sinteza Parchetului Militar, p. 186.245 Raportul Comisiei Senatorial, p. 355.

134

cu victime. În total, în Cluj aveau să-şi piardă viaţa nu mai puţin de 26 persoane, toate prin împuşcare, iar 55 au fost rănite246.

La Târgu Mureş, în aceeaşi zi de 21 decembrie 1989, între orele 12.30-13.00, salariaţii din întreprinderea IMATEX şi METALOTEHNICA, constituiţi spontan în grupuri, au por-nit în marş de protest spre centrul oraşului. Pe traseu s-au ală-turat şi alte persoane, scandând lozinci anticeauşiste. Mani-festanţii au încercat să ajungă la sediul Comitetului Judeţean de partid, dar au fost opriţi de forţele de ordine.

Dispozitivele din zonă erau alcătuite din militari ai M.Ap.N., având asupra lor armamentul de infanterie iar ca drele pistolete T.T., precum şi o subunitate de transportoare blindate. În dispozitiv se mai aflau militari din trupele de secu ritate cu armament de infanterie (fără a avea distribuită muni ţia); cadre de miliţie – înarmate cu pistolul din dotare, din care o parte erau constituite în pluton de intervenţie – echipate şi dotate corespunzător (nu au rezultat din anchetă probe referi toare la folosirea armelor de către lucrătorii de miliţie); o sub unitate a U.S.L.A. cu armament de infanterie şi pompieri militari.

La sosirea manifestanţilor în faţa Comitetului Judeţean, asupra lor s-a acţionat cu jeturi de apă şi substanţă florex de către militarii grupului de pompieri. Acţiunile de dispersare a manifestanţilor, care s-au prelungit până spre orele serii, nu şi-au atins scopul, unii dintre manifestanţi devenind chiar agre-sivi. După ora 21.00 ei au reuşit să forţeze cordonul de militari şi să avarieze maşinile de intervenţie ale pompierilor. Atacul manifestanţilor a constat în aruncarea cu pietre, obiecte meta-lice, sticle etc. asupra maşinilor de luptă şi militarilor în ter-men din trupele Ministerului Apărării Naţionale (unul dintre ei fiind rănit). Militarii au deschis foc de avertisment, fără nici o comandă, pentru intimidare. Unii dintre militari, neidentificaţi, au tras la picioare. Tirul a durat circa 40 de secunde. Inciden-tele aveau să se agraveze pe măsură ce demonstranţii au conti-nuat asaltul asupra forţelor de ordine.

În cursul cercetărilor au rezultat probe (declaraţii de martori) potrivit cărora, consecutiv focului de avertisment, s-a deschis focul de către persoane neidentificate, amplasate în locuri

246 Sinteza Parchetul Militar, p. 82-86.

135

ascunse, distincte de amplasamentele dispozitivelor mi litare. Anchetarea reprimării demonstraţiei, făcută de Parchetul Militar Târgu Mureş, a pus în evidenţă faptul că altercaţiile dintre organele de represiune şi demonstranţi au cunoscut momentul cel mai grav în seara zilei de 21 decembrie. În di mineaţa zilei următoare se înregistrau şase morţi şi 73 de ră niţi, dintre care19 au fost, iniţial, internaţi în spitale. Acest epi sod sângeros s-a petrecut în zona centrală a municipiului Târgu Mureş. Toţi cei şase decedaţi au prezentat plăgi împuşcate, iar între răniţi 21 au prezentat şi ei asemenea plăgi. Un număr de 52 răniţi au prezentat alte categorii de leziuni. În cursul acţiu nilor de dispersare a demonstranţilor, organele de miliţie şi se curitate au reţinut 55 de cetăţeni, 52 dintre aceştia prezentând ulterior leziuni corporale247.

La Braşov, demonstraţiile anticeauşiste au început în ziua de 21 decembrie 1989 (spre prânz), atunci când muncito-rii de la I.C.A. Ghimbav s-au opus decolării mai multor elico ptere spre Caransebeş. Bănuind că acestea vor fi folosite îm potriva manifestanţilor din Timişoara, salariaţii au ieşit pe pista întreprinderii şi au impus turnului de control şi conduce-rii întreprinderii, anularea zborurilor elicopterelor, care au fost rechemate la sol şi garate în hangare.

Coloana plecată de la I.C.A. Ghimbav a ajuns în zona centrală a municipiului Braşov în jurul orelor 15.00-15.30. Celor prezenţi li s-au alăturat locuitori ai municipiului şi sala-riaţi ai întreprinderilor şi instituţiilor braşovene. Interesant de remarcat este faptul că afluenţa demonstranţilor spre centrul oraşului s-a făcut sub supravegherea fostei miliţii, care a luat măsuri adecvate de dirijare a circulaţiei autovehiculelor, pentru a evita accidentarea participanţilor la demonstraţii.

Între timp, conducerea fostului Comitet judeţean P.C.R., sub îndrumarea lui Gheorghe Pană – fost membru al C.C. al P.C.R., delegat din partea conducerii superioare de partid să coordoneze acţiunile de preîntâmpinare a unor eventuale de-monstraţii la Braşov – i-a convocat pe comandanţii garnizoa-nei, comandantul miliţiei, al trupelor de securitate/miliţie, al gărzilor patriotice şi le-a cerut să ia măsuri de menţinere a or-dinii şi liniştii publice în oraş.

247 Sinteza parchetului Militar, p.88-91.

136

În jurul sediului fostului Comitet judeţean P.C.R. au fost postate trupe de securitate-miliţie, subunități ale armatei, in trând în dispozitiv şi formaţiunea „Scutul” de la fosta miliţie a municipiului Braşov. Comandanţii subunităţilor militare, ce aveau misiunea de a apăra sediul, le-au explicat liderilor gru-purilor de demonstranţi că nimeni nu va face uz de armă îm-potriva lor, cerându-le în schimb să nu încerce pătrunderea în forţă în clădirea pe care o păzeau, să evite actele de violenţă împotriva militarilor pentru a nu-i determina să riposteze. Cu excepţia unor elemente turbulente aflate sub influenţa băutu-rilor alcoolice, marea majoritate a demonstranţilor au înţeles că militarii au de îndeplinit o misiune şi au respectat înţelege-rea. Totuşi, în după-amiaza zilei de 21 decembrie1989, spre seară, câţiva demonstranţi au încercat să-i dezarmeze pe mili-tarii aflaţi în apropierea lor şi să forţeze pătrunderea în sediul Comitetului judeţean. Împrejurarea i-a determinat pe militari să execute foc de avertisment în plan vertical. Nici o persoană nu a fost rănită sau ucisă.

După acest episod, manifestanţii, pe lângă celelalte lo-zinci împotriva regimului, au început să scandeze: „Armata e cu noi! Armata e cu noi!”, „Fără violenţă!”, evitându-se orice provocare ce ar fi putut determina riposta celor înarmaţi. În cursul nopţii de 21 spre 22 decembrie, grupuri dintre demon-stranţii din faţa sediului fostului Comitet judeţean P.C.R. s-au deplasat la marile întreprinderi braşovene, mobilizând pentru a doua zi salariaţii la grevă şi la demonstraţie. A doua zi dimi-neaţă, zeci de mii de persoane de la toate întreprinderile şi in-stituţiile din Braşov şi împrejurimi s-au revărsat spre centrul municipiului Braşov, scandând lozinci contra regimului. Ca şi în seara precedentă a fost respectat acel pact tacit cu organele de ordine, evitându-se în continuare provocările la adresa mi-litarilor şi distrugerile de bunuri materiale. Nu s-au mai tras focuri de armă, nici măcar de avertisment. Forţele de ordine nu au operat reţineri sau arestări de persoane, nu au intervenit în forţă pentru împrăştierea demonstranţilor, nu s-a apelat la formaţiunile de pompieri, nu s-au mai constituit baraje care să împiedice afluirea coloanelor spre sediul fostului comitet ju deţean P.C. În timpul discuţiilor dintre manifestanţi şi oficia-

137

lităţile comuniste s-a anunţat la radio şi televiziune că soţii Ceauşescu au fugit, abandonând puterea248.

Un capitol aparte l-a constituit desfăşurarea evenimente-lor de la Alba Iulia. Şi aici manifestaţiile revoluționare au înce put în 21 decembrie 1989. A doua zi, 22 decembrie, sub presi unea morală a manifestanţilor adunaţi în centrul oraşului, pri mul secretar al C.J. al P.C.R., Savu Ioan, anunţa din balconul sediului Comitetului judeţean al P.C.R. că ,,declară desfiinţate şi inexistente toate organizaţiile de partid judeţene, orăşeneşti şi comunale”. Măsura a făcut ca judeţul Alba să fie prima zonă din ţară unde s-au desfiinţat organizaţiile P.C.R., anulându-se astfel, implicit, rolul conducător al partidului unic. Totodată, neimplicarea forţelor de ordine a permis ca, în zilele de 21 şi 22 decembrie, la Alba Iulia situaţia să fie calmă şi să nu se înregistreze victime. Asemănător s-au petrecut lucrurile şi la Zalău, unde forţele de ordine au rămas în limitele legalităţii.249

248 Sinteza Parchetului Militar, p.92-97.249 Victor Eugen Mihai Lungu, Tit-Liviu Domşa, op.cit., p. 108.

138

IX. REVOLUŢIA ÎN BUCUREŞTI. DEZINTE GRAREA

SISTEMULUI DE PUTERE. VICTO RIA REVOLUŢIEI ROMÂNE

În capitala României domnea o atmosferă de îngrijorare crescândă, o stare tensionată şi confuză, generată de incertitu-dine şi lipsa de informaţii, atmosferă întreţinută de zvonurile privind evenimentele de la Timişoara, dar şi de ştirile difuzate de posturile de radio străine, mai ales, Europa Liberă, Vocea Americii, BBC. Totuşi, puterea dorea să arate că situaţia se află sub control. Astfel, pe 19 decembrie 1989 diplomaţii polonezi acreditaţi la Bucureşti transmiteau la Varşovia că ,,în Bucu reşti este linişte şi nu există semne ale tensiunii exterioare, dar a fost întărit personalul comisariatelor de miliţie, iar în cămi-nele studenţeşti există în continuare celulele securităţii, create înainte de congres [...]. Numărul patrulelor înarmate de pe străzi se încadrează în norme”250.

Mai mult, pentru a demonstra că situaţia se află sub con-trol, Nicolae Ceauşescu dispune organizarea de adunări în toate instituţiile şi întreprinderile din ţară, pentru a fi condam nate acţiunile de la Timişoara şi a se reafirma sprijinul faţă de regim.

O astfel de adunare, preconizată la o scară impresionantă şi cu un rol complex – o manifestare în sprijinul partidului, al lui Nicolae Ceauşescu personal, dar şi un semn al stabilităţii sociale şi politice – urma să aibă loc, desigur, şi la Bucureşti. Totodată, se miza pe o reacţie internaţională favorabilă, dato-rită acuzaţiilor publice ce urmau a fi aduse Uniunii Sovietice şi altor state considerate a fi răspunzătoare pentru situaţia de criză existentă în România. Considerat, mai apoi, unul dintre momentele de referinţă ale Revoluţiei Române, mitingul din Bucureşti a suscitat numeroase discuţii. Cu toate că organiza-rea unei manifestări de o asemenea amploare s-a dovedit

250 Jan Kalodziejski, Konrad Bialecki op.cit., 109.

139

a-i fi fatală lui Ceauşescu şi regimului său dictatorial, ideea convocării acestuia i-a aparţinut –conform Raportului Senato-rial – în primul rând dictatorului251.

Elena Ceauşescu, potrivit aceleiaşi surse, a agreat ideea, la fel şi generalii Milea şi Vlad. De altfel, atunci când Ceau-şescu părea a se fi răzgândit şi a manifestat unele rezerve faţă de utilitatea unei astfel de manifestări, cei doi generali i-au dat asigurări liniştitoare252. În favoarea mitingului s-au pronunţat şi Ion Dincă, Manea Mănescu, Emil Bobu. Realitatea a deju-cat, însă, în totalitate aşteptările. Prin consecinţele pe care le-a declanşat, convocarea mitingului poate fi considerată drept una dintre marile greşeli săvârşite de Ceauşescu în acele momente. Silviu Curticeanu apreciază că organizarea mitingului din 21 decembrie 1989 a fost ,,o inconştienţă” din partea lui Ceau-şescu253. Fostul şef al Cancelariei Comitetului Central, aflat în preajma lui Ceauşescu din 1975, aminteşte, însă, că acesta sim-ţea nevoia de o ,,baie de aplauze” care îl reconforta, îl liniştea. Susţinerea auditoriului o credea sinceră, iar manifestările de efuziune le considera gesturi de sprijin, de iubire din partea mulţimii, prin extensie, a întregului popor254.

Iulian Vlad crede, însă, că mitingul din 21 decembrie a fost doar elementul declanşator, deoarece şi la Bucureşti ,,...totul clocotea, şi aici (existau) stări de nemulţumire care se cunoşteau. Au fost făcute publice prin mass-media străină evenimentele de la Timişoara, denaturate, s-au spus lucruri ne-adevărate, dar s-au spus şi lucruri pe care nu le-au spus postu-rile româneşti”255.

Cu toate că fuseseră difuzate şi în capitală înscrisuri şi manifeste cu un conţinut anticeauşist, dictatorul şi cei din jurul lui încă mai credeau că se bucură de popularitate şi autoritate nelimitată. Chiar cu o zi înainte de miting, la 20 decembrie 251 Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p.160-162.252 Ibidem, p. 161-162.253 Există suspiciuni – nedovedite – conform cărora convocarea mitingului ar fi fost una dintre piesele de bază ale planului diversionist în incitarea şi manipularea mulţimii.254 Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu, din 28 octombrie 1993 în ,,Clio/1989”, An IV, nr. 1 (7) 1989, Bucureşti, Editura I.R.R.D., p.123-150.255 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f.325.

140

1989, Barbu Petrescu, în numele Comitetului Municipal Bucu-reşti al P.C.R., transmitea o notă prin care relata că în seara zilei de 19 decembrie 1989, ora 21.20, în staţia de tramvai Bd. Mărăşeşti, sector 4, s-a găsit un număr de manifeste având ,,un caracter duşmănos”. Prin aceeaşi notă s-a semnalat că, tot atunci, în jurul orei 21.00, lucrători ai Întreprinderii de Trans-port Bucureşti (I.T.B.) semnalaseră, la rândul lor, existenţa într-un vagon de tramvai a unor manifeste cu ,,caracter os-til”256. În ambele situaţii, se menţiona în notă, manifestele au fost predate organelor de stat.

La 21 decembrie, conform obiceiului, în Piaţa Palatului a fost adus un mare număr de ,,oameni ai muncii”, circa 100.000, a căror mobilizare se făcuse în pripă. Faptul era însă nesemnificativ, deoarece rolul principal al celor din piaţă era acela de a-şi exprima întreaga lor ,,adeziune” la politica parti-dului, inclusiv dragostea ,,neţărmurită faţă de iubitul condu-cător”. Conform cunoscutului ritual ideologic, participanţii purtau portretele Elenei şi ale lui Nicolae Ceauşescu, precum şi lozincile adecvate momentului: ,,Condamnăm cu fermitate trădătorii şi vânzătorii de ţară!”; ,,Să înceteze manifestările şo-viniste ale cercurilor străine!”; ,,România a ales/ Socialism, pace, progres!”; ,,Trăiască unitatea de nezdruncinat a întregu-lui nostru popor în jurul partidului, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”; ,,Stima noastră şi mândria, Ceauşescu-România!”257.

Adunarea a fost organizată de primarul general de atunci al capi talei, Barbu Petrescu, care îndeplinea şi funcţia de prim-secretar al Capitalei. Despre acest personaj, Silviu Curticeanu avea să declare că nu era ,,un om normal”, poziţia sa politică explicându-se în mare măsură prin faptul că era fiul nelegitim al tatălui Elenei Ceauşescu258.

În vederea asigurării bunei desfăşurări a mitingului, în dimineaţa de 21 decembrie au fost concentrate în perimetrul 256 A.N.I,C., Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Organizatorică, Ds. 58/1989, f.8.257 Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989, în context internaţional, Editura Enciclopedică, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006, p. 216.258 Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu, p.136. Născut în 1932, Barbu Petrescu fusese iniţial muncitor mecanic.

141

Pieţei, 147 cadre de Miliţie, echipate în majoritate în uniformă militară, dar şi în civil, 300 ofiţeri de la Şcoala de Perfecţio-nare a Cadrelor de Miliţie din Bucureşti – aceştia toţi în civil. Comanda acestor forţe a fost asigurată de către gen. Gianu Bu-curescu, locţiitor şef Direcţia Securităţii Statului, comandantul acţiunii, şi de către col. Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capi-talei. Aceste efective au fost organizate în zece baraje şi o re-zervă. Dispozitivul trupelor de securitate a fost constituit din opt plutoane a câte 24 de militari în termen, fiecare îmbarcaţi în autobuze şi dispuşi ca rezerve în opt puncte din jurul Pieţei Palatului. În acelaşi timp, s-au format patru rezerve de inter-venţie, având valoarea unei companii de securitate, în următoa-rele puncte: două în cazarma Băneasa, una în cazarma Roşu şi una în cazarma Măgurele. Căile de acces adiacente spre Piaţă au fost blocate de forţele de ordine pentru a interzice pătrunde-rea unor eventuali intruşi sau părăsirea locului de adunare de către unii dintre manifestanţi. Au fost dispuse mijloace de transport de mare tonaj pentru blocarea anumitor străzi259. For-ţele de ordine îmbrăcate în civil aveau un dublu obiectiv – pe de o parte să ţină sub supraveghere pe manifestanţi şi, pe de altă parte, să-l aplaude şi să-l aclame pe Ceauşescu.

Mitingul a început la ora 12.00. Cu câteva ore mai de-vreme a avut loc o şedinţă operativă în aşa numita ,,sală mică” din C.C., prilej cu care Ceauşescu şi-a informat colaboratorii apropiaţi că va anunţa acordarea unor indemnizaţii băneşti şi va denunţa acţiunile ,,huliganice” de la Timişoara, dar şi amestecul străin în tulburările din ţară. Tot atunci s-a realizat şi scenariul mitingului, respectiv desemnarea celor cinci repre-zentanţi ai muncitorilor ce urmau a lua cuvântul, după care urma discursul secretarului general.

Pentru început, lucrurile păreau că decurg după canoa-nele obişnuite. Mai întâi, cei cinci muncitori au acuzat ele-mentele ,,huliganice” de la Timişoara (a fost una dintre obse-siile regimului de a nu da o conotaţie politică acţiunilor de protest şi de a le asimila celor huliganice, de vandalizare etc.) şi, în acelaşi timp, îşi anunţau sprijinul necondiţionat faţă de conducătorul ,,prea iubit” şi de partid, hotărârea de a apăra 259 Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 118-119.

142

independenţa şi suveranitatea României socialiste, de a înde-plini sarcinile adoptate la Congresul al XIV-lea. Automatis-mele păreau să funcţioneze fără greş, întărind credinţa lui Cea-uşescu că stăpâneşte pe deplin situaţia.

La 12.30 a luat cuvântul Nicolae Ceauşescu. Acesta condamnă, la rândul lui, acţiunile ,,huliganice” de la Timişoara şi pe cele ale cercurilor revizioniste străine. Între timp, con-form unor declaraţii, la barajele realizate de miliţie au apărut grupuri de persoane care solicitau să li se permită accesul în perimetrul mitingului, motivând că s-au pierdut de tovarăşii lor de muncă, iar la barajul de la hotelul ,,Bucureşti” se adunase un grup de circa 50 de persoane care au început să cânte ,,Deşteaptă-te române”260. Aici, în zona hotelului ,,Bucureşti” de pe Calea Victoriei, s-ar fi format un prim grup de protesta-tari ce s-a manifestat chiar în timpul desfăşurării mitingului din faţa C.C. al P.C.R.. Apare, astfel, explicabil de ce în acest spaţiu au fost şi primele persoane reţinute şi bătute de forţele de ordine. În acest grup de nemulţumiţi au activat şi câţiva re-voluţionari veniţi de la Timişoara. Acest nucleu, susţinut de câţiva bucureşteni, a spart barajul forţelor de ordine şi a reuşit să se îndrepte spre Piaţa Palatului261. În această atmosferă încor dată, Ceauşescu era întrerupt, după doar şase minute, într-o totală stare de uimire generală, de un zgomot ce părea a fi ca de petardă, urmat de un hârâit asurzitor provenit, după cât se pare, de la instalaţia de sonorizare. Alte surse vorbesc des pre un vuiet peste care s-ar fi suprapus unele zgomote ca de explozii venite dinspre ,,Ateneu” şi din zona Bisericii Kret-zulescu262. Imediat, s-a creat o stare de confuzie şi de teamă generală, iar ordinea nu a mai putut fi restabilită în totalitate, chiar dacă Nicolae Ceauşescu, după câteva minute de întreru-pere, şi-a putut relua cuvântarea. Acum încearcă să reia con-trolul situaţiei, anunţând adoptarea unor măsuri pentru creşte-rea nivelului de trai – mărirea cu 200 de lei a retribuţiei mi-nime, cu 300 de lei a ajutorului social, a pensiilor cu 100 de

260 Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p. 164.261 Romulus Cristea, Revoluţia 1989, Bucureşti, Editura România Pur şi Simplu, 2006, p. 54.262 Idem, p. 52.

143

lei, cu 30-50 de lei a alocaţiilor de stat pentru copii, instituirea indemnizaţiei de naştere în valoare de 1.000-2.000 de lei, îm-bunătăţirea condiţiilor de trai etc. Nimeni, însă, nu l-a mai au-zit sau urmărit.

Efectul spargerii adunării a fost devastator pentru Ceau-şescu. Românii, şi nu numai ei, au văzut şi au auzit momentul întreruperii, apelul disperat al perechii dictatoriale pentru re-stabilirea ordinii. Imaginea lui Ceauşescu, extrem de uimit şi derutat, surprins de ceea ce se întâmpla, îmbătrânit şi în acelaşi timp neajutorat, avea să facă în scurt timp înconjurul lumii. Lumea întreagă, dar mai ales românii, asistau la demolarea unui mit.

La încheierea mitingului, Nicolae Ceauşescu nu a mai aşteptat obişnuitele urale şi ovaţii. A părăsit în cel mai scurt timp balconul, iar Piaţa Palatului a fost evacuată cu mare repe-ziciune. Impactul asupra lui Ceauşescu a fost extrem de puter-nic. Pentru el, acel Balcon şi acea Piaţă constituiseră ani de-a rândul un simbol al puterii sale absolute, de necontestat. Ges-tul unora dintre manifestanţi de a-l huidui, pur şi simplu l-a paralizat şi l-a pus în situaţia de a nu mai avea, practic, nici un fel de reacţie.

Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu nu a reuşit nici acum, într-o clipă fatală a destinului său politic, să descifreze adevăratul sens al tulburărilor ce începeau să cuprindă întreaga ţară. El nu a înţeles că era, de fapt, vorba de un vot de blam dat de întreaga societate românească şi nu de un pretins complot din exterior la care s-au raliat elemente marginale din interior, aşa cum califica el evenimentele ce scăpaseră de sub orice control.

Spargerea mitingului din Piaţa Palatului avea să fie in-tens mediatizată în plan internaţional. Din acest moment, Cea-uşescu nu a mai părăsit Comitetul Central al Partidului Comu-nist, implicit perimetrul Pieţei Palatului, până la fuga sa cu eli copterul de a doua zi.

Ajuns în anticamera biroului său, unde era aşteptat de toţi cei care mai devreme îi fuseseră alături în balcon, Nicolae Ceauşescu i-a ordonat lui Postelnicu să afle ce s-a întâmplat, după care a cerut comandanţilor armatei, internelor şi securi-tăţii să nu mai părăsească incinta Comitetului Central. Nu cu-noaştem cu exactitate reacţia interioară a celor trei. Totuşi,

144

Silviu Curticeanu a observat la gen. Milea un sentiment de in-satisfacţie, considerând că această reţinere se datora neîncrede-rii secretarului general în persoana sa263.

Sursa tulburărilor care au compromis mitingul lui Ceau şescu nu a fost stabilită nici până astăzi cu precizie. Conform unei păreri avizate, aparţinând lui Virgil Măgureanu, fost di rector al Serviciului Român de Informaţii, mitingul a fost ,,dezorganizat profesionist”264. Nu se cunoaşte dacă zgomotul de petardă, extrem de puternic, ar fi fost cauzat accidental sau dacă a fost produs printr-un act deliberat. Unii au susţinut că totul a pornit de la o petardă din piaţă, dar la fel de bine putea fi şi o sursă întâmplătoare. În ceea ce priveşte hârâitul asur-zitor au existat, de asemenea, mai multe supoziţii: scurtcircui-tarea megafoanelor, bruiaj amplificat la maximum prin difu-zoare, lansarea unor mesaje subliminale265. De asemenea, nu se cunoaşte autorul sau autorii acestei sau acestor diversiuni. Suspiciunile planează atât asupra Securităţii sau a altor ele-mente interne, cât şi asupra unor elemente subversive venite din exterior. Există şi o altă versiune asupra acestor zgomote, conform căreia în zona Hotelului Bucureşti, de pe Calea Victo-riei, acolo unde a existat primul grup de contestatari ai regi-mului, persoane îmbrăcate în uniforme de culoare kaki, cu cizme, fără însemne militare, înarmate cu bâte, au coborât dintr-un autocar şi i-au luat la bătaie pe cei aflaţi acolo, după care au aruncat câteva petarde şi grenade lacrimogene. Aceste secvenţe neelucidate s-ar fi petrecut cu puţin timp înainte de spargerea mitingului. Tot acum s-au făcut şi primele reţineri. Există presupunerea că exploziile auzite dinspre Atheneu şi Biserica Kretzulescu ar fi fost tocmai ecoul acestor explozii

263 Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu din 28 octombrie 1993 în faţa Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989 în ,,Clio 1989”, An IV, nr. 1(7)/2008, Bucureşti, Editura I.R.R.D., 2008, p. 136.264 Virgil Măgureanu în dialog, Editura RAO, Bucureşti, p. 115-116.265 Vezi în acest sens Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I; Punct de vedere preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind Evenimentele din Decembrie 1989, ,,Omniapres” – ,,Ordinea” Supliment, p.31; (în continuare Punct de vedere SRI), Peter Siani-Davies, Revoluţia Română din Decembrie 1989, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2006.

145

provocate, în special, de grenadele lacrimogene folosite în plină zi266.

Simultan, sau poate imediat după explozie, s-au auzit şi proteste ale unor persoane sau grupuri de persoane, captate cu claritate de către microfoane. Despre provenienţa acestor pro teste există, de asemenea, mai multe versiuni. Unii analişti vorbesc de câteva grupuri de tineri muncitori de la Turbo-mecanica. Ei au început să scandeze: ,,Timişoara” şi ,,Jos Ceauşescu”, huiduindu-l în acelaşi timp pe dictator şi provo-când spaima celorlalţi participanţi la miting care, temându-se de intervenţia forţelor de represiune, au fugit, pro ducând învălmăşeală şi dezordine267. Altă interpretare consi deră că a fost vorba de câţiva oameni, disparaţi, care au înce put individual să-l huiduie pe Ceauşescu, protestul lor spontan fiind propagat de megafoanele aflate în apropiere.

Alţi analişti consideră că cei care au generat dezordinile şi ar fi provocat autodizolvarea mitingului ar fi fost înşişi secu-riştii, îmbrăcaţi în civil sau deghizaţi în muncitori cu steaguri. Numai aşa s-ar explica de ce protestatarii respectivi nu au fost arestaţi, ci au reuşit să fugă, producând învălmăşeală şi sparge-rea mitingului. Există opinii care pun incidentele pe seama studenţilor, infiltraţi printre manifestanţi pentru a boicota mi-tingul, sau a unor grupuri de revoluţionari veniţi de la Timi-şoara. Zgomotul de nesuportat, echivalent cu cel produs de formaţii de avioane, elicoptere sau tancuri a fost produs de o sursă de bruiaj amplificată la maximum268. Totuşi, după afirma ţiile unor participanţi la manifestaţie, panica produsă nu s-a datorat atât zgomotului, cât mai mult existenţei unei senza-ţii fizice de spaimă, suficient de puternică pentru ca partici-panţii la mitingul ceauşist să ignore rigorile conotative ale res-pectivei împrejurări. Unii specialişti au conchis că astfel de senzaţii sunt cauzate de emiterea la intensitate crescută a unor unde de joasă frecvenţă269.

266 Romulus Cristea, op. cit., p. 53-54.267 Peter Siani-Davies, op. cit, p. 126.268 Sergiu Nicolaescu, op. cit. p.123.269 Raportul Comisie Senatoriale, vol. I. p.168. Vezi şi Sergiu Nicolaescu, op. cit. p.124.

146

Instituţia cea mai în măsură să dea un răspuns la această întrebare, Serviciul Român de Informaţii, ezită să dea un ver-dict clar despre evenimentele petrecute în Decembrie 1989. Raportul emis de această instituţie menţionează că partea de început a Revoluţiei din Bucureşti a avut, pe lângă spontanei-tatea mişcării populare, şi ,,dimensiuni care trimit spre acţiunea premeditată a unor «actori» din afara maselor ieşite în stradă. Datele deţinute de SRI dau ca certă implicarea unor elemente profesioniste din afara maselor populare”270.

O parte dintre răspunsuri au fost, totuşi, formulate în 2008 de către Virgil Măgureanu. El consideră că mitingul a fost ,,sabotat”, iar fenomenele ce s-au întâmplat în acele mo mente (provenienţa vuietului produs cu sunete de joasă frec venţă, folosirea petardelor, existenţa grupurilor violente, a ţe puşelor, strigăte, inclusiv în limba rusă etc), toate aceste mani festări converg spre concluzia existenţei unui scenariu meti culos ce avea drept obiectiv schimbarea situaţiei din Româ nia271.

În privinţa implicării Securităţii, ca instituţie, în dezor-ganizarea mitingului, profesorul Măgureanu exclude în mod categoric orice amestec. El afirmă că în afara unei opoziţii ta cite, individuale, dar niciodată ca grupuri, aceasta nu s-a mani festat. Securitatea, sublinia Virgil Măgureanu, ,,nu şi-a per mis”, până în data de 22 decembrie 1989, nici un gest de nesu punere, de opoziţie făţişă272.

Pe de altă parte, a existat o situaţie extrem de ambiguă la nivelul conducerii instituţiei. În lipsa generalului Vlad, aflat în cea mai mare parte a timpului în clădirea C.C. al P.C.R., conducerea ar fi trebuit să fie preluată, fără alte formalităţi, de adjunctul său, Bucurescu Gianu. Acesta, însă, conform celor declarate de şe ful său de cabinet, a refuzat să-şi asume orice responsabilitate, mergând până acolo încât refuza să răspundă la telefon ori să transmită ordine, indicaţii ş.a.m.d.. Aceeaşi atitudine ambiguă a avut-o şi şeful Securităţii Municipiului Bucureşti, col. Ghe orghe Goran, care în cursul nopţii de 21 spre 22 decembrie 1989 a părăsit pur şi simplu unitatea,

270 Punct de vedere SRI, p. 30-31.271 Virgil Măgureanu în dialog, p. 116.272 Ibidem, p.117.

147

fără să dea nici un fel de ordine sau să lase vreun înlocuitor la comandă. El a reapărut după 25 decembrie 1989, după ce Nicolae Ceauşescu fusese executat, iar situaţia tindea să se stabilizeze273.

Indiferent cine ar fi provocat spargerea mitingului (unii autori sugerează că ar fi fost forţe externe), scopul a fost atins – discreditarea lui Ceauşescu, demitizarea personalităţii lui, cre-area imaginii omului înspăimântat. Faptul că mitingul a fost transmis la televizor şi că era urmărit de o ţară întreagă le-a demonstrat românilor că poziţia politică a lui Ceauşescu deve-nise vulnerabilă şi că, în sfârşit, a sosit momentul unei revolte la nivelul întregii ţări.

Ca o concluzie, se poate spune că mitingul de la Bucu-reşti din 21 decembrie 1989 a fost important pentru că a adu nat laolaltă o mare masă de oameni care, altfel, nu ar fi avut ocazia să se afle în acelaşi loc şi nu ar fi avut prilejul şi nici curajul să protesteze.

Un alt aspect interesant, observabil în urma consultării materialelor aflate în fototeca Agerpres-ului, l-a constituit faptul că, la un moment dat, unii dintre demonstranţi, – după pro ducerea busculadei – au scos la iveală alte lozinci. Nu există dovezi că a existat o acţiune premeditată sau a fost vorba des-pre iniţiative personale.

Aşadar, transformarea revoluţiei locale în Revoluţie naţională a început în Piaţa Palatului din Bucureşti, viitoare Piaţă a Revoluţiei, după dezorganizarea mitingului al cărui scop era tocmai acela de a sprijini în mod necondiţionat regimul Ceauşescu.

În continuare, primele reacţii ale protestatarilor au fost moderate. Ei nu s-au manifestat violent asupra instituţiei re-prezentate de clădirea Comitetului Central, a forţelor de ordine sau a altor instituţii ale puterii, ceea ce îi face pe unii analişti ai fenomenului să considere că, în această fază a revoltei, impulsul vindicativ al populaţiei nu era îndreptat împotriva partidului, ci împotriva şefului său, asupra celui care concentrase în mâinile sale puterea în mod discreţionar274. 273 Punct de vedere al S.R.I., p.13.274 Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom,

148

Ceauşescu, contestat de această dată în mod direct, re-fuză în continuare şi cu încăpăţânare să accepte realitatea. To-tul îi pare ireal şi fără logică; el, ,,cel mai iubit fiu al poporu-lui” şi mult adulatul, să aibă parte de contestare? Vinovaţii, desigur, nu puteau fi decât din exterior. Ei aveau drept scop destabilizarea regimului politic din România, distrugerea soci-alismului, a integrităţii şi independenţei statului român. Este adevărat că nu pot fi scoase în totalitate din ecuaţie şi astfel de intenţii din partea unor puteri străine. Există anumite dovezi în acest sens şi anumite date care conduc spre astfel de supoziţii. Ceauşescu nu a înţeles, însă, că principala contestare venea din interior, din partea propriului popor, a muncitorilor, a intelec-tualilor, a tinerilor, bătrânilor, femeilor, a membrilor de partid pe care el îi considera trup şi suflet ataşaţi idealurilor socialis-mului şi comunismului. Probabil că în aceasta a constat drama lui, fapt ce aduce o explicaţie în plus desfăşurării violente a Revoluţiei Române. Credinţa lui oarbă, mesianică, fără mar-gini, că este urmat de întregul popor, că doar el poate să-i aducă fericirea, l-a condus la pierderea reperelor lumii reale. Rupt total de realitate, identificându-se cu sistemul şi cu min-tea încremenită în proiectul său stalinist, este dispus la orice acţiune, inclusiv la un război total împotriva oricui sau la un război civil, numai să-şi păstreze poziţia şi puterea.

În teleconferinţa ce a urmat evenimentelor din Piaţa Pa latului, desfăşurată la ora 18.00, Nicolae Ceauşescu insistă asupra acestor aspecte. (La teleconferinţă au fost de faţă, printre alţii, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Silviu Curticeanu, Vasile Bărbulescu, Ion Radu, Vasile Milea, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad ). Odată în plus, şeful regimului condamnă într-un mod violent ,,agenturile străine”, care ma-nevrează prin intermediul ,,agenturii” şi al elementelor reacţi-onare din interior împotriva ,,integrităţii, independenţei, a con-strucţiei socialismului, a bunăstării poporului”. Antidotul pe care el îl vedea nu putea fi decât lichidarea acestor acţiuni conjugate, ,,în cel mai scurt timp”, printr-o ripostă hotărâtă, energică a membrilor de partid, a tuturor, şi în special a mun citorilor.

Era, însă, prea târziu ca procesul revoluţionar să mai poată fi oprit. Poate că, dacă Bucureştiul nu s-ar fi revoltat, Iaşi, p. 295.

149

soarta Timişoarei şi a României ar fi fost alta. Aceasta în cazul în care forţe din exterior nu ar fi hotărât, totuşi, să-l răstoarne pe Ceauşescu şi ar fi avut capacitatea să o facă. Dar în acest caz imprevizibilul sau calculul politic ar fi hotărât soarta ţării. După manifestările anticeauşiste de la Bucureşti, însă, acţiunile protestatar-revoluţionare se extind la nivelul întregii ţări.

Represiunea în BucureştiIniţial, forţele de protecţie ale mitingului au fost relativ

reduse, dar după incidentele amintite, numărul lor a crescut considerabil. În după amiaza zilei de 21 decembrie şi în noap-tea de 21 spre 22 decembrie au fost masate trupe în centrul Capitalei, în perimetrul cuprins între Parcul Tineretului–Piaţa Unirii – Piaţa Universităţii – Piaţa Romană – Piaţa Rosetti–Piaţa Palatului, Ateneul Român. Forţele respective aparţineau atât Ministerului de Interne, cât şi Ministerului Apărării Naţionale. Primele forţe de represiune ce au acţionat în Bucureşti au fost alcătuite din trupe aparţinând Ministerului de Interne, Trupelor de Securitate, elevi ai Şcolii Militare de Ofiţeri Băneasa, scuti eri (aproximativ 100). După ora 14.00, s-au adăugat trupe ale Ministerului Apărării Naţionale, inclusiv tancuri şi T.A.B.-uri275. La scurt timp după disoluţia mitingului, forţe ale Ministe rului de Interne şi ale Securităţii primesc ordin să blo-cheze Piaţa Palatului, pentru a nu permite pătrunderea mani-festanţilor către sediul Comitetului Central al Partidului Co-munist, acolo unde se afla secretarul general al partidului şi în acelaşi timp preşedinte al României şi comandant suprem al armatei. Mai precis, ele au fost plasate între fostul Hotel Ne-goiu, intrarea străzii 13 Decembrie, intrarea Bd. N. Bălcescu, intrarea Str. Oneşti, Ateneul Român, str. Ştirbei Vodă, pe lângă magazinul Adam. În clădirea Comitetului Central, în zi lele de 21-22 decembrie 1989 a fost depozitată o mare canti tate de armament. Conform aprecierii generalului Iulian Vlad ,,[…] acest sediu avea în el atâta armament şi muniţie încât cred că o lună ar fi putut să reziste[…] tot perimetrul acestuia era înconjurat de o brigadă a trupelor de securitate şi ştiţi ce valoare are o brigadă cu armament cu tot. Erau sute de ofiţeri şi 275 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f.299-300, Stenograma audierii lui Iulian Vlad, în ziua de 19 octombrie 1993, f. 281-371, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.

150

subofiţeri cu armament, inclusiv luptători U.S.L.A. Nu s-a tras un foc, cu toate că Ceauşescu când a fugit spre lift a ţipat către toţi cei care erau acolo să nu se permită intrarea în sediu”276.

În zona centrală a oraşului, Piaţa Universităţii, cu toate punctele sale de reper – Muzeul de Istorie al Municipiului Bu-cureşti (Palatul Şuţu), Spitalul Colţea, Universitatea, Faculta-tea de Arhitectură, Teatrul Naţional Bucureşti, Hotelul Inter-continental, Sala Dalles, restaurantul Dunărea şi restaurantul Pescarul – forţele de represiune care au intervenit brutal asu pra manifestanţilor la lăsarea serii, au avut următoarea alcătu ire şi următorul amplasament:

• în zona intersecţiei străzilor 13 Decembrie – Batiştei – Sala Dalles, dispozitivul era compus din patru cordoane; scuti eri pe care şeful Departamentului Securităţii Statului îi nu-meşte prescurtat F.O.I., adică formaţiune de operaţii de inter-venţii, alcătuit din subofiţeri; imediat în spatele lor cadre de miliţie, în adâncime (spre fosta stradă Oneşti) cadre în ţinută militară (elevi şi ulterior militari în termen), iar în spatele acestora ofiţeri. Respectivul dispozitiv a fost întărit cu cinci tancuri şi mai multe transportoare blindate;

• în zona Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej – Piaţa Universităţii se aflau scutieri şi cadre ale M.I.;

• la intrarea în strada Batiştei – între hotelul Interconti-nental şi Banca Româno-Franceză – exista un cordon de scu-tieri, precum şi luptători de la U.S.L.A., a căror prezenţă era jus tificată prin existenţa în zonă a unor obiective cărora le asigu rau nemijlocit paza, respectiv Agenţia companiei aeriene isra eliene ,,EL-AL” şi complexul diplomatic al S.U.A.277.

Trupele aparţinând Ministerului Apărării Naţionale au intrat în dispozitiv după ora 14.00 atât în Piaţa Palatului, cât şi în alte zone din Capitală, în special în punctele ,,fierbinţi”. Primele forţe militare ieşite din cazărmi au fost cele conduse de colonel Oană Florea şi maior Marin Ionel. Efectivele ieşite din cazărmi erau alcătuite din militari şi T.A.B.-uri, dar nu şi tancuri. Ulterior au fost scoase şi alte efective din cele două

276 Din declaraţia lui Iulian Vlad în Raportul Comisiei Senatoriale, vol. I, p.169.277 Punct de vedere S.R.I., p. 5.

151

regimente mecanizate, astfel încât, la ora 19.45 se aflau în dis-pozitiv un număr de 37 T.A.B.-uri ( 24 de la Reg. 1 Mecanizat şi 13 de la Reg. 2 Mc.). Trupele aparţinătoare de Ministerul Apărării Naţionale au fost scoase în teren, fără o misiune con-cretă, ordinul urmând să-l primească la faţa locului de la însuşi ministrul Milea. Misiunea primită consta în blocarea căilor de acces spre Comitetul Central al P.C.R. prin formarea de baraje. În ceea ce priveşte folosirea armamentului, se ordonase ca acesta să nu fie folosit decât în caz de ,,extremă nevoie”, ur-mând a se executa foc de avertisment, în plan vertical, dar ,,în nici un caz să nu se execute foc asupra populaţiei278.

Se cuvine a fi făcută o paranteză. În declaraţia genera-lului Vlad din 19 octombrie 1993, în faţa aceleiaşi Comisii Se natoriale, acesta afirmă sub jurământ că nu avea ,, nici un om în dispozitiv, toţi erau în acest perimetru, iar Direcţia de Secu ritate şi Gardă era în sediu279. ,,În această acţiune, mai erau şi alţi ofiţeri şi comandanţi de unităţi. Atunci – continuă gen. Vlad – am aflat că comandantul regimentului de gardă era Amăriucăi, comandant de batalion”. Generalul Iulian Vlad preciza că nu ştia ce s-a întâmplat, el afirmând că s-a aflat în preajma trupelor de la Băneasa, cele care dublau trupele de se curitate şi se aflau în rezervă pe strada Oneşti280. Reamintim că la nivel de comandă se constituise, după teleconferinţa de la ora 18.00, un Comandament unic, aflat sub conducerea directă a lui Ceauşescu, în calitatea sa de comandant suprem. Acest comandament îi avea în componenţă pe gl. Vasile Milea – şef executiv, pe Silviu Curticeanu – ca secretar, iar pe Ion Dincă, Tudor Postelnicu, gl. col. Iulian Vlad, col. Corneliu Pârcălăbescu – ca membri.

Cu puţin timp înainte, la ora 17.30, ministrul Milea ce-ruse să i se trimită la sediul C.C. o grupă de transmisionişti, cu mijloacele necesare, pentru a realiza o legătură radio proprie cu unităţile şi comandamentele militare, precum şi o grupă de ofiţeri din Marele Stat Major, cu harta Capitalei. Au fost tri-278 Procuratura României. Direcţia Procuraturilor Militare. Ds. 76/P/2990. Armata, Capitol 2, Paragraf 5, apud Note despre Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989, p.83.279 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f. 346.280 Ibidem, f. 346-347.

152

mişi de la Comandamentul Trupelor de Transmisiuni următorii patru ofiţeri: căpitan inginer Marius Tufan, maior Dănuţ Stan, maior Marian Răducu şi căpitan Dan Plăvitu. De la Marele Stat Major s-a prezentat o grupă de operatori condusă de colo nel Dumitru Folescu281. Tot acum Milea a ordonat comandamentu-lui Aviaţiei Militare să execute zboruri de recunoaştere deasu-pra Capitalei pentru a monitoriza manifestanţii.

O constatare rezultată în urma desfăşurării evenimente-lor revoluţionare din acele zile a fost aceea că la toate nive-lurile de conducere s-a observat o criză acută de comanda-ment. Cu toate că se constituise acel Comandament unic, cu o alcătuire mixtă din generali şi ofiţeri ai Ministerului Apărării Naţionale (M.Ap.N.), Ministerului de Interne (M.I.), Departa-mentului Securităţii Statului (D.S.S.) şi ai Gărzilor Patriotice (G.P.), deşi această grupă operativă îşi desfăşura activitatea în aceeaşi clădire, practic, nu a existat o comandă unică şi nici o coordonare clară a forţelor, după regulile militare. În acest sens generalul Ion Suceavă, care în decembrie 1989 deţinea gradul de colonel şi îndeplinea funcţia de şef al Brigăzii de Transporturi în Inspectoratul General al Miliţiei, declara într-o prezentare făcută la I.R.R.D., în septembrie 2008, următoarele: ,,În Piaţa Romană era o bulibăşeală de nedescris. Toţi trimise-seră trupe în oraş, dar nu era un coordonator, un comandant unic. Era armată, miliţie, gărzi patriotice, securitate. Fiecare cu comanda lui, cu şeful care-l trimisese şi care se afla la birou, în timp ce pe teren nu exista cineva care să conducă toate aceste forţe spre o acţiune unitară. Practic, nu conducea nimeni. Eu venisem cu 40 de ofiţeri de la I.G.M. şi am stat undeva, mai la dos: nu ne băgam, să vedem cum evoluează treburile. Prin sta-ţie auzeam mereu apelurile lui Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capitalei: «Recoltaţi, recoltaţi!» Adică, arestaţi, arestaţi. La un moment dat îl văd pe generalul Geanu Bucurescu, în civil, ad-junct al Ministrului de Interne. Mă duc la el şi când mă vede, mă întreabă:

– Mă, ţie îţi place ce este aici?– Nu, da ce să fac? Iar el n-a zis nimic, a plecat, s-a

pier dut printre manifestanţi.281 Constantin Codrescu, Mircea Seteanu, Radu Olaru, Armata Română în Revoluţia din Decembrie ΄89, Bucureşti, Editura Militară, 1994, p.60.

153

Deci, nimeni nu făcea nimic. Doar manifestanţii... lo-zinci, chestii de astea. T.A.B.-urile armatei, la fel, pe loc repaos, mai sfârâiau ele din când în când, adică porneau motoarele, dar nu ca să plece, aşa, să se afle în treabă.

Eu, fiind cel mai mare în grad, ar fi trebuit să preiau co-manda în zonă, să acţionez într-un fel. Dar, în faţa oamenilor – şi erau oameni serioşi, maturi care ieşiseră în stradă nu de prea bine şi de prea mult –, intrasem în panică. Ştiam ce fusese şi ce încă era la Timişoara, aşa că singurul meu gând, atunci şi acolo, era cum să mă salvez, cum să nu mă implic, cum să plec mai repede din vulcan fără să las în urma mea morţi şi răniţi[...] Mai ales că se lăsase întunericul [...] Eram, sigur că da, un stâlp al regimului, aveam funcţie mare, eram unul dintre cei 15 din consiliul de conducere al Ministerului de Interne, dar în faţa mea erau oameni, nu infractori”282.

După ce adunarea s-a transformat dintr-un miting de susţinere într-unul de protest vehement, o parte dintre partici-panţii la miting, dar cu siguranţă şi alte persoane, se regru-pează în mai multe puncte din zona centrală a capitalei. Con-form datelor deţinute de Instituţia Parchetelor Militare, care dă ca certă această informaţie, cam în acelaşi timp sau la scurt timp după incidentele din Piaţa Palatului, în diferite zone din centrul Capitalei au început să se constituie grupuri, cu intenţii vizibil mobilizatoare. Astfel de grupuri apar în zona Cişmigiu – Casa Centrală a Armatei – Piaţa Universităţii, zona Piaţa Oneşti – Scala, zona Pieţei Romane, zona magazinelor Unirea – Cocorul, Splaiul Unirii, pe firul drept al Dâmboviţei până la intersecţia cu Calea Victoriei. Aceste grupuri au blocat circu laţia şi, în acelaşi timp, au trecut la scandarea unor lozinci anti-ceauşiste, pro-Timişoara, dar şi pro-gorbacioviste, cerând mulţimii să li se alăture283. Tot în acest perimetru s-a aflat un grup de revoluţionari veniţi de la Timişoara, care îi îndemnau pe bucureşteni să reziste, fluturând un drapel trico lor cu stema decupată.282 Apud Viorel Domenico, Note despre Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989 , p. 80-81, în ,,Caietele Revoluţiei”, nr. 6 (19) 2008, p. 76-92. Vezi şi Ion Suceavă, În numele adevărului–memorii, Bucureşti, Editura Venus, 1991, p. 249-251.283 Sinteza Parchetului Militar, p. 99.

154

Sosirea scutierilor a separat grupurile de manifestanţi, cele mai importante constituindu-se în zona Universităţii şi Pi eţei Romane. În cele din urmă, zona Universităţii–Hotel Inter-continental– Sala Dalles a rămas nucleul central al revoltei284.

La început, totul părea confuz, existau doar nişte grupuri răzleţe285. Numărul protestatarilor, în intervalul imediat urmă-tor disoluţiei mitingului, a fost relativ redus. Conform unor aprecieri, la acele ore de început, în perimetrul Pieţei Univer-sităţii numărul demonstranţilor a variat între 100 şi 700286. Ma-rea majoritate a celor care s-au aflat în orele de început în zona Universităţii erau tineri bărbaţi până în 40 de ani, puţine femei, foarte puţini bătrâni. Printre manifestanţi se găseau şi copii287. (Unele surse vorbesc despre un număr important de copii.) De exemplu, Dumitru Dincă, unul dintre cei mai cunoscuţi revo-luţionari, sublinia în mod deosebit rolul acestora. Iată o mărtu-risire a sa, făcută în 2007: ,,[…] copiii!...După ce s-a trecut cu T.A.B.-urile în viteză şi cu tunurile alea cu apă, copiii de 12-15 ani voiau să se agaţe de maşinile alea, făceau o serie de lucruri d-astea, de vitejie, copilăreşti, care ulterior n-au fost luate în consideraţie, dar în momentul acela, pentru noi însemna foarte mult. Însemna că nu ne era teamă de ei, de armele lor. Tinerii ăştia se copilăreau printre forţele de ordine, se zbenguiau, fă-ceau circ cu T.A.B.-urile lor, cu tunurile de apă, de parcă ar fi fost pe maidan, printre blocuri, la joacă. Luau totul în derâ dere. Ei au făcut baricada, ei au adus tomberoanele de gunoi şi câte altele. O ridicau în joacă tropăind; le plăcea, era pentru ei o aventură; n-o făceau crispaţi. Se jucau cu focul fără să aibă sentimental pericolului, ei zburdau trăgând tomberoanele după ei, aruncau cu beţe, cu pietre. Şi asta ne dădea nouă putere, iar

284 Zona s-ar putea încadra în următoarele coordonate; de la Rondul Universităţii, în linie dreaptă pe Magheru/N. Bălcescu ( pe dreapta şi pe stânga) până în dreptul sălii Dalles şi a străzii Ion Câmpineanu, în acest spaţiu intrând şi Facultatea de Arhitectură.285 Din interviul acordat de Dan Iosif, în Alex Mihai Stoenescu, Interviuri despre revoluţie, Editura RAO Bucureşti, p.183.286 Interviu acordat de Pantelimon Sorin, la data de 21. 06. 2006, participant activ la Revoluţie, lui Mitran Răducu Gabriel, fost masterand la Facultatea de Istorie, p. 4. (Arhiva personală).287 Ibidem.

155

pe ăia din forţele de reprimare îi enerva şi-i încurca rău de tot în socotelile lor, că nu puteau trage288.

La rândul său, Nicolae Dide, un alt revoluţionar de la ba ricadă, avea să declare: ,,Copiii. Ei au fost forţa! Nu-i aduse-sem noi. Veniseră ei. Veniseră ca la joacă. Şi le plăcea teribil ceea ce făceau. Erau imprevizibili. Pe mulţi dintre noi ei ne-au obligat să rămânem acolo! Ne-ar fi fost ruşine să-i părăsim, să-i lăsăm la cheremul ălora[…].

Apoi, erau şi isteţi. Ei ne-au adus la baricadă celebrul megafon la care au vorbit Dincă şi Dan Iosif. Ei au adus o ba-terie de Trabant ca să alimentăm instalaţia de sonorizare. Cu ei am adus din spatele spitalului Colţea cele două microbuze pe care le-am împins până în Baricadă. Ei aduceau, nu se ştie de unde, sute de lumânări pentru morţii Timişoarei.

Oricum, ne-au fost de mare ajutor. Erau muniţia noastră, scuturile noastre. Forţele de opresiune aveau gloanţe, noi aveam copii. Şi pe asta mizam: n-ar fi fost atât de câinoşi să tragă în copii. Iar copiii erau peste tot, fără astâmpăr, unde nu te aşteptai: pe Baricadă, printre tancuri şi T.A.B.-uri, printre sol daţii din dispozitivele militare, pe lângă generalii şi miniştrii trimişi de Ceauşescu să reprime. Şi nu erau obraznici sau im-pertinenţi, erau şi ei pe acolo ca la joacă. N-aveau încrâncena-rea noastră sau a forţelor de ordine. Cred că ei au produs o ruptură, au stopat nişte porniri criminale. În fond, era ceva gen elefantul şi puricele, o disproporţie prea mare. Vorba aia: nu tragi cu tunul în vrăbii […]”289.

Relatările, foarte interesante, scot în evidenţă o situaţie mai amplă care ar putea forma obiectul unui studiu de sine stătător. Este vorba de felul în care copiii şi adolescenţii, ,,decreţeii” lui Ceauşescu, au depăşit climatul de teamă şi au sfidat regimul. Prin nonconformism, detaşare de cotidian şi devalorizarea unor simboluri, ei au aruncat în derizoriu solem-nitatea fără conţinut şi preţiozitatea mincinoasă a totalitaris-mului. În zilele Revoluţiei, copiii au întruchipat rezistenţa, blo când într-un fel potenţialul represiv al dictaturii.

288 Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds. 101, f. 289 Viorel Domenico, Note despre Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie1989, în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19) 2008, p. 84.

156

Pe măsură ce informaţiile despre grupurile de protesta tari se răspândesc în Bucureşti, tot mai multe persoane vin în sprijinul contestatarilor, astfel încât în zona centrală a oraşului – între orele 15.00 şi 20.00 – s-au adunat câteva mii de persoane. Dumitru Dincă menţionează că la un moment dat erau 2.000-3.000 de oameni (adunaţi pe trotuarul din dreptul Hotelului ,,Intercontinental” şi al Restaurantului ,,Dunărea”) cu vârste şi profesiuni diverse290. La Hotelul Intercontinental, cel mai lu-xos hotel din Bucureşti şi din România, se cazau cu precădere cetăţenii străini, în special din ţările occidentale. Pe de altă parte, la mijlocul lunii noiembrie (între 20 şi 24) 1989 avusese loc cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist291. La eve niment fuseseră prezenţi numeroşi ziarişti şi corespondenţi de presă străini care, parcă aşteptând să se întâmple ceva, în mare parte nu părăsiseră ţara. Ca atare, ,,Intercontinentalul” a reprezentat pentru mulţi dintre revoluţionari o legătură cu exte riorul, cu lumea liberă, dar şi un scut faţă de brutalitatea regi mului.

Dumitru Dincă, dar şi Dan Iosif, amintesc şi despre con-stituirea, în acele ore de început al protestelor, a unei structuri politice intitulate Frontul Unit Muncitoresc, după modelul Frontului Democratic Român de la Timişoara. Titulatură des-pre care Dincă spune că i-a venit pe moment în minte292.

O parte dintre cei care veniseră, însă, în Piaţa Universi-tăţii se plasau în postura privitorilor, având de altfel o atitudine extrem de ambiguă. Unii susţineau demersul manifestanţilor, încurajându-i şi uneori alăturându-li-se acestora, în timp ce alţii îi contestau sau dădeau senzaţia unui public ce privea la un spectacol de teatru.

Împotriva protestatarilor au fost utilizate mijloace mili-tare menite să producă panică şi să anuleze orice iniţiativă per-sonală. Ne referim la folosirea T.A.B.-urilor militare, a cister-nelor de pompieri şi la apariţia unor elicoptere. Aceste prime măsuri de descurajare s-au dovedit a fi, însă, ineficiente.290 Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds. 101, f. 10. Vezi şi Punct de vedere preliminar al S. R. I., p.3-60.291 Conform datelor oficiale, la Centrul de presă fuseră acreditați 181 de ziariști străini – A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Propagandă – Agitație, Ds. 175/1989, f. 1.292 Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds.101, f. 6.

157

La fel ca la Timişoara primele forţe de represiune ce au acţionat au fost organele de miliţie, care au făcut şi cele dintâi arestări. Primii protestatari, peste 150 de persoane, au fost reţinuţi în data de 21 decembrie 1989, între orele 13.30-14.00. Tot acum este înregistrată şi prima victimă împuşcată a Revoluţiei din Bucureşti; în dreptul Hotelului Negoiu un maior de miliţie a ucis un manifestant cu foc de revolver293.

Aproximativ în acelaşi interval de timp, în după amiaza zilei de 21 decembrie, mai precis în jurul orei 16.00, se produce un incident extrem de grav ce avea să tensioneze atmosfera. Şoferul unui autocamion militar D.A.C., aflat într-o coloană de intimidare, plin cu lăzi cu muniţie şi care se deplasa de la Piaţa Universităţii spre ,,Intercontinental”, este lovit în cap de o că-rămidă aruncată de un cetăţean. Şoferul, militar în termen, îşi pierde cunoştinţa şi implicit controlul asupra autovehiculului. Acesta îşi continuă deplasarea în mod haotic făcând victime (şapte morţi şi opt răniţi) atât în rândul manifestanţilor, cât şi al militarilor aflaţi în dispozitiv. Aşa se ajunge la o stare de confuzie şi, în acelaşi timp, conflictuală. Mulţimea atacă cordo-nul de scutieri care, din instinct de autoapărare deschide focul, dar fără comandă şi fără a face victime. Cu toate că din această confruntare nu au rezultat morţi şi răniţi, efectul psihologic, în condiţiile date, a fost extrem de puternic şi de o parte şi de cealaltă a combatanţilor. Totuşi, până spre orele 17.00-18.00, chiar 20.00, între protestatari şi forţele de represiune s-a purtat mai mult un război psihologic, de hărţuire reciprocă. Deocam-dată, confuzia părea a fi fost starea de spirit a protestatarilor. În acelaşi timp, reacţia forţelor de ordine a părut, la rândul ei, cel puţin până la lăsarea întunericului, oarecum timidă, nehotă-râtă, oricum neunitară. Ea s-a manifestat, în general, prin lan-sarea în viteză a unor T.A.B.-uri printre manifestanţi, folosirea unor cisterne ale pompierilor care au stropit manifestanţii cu o soluţie alcătuită din apă şi substanţe chimice urât mirositoare etc. De asemenea, în timp ce în Piaţa Romană– Bd-ul Magheru s-a intervenit în forţă pentru împrăştierea manifestanţilor, în zona Bulevardului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi la Universitate

293 Sergiu Nicolaescu, Cartea revoluţiei române. Decembrie ’89. Editura ,,Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000, p. 58.

158

forţele de represiune au fost mai puţin eficiente, mulţumindu-se doar cu acţiuni de observare-intimidare.

Conform Raportului preliminar al Serviciului Român de Informaţii, fiecare grup era, practic, înconjurat de forţele de reprimare, numai că asupra lor nu se intervine pentru disper-sare sau capturare, deşi acestea erau net superioare (uneori numărul lor depăşea de două, trei ori pe cel al protestatarilor), mulţumindu-se doar să-i menţină în grup compact şi mişcându-se odată cu ei294. Din aceeaşi sursă reiese că au fost reţinute, până la lăsarea întunericului, de către cadre în ţinută civilă ale Miliţiei şi ale Securităţii Municipiului Bucureşti (S.M.B.), ,,în special” acele persoane ce s-au dedat la acţiuni violente, cum ar fi spargerea unor vitrine (cum s-a întâmplat la Librăria ,,Mihai Eminescu”), a parbrizelor unor autobuze şi troleibuze ale căror conducători refuzau să oprească pentru a bloca traficul etc. Din cele 20 de persoane reţinute de foştii lu crători ai S.M.B., majoritatea erau tineri fără ocupaţie sau muncitori angajaţi pe diferite şantiere de construcţii295.

În Comitetul Central, ca şi în stradă, atmosfera era ex-trem de încordată. În jurul cabinetelor unu şi doi era o mişcare continuă. Ceauşescu, un personaj foarte agitat şi incomod în general, făcea atmosfera extrem de încinsă. Iată, spre exempli-ficare, o relatare făcută de fostul său şef de cabinet, Constantin Manea: ,,[…] Seara a fost foarte, foarte agitată, un du-te-vino continuu. De multe ori nici nu mai închidea uşa şi venea aici (în anticameră – n.n.) la telefon, unde erau 22 de linii telefo-nice. Foarte mulţi prim-secretari de judeţe au cerut să vor-bească cu el şi a vorbit cu toţi. Când îi cerea cineva legătura, de regulă, intra în birou şi vorbea fără să fie auzit…Deci, era zarvă mare, multă frământare, ordine date de el din sfert în sfert de oră, măsuri: totul să se disperseze, să nu lase lumea să se adune […]”296.

294 Punct de vedere preliminar S.R.I., p. 31.295 Ibidem.296 Arhiva Senat. Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, Stenograma nr. 4 şi 26 – Declaraţia lui Constantin Manea, şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, apud Viorel Domenico, Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989, I.R.R.D., în ,,Caietele Revoluţiei”, nr. 6 (19) 2008, p. 79.

159

Considerând că între timp situaţia s-a remediat şi forţele de ordine stăpânesc situaţia, ca un gest de in trare în normalitate, în jurul orelor 20.00–20.30 Ceauşescu a cerut, ca de obicei, să meargă acasă, în Primăverii. Forţele de ordine stăpânesc situaţia, în jurul orelor 20.00–00.20. Acelaşi Constantin Manea avea să declare, mai târziu, în faţa aceleiaşi Comisii Senatoriale: ,,Spre seară l-a apucat pofta să meargă acasă şi a ordonat aghiotantului, maiorul Bălaşa Vasile, să se informeze dacă este degajată circulaţia şi dacă se merge în si-guranţă pe Calea Victoriei. În timp ce acesta se interesa, au venit Postelnicu şi Vlad şi i-au spus că sunt condiţii de circula-ţie […] Surprinzător, aghiotantul a avut o poziţie fermă: «To-varăşe comandant suprem, vă rog să-mi permiteţi să raportez că nu se poate trece în siguranţă şi nu are sens să discut». La care el s-a supărat şi a zis: «Îmi ordoni tu mie ce am de fă cut?! Să vină maşina în faţă!» S-au dus în birou, şi el şi ea, să se îmbrace. A stat la uşă le-a repetat «nu este posibil!». Cea uşescu i-a zis: «Dă-te la o parte!» Au coborât şi după şase, şapte, hai să zicem opt minute maximum au revenit [...] Situa ţia asta l-a făcut furios, teribil de îngrijorat, întrucât se fră mânta [...] S-au dus în birou, s-a dezbrăcat şi a fost o perioadă de linişte suspectă. Cam 15 sau 20 de minute. Cred că au des chis uşile dinspre balcon ale cabinetului şi au auzit toată bur zuluiala şi cred că ăsta a fost momentul când s-au decis ei doi [...] Că după aia, au devenit hotărâţi şi au convocat şedinţă şi le-au zis: «Cu toate mijloacele ieşiţi la reprimare»”297.

Revenit în interiorul Comitetul Central, Ceauşescu este din ce în ce mai mult măcinat de îndoieli şi suspiciuni. Încă de cu seară trei vechi membri ai Partidului Comunist, trecuţi de Ceauşescu în planul doi al puterii, – Ilie Verdeţ, generalul Mi-hail Burcă şi Vasile Vâlcu, la momentul respectiv preşedintele şi respectiv membri ai Comisiei Centrale de Revizie, – au cerut cu insistenţă să fie primiţi în audienţă. În cele din urmă, după ce poeţii de curte Dan Deşliu şi Adrian Păunescu nu au fost de

297 Ibidem. Declaraţia lui Constantin Manea, Stenograma nr. 23, p. 4 şi 8-9. apud Viorel Domenico, Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989, I.R.R.D., în „Caietele Revoluţiei”, nr.6/(19)/2008, p.79. Episodul este relatat şi de secretarul personal al lui Nicolae Ceauşescu, Mihai Hârjeu. Ibidem, stenograma nr. 40, p. 28.

160

găsit sau nu au răspuns la solicitările lui Ceauşescu de a veni şi a se adresa mulţimii pentru a dezamorsa situaţia, Ceauşescu a acceptat să-i primească. În scurta discuţie purtată de Ceau-şescu cu Verdeţ în anticameră (discuţia a continuat în birou), cel din urmă i-a solicitat lui Ceauşescu ca problema să fie re-zolvată în termeni politici. Mai precis, i-a propus să se discute cu manifestanţii, să se găsească o cale de mediere, dar, mai ales, să nu se apeleze la forţă. Deşi Nicolae Ceauşescu a părut receptiv la sugestiile fostului prim-ministru, la puţin timp după plecarea acestuia, la Cabinetul unu erau chemaţi Postelnicu şi Iu lian Vlad.

În seara respectivă au avut mai multe convorbiri, în spe cial cu Elena Ceauşescu, care devenise un fel de filtru între exterior şi Ceauşescu, Vasile (Lică) Bărbulescu, cumnatul lui Ceauşescu şi cei doi fraţi ai dictatorului, generalii Nicolae Andruţa Ceauşescu, comandantul Şcolii de Securitate de la Băneasa, şi Ilie Ceauşescu, ministru adjunct al Apărării Naţio-nale şi şef al Consiliului Politic Superior al Armatei. Într-una din aceste convorbiri, purtată în anticameră între Elena Ceau-şescu, Lică Bărbulescu şi Andruţa Ceauşescu, aceştia acuzau atât Armata, cât şi trupele Ministerului de Interne, precum şi pe cele ale Securităţii că nu acţionau suficient de energic şi de ferm, că erau prost coordonate şi ,,că se bat cap în cap, unii trag într-o parte, alţii în alta”, iar protestatarii nu erau altceva decât ,,nişte derbedei care trebuie reprimaţi cu cea mai mare brutalitate”298. Ion Dincă recunoaşte că în seara de 21 decem-brie 1989, după ce a luat contact cu realitatea din stradă, i-a transmis lui Ceauşescu că situaţia era gravă, ,,dezastroasă”, o numeşte el, şi că lucrurile se vor amplifica. Dincă rememo-rează una dintre discuţiile purtate cu Ceauşescu, la care a luat parte şi Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capitalei. Acesta din urmă îi raporta secretarului general că în zona de conflict se află o dubiţă cu microfoane, de unde o femeie strigă lozinci anti-ceauşiste şi dă indicaţii revoluţionarilor, îndemnându-i 298 Arhiva Senat. Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989. Din declaraţia lui Mihai Hârjeu, secretar personal Nicolae Ceauşescu, Stenograma nr.23, p. 26-27; nr. 40, p. 21-22, apud Viorel Domenico, Note despre Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989 în „Caietele Revoluţiei”, nr. 6(19)/2008, p. 80-81.

161

să mărească baricada de la ,,Dunărea” şi în alte locuri. La întreba rea lui Ceauşescu privind identitatea femeii nimeni nu a putut să-i dea un răspuns. Pentru a reglementa situaţia a fost chemat generalul Neagoe, şeful Direcţiei a V-a din cadrul Departa mentului Securităţii Statului, căruia i s-a ordonat ca femeia să fie adusă la el, iar maşina să fie scoasă din zonă. Ion Dincă afirmă că ordinul avea să fie executat, numai că femeia nu a putut să îi fie prezentată, deoarece era bătută şi plină de sânge299.

Nervos şi vizibil îngrijorat de evoluţia evenimentelor, Ceauşescu îi convoacă în jurul orelor 21.00-21.30 în cabinetul său la o scurtă şedinţă pe generalii Neagoe, Postelnicu, Vlad, Milea, Andruţa Ceauşescu, Bărbulescu (în document nu este menţionat care dintre ei), dar şi o serie de responsabili politici: Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Ion Dincă, Silviu Curticeanu. Sunt admonestaţi miniştrii Postel-nicu şi Milea pentru lipsa de coordonare; la rândul lor, aceştia dădeau vina unul pe celălalt. Criticile cele mai dure s-au în-dreptat către gen. Milea, care era învinovăţit pentru modul de-fectuos în care acţiona armata, motiv pentru care i s-a cerut să meargă în stradă pentru a conduce efectiv operaţiile de repri-mare. Cu acest prilej era constituit un nou grup de comandă şi consultare, ce urma să-şi desfăşoare nemijlocit activitatea între manifestanţi şi forţele militare, format din gen. Milea, ca prin-cipal responsabil, generalii Iulian Vlad, Tudor Postelnicu şi Ion Dincă. Mihai Hârjeu declara în faţa Comisiei Senatoriale că Ion Dincă ar fi fost cel care a preluat comanda întregii acţi-uni, în schimb Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, asigură că întreaga comandă i-a fost încredinţată gen. Milea. Generalul Hortopan, aflat şi el în zona Pieţei Universităţii, locul cel mai fierbinte al acţiunilor revoluţionare, îl considera pe Ion Dincă conducător al acţiunilor de reprimare, în calitatea lui de trimis special al lui Ceauşescu şi secretar al C.C.300. În depoziţia sa în faţa Comisiei Senatoriale, Ion Dincă afirmă în mod răspicat că întreaga conducere a operaţiunilor de reprimare a manifestan-299 Arhiva I.R.R.D., Doc. 75, f. 391.300 Din stenograma audierii generalului Ion Hortopan, fostul comandant al trupelor de uscat din acel timp, dată la 18 octombrie 1993 în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989, f. 18.

162

ţilor din Piaţa Universităţi a revenit ministrului Apărării Naţi-onale. De altfel, prin răspunsurile date Comisiei Senatoriale, Ion Dincă îşi declină orice responsabilitate faţă de represaliile de la ,,Baricadă”, plasându-se în postura de simplu executant, chiar observator, al celor ce se întâmplau la Universitate. Iată ce declara el în cadrul aceleiaşi audieri din 21 octombrie 1993: ,, […] Milea nu era subordonat faţă de mine, ci coman-dantului suprem. Nu eu l-am trimis în piaţă, deci nu am dat niciun ordin”301. Totuşi, este sincer atunci când, întrebat fiind despre ce credea el în acele momente despre şansele de reuşită ale mişcării populare, răspundea: «Eu nu am crezut nici în di mineaţa de 22 decembrie, când veneau informaţii că se în dreaptă încoace coloane de muncitori de la ,23 August’, ,Vulcan’, ,Griviţa’, ,Platforma Pipera’, că totul se poate prăbuşi ca un castel de nisip. Nu am crezut»”302.

Pe parcursul nopţii, la sediul CC au revenit în mai multe rânduri, separat, Ion Dincă sau Iulian Vlad, ori împreună Pos telnicu cu Vlad pentru a-l informa pe Ceauşescu. În schimb, gen. Milea a rămas tot timpul în stradă, acolo unde îi ordonase Ceauşescu303. Atmosfera foarte încinsă din acea noapte reiese şi din relatarea făcută de colonel Nicolae Pop din Statul Major al Gărzilor Patriotice. Acesta povesteşte cum, la un moment dat, s-a ,,trezit de-odată în faţă cu un grup de civili şi militari, între care i-am recunoscut pe Ceauşescu, pe Dincă şi pe Milea. Erau aşa, gata de plecare, înfierbântaţi. Şi unul din grupul ăla spu-nea: «Acuma e momentul... Acţionăm acum... Gata, muncito-rii au plecat să se odihnească să meargă dimineaţă la servici, odihniţi. Cei ce au rămas noaptea, pe drumuri, e scursura soci-etăţii, derbedeii, cei plătiţi de străinătate, cei vânduţi duşma-nului. Şi pentru ăştia nu manifestăm milă sau îngăduinţă, ci exigenţă maximă... Fără iertare...». Nu ştiu dacă astea erau cuvintele, dar sensul ăsta era. Eram şi eu înspăimântat, mă 301 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 75, f. 391-392.302 Ibidem, f.392.303 Din declaraţiile lui Mihai Hârjeu şi Constantin Manea în Arhiva Senatului. Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, Stenogramele nr. 30, p. 23 şi 23, p.27, apud Viorel Domenico, Note despre represiunea din 21/22 decembrie 1989, în I.R.R.D., „Caietele Revoluţiei”, Nr. 6(19)/2008, p.85.

163

pierdusem aşa că n-am reţinut cine a spus vorbele astea, putea fi chiar Ceauşescu […]”304.

Ceauşescu, în disperare de cauză, face apel la toate structurile statului şi partidului. În jurul orei 21.00 ţine o şe-dinţă, la care au participat şi Elena Ceauşescu şi Bobu, cu doi dintre responsabilii U.T.C., Dinu Drăgan şi Poliana Cristescu – adjuncţii primului secretar al C.C. al U.T.C. şi ministru pentru problemele tineretului, – Ioan Toma (acesta a fost trimis în misi une la Timişoara de către Ceauşescu, iar după mitingul din 21 decembrie a fost convocat de urgenţă la Bucureşti). În cadrul acestei întâlniri, Ceauşescu critică în termeni foarte duri acti vitatea conducerii tineretului pentru că nu s-a ocupat de edu caţia acestuia, recomandând totodată organizarea imediată a unor dezbateri, dar şi constituirea unor brigăzi de tineret care să patruleze pe străzi, aşa cum făcuseră ,,în perioada Congre-sului”305.

Represiunea propriu-zisă s-a produs între orele 20.30-24.00 şi a fost implicit legată de înlăturarea Baricadei din zona Intercontinental. O schimbare de atitudine a forţelor de repre-siune se observase încă din jurul orei 19.00, atunci când acţiu-nile de reprimare s-au manifestat cu o mai mare violenţă. Mi-litarii au primit ordin să intensifice focul de avertizare, trăgând în sus cu cartuşe trasoare. În acelaşi timp se auzea sunetul unui alt tip de foc, specific muniţiei de război, care a şi produs vic-time. Potrivit Procuraturii Militare, asupra manifestanţilor nu s-a tras doar izolat, la adăpostul perdelei de fum sau de către persoane infiltrate printre demonstranţi, ci şi din rândul forţe-lor represive din dispozitiv, fie că erau arondate Ministerului de Interne, fie Ministerului Apărăii Naţionale306. Dan Iosif neagă în mod categoric o astfel de constatare. El afirmă că toate cele 39 de persoane (celelalte 9 au murit ca urmare a

304 Viorel Domenico, Note despre represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989, p. 86.305 Din depoziţia lui Silviu Curticeanu în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Ds. 126/1990, vol. 13, p.147. Vezi şi Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu din data de 28 octombrie 1993, în faţa Comisiei pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 în Revista ,,Clio/1989”, Anul IV, nr. 1(7) 2008, Bucureşti, Editura I.R.R.D., 2008.306 Sinteza Parchetului Militar, p.103.

164

unor accidente) au fost ucise cu armă militară cu lunetă de la înălţime, întrucât gloanţele au lovit în partea de jos a corpului, rănile fiind provocate de sus în jos. A fost ,,[…] foc în plin, dar foc cu foc, ţintit”, mai spune el. De asemenea, afirmă că dacă ar fi tras armata foc automat în mulţime ar fi fost un ade vărat măcel. Tot Dan Iosif mai susţine că până la ora 23.00 s-a tras sporadic, izolat, foc de intimidare şi în plan vertical. Abia după ora 24.00 s-a tras în plin307.

Generalul Iulian Vlad susţine parţial constatarea lui Dan Iosif, afirmând că se trăgea ,,[…]masiv din direcţia trupelor, a militarilor mai exact, şi era un foc de avertisment, ploaia de cartuşe mergea pe semi-verticală. N-am văzut să se tragă din afara zonei către interior. Dispozitivul avea cam ½ Km. Eu am văzut dispozitivul de represiune, dar nu am văzut partea cea-laltă, unde erau masaţi revoluţionarii civili, de la Universitate până la Intercontinental, adică zona de interferenţă între cele două formaţii, zona de front era paralelă cu str. Batiştei – 13 Decembrie”308. Lucrurile sunt, însă, departe de a fi lămurite.

Pe de altă parte, Sinteza Procuraturii Militare menţio-nează că asupra demonstranţilor s-a ,,deschis foc în două situ-aţii clar stabilite”. O dată, între orele 17.30-18.30, când după accidentul produs involuntar de către şoferul camionului mili-tar (absolvit mai târziu de orice vină deoarece, fiind inconşti-ent, a pierdut controlul volanului), mulţimea revoltată a atacat forţele de ordine. La rândul lor, acestea au ripostat, ajungându-se la victime. S-au înregistrat opt morţi şi răniţi309. Cercetările ulterioare au demonstrat că victimele rezultaseră în urma acci-dentului produs de autocamion. A doua situaţie în urma căreia au rezultat morţi şi răniţi s-a produs în timpul atacului asupra Baricadei, în jurul orei 24.00.

Odată cu lăsarea întunericului, dar şi datorită atmosferei de teamă creată prin folosirea armelor de foc, numărul celor prezenţi în zona Pieţei Universităţii s-a redus drastic, iar situa-ţia a devenit de-a dreptul dramatică. Din grupurile răzleţe ră-307 Alex Mihai Stoenescu, Interviuri despre revoluţie, p. 188. Vezi şi Sergiu Nicolaescu, Cartea revoluţiei române. Decembrie 1989, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, p. 126.308 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr 73, f. 347-348.309 Sinteza Parchetului Militar, p. 102.

165

mase s-a constituit în cele din urmă un nucleu în zona Piaţa Universităţii. Limitele acestuia se întindeau din apropierea hotelului Intercontinental, a restaurantului Dunărea şi până în dreptul Muzeului de Istorie a municipiului Bucureşti310. Din relatările unor persoane prezente în acea zi în zona Pieţei Uni-versităţii a rezultat existenţa unor grupuri organizate, care s-au manifestat ,,activ şi coerent”, în timp ce masa de manifestanţi se comporta haotic, într-o vizibilă stare de agitaţie, trecând de la un grup la altul311.

Referitor la scăderea numărului revoluţionarilor din Pi aţa Universităţii, unul dintre participanţi, Constantin Isac, avea să declare: ,,În jurul orei 21.00 am plecat şi rămăsesem mult mai puţini faţă de cât eram la începutul manifestaţiei, iar cei care rămăsesem strigam că vine, adică vin muncitorii de la 23 August, Republica, Timpuri Noi. Pentru a ne da curaj, pentru a-i determina pe cei care începuseră să părăsească Baricada să rămână în continuare. Pe la 21.30 am spus că merg să aduc Re publica, sediul unde îmi desfăşuram activitatea. Cunoşteam bine uzina. Dar am rămas surprins pentru că nu aveau curaj. Acolo se organizase ceva cu gărzile patriotice, un fel de «contra», făcuseră rost de bâte, cozi de lopeţi şi erau organizaţi de organizaţia de partid ca să vină spre Universitate. Până la urmă nu au venit, dar nici la apelul meu nu au răspuns, cam 60% din personalul de la Republica era navetist, iar noaptea erau puţini şi de la unul din ei am aflat cum se organizaseră cu bâtele... Pe la 23.30 am plecat de la Republica, şi ajungând acasă, am înce put să dau telefoane să organizăm în continuare şi să fim multă lume, toţi care sunt împotrivă să ia parte. Începuse deja, să se tragă”312.

Baricada de la Intercontinental a rămas în amintirea co lectivă ca unul din simbolurile Revoluţiei Române. Ridica-rea ei s-a realizat în după amiaza zilei de 21 decembrie. Con-form celor mai multe surse, printre care şi mărturiile lui Du-mitru Dincă şi Dan Iosif – doi dintre cei mai activi agitatori ai grupului de rezistenţă de la Baricadă –, ridicarea acesteia a în-

310 Ibidem, p.101.311 Punct de vedere S.R.I., p. 5.312 Arhiva Senat. Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, Stenograma 144, p.13.

166

ceput în jurul orei 17.00313 – alte surse indică orele 18.00-19.00 – folosindu-se scaune şi mese de la restaurantele din apropiere (Pescarul şi Dunărea), coşuri şi pubele de gunoi, containere, dar şi câteva camioane de mare tonaj. În cele din urmă s-a reuşit construirea unei baricade de circa 3 metri înăl ţime, considerată de către unii dintre participanţi, destul de solidă314. În realitate, Baricada nu a reprezentat un obstacol serios pentru forţele de ordine. Ea avea să fie pur şi simplu spul berată atunci când s-a intervenit în forţă, folosindu-se două care blindate. Mult mai importantă, se pare, a fost crearea în rândul revoluţionarilor a unui sentiment de solidaritate, de co eziune, de apartenenţă la aceeaşi cauză, un simbol al luptei comune anti-ceauşiste.

Aşadar, în acele ore de încordare supremă, începând cu după amiaza zilei de 21 decembrie până către miezul nopţii, Baricada şi Hotelul Intercontinental, au constituit scutul pe care revoluţionarii îl aveau, cel puţin la nivel mental.

În intervalul de timp situat undeva între orele 13.00 şi miezul nopţii de 21 spre 22 decembrie 1989 se afirmă în spa ţiul Universităţii şi primii lideri ai revoltei şi mai apoi ai Revo luţiei de la Bucureşti. Pe lângă Dan Iosif, Dumitru Dincă şi Nicolae Dide menţionaţi deja, sunt, de asemenea, cunoscuţi Romeo Raicu, Radu Silaghi, Ionel Pop, Tara Cristiana, Petre Ioan, Liviu Crăciun Viorel, dar şi alţii, rămaşi necunoscuţi. În principal s-au afirmat ca lideri ai Baricadei Dan Iosif şi Dumi tru Dincă. Ei au fost cei care s-au adresat mulţimii prin discur suri mobilizatoare. La început au făcut-o liber, mai târziu, au folosit o bucată de burlan smulsă de pe clădirea Universităţii şi în cele din urmă au folosit o portavoce alimentată de o baterie auto.

Distrugerea Baricadei s-a făcut în jurul orei 24.00. La ordinul expres al lui Ceauşescu, generalul Milea avea să con-ducă şi să participe în mod direct la represaliile din Piaţa Uni-versităţii. El s-a deplasat după ora 22.00 în zona Universităţii – Intercontinental, unde împreună cu şeful Securităţii, Iulian Vlad (n.n. Gen. Vlad declara în faţa Comisiei Senatoriale că nu a participat la scurta şedinţă de după teleconferinţa din 21 decembrie, prin care se instituia comanda unică şi că la repre-siunea din zona ,,Inter – Universitate” s-a găsit ca simplu 313 Alex Mihai Stoenescu, Interviuri despre revoluţie, p.184-190.314 Ibidem.

167

spectator, mai precis în capătul străzii Oneşti), cu ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, gen. Ion Hortopan, Ion Dincă şi alţi câţiva generali au constituit un grup de comandă. Căpitanul Dan Plăvitu, unul dintre membrii grupului de transmisionişti din C.C. confirmă rolul ministrului Apărării în represiunea re-voluţionarilor de la Baricadă. Iată cele declarate de el în acest sens: ,,Pot localiza cea de a doua mea întâlnire cu generalul în jurul orelor 23.00-24.00. Atunci ministrul Milea, îmbrăcat în ţinută militară şi purtând o scurtă îmblănită, a intrat în biroul nostru şi mi-a cerut să iau un radio telefon şi să-l însoţesc, ceea ce am şi făcut. Pe timpul deplasării către ieşire, cu noi a mai mers încă un bărbat, pe care însă nu mi-l amintesc cine era. Acesta ne-a ajuns din urmă aproape de clădirea C.C. al P.C.R.(?!). Cred că acest ofiţer era unul dintre aghiotanţii mi-nistrului. Pe drum, spre ieşirea din clădire, generalul Milea era încordat, însă hotărât în ceea ce avea de făcut. Vorbea aproape singur şi, fiind la cel mult un pas sau doi în spatele lui, l-am auzit desluşit în timp ce afirma: «Vă arată tata Milea ce în-seamnă un tanc!». La ieşirea din clădire am fost ajunşi de acel ofiţer de care am vorbit mai sus, care mi-a cerut să-i dau radio telefonul, eu executându-mă. El mi-a spus că îl va însoţi pe ministru, eu urmând să mă întorc. Ceea ce am şi făcut”315.

În jurul orei 23.00, acest nucleu de comandă, coordonat de generalul Milea, s-a aflat în mijlocul trupelor de represiune, unde dispozitivele de reprimare fuseseră deja instalate, inclu-siv primele subunităţi de tancuri ajunse în zona Dalles către ora 22.00. Pentru mărirea efectivelor, ministrul Apărării a soli-citat la Academia Militară să trimită la sediul C.C. două deta-şamente de cadre şi ofiţeri-elevi înarmaţi. Cei 784 de cadre-ofiţeri s-au deplasat pe traseul Piaţa Romană – Universitate, fiind păstrate ca rezervă. În cele din urmă, aceste trupe au fost amplasate în dispozitivul de blocare de la Intercontinental, în spatele militarilor de sub comanda maiorului Dorel Amăriucăi, acolo unde presiunea manifestanţilor era cea mai puternică. Spre ora 23.30, circa 400 ofiţeri-elevi au fost scoşi din acest dispozitiv şi trimişi în faţa intrării ,,B” a sediului C.C.316.

315 http:/www.piaţauniversittii.com/news/editoriale/e2005_20_2.asp.htm316 Constantin Codrescu, Mircea Seteanu, Radu Olaru, op. cit, p.63.

168

Distrugerea Baricadei a fost punctual culminant al în-fruntării dintre forţele de represiune şi revoluţionari. Iniţial s-a încercat spargerea acesteia cu ajutorul unui transportor blindat, încercare nereuşită, deoarece Baricada fusese incendiată. Atunci, conform celor declarate în toamna anului 2004 de co-lonelul Corneliu Pârcălăbescu – şeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice în decembrie1989 –, ministrul Apărării Naţionale a ordonat să se transmită generalului Voinea, comandantul Ar-matei I, să trimită urgent în Piaţa Universităţii un număr de patru-şase tancuri. De asemenea, fostul şef al Gărzilor Patrio-tice a mai declarat că ministrul Milea i-a transmis direct ordin generalului Hortopan de a înlătura Baricada. O altă versiune, însă, cea aparţinând lt. colonel (în rezervă) Ion Stroe, îl pre-zintă pe ministru implicat în mod direct în reprimarea mani-festanţilor. Fosta gardă de corp relatează cum ministrul Milea a preluat personal conducerea, ca un simplu comandant de pluton sau companie. ,,Ajunsese – menţiona el după 16 ani de la desfăşurarea evenimentelor – ca generalul Milea să co-mande efectiv trupa împotriva demonstranţilor. Noi mergeam printre rândurile de militari şi ministrul îi îndemna să avanseze spre baricadă. Era foarte agitat şi tensionat”317.

Acelaşi ofiţer de Securitate – locotenentul colonel Ion Stroe – relatează un alt fapt petrecut în incinta Comitetului Central. El afirmă că după ce au revenit din stradă, gen. Milea a mers la Cabinetul 1, probabil pentru a-l informa pe Ceau şescu de îndeplinirea misiunii. În anticameră ministrul s-a în tâlnit cu Elena Ceauşescu. Aceasta, vizibil mulţumită, i s-ar fi adresat cu următoarele cuvinte: ,,Bravo Milea! Ai făcut o treabă foarte bună”. Răspunsul generalului a fost unul strict profesional: ,,Să trăiţi”318.

Există, de asemenea, o altă mărturie incriminatorie la adresa gen. Vasile Milea. Ea aparţine lui Lucian Claudiu Du-mitrescu, care în 21 decembrie 1989 era militar în termen şi făcea parte din echipajul unui T.A.B.. Într-o declaraţie dată în 1990 el menţiona următoarele: ,,În ziua de 21 decembrie, aflându-mă în unitate, după mitingul organizat la Sala Palatu-lui, s-a dat alarma. Fiecare dintre noi am primit armamentul din 317 Ibidem.318 Ibidem; ,, Jurnalul Naţional”, 27 ianuarie 2006.

169

dotare şi muniţia de război aferentă, adică 300 de cartuşe. Ne-am îmbarcat pe T.A.B. în jurul orei 15.30 şi ne-am deplasat cu întregul regiment către centrul oraşului. Ajunşi în zona Pieţei Unirii, am constatat că acolo era adunată foarte multă lume care, deşi demonstra paşnic, a aruncat cu diferite alimente că-tre echipajele noastre. (De la unele balcoane s-au aruncat asu-pra militarilor, inclusiv asupra ministrului cu diferite obiecte). După lăsarea întunericului s-a primit ordin general de a se trage focuri de avertizare în aer. În acel moment echipajul din care făceam şi eu parte a primit ordin să se deplaseze cu T.A.B.-ul la Hotel Intercontinental, pentru a ne pune la dispoziţia dlui general Milea. Ne-am deplasat în acea zonă, până în dreptul intersecţiei cu str. Batiştei. Aici se afla domnul general Vasile Milea, împreună cu foarte mulţi militari, inclusiv ofiţeri supe-riori. Locotenentul Şerban a coborât din T.A.B. şi s-a deplasat la domnul general Milea pentru a primi ordine. Întorcându-se, am înţeles că aveam misiune de a degaja bulevardul de bariera formată de către demonstranţi, baricadă în care se aflau inclu-siv câteva automobile care luaseră foc. Ne-am îndreptat cu T.A.B.-ul spre baricadă, încercând să degajăm bulevardul de acest obstacol. Din cauza acţiunii unor demonstranţi, care au băgat sub roţile vehiculului tot felul de obiecte grele, T.A.B.-ul a rămas blocat…Precizez că pe întreaga lăţime a bulevardului erau desfăşurate forţe ale M.Ap.N. compuse din militari în termen, ofiţeri şi subofiţeri, T.A.B.-uri şi câteva tancuri. Toţi, inclusiv militarii în termen, erau dotaţi cu pistoale automate. Asta se întâmpla în jurul orei 24.00”319.

În cele din urmă, distrugerea Baricadei s-a făcut cu aju-torul tancurilor. Primul dintre ele, ieşit din dispozitiv, a produs o breşă largă după care a fost urmat de alte patru. După ce a spart Baricada, echipajul primului tanc a oprit blindatul şi a tras, probabil pentru intimidare, o rafală scurtă cu mitraliera de la bord, apoi s-a îndreptat în mare viteză spre intersecţia de la Piaţa Universităţii de unde s-a angajat pe Bd-ul. Republicii. La scurt timp, prin spărtura produsă au pătruns şi celelalte patru tancuri, două urmând acelaşi drum cu primul, în timp ce cele-lalte două s-au îndreptat spre Piaţa Unirii.

319 Ibidem; ,,Jurnalul Naţional”, 26 ianuarie 2006.

170

Colonelul Pârcălăbescu, aflat de faţă în momentul înlătu rării Baricadei, nu are cunoştinţă, cel puţin aşa declară, dacă au fost victime în urma intervenţiei blindatelor, dar îşi aduce aminte că în zona Baricadei se aflau protestatari, iar în mo mentul distrugerii ei s-au auzit oameni urlând. Aproape ime diat au intervenit şi autospeciale ale pompierilor, care au arun cat cu apă şi spumant asupra revoluţionarilor320. Din declaraţi ile mai multor martori se mai cunoaşte că în cursul acestor ac ţiuni s-au folosit şi proiectile încărcate cu fumigene şi lacri mogene.

În urma acţiunilor blindatelor au intervenit cu brutalitate forţele de ordine. Acestea au reuşit să împrăştie manifestanţii, care s-au refugiat în zonele adiacente, respectiv gurile de me-trou, spre Piaţa Unirii, Arhitectură ori spre Teatrul Naţional – Bd. Republicii, de unde s-au ascuns pe străduţele laterale.

Intervenţia forţelor de ordine a produs zeci de morţi şi răniţi. De asemenea, s-a trecut la arestarea manifestanţilor. Cei reţinuţi erau duşi în aşa numitele ,,puncte de colectare”, aflate în faţa Hotelului Negoiu şi în faţa Ministerului Comerţului Exterior (aceste aşa zise ,,puncte de colectare” funcţionau deja din jurul orei 16.00). De aici, arestaţii erau transportaţi în dube la sediul Miliţiei Capitalei, pentru triere şi identificare. Tratamentul aplicat revoluţionarilor arestaţi era extrem de dur, chiar inuman, indiferent că erau bărbaţi sau femei. Nici cei ră niţi prin împuşcare nu erau scutiţi de un astfel de supliciu. Erau bătuţi crunt, în sediul Miliţiei, sau erau trecuţi printre cordoane de miliţieni, în uniformă sau în civil, care-i loveau cu sălbăticie. În afara Miliţiei Capitalei au mai existat şi câteva secţii de miliţie, unde s-a organizat şi aplicat un tratament abu ziv manifestanţilor. A fost vorba de Secţia 1 Miliţie, unde un număr de 28 de persoane au declarat că au fost bătute de un ,,cordon” de cadre şi civili, Secţia 14 Miliţie (12 persoane reţi nute şi bătute), Secţia 10 Miliţie (19 persoane), Secţia 17 Mili ţie (şapte victime), Secţia 18 Miliţie (9 victime). Şi în alte secţii de miliţie s-au înregistrat violenţe cu caracter izolat, cum s-a în tâmplat la secţiile 11 şi 19.

Măsuri abuzive s-au petrecut şi în sediul fostei securităţi a municipiului Bucureşti (cinci victime), dar şi în 320 Ibidem, ,,Jurnalul Naţional”, 20 ianuarie 2006.

171

zona hotelurilor Negoiu şi Union, unde au fost molestate de cadre ale Ministe rului de Interne în uniformă şi civili un număr de 16 persoane. Un alt loc unde s-au aplicat corecţii corporale persoanelor reţi nute a fost sediul P.C.R. al sectorului doi321.

Comportamentul extrem de dur al forţelor de intervenţie a fost determinat în anumite cazuri şi de unele zvonuri, destul de numeroase de altfel în acele zile tulburi. Un astfel de zvon colportat printre scutierii din zona Universităţii se baza pe şti-rea conform căreia mai mulţi colegi de-ai lor, ce acţionau în Piaţa Romană, ar fi fost înjunghiaţi de către manifestanţi. In-citaţi, scutierii au intervenit cu ferocitate, maltratându-i pe cei capturaţi, călcându-i pur şi simplu în picioare, obligându-i să se îngrămădească unii peste alţii.

Revenind la modul în care forţele de represiune s-au ma nifestat, trebuie spus că după triere şi aplicarea tratamentului corecţional, persoanele arestate erau transportate la penitencia-rul Jilava. În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că unui ast-fel de tratament abuziv i-au fost supuse 235 de persoane (cu si guranţă numărul lor a fost mult mai mare)322.

Confruntarea de la Baricadă a generat cele mai multe victime şi cele mai multe arestări. În aceeaşi noapte au avut loc acţiuni de împrăştiere şi a altor grupuri de manifestanţi din centrul capitalei. Către ora 01.00, acţiunile de împrăştiere a manifestanţilor din Bucureşti se considerau a fi fost înche-iate323. Conform datelor oficiale (Procuratura Militară Bucu-reşti), în urma violenţelor din 21 decembrie 1989, s-au înre-gistrat 49 de decese, 463 persoane au fost rănite şi 698 per-soane au fost reţinute324. Până în dimineaţa zilei de 22 decem-brie au fost arestate de către organele de represiune 1.245 de persoane, dintre care 670 au fost conduse direct la penitencia-rul Jilava. Au mai fost reţinute şi alte persoane, fără însă a fi 321 Sinteza Parchetului Militar, p.105.322 Idem,p.103.323 Sergiu Nicolaescu, Cartea revoluţiei. Decembrie 89. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Edit. Ion Cristoiu, 2000, p. 128.324 Raportul Comisiei Senatoriale, p. 173. Cifra celor morţi prin împuşcare – şi deci susceptibile de a fi victime ale Revoluţiei, la Inter – Piaţa Universităţii – a fost de 39 de persoane, alte 9 persoane au decedat ca urmare a unor accidente.

172

luate în evidenţă325. Noaptea de 21 spre 22 decembrie a fost considerată un succes pentru forţele de ordine.

Totuşi, în tabăra ,,învingătorilor” nu era deloc linişte. Generalul Milea este văzut de fostul şef al Securităţii ca un om epuizat, profund afectat şi plin de remuşcări. Iată relatarea fă cută de către gen. Vlad; ,,[…]am urcat împreună la etajul I (n.n. în sediul Comitetului Central) unde era statul major, vis-à-vis de biroul lui Ceauşescu. Era foarte afectat, am ieşit pe culoar, pe fotolii şi a început să plângă şi spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui, să spună soţiei şi fetelor ce s-a întâmplat, că nu a fost pregătit să întâmpine aşa ceva”. În aceste împrejurări Iulian Vlad îi face ministrului Apărării Na ţionale o propunere şoc. Era vorba, nici mai mult nici mai pu ţin, decât de arestarea lui Ceauşescu. ,,[…] Atunci – declara şeful Securităţii – i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsare de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu, ea a vrut să plece, dar nu a plecat”326.

Existenţa unei astfel de propuneri, venite din partea ge-neralului Vlad, este confirmată de un martor, dar în alte îm-prejurări. Este vorba de acelaşi locotenent colonel de securitate (în rezervă), Ion Stroe, de mărturiile căruia ne-am mai folosit. Acesta, împreună cu alţi doi colegi (Vătămănescu şi Ştirbu), asigura protecţia şi paza ministrului Apărării. După 16 ani de la desfăşurarea evenimentelor, în 2006, el afirmă că a asistat la o discuţie între cei doi generali, pe care însă nu a auzit-o în în tregime, dar a dedus din context. Discuţia avea loc la puţin timp după încheierea represiunii din Piaţa Universităţii, în faţa fostului sediu al C.C. al U.T.C. (actualmente Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale). Iată mărturia lt. col. Stroe; ,,Când au discu tat cei doi şefi, noi ceilalţi ne-am îndepărtat la câţiva metri, pentru a forma un cerc de protejare a lor. Nu ştiu ce au vorbit ei, dar la un moment dat l-am auzit pe generalul Milea răspun zând: «Sunt prea bătrân pentru aşa ceva. Dacă aş fi fost mai tânăr, poate aş fi fost de acord». Eu nu am auzit ce i-a spus

325 Ibidem, p. 180.326 Arhiva I.R.R.D., Doc. Nr. 73, f.348.

173

Iulian Vlad ministrului, dar, date fiind împrejurările în care ne aflam, mi-am închipuit că îi propusese să acţioneze împreună împotriva lui Ceauşescu. Am considerat atunci şi continui să cred şi acum că ei doi ar fi fost cei mai în măsură să o facă”327.

După degajarea pieţei, municipalitatea a trecut imediat la curăţenie, pentru a şterge urmele represiunii. Misiunea i-a fost încredinţată primarului general al Capitalei, Barbu Pe-trescu – despre care Ion Dincă spunea că ,,numai primar nu a fost” – şi adjunctului acestuia, Vasile Bulucea. Considerându-i incompetenţi, Ceauşescu i-a cerut lui Dincă să se ocupe perso-nal de această problemă, lucru pe care acesta l-a şi pus în practică328.

În dimineaţa de 22 decembrie ministrul Milea avea să dea ultimul său ordin prin intermediul maiorului Alexandru Rafailescu, din grupa de transmisiuni. ,,Daţi ordin trupei, nu trage nimeni în populaţie” şi să se parlamenteze cu demon-stranţii329. După ce a transmis acest ordin, ultimul în calitatea sa de ministru al Ministerului Apărării Naţionale, gen. Vasile Milea a urcat la etajul 6 unde la câteva minute s-a sinucis.

Între timp, în jurul orei 9.30, zeci de mii de bucureşteni ocupă Piaţa Universităţii scandând, în principal, lozinci anti-ceauşiste. Copleşiţi de numărul mare al demonstranţilor, mili-tarii forţelor armate şi miliţienii din dispozitiv încep să bată în retragere, evită a mai opune rezistenţă şi încep să dialogheze cu manifestanţii.

Cei din sediul Comitetul Central refuză dialogul. Pentru ei singura variantă era rămânerea la putere. La puţin timp după citirea Decretului de introducere a stării de necesitate, în jurul orei 11.00, a fost anunţată şi moartea fostului ministru al Apă-rării Naţionale. În comunicatul oficial se sublinia faptul că mi-nistrul Apărării Naţionale ,,a acţionat ca un trădător, împotriva independenţei şi suveranităţii României şi dându-şi seama că este descoperit s-a sinucis”. În această situaţie foarte grea, se 327 http://www.piaţauniversităţii.com/news/editoriale/2005_20_2.asp.htm în Jurnalul Naţional, 27 ianuarie 2006328 Arhiva I.R.R.D.. Doc. Nr. 75, f. 393.329 Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia Română din Decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Editura Axioma, Bucureşti, 2001, p. 285.

174

făcea apel ,,către toţi cei care îşi iubesc ţara şi poporul să acţi-oneze cu cea mai mare fermitate împotriva oricărui trădător”. În continuare, în aceeaşi notă se afirma că ,,toate zvonurile şi minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii din ţară şi cu cercurile imperialiste de trădătorul Milea, care a or-ganizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat fals despre situaţia din ţară”. La sfârşitul comunicatului se făcea un nou apel la ,,clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate, la întregul popor de a acţiona cu înaltă răspundere pentru a întări ordinea şi liniştea”. Pentru a face faţă gravei situaţii, poporul, întreaga naţiune trebuia să acţioneze ,,în strânsă unitate, fără nici un amestec din afară” pentru ,,a apăra suveranitatea şi in-dependenţa României Socialiste”. Comunicatul a fost reluat de trei ori într-un interval scurt de timp, adăugându-se afirmaţia că generalul Vasile Milea nu a spus nimic despre ,,crimele şi distrugerile din Timişoara”330.

În jurul orei 12.00 o parte dintre manifestanţii aflaţi în Piaţa Palatului (între timp începuseră să ocupe şi să controleze şi o parte a instituţiilor publice) pătrund în sediul Comitetului Central. Complet derutat, abandonat de structurile instituţio-nalizate ale statului comunist, fostul dictator, părăsea, într-un elicopter, împreună cu soţia, Comitetul Central, simbolul tota litarismului comunist. La ora 12.06, cuplul dictatorial este condus către elicopterul ,,salvator” de către gen. Victor Atha nasie Stănculescu, proaspătul ministru al Armatei. Cei doi aveau să ajungă în cele din urmă la Târgovişte, unde au şi fost arestaţi. La 25 decembrie 1989 a avut loc, în acelaşi oraş, pro-cesul şi execuţia. Momentul marca încheierea unei etape isto-rice şi începutul alteia.

După ocuparea rapidă a trei instituţii importante – Co-mitetul Central, Ministerul Apărării şi Radioteleviziunea – s-a constituit în data de 22 decembrie 1989 un nou organism al puterii, Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.). Din Consiliul de conducere al F.S.N. făceau parte, printre alţii: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lászlo Tökés, gen. Ştefan Guşă, gen. Victor Stănculescu, Petre Roman, Ion Iliescu, Cor-neliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Adrian

330 Alesandru Duţu. Op.cit., p. 188.

175

Sârbu, Aurel Dragoş Munteanu ş.a., în total 38 de persoane. În seara de 22 decembrie se făcea public, la Radioteleviziune, un Comunicat către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţio-nale (C.F.S.N.), semn că Revoluţia a învins. Erau propuse ca program 10 obiective:

1. Abandonarea rolului conducător al unui partid şi sta-tornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ;

2. Organizarea de alegeri libere;3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecăto-

rească în stat. Elaborarea unei noi Constituţii;4. Restructurarea întregii economii naţionale. Eli-

minarea metodelor administrativ-birocratice şi promovarea liberei iniţi ative şi a competenţei;

5. Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii pro-ducţii ţărăneşti. Oprirea distrugerii satelor;

6. Reorganizarea învăţământului, eliminarea dogmelor ideologice, aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţio-nale, a presei, radioului şi televiziunii;

7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor na ţionale;

8. Organizarea întregului comerţ pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale popu-laţiei;

9. Întreaga politică externă să servească promovării bu nei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în pro cesul de construire a unei Europe unite;

10. Promovarea unei politici interne şi externe subordo-nate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respec-tului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.

Acelaşi Comunicat mai proclama: „Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu, Gu vernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi înce-tează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consi-liul Frontului Salvării Naţionale ...“ şi recomanda constituirea de „consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale, ca organe ale puterii locale”331.331 Ion Iliescu, Revoluţia ca reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 66-67.

176

Peste câteva zile, la 27 decembrie, s-a ales structura de conducere a C.F.S.N. (Comitetul Executiv): preşedinte – Ion Iliescu, prim-vicepreşedinte – Dumitru Mazilu, vicepreşedinţi – Cazimir Ionescu şi Károl Király, secretar – Dan Marţian, membri – Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru şi Nicolae Radu. De aseme-nea, s-au constituit atunci şi comitete de lucru: Constituţional; Legal; Drepturile Omului – Dumitru Mazilu; Afaceri Externe– Silviu Brucan; Reconstrucţia economică – Bogdan Teodoriu; Învăţământ şi ştiinţă – Gheorghe Manole; Minorităţi naţionale – Károl Király; Organizaţii administrative – Nicolae Radu; Tineret – Vasile Neacşa; Mediul înconjurător – Cazimir Io-nescu; Cultură – Ion Caramitru; Probleme organizatorice – Mihai Montanu; Relaţii cu publicul şi cu presa – Dan Rădu-lescu.

177

X. CONCLUZII

La reprimarea manifestanţilor din Timişoara, Bucureşti şi alte oraşe ale ţării, soldată cu mai multe victime, au contri-buit deopotrivă Miliţia, Securitatea, Armata şi uneori Gărzile Patriotice. Pe măsură ce tulburările au crescut în intensitate, rolul Armatei a fost mai mare în cadrul procesului de represi-une. Retragerea armatei în cazărmi în Timişoara, la 20 decem-brie 1989, din ordinal generalului Gușă, s-a făcut pentru că aproape întregul oraş ieşise în stradă. şi în consecinţă, situaţia scăpase de sub control. Riscul dezarmării unor subunităţi era evident332.

Este de subliniat încă o dată excepţia tragică a Revoluţiei Române, aceea de a fi parcurs un scenariu sângeros. Numărul victimelor constituie până azi o problemă de elucidat. Con form datelor centralizate de Parchetul Militar în intervalul 1990-1994, în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi-au pierdut viaţa 1.104 persoane. Dintre aceste 162 au fost ucise până în 22 decembrie, iar 942 după această dată. Numărul ră-niţilor, potrivit aceleiaşi surse, a fost de 3.352 persoane, din care 1.107 până la 22 decembrie 1989 şi 2.245 după această dată333.

Această cifră a fost amendată în anul 2005 de către Se-cretariatul de Stat pentru problemele Revoluţionarilor, care – în baza Legii Recunoştinţei nr. 341 din 12 iulie 2004 faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revolu-ţiei Române din Decembrie 1989, publicată în Monitorul Ofi-cial nr. 654 din 20 iulie 2004 –, a reluat cercetările privitoare la victimele represiunii.

Aşa s-a ajuns la concluzia că numărul total al celor decedaţi în intervalul 16-25 decembrie 1989 ar fi fost de 1.142334. 332 Raportul Comisiei Senatoriale, vol. II, p. 284.333 Sinteza Parchetului Militar, p. 28.334 Vezi în acest sens Valentin Marin în Martirii Revoluţiei în date statistice,

178

Cercetări recente efectuate în cadrul Institutului Revolu ţiei Române din Decembrie 1989 estimează că numărul celor decedaţi de-a lungul întregii perioade (sunt luate în calcul in clusiv persoanele decedate după 1 ianuarie 1990, ca urmare a unor răni provocate cu arme de foc în timpul Revoluţiei), ar fi fost de 1.290 de persoane (1.283 români şi şapte străini). Dintre aceste victime 905, au fost din rândul civililor, iar 385 din rândul militarilor335.

Din acest total de victime, 306 (245 din rândul civililor, iar 61 din rândul militarilor) au fost ucise în perioada 17-22 decembrie336. Victimele din perioada 17-22 decembrie 1989 par a fi exclusiv determinate de acţiunile represive desfăşu rate de trupe ale M.Ap.N., M.I. şi de luptători ai gărzilor patri otice.

În acelaşi interval de timp, cele mai sângeroase momente ale Revolutei au fost zilele de 22 decembrie 1989 – cu 129 de morţi (74 civili şi 55 militari); 21 decembrie 1989 – cu 86 de morţi (80 civili şi şase militari), respectiv 17 decembrie 1989 cu cei 76 de morţi la Timişoara, numai din rândul civililor; cel de-al 77-lea decedat este Corneliu Babeş, de la Braşov, care s-a sinucis în semn de protest, autoincendiindu-se pe pârtia de la Poiana Braşov, înainte de izbucnirea Revoluţiei Române. El a fost inclus, aşa cum este şi firesc, în rândul celor care s-au jertfit pentru libertate. În celelalte zile, numărul celor ucişi a fost următorul: 18 decembrie – şapte morţi, 19 decembrie – patru morţi, 20 decembrie – trei morţi, toţi din rândul civililor337. De reţinut că marea majoritate a victimelor au fost împuşcate.

Între 23-25 decembrie, de la fuga dictatorului, până la executarea sa, s-au produs cele mai multe victime– 743, dintre care 489 din rândul civililor şi 254 din rândul militarilor. Cea mai sângeroasă zi a perioadei a fost în data de 23 decembrie, cu 428 de victime ( 289 civili şi 139 de militari).

În perioada 26-31 decembrie 1989 au fost 85 de victime – 57 din rândul civililor şi 28 din rândul militarilor –, iar cea mai sângeroasă zi a fost 26 decembrie – cu 36 de victime (23 din rândul civililor şi 13 militari).Editura I.R.R.D. 1989, Bucureşti, 2010, p.11. Statistica pe care o vom prezenta mai jos are drept bază această situaţie.335 Ibidem, Anexa A3, p. 21.336 Ibidem, p. 11.337 Sinteza Parchetului Militar, p. 22.

179

De asemenea, în aceste statistici au mai fost introduse 112 victime (83 civili şi 29 militari), care au decedat în cursul lunii decembrie, despre care, însă, nu se cunoaşte cu certitudine data decesului. În aceeaşi statistică au fost incluse alte 44 de persoane (31 civili şi 13 militari), decedate după 1 ianuarie 1990 (rănite în cursul lunii decembrie 1989 şi decedate în spi tal.)338

Din totalul victimelor înregistrate după 22 decembrie 1989, 260 de morţi şi 545 de răniţi au fost din rândul Mi-nisterului Apărării Naţionale, iar 63 de decedaţi şi 73 de răniţi din rândurile Ministerului de Interne. S-a mai constatat că un număr de 333 de morţi şi 648 răniţi au fost urmare a acţiunilor desfăşurate de trupe ale M.Ap.N., în timp ce personalul Mi-nisterului de Interne s-a făcut vinovat pentru moartea a 63 de persoane şi rănirea a 46339.

Din totalul celor 905 victime din rândul civililor, 110 au fost femei şi 795 au fost bărbaţi iar, din punct de vedere ocu paţional, printre victime s-au aflat trei preşcolari; 51 de elevi; 18 studenţi; 486 muncitori; 62 funcţionari; 45 intelectu-ali; 47 pensionari şi 193 persoane despre care nu există date privind ocupaţia340.

Majoritatea victimelor represiunii au murit prin împuş-care. Cei mai mulţi, 356, în pieţe şi străzi, 10 în incinta între-prinderilor, dar au fost victime – 48 la număr – care au decedat în propriile locuinţe (probabil şi datorită slabei pregătiri mili-tare, a haosului etc.). Cele mai multe dintre victime, 145, au fost împuşcate în torace, abdomen, 108 în cap, 33 în ceafă341.

Victime au existat şi din rândul Ministerul Apărării Na-ţionale, ale Ministerului de Interne, Securitate, Pompieri – în total 385 – ,instituţii care într-o primă fază au reprezentat for-ţele de represiune, pentru ca după 22 decembrie 1989 să fie încadraţi în apărători ai Revoluţiei, iar victimele din rândul acestor instituţii să fie considerate, la rândul lor, eroi martiri ai Revoluţiei Române.

Astfel, în cadrul M. Ap. N. au fost 275 de victime; în pe-rioada 17-22 decembrie 1989, au existat 61 de victime (cei mai 338 Valentin Marin, op.cit., p. 22.339 Sinteza Parchetului Militar, p. 29.340 Valentin Marin, op.cit., p. 23.341 Ibidem, p. 23. Vezi, din aceeaşi sursă şi Anexa B1, p. 24-27.

180

mulţi în ziua de 22 decembrie – 25 la Sibiu şi 21 la Bucureşti şi Sectorul Agricol Ilfov); în perioada 23-25 decembrie s-au în-registrat 254 de victime (în 23 şi 24 decembrie în Bucureşti şi S.A.I. au fost ucişi 105, respectiv 37 de militari); în intervalul 26-31 decembrie– 28 de victime. Alţi 13 militari au decedat după 1 ianuarie 1990, iar la 29 de militari nu se cunoaşte data decesului342. Din punct de vedere al gradului militar, situaţia se prezintă astfel: un general, 51 ofiţeri, 36 de maiştri militari şi subofiţeri, 176 de militari în termen, militari cu termen re dus, elevi şcoală militară, studenţi ai Academiei Tehnice Mi litare şi 11 salariaţi civili343.

Din cadrul Ministrului de Interne, Securitate, Pompieri s-au înregistrat 126 de victime: doi generali, 36 ofiţeri, 34 subo-fiţeri şi maiştri militari, 49 militari în termen, elevi, studenţi, 5 salariaţi civili344.

Decesul celor aproape 400 de oameni în uniformă s-a datorat împuşcării celor mai mulţi dintre ei – 57 în unitate, 283 în misiune sau în dispozitivul de pază ori apărare, 16 s-au îm-puşcat între ei –, iar 45 au decedat din alte cauze345.

În oraşul erou al Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Timişoara, între 17 şi 21 decembrie 1989, conform evi-denţelor existente la Parchetul Militar Timişoara s-au înregis-trat 71 de morţi, iar 978 de persoane au fost reţinute şi anche-tate. Cele mai multe dintre victime – 63 – ucise prin împuşcare s-au înregistrat în ziua de 17 decembrie şi în noaptea de 17/18 decembrie. Tot în acelaşi interval de timp au fost rănite 224 de persoane. Restul de victime – opt morţi şi 23 răniţi – s-au adău-gat în zilele de 18 şi 19 decembrie 1989. În perioada 20-22 de-cembrie nu au fost înregistrate persoane ucise prin împuşcare, ci numai şase răniţi346. Din consultarea altor materiale a rezultat că un număr de 72 manifestanţi/revoluţionari au fost ucişi cu arme de foc, dintre care 30 au fost împuşcaţi în cap, 55 în to race, 38 în abdomen, 46 în membrele superioare, 153 în mem brele 342 Ibidem, Anexa B2, p. 28-32.343 Ibidem, p.33.344 Ibidem.345 Ibidem.346 Sinteza Parchetului Militar, p. 41-42.

181

inferioare şi opt în alte zone ale corpului. Cercetările efec tuate au scos la iveală faptul că manifestanţii au fost împuşcaţi la Catedrală (48), în Calea Girocului (47), în Piaţa Operei (37), la podul Decebal (34), pe Calea Lipovei (31), în Piaţa Libertă ţii (21), la Comitetul Judeţean de Partid (20), în Piaţa Traian (14), în Calea Aradului (10) iar restul în alte zone ale oraşu lui347.

În ceea ce priveşte persoanele arestate la Timişoara, apelăm la comunicatul din 22 august 1994, dat de Procuratura Militară din Timişoara. Documentul arată că în perioada 16-22 decembrie 1989 au fost reţinute 978 de persoane, dintre care 944 în Penitenciarul Timişoara, 33 în arestul Inspectoratului de Miliţie şi o persoană în arestul Garnizoanei. În evidenţa Mi nisterului de Interne se aflau 832 de persoane, reţinute în in tervalul 16-19 decembrie, din care 700 de bărbaţi şi 132 de femei. Pe naţionalităţi situaţia era următoarea: 716 români, 82 maghiari, 18 germani, patru sârbi, doi slovaci, un evreu, opt de alte na ţionalităţi. După vârstă, situaţia se prezintă astfel: 467 aveau între 18 şi 25 ani, 224 – între 25 şi 35 ani, 98 – între 35 şi 40 ani, 43 – peste 45 ani. Profesional, 335 erau muncitori, 86 studenţi, două cadre didactice, 19 ingineri, patru subingineri, un arhitect, un medic, 19 funcţionari, 19 pensionari, 19 femei casnice, doi militari în termen, 29 fără ocupaţie, 116 alte categorii. Restul arestaţilor, în jur de 150, au fost minori. Conform apartenenţei politice, 53 erau membri P.C.R., 413 membri U.T.C., 366 neîncadraţi po litic348.

La Cluj-Napoca, în Piaţa Libertăţii, în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, între orele 15.45 şi 15.55 (în cel mult 10 minute) au fost ucise 12 persoane şi rănite grav alte 26. Ulterior, tot în Piaţa Libertăţii, în zona Anticariat, avea să mai fie ucis încă un manifestant şi răniţi alţi şase. Acestora li s-au adăugat încă 9 persoane împuşcate mortal şi alte 13 rănite în zona Calea Moţilor – Fabrica de bere, trei morţi şi 10 răniţi în zona Piaţa Mihai Viteazul, un mort şi doi răniţi în Piaţa Mără şeşti349. 347 *** Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în Decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 100-101. 348 Alexandru Oşca, Dincolo de Rubicon. 1989 – Timişoara-1990, Editura Sitech, Craiova, 2011.349 Victor Eugen Mihai Lungu, Tit-Liviu Domşa, op.cit., Nota introductivă.

182

La Bucureşti, în întreaga perioadă, au decedat 543 de persoane, dintre care 48 până la 22 decembrie şi 495 după această dată. De asemenea, 1.879 persoane au fost rănite, din-tre care 60 până la 22 decembrie 1989, iar după această dată 1.275350. În centrul Capitalei, zona Hotel Intercontinental, Pi aţa Universităţii, Sala Dalles şi împrejurimi, au fost ucişi în noaptea de 21 spre 22 decembrie, 49 de revoluţionari, 463 au fost răniţi şi 1.245 arestaţi351. Alte surse indică, pentru aceeaşi perioadă, un număr de 54 de morţi şi 604 răniţi352.

Aşadar, cei mai mulţi revoluţionari – este o referire strict la ceea ce s-a întâmplat până la părăsirea de către Nicolae Cea-uşescu a sediului Comitetului Central, în 22 decembrie 1989 – au fost împuşcaţi în zona unor obiective civile şi nu militare. Subliniem acest fapt pentru a arăta că forţele represive nu au avut un motiv imperios de deschidere a focului. Pentru ele o situaţie limită s-ar fi creat numai în cazul atacării obiectivelor militare. Numai în acest caz se putea recurge la folosirea for-ţei, conform legislaţiei atunci în vigoare. (Regulamentul servi-ciului de gardă şi în garnizoană, 1987.)

Specialiştii estimează că doar aproximativ 200 de per-soane au fost împuşcate premeditat la mitingurile din 17-22 decembrie 1989. Restul au fost victime colaterale. Au murit copii (cea mai tânără victimă avea doar o lună), femei, bătrâni. S-a murit pe trotuare, în parcuri, pieţe, în apartamente, în sedii de bănci, în magazine etc., multe din aceste victime fiind înre-gistrate din cauza unor erori. Se pot invoca, spre exemplu, slaba pregătire a militarilor, lipsa de profesionalism a unora dintre comandanţi, implicarea şi incompetenţa factorului poli tic.

Un capitol distinct al represiunii îl reprezintă autorii acestor acte de represiune.

Până în acest moment – potrivit datelor furnizate de Par chetul Militar – au fost întocmite 634 de dosare din care 631 au fost disjunse din Dosarul general (nr. 97/P/1990) al repri mării demonstraţiilor din decembrie 1989.

350 Sinteza Parchetului Militar, p.28.351 Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere. Decembrie 1989, Editura All, Bucureşti, 2005, p.125.352 „Caietele Revoluţiei”, Nr. 6 (19) 2008, p. 52.

183

Dintre acestea sunt de reţinut: • Dosarul nr. 65/P/1990 privindu-l pe generalul Andruţa

Ceauşescu trimis în judecată şi condamnat definitiv pentru tentativă de omor deosebit de grav (a executat foc asupra de-monstranţilor);

• Dosarul nr. 6/S/1990 privindu-l pe soldatul Cismaru Nicolae, (episod deja relatat) soluţionat prin neînceperea urmă-ririi penale. Conducând autocamionul din dotare, a accidentat mortal şapte demonstranţi şi a rănit alţi cinci. Cercetările au stabilit nevinovăţia conducătorului auto. Acesta, lovit în cap cu o cărămidă de către un demonstrant, şi-a pierdut cunoştinţa, a fost incapabil de a mai conduce maşina şi a intrat în mulţime.

Din acelaşi raport al Parchetului Militar rezultă că cele 631 de dosare disjunse din dosarul iniţial cu nr. 97/P/1990 se referă la cazul unor persoane având calitatea de parte vătă-mată. În timpul reprimării violente a demonstraţiei ele au fost fie lovite, fie reţinute în mod ilegal, fie au fost bătute şi reţi-nute în acelaşi timp. În toate aceste cauze, dată fiind apariţia Decretului Lege nr. 3/1990 cu privire la amnistierea unor in-fracţiuni şi pedepse, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 250, aliniatul 2 şi art. 181 din Codul Penal. Soluţii de neîncepere a urmăririi penale s-au dispus pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 din Codul Pe-nal, întrucât autorii acestor fapte fuseseră definitiv condamnaţi în alte dosare. În stadiul iniţial au fost cercetate toate cadrele cu atribuţii de comandă şi execuţie implicate în Revoluţie.

De reţinut este faptul că în opt dosare instrumentate de Secţia Parchetelor Militare s-a dispus trimiterea în judecată a unor reprezentanţi ai organelor de partid şi de stat care, în de cembrie 1989, au dispus măsurile criminale de reprimare a Revoluţiei.

Primul dintre acestea se referă la cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, care au fost trimişi în judecată în dosarul nr. 1/P/1990, reţinându-se în sarcina lor săvârşirea infracţiunii de genocid, prevăzută de art. 357 Cod Penal. Inculpaţii au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare. Astăzi, este de notorietate faptul că acest proces a fost o parodie la care Justiţia are partea sa de vină.

184

Prin rechizitoriul 2/P/1990 al secţiei Parchetelor Mili-tare, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor maior Da-vid Aurel, maior Raţ Florin, maior Rusu Marian şi căpitan Tamaşi Paulică pentru infracţiunea de favorizare a infractorilor Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena. Vina acestora se referă la faptul că i-au ajutat pe cei doi să părăsească sediul fostului C.C. al P.C.R.. Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin sentinţa nr. 5/07.03.1990 i-a achitat pe cei patru inculpaţi, sen-tinţa rămânând definitivă.

În dosarul nr. 33/1990 al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti au fost trimişi în judecată inculpaţii Bobu Emil, Postelnicu Tudor, Dincă Ion şi Mănescu Manea, în sarcina că-rora s-a reţinut comiterea infracţiunii de complicitate la geno-cid prin participarea la şedinţele C.P.Ex., context în care şi-au dat acordul pentru reprimarea demonstraţiilor din Timişoara, Cluj, Bucureşti etc. Cei patru au fost condamnaţi la detenţie pe viaţă, sentinţă rămasă definitivă prin respingerea recursurilor. Ulterior, pedeapsa a fost schimbată în 10 ani de detenţie. Între timp, au murit în libertate Ion Dincă ( 9 ianuarie 2007), Ma nea Mănescu (27 februarie 2009); Tudor Postel nicu, Emil Bobu a murit la 13 iulie 2014.

Un alt dosar (nr. 88/P/1990) al Secţiei Parchetelor Mili-tare se referă la inculpaţii Andrei Ştefan, Ciobanu Lina, Con-stantin Nicolae, Curticeanu Silviu, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovik, Gâdea Suzănica, Ghere Mihai, Mureşan Ana, Nicu-lescu-Mizil Paul, Popescu Dumitru, Radu Ion, Oprea Gheor-ghe, Pană Gheorghe şi Radu Constantin – foşti membri ai C.P.Ex. al fostului C.C. al P.C.R. în sarcina cărora a fost reţi-nută comiterea infracţiunii de favorizare la genocid, întrucât au fost de acord cu reprimarea demonstraţiilor desfăşurate la Ti-mişoara, Cluj, Sibiu, Bucureşti. Prin sentinţa nr. 11/25.03.1991 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, inculpaţii amintiţi au fost condamnaţi la diverse pedepse, excepţie făcând David Gheorghe, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheor-ghe şi Radu Constantin, care au fost achitaţi. Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Militară a dispus, în recurs, achitarea tutu-ror celor trimişi în judecată (Decizia nr. 53 din 12.12.1991). În urma recursului extraordinar, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Plen, a dispus condamnarea inculpaţilor la diferite pe-

185

depse privative de libertate pentru infracţiunea de complicitate la omor deosebit de grav (Decizia nr. 37/20.04.1992). A scăpat de pedeapsă inculpatul Totu Ioan, care s-a sinucis.

A fost trimis în judecată (Dosarul 81/P/1990 al Secţiei Parchetelor Militare) şi inculpatul general colonel Vlad Iulian (dosar conexat în instanţă cu acela privitor la generalul Stamatoiu Aristotel, locotenent-colonel Rădulescu Emil, lo-cotenent-colonel Manea Gheorghe şi general Mortoiu Aure-lian). În sarcina lui Iulian Vlad s-a reţinut comiterea infracţiu-nii de complicitate la genocid, constând în aceea că a fost de acord cu măsurile de represiune hotărâte de Ceauşescu Nicolae în şedinţele C.P. Ex. Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Mili-tară l-a condamnat pe inculpatul Vlad Iulian la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru infracţiunea de favorizare la genocid. În urma recursului declarat de Secţia Parchetelor Militare, s-a dispus schimbarea încadrării juridice în aceea de complicitate şi tentativă de omor deosebit de grav şi condamnarea inculpa-tului la o pedeapsă principală rezultantă de 12 ani închisoare (Decizia 38/28-04.1992). Inculpaţii Rădulescu Emil, Manea Gheorghe, Stamatoiu Aristotel şi Mortoiu Aurelian au fost con-damnaţi pentru infracţiunea de instigare la lipsire de liber tate.

Prin Dosarul nr. 76/P/1990 al Secţiei Parchetelor Mili-tare s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor general maior de securitate Bucurescu Gianu, general locotenent Dă-nescu Gheorghe, colonel de securitate Bărbulescu Marin, ge neral-locotenent Vasile Gheorghe, colonel Vârban Miro, lo cotenent-colonel Pârvulescu Marin, căpitan de securitate Gureşoaia Ion, Postelnicu Tudor, general colonel Vlad Iulian, căpitan de securitate Barcan Aurel, căpitan de securitate Ştefan Gheorghe. În sarcina lor s-a reţinut faptul că în noaptea de 21/22 decembrie 1989 au ordonat sau au exercitat personal ac ţiuni de reprimare (reţineri şi cercetări ilegale) asupra unor demonstranţi atât la sediul fostei Miliţii a Capitalei, cât şi la Penitenciarul Jilava. Inculpaţii au fost condamnaţi la diverse pedepse privative de libertate (sentinţa nr. 2/10.05.1991).

Din analiza datelor de care dispunem la acest moment se poate afirma cu tărie că Revoluţia Română a fost opera popo-rului român, mai ales o remarcabilă probă de voinţă a celor

186

care au avut curajul de a ieşi în stradă şi a contesta regimul dictatorial al soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. Neîndoielnic, locuitorii oraşului Timişoara au un merit special, crucial pentru că fără curajul şi jertfa lor nu putem şti cu certitudine care ar fi fost destinul întregii naţiuni. Sunt, mai apoi, de menţionat cu recunoştinţă locuitorii oraşelor Lugoj, Arad, Sibiu, Reşiţa, Braşov, Cluj, Târgu Mureş, care s-au ridi cat împotriva dictaturii înainte de fuga cuplului Ceauşescu, petrecută la 22 decembrie ora 12.06. Pe acelaşi loc cu Timişoara merită aşezată capitala ţării, Bucureştiul, acolo unde s-a dat lovitura de graţie regimului de dictatură.

Una dintre problemele extrem de controversate ale Re-voluţiei Române, şi care încă persistă, a fost rolul pe care l-a avut amestecul străin. Acest lucru a fost afirmat cu obstinaţie de către Nicolae Ceauşescu şi alţi responsabili ai regimului comunist. Ei au susţinut cu tărie acest lucru – erau vizaţi deo-potrivă atât ,,agenturile”, cum le numea Ceauşescu, occiden-tale, cât şi cele din Tratatul de la Varşovia, în special din Un-garia şi Uniunea Sovietică. O parte a mass-mediei, la rândul său, a colportat astfel de scenarii. Cele mai multe dintre surse neagă o astfel de ipoteză. În acest sens, generalul-maior Emil Macri, fostul şef al Direcţiei Contrainformaţii Economice din cadrul direcţiei Securităţii Statului afirmă în cadrul Procesului de la Timişoara ,,[...] în general pe problema ideii pentru care noi am venit aci – identificarea agenţilor provocatori – Anasta-siu n-a adus o asemenea informaţie şi, chiar dacă pe aceea sau altele nu le-am cunoscut, o asemenea informaţie şi un aseme-nea personaj era sigur că trebuia să-l ştiu”353. La rândul său, colonelul Filip Teodorescu, fost locţiitor al şefului Direcţiei contraspionaj D.S.S., declara şi el:,, „Precizez că, pe întreaga perioadă a evenimentelor de la Timişoara, cu toate eforturile depuse, nu am reuşit să obţinem informaţii din care să rezulte că agenţi ai spionajului străin s-ar fi infiltrat în judeţul Timiş, în scop de a destabiliza situaţia"354. „[...] Deci ţin să precizez că, în dimineaţa de 18 decembrie, Macri i-a chemat la el pe

353 Procesul de la Timişoara, vol. I, p.76, apud Gino Rado, Agenţii străini şi revoluţia, în Memorial 1989, Nr. 2 (7) 2010, Timişoara, p.133.354 Ibidem, p. 291.

187

Sima, Radu Tinu, Atudoroaie, subsemnatul si Anastasiu, Caraşcă şi ne-a comunicat ordinul lui Vlad de a contacta re-ţeaua informativă, pentru a stabili cauzele incidentelor produse şi pe iniţiatorii acestora. Fiecare, pe linia noastră de muncă, am trecut la concretizarea acestui ordin. Maiorul Caraşcă, din or dinul expres al lui Macri, a luat legătura cu Tudor Stănică, pentru a fi în măsură să-i investigheze pe cei reţinuţi. Mai menţionez că datele comunicate de noi la Bucureşti menţionau că manifestaţiile au fost şi sunt spontane şi nu se datoresc unei organizări prealabile sau vreunor agenţi străini”355. Locote-nent-colonelul Anastasiu Gabriel, fost locţiitor al şefului Di-recţiei Interne din D.S.S. susţine acelaşi lucru: “[…] Vă decla-ram că singurele informaţii care au putut fi obţinute pe acest profil de muncă şi care au fost prezentate în seara zilei de 18 a fost faptul că nu s-au obţinut date din care să rezulte că cetă-ţeni străini ar fi participat sau, în vreun fel, ar fi fost angrenaţi sau interesaţi să participe sau să acţioneze în scopul destabili-zării situaţiei şi faptul că, datorită celor produse îndeosebi în noaptea de 17, majoritatea... sau studenţii români căminişti au cerut să li se dea voie să plece. Deci din acest punct de vedere, în acest sector de activitate, practic, s-au încheiat posibilităţile de a obţine alte date. De asemenea, că fuseseră semnalaţi, până în ziua respectivă, cetăţeni străini sau elemente de origine ro-mână care să fi pătruns în ţară în mod ilegal şi care să poată deveni suspecte... că ar fi făcut aceasta în scopul întreţinerii, participării în vreun fel la acţiunile care s-au produs aci, la Ti-mişoara356. […] începând de miercuri, s-a văzut clar că nu era vorba de instigare, de elemente din acestea transfuge, fugare, ci că era vorba de nişte activităţi la care au participat oameni ai muncii din obiective economice, din instituţii ale... nişte acţi-uni ale populaţiei, nu era vorba de instigări sau de încercări de destabilizare din partea unor agenţi străini. Sigur, am fost cri ticaţi că n-am putut să obţinem asemenea date, dar n-am avut de unde obţine asemenea date. Practic, cred că nici nu au existat”.357

355 Ibidem, p. 315.356 Ibidem, p. 324.357 Ibidem, p. 365.

188

Afirmaţiile de mai sus sunt completate de situaţiile pri-vind intrările şi ieşirile cetăţenilor străini în şi din România în perioada 1-14 decembrie 1989, realizate de către Direcţia pen-tru Paşapoarte, Evidenţa Străinilor şi Controlul Trecerii Fron-tierei din cadrul Ministerului de Interne al R.S.R.. Aceste date din 1989 au fost comparate cu situaţiile statistice din perioada 01-14 decembrie 1988358.

LunaDecembrie

01-14

Intrări Ieşiri

1988 1989 Diferenţa 1988 1989 Diferenţa

131.176 110.896 -20.280 130.230 110.938 -19.329

Situaţia pe ţară privind intrările şi ieşirile cetăţenilor străini

15 decembrie Intrări Ieşiri

Total Interes de serviciu Tranzit Interes

personal10.896 307 5.887 4.700 9.076

Bulgaria 2.303 22 1.491 790 1.669Iugoslavia 1.528 2 389 1.137 967Ungaria 1.240 120 85 1.035 998U.R.S.S. 3.317 53 2.207 1.057 2.549

19 decembrie Intrări Ieşiri

Total Interes de serviciu Tranzit Interes

personal4.478 252 4.226 - 4.802

Bulgaria 1.017 23 994 - 1.084Iugoslavia 26 3 23 - 11Ungaria 217 141 76 - 422U.R.S.S. 2.522 62 2.460 - 1.988

358 Ibidem, p. 140-141.

189

20 decembrie Intrări Ieşiri

Total Interes de serviciu Tranzit Interes

personal

3.971 282 3.698 - 7.101

Bulgaria 984 31 953 - 983Iugoslavia 40 4 36 - 137Ungaria 204 133 71 - 280

U.R.S.S. 2.091 26 2.065 - 3.978

Se poate concluziona că activitatea şi culegerea de in-formaţii, sprijinul acordat dizidenţei române nu a declanşat şi nici nu a întreţinut Revoluţia Română. Drept dovadă este şi faptul că, din cei aproape o mie de arestaţi la Timişoara înainte de 22 decembrie 1989, nu a existat nici un cetăţean străin. Con-statarea este valabilă pentru toţi cei arestaţi la Bucureşti sau în alte oraşe ale ţării. Este foarte adevărat că Ceauşescu devenise o persoană indezirabilă, nu numai în lumea occidentală, ci chiar şi în lumea comunistă, dar căderea lui s-a datorat în tota-litate poporului român.

190

XI. ANEXE

I. Program de măsuri al Departamentului Securităţii Statului pe anul 1989 emis la data de 17. 01. 1989 (Extras).

În conformitate cu hotărârile Congresului al XII-lea şi Conferinţei Naţionale ale partidului şi pe baza tezelor, ideilor şi orientărilor din magistrala Expunere la şedinţa comună a Plenarei C.C. al P.C.R., a organismelor democratice şi organi-zaţiilor de masă şi obşteşti din 28-30 noiembrie 1988, întregul aparat de Securitate va acţiona cu consecvenţă pentru executa-rea ireproşabilă a ordinelor şi indicaţiilor Comandantului Su-prem al Forţelor Armate, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, în vederea creşterii calităţii şi sporirii eficienţei activităţii de apărare a securității statului, a cuceririlor revoluţionare ale po-porului, a independenţei, integrităţii şi suveranităţii patriei.

Potrivit Directivei Comandantului Suprem, se va îmbu-nătăţi continuu cooperarea cu Miliţia şi celelalte unităţi ale Ministerului de Interne, cu Ministerul Apărării Naţionale, găr-zile patriotice şi celelalte componente ale sistemului naţional de apărare, se va diversifica şi adânci conlucrarea cu organele de procuratură şi justiţie, cu alte organe de stat, cu organismele democraţiei muncitoreşti-revoluţionare şi colectivele de oa-meni ai muncii.

Comandanţii, organele şi organizaţiile de partid vor acorda atenţie prioritară îmbunătăţirii organizării, planificării şi controlului îndeplinirii sarcinilor, asigurând creşterea calită-ţii actului de conducere, sporindu-şi participarea la soluţiona-rea eficientă a problemelor din competenţă şi mobilizând în-tregul efectiv la executarea întocmai a atribuţiilor de serviciu.

Pentru îndeplinirea misiunilor ce le revin în anul 1989, unităţile Departamentului Securităţii Statului vor acţiona prio-ritar pentru realizarea următoarelor obiective şi sarcini: […]

2. Asigurarea securităţii Comandantului Suprem şi exe cutarea ireproşabilă a tuturor misiunilor de importanţă ex-cepţională:

191

1. Unităţile centrale şi teritoriale de Securitate vor pune în centrul preocupărilor cunoaşterea şi stăpânirea situaţiei ope-rative din obiectivele, locurile şi mediile din competenţă, în vederea executării ireproşabile a tuturor misiunilor de securi-tate şi gardă.

Pentru prevenirea oricăror acte ostile, se va exercita un control informativ riguros asupra elementelor suspecte – inclu-siv a celor din străinătate şi a legăturilor lor din ţară – semna-late cu intenţii ori ameninţări cu acţiuni de atentat, instigări la astfel de acte sau alte fapte periculoase. Se vor întreprinde mă suri hotărâte359 de verificare şi clarificare, cu maximă opera-tivi tate, a informaţiilor referitoare la asemenea acțiuni îndreptate împotriva înaltelor personalităţi apărate.

Împreună cu organele de Miliţie, se va urmări permanent depistarea persoanelor care deţin ilegal sau au preocupări de a obţine ori confecţiona armament, muniţie, explozivi, substanțe toxice şi radioactive, precum şi a celor semnalate cu intenţii de a comite acte de atentat, acționându-se prin măsuri ferme de prevenire şi neutralizare.

2. Unităţile care obţin informaţii referitoare la intenţii de comitere a unor fapte periculoase vor lua imediat măsuri de verificare şi prevenire, asigurând concomitent un control rigu-ros asupra suspecţilor, nepermițându-se deplasarea acestora în zonele, locurile sau obiectivele unde se desfăşoară acţiuni de importanţă excepţională.

Datele obţinute privind intenţiile suspecţilor, precum şi măsurile întreprinse vor fi comunicate de urgenţă în scop de valorificare Direcţiei de Securitate şi Gardă şi celorlalte unităţi competente.

3. Direcţia de Securitate şi Gardă, concomitent cu înde-plinirea ireproşabilă a tuturor misiunilor şi sarcinilor specifice, va executa sistematic activităţi de control, sprijin şi îndrumare la Securităţile judeţene şi Securitatea Municipiului Bucureşti şi va realiza o strânsă cooperare cu Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă, cu celelalte unităţi centrale şi Comandamentul Trupelor de Securitate, în vederea asigurării deplinei eficienţe preventive a tuturor dispozitivelor de securitate, gardă şi apă rare.

359 Unele dintre documente sunt scrise cu ortografia uzitată înainte de Revoluţie, altele au fost transcrise de autori cu ortografia nouă. ( N. Red)

192

Împreună cu celelalte unităţi de Securitate competente, va asigura verificarea şi avizarea personalului destinat să înde-plinească sarcini în locurile şi obiectivele folosite de înaltele personalităţi apărate.

4. Direcţia de Securitate şi Gardă, Centrul de Informatică şi Documentare, celelalte unităţi centrale şi teritoriale, inclusiv unităţile speciale, vor verifica şi actualiza permanent datele din evidenţele operative specifice problemei, asigurându-se un flux informaţional corespunzător nevoilor de cunoaştere şi stăpânire a situaţiei operative.

5. În termen de 30 de zile, unităţile de Securitate, potrivit competenţelor, vor analiza şi actualiza sau – după caz – ela bora planurile cadru de măsuri pentru obiectivele şi zonele în care este posibil prezenţa înaltelor personalităţi apărate, asigurându-se pentru toate situaţiile dispozitive sigure, impe netrabile.

Direcţia a V-a va aduce în continuare îmbunătăţirile ne-cesare metodologiei privind organizarea şi executarea activită-ţilor şi misiunilor de securitate şi gardă.

Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente. 1949 – 1989, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 499-500.

* * *

2. 1 decembrie 1989. Fragment din Raportul olograf, semnat şi parafat de generalul colonel Iulian Vlad – şeful D.S.S., adresat preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, privind problemele ce urmau a fi abordate, în cadrul întâl-nirii de la Malta, între Mihail Gorbaciov si George Bush360.

Nr.0075/989 Strict secret(…) NOTĂ:- Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea

dintre Bush si Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socia-

360 Este vorba de întâlnirea dintre cei doi preşedinţi desfăşurată între 2 şi 3 decembrie 1989. Stenograma oficială sovietică a întâlnirii de la Malta nu consemnează, însă, subiectul România, sau că cei doi ar fi tratat România ca un caz special. Pentru mai multe informaţii vezi stenograma în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 3 (41) şi 4 (42)/2012, p. 54-60 şi 5-7.

193

liste care nu au trecut la aplicarea de „reforme reale“, fiind avute în vedere îndeosebi R.P. Chineză, Cuba şi România.

- Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre N.A.T.O. vor continua aplicarea de restricţii în relaţi-ile lor cu România şi va solicita ca şi U.R.S.S. să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţi ţei, gaz metan şi minereu de fier ….

Să trăiţi tovarăşe Preşedinte!General-colonel (ss)-I. Vlad

Cristian Troncotă, Duplicitarii.O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 207-209.

* * *

3. 31 martie 1990. Declaraţia generalului-colonel Iu lian Vlad, retractată în timpul detenţiei, despre instituţia Securităţii statului în ultimii ani ai regimului comunist din România.

Subsemnatul Vlad V. Iulian, fost ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securi-tăţii Statului, privind retrospectiv activitatea din ultimii ani a securităţii şi propria mea muncă, declar următoarele:

În ultimii circa zece ani, pe măsură ce dictatura se ac-centua şi făcea să crească tot mai mult nemulţumirile popula ţiei, unităţile de securitate cunoşteau din ce în ce mai slab situ aţia operativă. Explicaţia de fond a acestui fapt constă în pier derea într-o tot mai mare măsură a sprijinului din partea cetățenilor. […] Oamenii îşi dăduseră seama că Securitatea Statului, împreună cu alte organisme pe care se bazau ori prin care se exercita puterea, era o in stituţie la dispoziţia dictatori lor pentru asigurarea protecţiei lor personale şi întărirea dicta turii.

[…] Stările proaste de lucruri din mai toate domeniile şi nemulţumirile poporului erau sesizate şi cunoscute la mai multe nivele ale ierarhiei de partid şi de stat dar nimeni n-a în treprins niciodată nimic serios pentru schimbarea situaţiei. Dacă n-au avut curajul pentru acţiuni mai hotărâte, majoritatea celor care se aflau în fruntea acestor eşaloane n-au dovedit nici

194

corectitudinea necesară de a înfăţişa realitatea aşa cum era în domeniile de care răspundeau şi a susţine că adevărul era acela. Pentru că ştiau că place şi se practica minciuna, s-au bălăcit tot timpul în minciună, în oportunism şi în servilism.

[…] De ce membrii C.P.Ex., secretarii C.C., conducerea guvernului, care cunoşteau situaţia din economie, starea de lu cruri inadmisibilă în ce priveşte aprovizionarea populaţiei cu alimente şi alte mărfuri de larg consum de primă necesitate, problemele grave devenite cronice cu căldura şi energia elec trică, precum şi stările de nemulţumire de masă din aceste ca uze şi din numeroase altele, n-au manifestat nici cea mai mică împotrivire?

Poate că unii dintre aceşti foşti demnitari de partid şi de stat nutreau şi ei speranţa că Ceauşescu va pleca de bună voie de la putere sau va fi răsturnat. Numai că lucrul acesta trebuia să-l determine sau să-1 înfăptuiască alţii, pentru că şi atunci când au avut o asemenea ocazie, aşa cum a fost cea din şedinţa C.P. Ex. din 17 decembrie 1989, n-au făcut-o, ci dimpotrivă.

[…] Declar şi subliniez că în anii din urmă şi mai ales în perioada care a precedat revoluţia, Securitatea n-a mai fost in stituţia care se cerea să fie.

I.V. Vlad

„Evenimentul zilei”, nr. 72-76, 14-18 septembrie 1992. Apud Cristian Troncotă, Duplicitarii, O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti, 200, p. 217-230.

* * *

4. Ordinul telefonic al ministrului Apărării Naţio-nale, general Vasile Milea

17 decembrie 1989361. „- Muniţia se ţine pe companii centralizat, nu pe soldaţi.

361 Ordinul a fost dat la ora 23.10. Acest ordin, a fost transmis de general locotenent Nicolae Eftimescu, prim-locţiitor al şefului Marelui Stat Major şi şef al Direcţiei Operaţii din M.St.M., retransmis de lt. col. Ilie Marin la 17 decembrie 1989 (ora 13.00, repetat la 1.700). Este unicul ordin în baza căruia Armata a deschis focul asupra demonstranţilor antiregim în decembrie 1989. În stânga documentului, în partea de sus, există următoarea notă: ,,18 decembrie 1989. Şef stat major. În copie la toate unităţile. În atenţie pentru executare (aplicare) întocmai ss. Lt. col. Ctin. Zeca.

195

- Ofiţerii poartă pistoalele cu unitatea de foc.- Când sunt chemaţi de eşaloanele superioare sau

orga nele de partid şi de stat se deplasează înarmate.- Se cheamă cadrele din concedii.- Funcţiile unicat se cheamă în cazarmă chiar dacă

sunt în economia naţională.- La compania cu 3 plutoane să se asigure 4 ofiţeri.- Comandantul de unitate se cheamă la unitate chiar

dacă este în economie.- Pe fiecare tanc să fie asiguraţi 3 - 4 pistolari ca desant

pe tanc - înarmaţi - în măsură să răspundă la provocări.- Mecanicii conductori să fie mai activi.- T.A.B.-ul să aibă strictul necesar pentru a fi mai

mobil.- Militarii care sunt numiţi în acţiuni să aibă hrană

pentru 1 - 2 zile.- Demonstranţii să fie serios avertizaţi şi apoi să se

tragă la picioare. - Sunt unii dintre demonstranţi care împing bătrâni şi

copii[i] în faţă, mijloacele noastre să-i ferească pe aceştia.- Subunitățile de armă să fie pregătite ca infanterişti.- Patrulele în oraş să fie formate dintr-un cadru + 4

mi litari în termen înarmaţi. Ion Calafeteanu, (coordonator), Revoluţia Română din

Decembrie 1989. Documente, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 153-154.

* * *

5. Decretul instituirii stării de necesitate în judeţul Timiş.

,,Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice în judeţul Timiş, prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti, în temeiul art. 75 pct. 14 din Constituţia R.S.R.,

Preşedintele Republicii Socialiste România decretează:Art. 1 - Se instituie starea de necesitate pe întreg terito-

riul judeţului Timiş.Toate unităţile armatei, Ministerul de Interne şi formaţi-

unile gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă.

196

Art. 2 - Pe timpul stării de necesitate se interzic orice în truniri publice, precum şi circulaţia de grupuri mai mari de cinci persoane.

Se interzice circulaţia pe timpul nopţii începând cu ora 23 00, cu excepţia persoanelor care lucrează în schimbul de noapte.

Art. 3 - Toate unităţile socialiste din judeţul Timiş sunt obligate să ia măsuri imediate pentru desfăşurarea normală a proceselor de producţie, pentru paza bunurilor obşteşti, pentru respectarea strictă o ordinii, disciplinei şi programului de lu cru.

Art. 4 - Consiliile populare municipale, orăşeneşti şi co-munale din judeţul Timiş sunt obligate să asigure respectarea strictă a ordinii publice, paza bunurilor proprietate socialistă, de stat şi cooperatistă, aprovizionarea în bune condiţii a popu laţiei, desfăşurarea normală a transporturilor, organizarea şi desfă-şurarea în bune condiţii a întregii activităţi economice şi sociale.

Art. 5 - Întreaga populaţie a judeţului Timiş este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale.

Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii Socialiste România.

,,Scînteia”, anul LIX, 21 decembrie 1989, p. 1. Notă: Nu s-a

publicat în Buletinul Oficial.

* * *

6. Decret prezidenţial privind instituirea stării de ne cesitate pe întreg teritoriul ţării.

Art. 1 - Se instituie starea de necesitate pe întreg terito-riul ţării. Toate unităţile armatei, ministerului de interne şi formaţiunilor gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă.

Art. 2 - Pe timpul stării de necesitate se interzic orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane. Se interzice circulaţia pe timpul nopţii, înce-pând cu ora 23.00, cu excepţia persoanelor care lucrează în schimbul de noapte.

Art. 3 - Toate unităţile socialiste sunt obligate să ia mă suri imediate pentru desfăşurarea normală a proceselor de

197

pro ducţie, pentru paza bunurilor obşteşti, pentru respectarea strictă a ordinii, disciplinei şi programului de lucru.

Art. 4. - Consiliile populare municipale, orăşeneşti şi comunale sunt obligate să asigure respectarea strictă a ordinii publice, paza bunurilor şi proprietatea socialistă de stat şi coo-peratistă, aprovizionarea în condiţii bune a populaţiei, desfăşu-rarea în bune condiţii a întregii activităţi economice şi sociale. Decretul este semnat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Notă: Nu s-a publicat în Buletinul Oficial. A fost citit pe postul naţional al TVR 1 în ziua de 22 decembrie 1989 ora 10.00. Vezi conţinutul în Ion Calafeteanu (coordonator), Re voluţia Română din Decembrie 1989. Documente. Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 250-251)

* * *

7. Ordinele lui Nicolae Ceauşescu 16 – 22 decembrie 1989

Din Stenograma şedinţei C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. din ziua de 17 decembrie 1989

• Unităţile... trebuia să se afle în centru. Asta înseamnă ce am ordonat... Am menţionat bine aseară ce trebuie să faceţi: demonstraţia unităților de bază, a tanchetelor, unităţile motori-zate, toate trebuiau să fie în centrul oraşului... Adevărat că n-am dat toate detaliile, dar când spui să fie demonstraţie, trebuie să fie demonstraţie, nu plimbare...

• Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme... Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă, nu să se lase să intre în Comitetul judeţean... N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant su prem, ordin care este obligatoriu pentru toate unitățile, atât ale Ministerului Apărării, cât şi ale Ministerului de Interne...

• De ce nu au fost scoase gărzile patriotice cu armament, că au armament?! ... Duşmanul nu cu predici îl potoleşti, ci trebuie să-1 arzi. Socialismul nu se construieşte cu închină-ciune, ci cu luptă. Cu luptă trebuie să-1 construim...

• Trebuia sa-i omoare pe huligani... Cine v-a dat dreptul să nu luaţi măsurile care se impun, pentru ca eu am discutat cu voi şi v-am dat ordin !

198

• Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, arma-ment, toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul. Cand am dat ordin să se aplice starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta?

• Am spus să trageţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare.(intervine Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus așa? Unul să nu iasă). Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă, atât unităţile mi-nisterului de interne cât şi cele ale apărării naţionale şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici un fel de discuţie.

• Trebuie luate măsuri radicale, pentru că aici nu se poate merge cu îngăduinţă, pentru că asta ar însemna să capi tulăm ...

• Vom lupta până la ultimul... pentru că independenţa şi suveranitatea se cucereşte şi se apără cu lupta... Totul să se apere cu arma în mână.

• Am spus să trageţi de avertisment, dacă nu se retrag, trageţi în picioare... Cei care au intrat în sediul comitetului ju-deţean de partid nu trebuiau să mai iasă de acolo, trebuiau să fie jos, la pământ. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de răz boi!

Din Stenograma teleconferinţei din ziua de 17 decem­brie 1989

• Toate trupele primesc imediat muniţie de război, de front şi somează pe oricine nu se supune...

• Începând de astăzi, toate unităţile Ministerului de In-terne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăni-ceri vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe... De ase-menea, toate unităţile militare sunt în stare de alarmă şi au... armament de luptă, inclusiv muniţie.

• Oricine intră într-un consiliu popular, sediu de partid, sparge geamurile la magazine, trebuie să primească riposta imediat. Nici un fel de justificare!

• Se interzice orice acţiune. Oricine încearcă vreo mani festare, imediat somat, arestat şi pe urmă stăm de vorbă să cla rificăm...

• Într-o oră trebuie restabilită complet ordinea la Timi-şoara!

• (Adresându-i-se lui Ion Coman aflat la Timişoara): Acţionează în numele meu şi preiei comanda şi îmi raportezi

199

din 15 în 15 minute cum se soluţionează problemele! Pe toţi îi chemi şi le dai ordin să execute. Toate unităţile să fie în centru şi să pună ordine. Nu aşteptaţi de la Bucureşti alte dispoziţii...

• Imediat să fie destituit cine nu acţionează în mod co-respunzător.

• Gărzile muncitoreşti să fie bine pregătite... cu arma-ment de luptă!

• ...Oricine, şi străinii, dar şi în ţară, care sunt prinşi că desfăşoară activitate antisocialistă trebuie loviţi fără cruţare, fără nici un fel de justificare.

• Să organizaţi grupe de patrulare comune, formate din unităţi de miliţie, de securitate şi armată, cu organizaţii de par-tid şi de U.T.C., cu grupele de gărzi patriotice, cu activişti de par tid, bine verificaţi, cu poziţie fermă, activă, instruiţi bine. Şi acestea nu pentru o zi! Acestea pentru perioada până când se va revoca acest ordin!

La fel în întreprinderi, în comune, peste tot... Daţi o ri postă fermă tuturor acţiunilor provocatoare din partea oricui ar fi acesta!

Din Stenograma teleconferinţei din ziua de 20 decem­brie 1989, ora 18.00

• În toate unităţile să se organizeze, din rândul oamenilor muncii, grupe speciale de apărare a ordinii, a întreprinderilor, a instituţiilor, pentru a nu fi necesar să se apeleze la unităţile militare decât în condiţiuni deosebite şi numai cu aprobarea corespunzătoare.

Din Cuvântarea din seara zilei de 20 decembrie 1989, la posturile de radio şi televiziune

• Să acţionăm în aşa fel pentru a nu fi necesară interven-ţia armatei. Dar, în acelaşi timp, să nu se admită, în nici o îm-prejurare, ca ea să fie oprită să acţioneze împotriva celor care creează dezordine, a celor ce împiedică activitatea şi munca paşnică a poporului.

Din Stenograma teleconferinţei din ziua de 21 decem­brie 1989, ora 18.00

• Decretăm o mobilizare generală a întregului activ de partid şi de stat şi a tuturor forţelor noastre de interne – miliţie,

200

securitate – inclusiv a unităţilor armatei... Nu se poate pune decât problema lichidării, în cel mai scurt timp, a acestor acţi-uni conjugate împotriva integrităţii, independenţei, a construc-ţiei socialiste.

• Să se constituie grupe de apărare a bunurilor întregului popor, a oraşelor, a socialismului,.., bazate pe grupele patrio-tice, dar cuprinzând pe cei mai buni activişti de partid, pe cei mai buni oameni ai muncii din toate domeniile. Nu trebuie să existe secţie sau întreprindere în care să nu se fi constituit aceste grupe.

• Orice încercare de a organiza acţiuni împotriva intere-selor poporului trebuie lichidată în întreprindere... Nimeni nu trebuie să mai iasă din întreprindere în scopul activităţilor duşmănoase, antisocialiste, în slujba cercurilor reacţionare de orice fel! Aceasta este problema numărul 1.

• Nu există decât o singură cale – lupta! Imediat trebuie mers în întreprinderi şi discutat acolo, chiar şi în întreprinde-rile unde sunt probleme... Acţionaţi deci în comun. Baza tre-buie să fie grupele sau detaşamentele de apărare a proprietăţii şi avuţiei naţionale, a socialismului. Aceste măsuri trebuie să se îndeplinească începând din această seară, când trebuie să fie create toate aceste grupe.

• Conlucraţi strâns cu organele Ministerului de Interne, cu unităţile militare, – acolo unde există acestea – dar, repet, trebuie să punem accentul ferm şi hotărât pe organizarea gru-pelor sau detaşamentelor de apărare sau, mai precis, a detaşa-mentelor de luptă şi de apărare a ordinii şi liniştii în oraşe, a independenţei şi suveranităţii ţării.

... Detaşamentele de luptă şi acţiune..., cu forţe proprii, trebuie să asigure ordinea în între prinderi şi în oraşe şi să fie doar sprijinite, acolo unde este necesar, de unităţile Ministe-rului de Interne şi de unităţile militare.

• Să se folosească toate mijloacele şi, dacă cineva este lovit, trebuie să răspundă cu două lovituri. Cine îndrăznește să lovească, trebuie să fie lovit şi trântit la pământ; inclusiv în în tre prindere trebuie să se facă acest lucru. Nu trebuie să se ajungă la folosirea armelor, dar trebuie folosite toate mijloa-cele. Detaşamentele de luptă trebuie să fie detaşamente dotate cu tot ce este necesar pentru a impune ordinea şi disciplina.

201

• Se instituie comanda unică asupra întregii activităţi. Armata, trupele de securitate, toate celelalte unităţi subordo-nate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de ministrul apărării, ministrul de interne, ministrul secretar de stat la interne şi şeful Gărzilor patri otice – desigur sub condu-cerea comandantului suprem. Cu orice problemă vă adresaţi comandantului suprem.

Secretariatul de coordonare, deci cel care urmăreşte în treaga activitate este Silviu Curticeanu, ca secretar al coman-damentului unic. El va urmări întreaga activitate şi-mi va ra-porta.

• Trebuie să acţionaţi pentru a lichida rapid situaţia de aici (n. n. din Bucureşti).

Din Stenograma ședinței C.P. Ex. al C.C. al P.C.R. din ziua de 22 decembrie 1989

• Nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi li-chele...

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (4) 2006, I.R.R.D., Bucu reşti, p.

58-60; Vezi conţinutul stenogramelor în Arhivele Na ţionale Istorice Centrale, Fond C.C. al P.C.R., Ds. 338/1989, f. 9-35).

* * *

8. Prevederi constituţionale despre legalitatea acţiu-nilor Armatei în situaţii de criză internă.

TITLUL VI, Dispoziţiuni generale, Art. 128. ,,În caz de pericol de Stat se poate prin lege

in stitui starea de asediu generală sau parţială” . Constituţia din 1923 în ,,Monitorul Oficial” Nr. 282

din 29 martie 1923 apud Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române – Texte. Note. Prezentare Comparativă, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 89.

202

TITLUL VI, Dispoziţiuni generale, Art. 96. ,,În caz de pericol de Stat se poate institui

starea de asediu generală sau parţială.” Constituţia din 1938 în M.O., partea I, nr 48 din 27

fe bruarie 1938, apud, Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române – Texte. Note. Prezentare Comparativă, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 113.

TITLUL V, Organele administraţiei de Stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele,

Art. 72. Guvernul are în sarcina sa conducerea adminis-trativă a Statului. El … asigură ordinea publică şi securitatea Statului.

Constituţia din 1948 în M.O. partea a I-a Nr. 87 bis din 13 aprilie 1948, apud, Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române – Texte. Note. Prezeantare Comparativă, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 132.

CAPITOLUL III, Organul suprem al puterii de stat al Re publicii Populare Române

Art. 40. În caz de război sau altor împrejurări excepţio-nale, Marea Adunare Naţională poate să-şi prelungească mandatul pentru timpul cât va dura starea excepţională.

CAPITOLUL IV, Organele administraţiei de stat ale Re publicii Populare Române

Art. 47. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Ro mâne are următoarele atribuţii:

c) ia măsuri în vederea asigurării ordinei publice, apă-rării intereselor statului şi ocrotirii drepturilor cetăţenilor.

CAPITOLUL V, Organele locale ale puterii de statArt. 53. Sfaturile Populare îndrumă munca organelor

ad ministrative subordonate lor, … asigură menţinerea ordinei publice,….

Constituţia din 1952 în ,,Buletinul Oficial” al Marii Adu nări Naţionale a Republicii Populare Române Nr. 1 din 27 septembrie 1952, apud Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-

203

Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române – Texte. Note. Prezentare Comparativă, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 141-161.

TITLUL III, Organele supreme ale puterii de statMarea Adunare NaţionalăArt. 43. Marea Adunare Naţională are următoarele

atribuţii principale:Pct.22. Proclamă, în interesul apărării ţării, a ordinii

publice sau securităţii statului, starea de necesitate, în unele localităţi sau pe întregul cuprins al ţării.

Art. 57. După adoptarea lor de către Marea Adunarea Naţională, legile se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, în termen de cel mult 10 zile sub semnă-tura Preşedintelui Republicii Socialiste România

Art. 75. Președintele Republicii Socialiste România înde plineşte, în conformitate cu Constituţia şi cu legile, următoa rele atribuţii principale:

Pct.14. ,,În interesul apărării Republicii Socialiste Româ nia, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului, pro clamă, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg te ritoriul ţării starea de necesitate.”

Constituţia din 1965 în „B.O.” Nr. 65 din 29 octom-brie 1986 apud Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române – Texte. Note. Prezentare Comparativă, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 165-189.

* * *

9. Decretul Nr. 367/1971 Privind regimul armelor, muniţiilor şi materialelor explozive (extras)

Uzul de armăArt. 36. Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot

face uz de armă pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau a misiunilor militare, numai dacă este absolut necesar şi dacă folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu este posibilă, în următoarele situaţii:

204

a) împotriva acelora care atacă prin surprindere pe cei aflaţi în serviciul de gardă, escortă, pază sau securitate, pre cum şi împotriva acelora care, prin actul săvârşit prin sur-prindere, pun în pericol grav obiectivul păzit;

b) împotriva persoanelor care pătrund sau ies, în mod ilegal, în sau din perimetrele ori zonele păzite, stabilite în consemn;

c) pentru imobilizarea sau reţinerea infractorilor care ripostează sau încearcă să riposteze cu arma sau cu orice alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corpo rală;

d) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de reţinere sau de detenţie;

e) pentru imobilizarea infractorilor care, după comite-rea unor infracţiuni grave, încearcă să fugă, iar rămâ nerea lor în stare de libertate ar crea un pericol deosebit de grav.

Art. 37. În cazurile prevăzute la art. 36 lit b, d şi e, se va face uz de armă numai după ce s-a făcut somaţia legală.

Somaţia se face prin cuvântul „Stai!”. În caz de nesupu-nere, se somează din nou prin cuvintele „Stai, că trag!”, Dacă cel în cauză nu se supune nici de această dată, se somează prin tragerea focului de armă în sus, în plan vertical.

In cazul în care, după executarea somaţiei legale, potri vit prevederilor din prezentul articol, persoana în cauză nu se supune, se poate face uz de armă împotriva acesteia.

În situaţiile prevăzute la art. 36 lit. A şi c, uzul de armă se poate face fără somaţie, numai dacă lipseşte timpul necesar pentru aceasta.

Art. 38. Comandanţii (şefii) militari pot face uz de armă împotriva subordonaţilor, pentru a restabili ordinea, dacă alte măsuri de împiedicare, sau constrângere nu sunt posibile, atunci când acţiunile acestora sunt îndreptate în mod evident spre trădarea patriei sau zădărnicirea îndeplinirii unei misiuni de luptă ori periclitează în mod grav capacitatea de luptă a unităţii. În aceste cazuri se va face uz de armă respectându-se prevederile referitoare la somaţia legală.

Art. 39. Uzul de armă, în condiţiile şi somaţiile prevă-zute în prezentul capitol, se va face în aşa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a se evita cauza-rea morţii acestora.

205

Art. 40. Se va evita pe cât posibil, uzul de armă împo-triva minorilor, femeilor şi bătrânilor.

Se interzice uzul de armă împotriva copiilor, femeilor gravide, precum şi în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau apele naţionale ale statului vecin.

Remus Macovei, Legalitatea acţiunilor armatei în situ aţii de criză internă, culegere selectivă de documente, Editura Muntenia & Leda, Constanţa, 2002, p.163-165.

* * *

10. Legea No. 14 privind organizarea apărării naţio-nale a Republicii Socialiste România din 29 Decembrie 1972 (extrase).

TITLUL II- Atribuţiunile Organelor de Stat care răs-pund de organizarea apărării naţionale a R.S.R.;

CAPITOLUL I, Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat;

Art. 6. ,,În conformitate cu prevederile constituționale, Marea Adunare Naţională, iar în intervalul dintre sesiunile acesteia, în caz de urgenţă, Consiliul de Stat, proclamă în in-teresul apărării ţării, a ordinii publice sau a securităţii statu lui, starea de necesitate în unele localităţi sau pe întregul te ritoriu al ţării, declară mobilizare generală ori stare de răz boi.

CAPITOLUL II, Consiliul Apărării: Art. 8. Consiliul Apărării Republicii Socialiste România

are sarcina de a examina, coordona şi soluţiona principalele probleme în domeniul apărării ţării şi a securităţii statului,atât în timp de pace, cât şi în timp de război.

În acest scop:i) examinează şi propune Marii Adunări Naţionale res-

pectiv, Consiliului de Stat, proclamarea stării de necesitate, mobilizarea parţială sau generală, precum declararea stării de război.

CAPITOLUL IV, Ministerele, celelalte organe centrale ale administraţiei de stat şi organizaţiile centrale cooperatiste:

206

Art. 10. Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne înfăptuiesc, potrivit legii, politica partidului şi statului în domeniul apărării ţării, a ordinii publice şi a securităţii statului, fiecare în domeniul său de activitate: participă împre-ună cu celelalte ministere şi organe centrale, ale administra-ţiei de stat, cu comitetele executive ale consiliilor populare şi cu orice alte organizaţii socialiste, la pregătirea populaţiei, pentru apărare.

În acest scop, Ministerul Apărării Naţionale: a) analizează nevoile de apărare a ţării şi propune Con-

siliului Apărării măsurile privind ridicarea continuă a capa-cităţii ei de apărare, îmbunătăţirea organizării, înzestrării şi pregătirii armatei, dislocarea şi redislocarea trupelor, pregă-tirea operativă a teritoriului, precum şi proiectul planului de întrebuinţare a armatei în caz de război;

CAPITOLUL V, Organele locale ale puterii şi adminis-traţiei de stat:

Art.16. Consiliile judeţene de apărare şi cel al munici-pi ului Bucureşti sunt subordonate şi răspund pentru întreaga lor activitate faţă de comandantul suprem al forţelor armate, Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, iar pe plan local, faţă de comitetul judeţean de partid, consiliul po-pular judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti.

(...) Consiliul judeţean de apărare şi cel al municipi ului Bucureşti este format din:

Preşedinte: - primul secretar al comitetului județean de partid şi preşedinte al comitetului executiv al consiliului po-pular județean, respectiv al municipiului București.

Membri: - primul vicepreşedinte al comitetului executiv al consiliului popular;

- secretarul comitetului executiv al consiliului popular; - primul secretar al comitetului judeţean, respectiv al

municipiului Bucureşti, al Uniunii Tineretului Comunist; - comandantul militar al garnizoanei sau al unei

unităţi militare, desemnat de Ministerul Apărării Naţionale; - comandantul centrului militar, care este şi secretarul

consiliului local de apărare; - şeful inspectoratului judeţean, respectiv al municipiului

Bucureşti, al Ministerului de Interne; - şeful de stat major al gărzilor patriotice;

207

- şeful de stat major al apărării locale antiaeriene; - comandantul grupului de pompieri; - şefii direcţiilor judeţene, respectiv ale municipiului

Bu cureşti, sanitare, P.T.T.R. şi directorii sau împuterniciţii regi onalelor de cale ferată, ai întreprinderilor de transporturi auto şi, după caz, ai celor aeriene si navale;

- şeful serviciului I al consiliului popular judeţean, res-pectiv al municipiului Bucureşti. Consiliile judeţene de apă-rare şi cel al municipiului Bucureşti sunt subordonate şi răs-pund pentru întreaga lor activitate faţă de comandantul su prem al forţelor armate, Consiliului Apărării Republicii Soci aliste România, iar pe plan local, faţă de comitetul judeţean de partid, consiliul popular judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti.

Art. 17. Consiliul municipal, de sector al municipiului Bucureşti, orăşenesc şi comunal de apărare este format din:

Preşedinte: - primul secretar sau, acolo unde nu există această funcţie, secretarul comitetului municipal, de sector al municipiului Bucureşti, orăşenesc sau comunal de partid.

Membri: - primarul sau, atunci când acesta este şi secretar al

comitetului de partid, primul vicepreşedinte ori unul dintre vicepreşedinţii comitetului executiv al consiliului popular, acolo unde nu există funcţie de prim-vicepreşedinte;

- secretarul comitetului executiv al consiliului popular, care este şi secretarul consiliului local de apărare;

- primul secretar sau, acolo unde nu există această func ţie, secretarul Uniunii Tineretului Comunist, municipal, de sector al municipiului Bucureşti, orăşenesc sau local;

- comandantul militar al garnizoanei sau al unei uni-tăţi militare, acolo unde există astfel de unităţi, desemnat de Ministerul Apărării Naţionale;

- şeful organului local al Ministerului de Interne;- şeful de stat major al gărzilor patriotice;- şeful de stat major al apărării locale antiaeriene,

acolo unde există.La sectoarele municipiului Bucureşti şi la municipiile

în care funcţionează centrele militare, din consiliul local de apă rare face parte şi comandantul centrului militar, care este şi secretar al consiliului de apărare.

208

Consiliile locale de apărare prevăzute la acest articol se subordonează consiliului judeţean de apărare, respectiv al municipiului Bucureşti, şi răspund pentru întreaga lor activi-tate în faţa comitetului municipal de sector al municipiului Bucureşti, orăşenesc sau comunal de partid, precum şi în faţa consiliilor populare corespunzătoare.

Art. 18. Consiliile locale de apărare care funcţionează la judeţe, municipii, sectoare ale municipiului Bucureşti, oraşe sau comune, pe timp de pace sau război, au următoarele atri-buţii principale:

a) asigură îndeplinirea hotărârilor Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ale Marii Adunări Naţionale şi ale Consiliului Apărării, a ordinelor şi dispoziţiilor coman-dantului suprem; de asemenea, asigură îndeplinirea hotă-rârilor comitetelor de partid şi consiliilor populare cărora le sunt subordonate; (…)

e) organizează şi conduc în mod unitar acţiunile pentru prevenirea şi lichidarea efectelor calamităţilor naturale, a in-cendiilor, pentru apărarea sănătăţii populaţiei, a avutului ob-ştesc, respectarea liniştii şi ordinii publice; (…)

g) pe timpul ducerii acţiunilor de luptă pe teritoriul aflat în raza lor de activitate subordonează marilor unităţi militare gărzile patriotice şi celelalte formaţii de apărare, asigurând participarea forţelor umane şi resurselor materiale necesare, iar în cazul când pe teritoriul respectiv nu acţionează mari unităţi militare, organizează şi conduc nemijlocit acţiunile de luptă ale tuturor formaţiunilor de apărare.

„B.O.” al R.S.R., partea 1-a No. 160 din 29 decembrie 1972 apud Remus Macovei, Legalitatea acţiunilor armatei în situa ţii de criză internă, culegere selectivă de documente, Editura Muntenia & Leda, Constanţa, 2002, p. 141- 147.

* * *

11. Regulamentul serviciului de gardă şi în garnizoană, 1987 (extras).

Art. 47. Pe timpul serviciului personalul gărzii dotat cu arme de foc poate face uz de armă potrivit legii numai în situ-aţiile prevăzute în Decretul Nr. 367/1971.

209

Art. 124. Serviciul în garnizoană însumează totalitatea activităţilor pe care le desfăşoară comenduirea garnizoanei, unităţile şi militarii în afara cazărmilor pentru: pregătire şi des-făşurarea mobilizării, potrivit dispoziţiilor date de M.St.M.; aplicarea măsurilor specifice stării de necesitate şi stării de război conform actelor normative în vigoare; menţinerea or-dinii militare în garnizoană în afara cazărmilor şi respectarea regulilor de circulaţie de către personalul militar şi personalul muncitor civil participant la traficul rutier; participarea unită-ţilor militare împreună cu subunităţi de gărzi patriotice, for-maţiuni de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei şi alte formaţiuni de apărare la diferite activităţi, precum şi regle-mentarea folosirii de către acestea a clădirilor, instalaţiilor, te-renurilor de instrucţie, poligoanelor şi altor bunuri de interes comun din garnizoană; asigurarea relaţiilor de serviciu între unităţile militare din garnizoană, între acestea şi consiliile lo-cale de apărare, organele locale (organizaţiile şi instituţiile ci-vile), precum şi între militarii din garnizoană şi populaţia ci-vilă; anunţarea transporturilor sosite pe adresa unităţilor mili-tare din garnizoană; asigurarea cazării şi aprovizionării unită-ţilor în trecere prin garnizoană, precum şi a militarilor sosiţi în interes de serviciu în garnizoană.(…)

Art. 212. Când organele locale sau organizaţiile ob şteşti au nevoie de concursul unităţilor militare acestea se adresează comandantului garnizoanei, direct sau prin comen duirea garnizoanei. Comandantul garnizoanei, cu aprobarea eşalonului superior, destină trupe şi mijloace pentru rezolvarea cererilor, în limitele competenţelor, potrivit reglementărilor în vigoare.

În cazuri deosebite, când organele locale (organizaţiile obşteşti) au cerut sprijin direct unei unităţi militare, coman-dantul acesteia cere aprobarea comandantului garnizoanei şi acţionează potrivit ordinelor primite, raportând despre aceasta eşalonului superior. Unitatea militară care dă concursul orga-nelor locale sau organizaţiilor obşteşti se va limita la misiunile ce i-au fost ordonate.

(Remus Macovei, Legalitatea acţiunilor armatei în situ aţii de criză internă, culegere selectivă de documente, Editura Muntenia & Leda, Constanţa, 2002, p. 162-163.)

* * *

210

12. Codul Penal al Republicii Socialiste România (ex tras)TITLUL X. Infracţiuni contra capacităţii de apărare a

Republicii Socialiste România CAPITOLUL I. Infracţiuni săvârşite de militari SECŢIUNEA I. Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei

militare Art. 334. Insubordonarea.Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle

de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.Dacă fapta este săvârşită de un ofiţer, de un maistru

mi litar sau subofiţer, de doi sau mai mulţi militari împreună, ori în faţa trupei adunate, sau dacă fapta are urmări grave, pe deapsa este închisoare de la 1 la 5 ani. In timp de război, pe-deapsa pentru fapta prevăzută la aliniatul unu, este închisoare de la 2 la 7 ani, iar pentru fapta prevăzută la aliniatul doi de la 3 la 12 ani.

CAPITOLUL II. Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili.

Art. 349. Defetismul.Răspândirea sau publicarea în timp de război de zvonuri

sau informaţii false, exagerate sau tendenţioase, relative la situaţia economică şi politică a ţării, la starea morală a po-pulaţiei în legătură cu declararea şi mersul războiului, pre cum şi săvârşirea a altor asemenea fapte de natură să slă bească rezistenţa morală a populaţiei, se pedepsesc cu închi soare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

TITLUL XI. Infracţiuni contra păcii şi omenirii:Art. 357. Genocidul. Săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în

parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau reli-gios, a vreuneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului;b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a

membrilor colectivităţii sau grupului;c) supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de

existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică;d) luarea de măsuri tinzând la implicarea naşterilor în

sânul colectivităţii sau grupului;

211

e) transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colecti vităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau alt grup, se pedep seşte cu moartea şi confiscarea totală a averii, sau cu închi soare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confis carea parţială a averii.

Dacă fapta este săvârşită în timp de război, pedeapsa este moartea şi confiscarea totală a averii.

Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.

Codul Penal al Republicii Socialiste România, Consi liul de Stat, Secţia Redacţională a „Buletinului Oficial” şi a altor Publicaţii Legislative, 1973, p.109-116.

* * *

212

MĂRTURII ŞI RESTITUIRI

IAŞI – Precursorii

Apelul manifest intitulat CHEMARE CĂTRE TOŢI ROMÂNII DE BUNĂ CREDINŢĂ*, adresat locui-torilor oraşului Iaşi de către Frontul Popular Român, pen-tru a participa în ziua de 14 decembrie 1989 la o demon-straţie antiregim în Piaţa Unirii

A sosit ceasul descătuşării noastre. Să punem capăt foamei, frigului, fricii şi întunericului

care ne stăpânește de 25 de ani. Să punem capăt terorii dezlănţuite de dictatura

ceauşistă care a adus poporul întreg în pragul deznădejdii. Am rămas ultima ţară din Europa în care mai persistă

coşmarul stalinist amplificat de către o conducere incompe-tentă şi răuvoitoare.

Să arătăm că noi, cei din urmă, vom fi cei dintâi. Stă în puterea noastră şi numai a noastră să ne eliberăm

de cel mai odios jug pe care l-a avut vreodată ţara noastră. Pentru aceasta chemăm toţi cetăţenii de bună credinţă

sâmbătă 16 decembrie ora 18 la demonstraţia de protest care va avea loc în Piaţa Unirii **).

Dorim ca demonstraţia să se desfăşoare într-o tăcere deplină, iar la ora 19 să pornim cu toţii către Piaţa Palatului Culturii, unde va avea loc sfârșitul demonstraţiei, urmând să ne întâlnim sâmbătă, 23 decembrie, la aceeaşi oră, în acelaşi loc.

Ultima demonstraţie va avea loc la 30 decembrie ora 18, când vom cere înlăturarea de la conducerea statului a lui Ceau şescu şi a familiei sale.

Facem apel la armată, miliţie şi securitate, să dea do-vadă de curaj, patriotism şi clarviziune politică şi să sprijine acţiunea noastră de salvare a acestui neam, care este al nos-tru, al tuturor.

*) A fost şi o variantă cu cetăţenii în loc de românii

213

**) În primele 50 de manifeste, cu aproximaţie, data demonstraţiei era fixată pentru 16 decembrie, la ora 18.00, restul vor fi cu 14 decembrie, ora 16.00.

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (14) 2012, p.8.

Laurenţiu Constantin 22 ani, student Pe 14 decembrie, împotriva obiceiului, au fost

organizate şedinţe de partid. În cămine, miliţia ne-a oferit filme video. La 15.30 am plecat totuşi spre piaţă. Pretext: ne oprim la ,,Iaşul” şi bem o bere. Am băut-o repede, la 16.00 fix am intrat în pi aţă. Erau şase maşini cu pompieri speriaţi. O bătrână i-a între bat: ,,ce faceţi aici?”, iar pompierii au răspuns: ,,exerciţii, măi cuţă”. Am văzut sportivi prin ferestrele hotelului ,,Traian”. Perdelele erau date la o parte, iar înăuntru am zărit multe tre ninguri. Mi-am adus aminte că prin oraş se vorbea de o ,,Dinamoviadă” de judo. Mai eram cu un coleg care se uita şi el. Din spate am auzit vocea unei patrule de miliţieni: ,,Mişcă! Mişcă!”. Am plecat. Nu se permitea să stai pe loc. Mi-am vi-zitat toţi prietenii care locuiau în centru. Oamenii m-au îndu-rat, că ştiau despre ce era vorba. Maşinile pompierilor le-am văzut acolo şi a doua zi, la prânz. Comitetul Judeţean P.C.R. era apărat de parcă urma să fie atacat de cineva. În noaptea de 15 decembrie, în corpul ,,D” de la Universitate au fost descăr-cate nişte lăzi lunguieţe din 2 camioane militare. A doua zi am vorbit cu tatăl meu, care-i lt.col. în M.Ap.N. Convorbirea a fost scurtă, pentru că s-a întrerupt: ,,- Eşti sănătos? - Da. Cum e la Iaşi? - Cald. - Şi e aglomerat? - Foarte aglomerat!”. În zilele următoare n-a mai funcţionat niciun telefon interurban...

,,Caietele Revoluţiei” Nr. 2(40) 2012, 11, apud ,,ADEVĂRUL”, Anul I – nr. 51, vineri, 23 februarie 1990.

Roman Marin, Căpitan Compania I de pompieri Iaşi Ştiţi ce? Să fii în oraş, pe 14 decembrie, şi să nu observi

ce se întâmplă înseamnă una din două: ori eşti prea fraier, ori... O vreţi p-aia dreaptă? Pe 7-8 sau 9 decembrie a venit de la Bu cureşti generalul Olteanu cu o garnitură de tren plină cu trupă. I-au cazat la hotelurile ,,Traian” şi ,,Moldova”. A avut

214

loc o şedinţă cu Ghiţulică, primul secretar. Au participat acolo şi comandantul nostru, şi fostul inspector şef al Inspectoratului de interne. Nu-l căutaţi că s-a pensionat de o boală… La şe-dinţa aceea s-a spus că, pe 14 decembrie, în Iaşi, va fi o adu-nare care va trebui împiedicată. De manifestele împrăştiate înainte ştiau toţi. Din ordinul inspectorului şef au fost pregătite 5 maşini de pompieri: 3 de la compania I-a şi 2 de la compania a II-a. Maşinile roşii fără tunuri de apă, cele albe cu tunuri. In-spectorul şef a ordonat cum trebuie să fie aşezate în Piaţa Uni-rii. Ştiu c-am fost de faţă. L-am văzut şi pe generalul Olteanu. În piaţă plouase cu miliţieni. Treceau oamenii şi ne întrebau ce facem p-acolo, arde ceva? Pe la 16.00 s-au auzit şi clopotele de la Mitropolia Moldovei.

,,Caietele Revoluţiei” Nr. 2 (40) 2012, p. 11, apud ,,ADEVĂRUL”, Anul I – nr. 51, vineri, 23 februarie 1990.

Maria Cassian Spiridon; membru al Frontului Po-pular Român, organizator al manifestaţiei din 14 decem-brie 1989, arestat.

[…] Discutam cu Ştefan Prutianu despre ce se întâmpla la noi, citeam Literatura şi arta de la Chişinău şi comentam cu el cele ce se petreceau la Chişinău, şi nu numai. Merita să te uiţi atunci la televiziunea de la Chişinău, având în vedere cele ce se petreceau, respectiv perestroika şi glasnosti, pe întreg cu prinsul U.R.S.S. Inspiraţi de cele ce se petreceau dincolo de Prut, ne-am gândit să denumim mica noastră organizaţie Frontul Popular Român. Semăna cu ce era dincolo de Prut şi părea mai credibilă o chemare la miting din partea Frontului Popular Român. Erau nişte cuvinte ale noastre, nu aveam niciun statut. Erau nişte vorbe ale noastre. O chemare în nu-mele unei structuri era mai credibilă, deoarece venea în nu-mele unei organizaţii, dădea aparenţa unei conspiraţii etc.

[…] În pregătirea acţiunii am avut ramificaţii peste tot, ca urmare a faptului că eu cunoşteam mulţi oameni, datorită serviciului şi funcţiilor deţinute, şi nu numai eu. În dimineaţa de 14 decembrie 1989 am mers în fa brică pentru ca oamenii să mă vadă, să aibă curaj şi să vină în Piaţă la ora 16.00. Trebuia ca oamenii să înţeleagă că nu am renunţat la idee, chiar dacă

215

se încerca intimidarea oamenilor. Primul manifest redactat a fost cu Frontul de Salvare Naţio nală. În clipa în care apărea manifestul cu Frontul Popular Român se materializa, astfel, ceea ce era în capul nostru. Este primul document al Frontului Popular Român.[…]

[…] Ce s-a întâmplat după eşecul manifestaţiei din Pi aţa Unirii?

Maria Cassian Spiridon: Pe 14 decembrie dimineaţa a fost primul arestat, Vasile Vicol. Apoi au început să ne ia în anchetă. Şi deci ce făceau? Mă luau de la Institut, mă duceau sus, discutau cu mine până pe la miezul nopţii, apoi îmi dă deau drumul acasă. Aceasta au făcut în primele zile.

În timpul anchetei aţi fost întrebat în legătură cu apartenenţa grupului dvs. la KGB?

Maria Cassian Spiridon: În timpul anchetei nu am fost niciodată întrebat de K.G.B. Niciodată. Mi-au arătat doar nişte poze. […] Ţin minte că m-au snopit în bătaie, le-am spus că suntem numai noi, numai Ştefan Prutianu şi eu. Am încercat tot timpul să-i duc cu vorba, să-i păcălesc, dar ei ştiau totul. Le-am spus: „Domnilor, ştiţi biografia mea mai bine decât o ştiu eu! Eu mai scap câteva lucruri, dar dvs. nu scăpaţi ni-mic!”. Îmi aduc aminte că mă puneau să scriu declaraţia când cu litere mari, când cu litere mici. Îi interesa să vadă dacă eu eram cel care a făcut manifestele. Nu m-au întrebat nimic des-pre K.G.B. Acum se discută despre diversiunea K.G.B.-ului. […] Era o treabă perestroikistă?! Ce treaba aveam noi cu asta? Au trecut 22 de ani, a arătat cineva un document, ceva? Sovie-ticii au fost în Iaşi. Erau turişti. Era acolo, în Piaţa Unirii, un autobuz de turişti ruşi lângă Hotelul Traian. Dar nu aveau treabă cu noi! Aici este toată neclaritatea pe care vor unii s-o instituie, să facă ceaţă. Este foarte interesant că tot noi trebuie să explicăm că n-aveam nicio treabă cu sovieticii! Să explice ei cu ce aveam noi treabă! Şi dacă am fi avut, este puţin lucru să fii K.G.B.-ist, întreb eu?!

Ce vă propuneaţi să faceţi atunci, în 14 decembrie 1989, în Piaţa Unirii?

Maria Cassian Spiridon: Ceea ce ne propuseserăm noi, eu şi Ştefan Prutianu, era să vorbim despre starea economică, Titi Iacob ar fi vorbit despre starea în care se afla clasa mun-

216

citoare, am fi vorbit despre genocidul cultural. Şi am fi scan dat: „Jos Guvernul! Vrem libertate! Jos comunismul!Jos regi mul!”. Asta am fi făcut acolo! Noi nu am fi strigat: „Vrem pe restroika sau glasnosti!”. Noi n-aveam nicio treabă cu asta! Manifestul spune destul de clar! Era o chestie politică sută la sută! La Nicolina, în 16 februarie 1987, a fost o chestiune economică, sindicală. Noi, când ne-am adunat în Piaţa Unirii, nu vroiam nici să ne crească salariile sau să avem concedii mai lungi. Toate revendicările noastre erau strict politice. Că altfel ne-am fi adunat în curtea fabricii şi am fi strigat vrem pâine mai multă! Sau lapte mai mult! Nu! Ceea ce am făcut noi are un caracter revoluţionar pentru că noi vroiam o schimbare a regimului, nu vroiam o îmbu nătăţire a lui sau o ameliorare! Vroiam o schimbare radi cală! Ceea ce s-a şi întâmplat. Slavă Domnului, comunis mul a dispărut! Ceea ce ne-am propus noi era o chestiune radicală! Nu am gândit nicio clipă să cădem la pace cu re gimul! Lozincile noastre ar fi fost asemănătoare cu ceea ce s-a întâmplat după 1989, în Piaţa Universității din Bucu reşti, aşa zisele lozinci destabilizatoare.

Cum a fost la Securitate?Maria Cassian Spiridon: Am fost arestat, m-au îmbră-

cat în haine vărgate, aveam numărul 31, celula 3. Deci eram un număr...Nu-mi face nicio plăcere să-mi amintesc. În momentul în care te duc la celulă, te dezbracă de hainele civile şi-ţi dau hainele vărgate. Cel mai umilitor moment! Mi-au dat o cutie să-mi pun hainele, iar dacă mai ieşeam le luam înapoi. Nişte momente absolut umilitoare! Te anulează! Nu mai eşti nimic! Eşti un obiect! În celulă aveam – mi-am dat seama din prima – un informator. Era frontierist, încercase să treacă frontiera. Era profesor de sport. M-a luat cu noi intelectualii. Mă uitam la el...M-a întrebat ce am vrut să fac. I-am spus clar ce am vrut să fac: să adun oamenii în Piaţă contra lui Ceauşescu! „Vai de mine, cum?”, zicea el. Şi a încercat, deci, să mă tragă de limbă. Bineînţeles că l-am tratat cu tot dispreţul pentru că sunt şi acum convins că era omul Securităţii care dorea să afle mai multe despre mine. Numai de dialog cu el n-aveam chef! Cât m-a chemat 31 am fost un instrument în mâna lor!

Cât despre eliberare, am ieşit afară din celulă şi mi-au spus să mă dezbrac. Mi-au dat hainele civile. Am semnat că

217

le-am luat...Dar eu tot le explicam că n-are rost să ies pentru că eu nu mi-am schimbat ideile! „Dar n-are rost să mă scoa teţi!”, ziceam eu. Mă tot întrebam de ce se grăbeau atâta! Adevărul este că, după ce ne-au scos afară, au venit revoluţio narii să ne elibereze. „Vă rugăm îmbrăcaţi-vă!”, mi-au zis. M-am îmbrăcat şi m-au condus. La ieşire era un miliţian care mi-a spus, plin de admiraţie: „N-aţi luptat în zadar!”.

(,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (40) 2012, p. 14-17, Inter viu realizat de Ioana Ciodaru şi Constantin Corneanu.)

Petrică Duşa: membru al Frontului Popular Român, organizator al manifestaţiei din 14 decembrie 1989, reţinut pentru cercetări.

[…] 18 decembrie 1989 […] Am fost dus la sediul Secu rităţii în Copou. Acolo ne-au pus într-o cameră, ne-au predat unui ofiţer, am stat cred că patru-cinci minute împreună cu Bârlădeanu după care ne-a separat. Am aşteptat vreo 40 de minute. La un moment dat a intrat o persoană care părea a fi şi ea la interogatoriu, dar cu o figură de care mă temeam, plus că se tot mişca pe lângă mine destul de ameninţător. Părea, avea o figură de criminal; l-am întrebat dacă este pentru anchetă. Şi mi-a spus că asta îl priveşte pe el. Am mai stat şi cu acela vreo 20 de minute, după care am fost dus într-un alt birou, unde a început ancheta. S-au completat atunci nişte formulare, erau vreo 20 de pagini, în care te întreabă de toate neamurile, de toţi prietenii. Şi pe ultimele pagini, activităţile din ultimele zile. Te întreabă de rudele până la nivelul trei, mi se pare. Pe unde sunt, cu ce se ocupă…

V-au bătut?Petrică Duşa: Nu. Cel care a făcut treaba aceasta a

fost un tip, chiar civilizat. După care îmi spune: „Ştiţi de ce sunteţi adus aici?”. Zic: „Nu”. El îmi spune cum că există un grup subversiv care a organizat această acţiune şi aţi fost fotogra fiat. „Îi cunoaşteţi?”, întreabă el. Zic: „Nu ştiu la ce grup vă referiţi”. Atunci vine cu declaraţia lui Ştefan Prutianu. Şi zice: „Recunoaşteţi scrisul de aici?”. Zic: „Da”. Ofiţerul îmi spune că acolo era scris că am făcut asta şi asta. Zic: „Ce scrie exact?”. Securistul îmi zice că scrie, acolo, că am participat la

218

acţiunile acestui grup. Eu am zis că nu recunosc şi cred că de-claraţia a fost obţinută prin presiuni, ori Ştefan are o problemă încât a spus lucrurile astea. În momentul acesta s-a schimbat anchetatorul. A venit unul mai dur. Acela punea întrebări foarte dure: „Ce ai făcut tu?”. Toată povestea aceasta pe care v-am spus-o dumneavoastră, referitor la ziua de 14 decembrie 1989, am spus-o şi atunci. Aceasta se va găsi în dosare, fiindcă este declaraţia mea. Nu am scris-o eu, ei au scris tot ce am spus eu acolo. La un moment dat intră unul mai mătăhălos. A început să strige: „Ce faceţi voi?”. Nu îmi amintesc apelati vele pe care le folosea, dar a venit lângă mine şi dintr-o miş care...am zburat cu scaunul, vreo patru metri. Aceasta m-a spe riat un pic, în condiţiile în care îmi luaseră cureaua. Individul acela a plecat. Eu m-am aşezat din nou pe scaun şi am cerut un pahar de apă. Mi-au adus un pahar de apă foarte arătos. Când am început să beau, am constatat că era o saramură de mi-a plesnit cerul gurii de sărată ce era. Când ei fac anchetele, au pregătită ordinea întrebărilor foarte bine, oricât ai fi de atent tot cazi în capcanele lor, plus că şi înregistrau ceea ce spu neai. Până la urmă, pe la ora 23.00, s-a încheiat ancheta. Am vă zut agitaţie în birou, ieşea unul intra unul. Pe urmă mi-au adus cureaua şi mi-au spus: „Ia-ţi hainele şi pleacă!”. M-au pus să dau o declaraţie că nu voi spune nimănui pentru ce am fost chemat acolo, că nu voi părăsi zona Piaţa Unirii – Nicolina. Mi-au trasat zona prin care să merg spre casă şi mi-au cerut să declar că nu mă voi întâlni cu nimeni dintre cei care sunt an chetaţi.

Era pe 19 decembrie 1989?Petrică Duşa: Am ieşit afară din încăpere, eram destul

de obosit. Pot spune că brutalitatea faţă de mine a fost numai acel cot.

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (40) 2012, p. 18-25, Inter viu realizat de Ioana Ciodaru şi Constantin Corneanu.

Vasile Vicol; membru al Frontului Popular Român, organizator al manifestaţiei din 14 decembrie 1989, ares tat.

[…] A venit ziua de 14 decembrie 1989. Luasem legă-tura cu cei de la Mitropolie, ca să tragă clopotele, să reedităm momentele din Cehoslovacia. […] În dimineaţa aceea m-a apu-

219

cat aşa o euforie în clipa în care am ieşit din casă, însă ajuns la serviciu eram foarte nemulţumit de faptul că nu anunţasem destulă lume.

Am intrat într-o încăpere unde erau multe planşete şi le-am spus tuturor să vină, le-am zis şi de cântec, al cărui text îl aveam în buzunar, iar pe la 09.00–10.00, la vreo două ore după ce făcusem apelul, am fost chemat în biroul şefului de atelier, unde erau trei oameni; reţin un nume, un domn care s-a reco mandat maiorul Matei, şeful Biroului de Cercetări Penale, sau ceva de genul ăsta, de la Inspectoratul Judeţean de Securitate. Au spus că au primit o sesizare că a dispărut o documentaţie, că s-a furat, m-au întrebat dacă am un fişet. Eu eram şef de proiect şi lucram cu multe documentaţii, schiţe etc. Cei veniţi au căutat în fişet, m-am gândit şi că ar putea să mă aresteze, aşa că am mototolit nu un fluturaş, căci fluturaşi nu am avut niciodată, ci hârtia cu Un răsunet şi am aruncat-o pe jos, fără ca ei să observe. […] Când am intrat apoi în biroul lui Matei, la Securitate, că acolo m-au dus, eu, obişnuit fiind cu zeci de de legaţii, cu birouri de directori, m-am aşezat pe scaunul din faţa biroului, logic; el încă nu se aşezase şi a ţipat o dată la mine: „Unde te trezeşti?”, şi m-a înjurat, m-a băgat (...) şi mi-a poruncit: „Treci acolo!”. Acolo era o bancă de lemn. „Tu ştii unde te afli?”, m-a întrebat. Am răspuns râzând: „Păi, da, sunt şi eu la Securitate”. Şi a început să mă întrebe: ce ştiu, cum ştiu, de unde ştiu şi tot despre data de 14 decembrie, cu declaraţii tip: „fiul lui cutare, declar şi închei şi semnez pe fiecare pagină”. Lua declaraţia, o citea, spunea că nu este bună şi scriam alta. Nu mai ţin minte câte astfel de declaraţii am scris. Ăsta nu m-a bătut, era un om blând, bondoc. După el, însă, a intrat altul, un tovarăş, care parcă m-a adulmecat aşa, mi-a pus o mână pe umăr, spunând că o să iasă bine, nu s-a recomandat, dar îmi spusese Matei, când m-a văzut că râd: „Râzi, ai? Ai dinţi fru moşi, lasă că ţi-i scoatem noi, rămâi şi fără unghii!”.

După care mi-a spus şi un banc: „Un ţăran ajunge la Iaşi şi întreabă pe cineva unde e Securitatea. Răspunsul a fost: peste tot”.

Acest al doilea anchetator, un tip frumos, care am auzit că îşi dăduse şi doctoratul în ştiinţe juridice, m-a prins într-un moment în care eram şocat că lucrurile nu erau cum credeam eu, că ei de fapt nu erau cu noi, astfel încât mi se spulberase tot

220

optimismul, toată veselia; acel anchetator a luat un baston de cauciuc şi mi-a învineţit bine mâinile, mi-a contorsionat dege-tele, vreo opt zile după abia am reuşit să scriu declaraţiile, nu se înţelege mai nimic din ele.

O altă tortură era să stai în genunchi; era un dulap de fier, stăteai rezemat cum puteai, iar tălpile erau expuse şi dă-dea cât putea de tare cu acel baston. Dacă erai descălţat era mai bine, căci dacă erai încălţat durea mai tare, acolo fiind ge-ografia corpului uman chiar nu ştiai ce te mai doare.

În afară de bătăi erau tot felul de ameninţări, intimidări; nu valorai ca fiinţă umană nici doi bani.

Mi-au spus despre Ştefan Prutianu, pe care de acum îl uram, că a scris urât despre mine, că ei ştiau de la bun început cine şi ce a făcut; mă întrebau despre familia mea, care a stat ani întregi în puşcării după colectivizare, ne jigneau şi înjurau pe mine şi familia mea. M-au torturat continuu: fără somn, cu bătăi, cu ameninţări că mă aruncă de pe clădire, că mă îneacă etc. Pe 18 decembrie 1989 am primit mandat de arestare. Mi l-au dat să semnez că am luat la cunoştinţă, am semnat şi m-au dus jos, unde m-au dezbrăcat, mi-au dat zeghea, care mirosea oribil a urină. Celula era groaznică, colegul nu ştia ce sunt şi ce caut eu acolo, i-am spus că lucrez la fabrică şi acolo s-a în-tâmplat un accident şi eu sunt anchetat pentru acel accident de muncă; nu puteai să spui nimic, putea fi şi el tot cu ei.

Confruntarea cu ei cum a fost?Vasile Vicol: Într-o noapte m-au trezit, am traversat

curtea interioară dintr-o parte în alta, însoţit de Matei şi de ăsta care mă bătea, care avea un tic când mă vedea, ridica mâna ca pentru lovitură. La început aveam reacţie, dar mai apoi, după ce mă bătea bine, deveneam mai nesimţit. El a venit spre mine, când traversam, cu gestul respectiv, eu eram deja bine tăbăcit, şi i-am spus: „Nu-mi mai este frică de dumneavoastră!”. Mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a zis: „Lasă, că o să fie treaba bună!”. Am ajuns în aripa cealaltă, unde era şeful Securităţii din Iaşi, împreună cu mulţi alţii, şi el m-a întrebat unde urmau să mai aibă loc proteste de stradă, iar eu, dintr-un impuls de moment, am răspuns: „Timişoara”. De ce Timişoara? Pentru mine re-prezenta Vestul, iar apoi am adăugat Cluj, Braşov, Bucureşti şi alte mari oraşe. M-a trimis la loc în celulă. M-am întâlnit chiar

221

cu Matei după ani şi ani, la coadă la CEC, pensionari fiind amândoi, şi mi-a amintit o bătaie cruntă, în care m-au pus pe masă şi m-au tocat astfel încât când am ajuns acasă aveam vâ-nătăi şi pe spate. Din păcate, eu uitasem de această bătaie, căci am leşinat, aşa reacţionează organismul când e supus la durere mare, se apără.

Pe Constantin Olteanu cum l-aţi cunoscut?Vasile Vicol: M-a chemat şeful Securităţii la el în birou

şi era acolo un domn spilcuit, impecabil, care m-a întrebat despre organizaţia noastră, câţi membri are, etc. Mă tot în-demna să spun totul că, altfel, există şi alte metode. Atât mi-a spus şi am realizat apoi că el era Olteanu, că pe el îl văzusem în preajma lui Ceauşescu, ştiam că e om de vază.[…].

,,Caietele Revoluţiei”, An. 2 (40) 2012, p. 26-30; Inter viu realizat de Ioana Ciodaru şi Constantin Corneanu.

Titi Iacob; membru al Frontului Popular Român, or ganizator al manifestaţiei din 14 decembrie 1989, arestat.

[…] Pe 14 decembrie 1989, ieşisem din tură de dimi-neaţă şi trebuia să ne întâlnim la ora 14.00. […] Când am ajuns în Podu Roş, am simţit că ceva este în neregulă. Nu era o circu laţie prea mare, m-am grăbit şi când am ajuns la sediul de as tăzi al Consiliului Judeţean, în colţ, la semafor, am auzit clo potele bătând. De asemenea, tot acolo, am văzut două per-soane, în faţă, cu o ţinută militară neobişnuită, cum nu mai în-tâlnisem până atunci. Am mers pe Bulevardul Ştefan cel Mare, am ajuns la Mitropolie – bătuseră clopotele de ora 14.00 – ştiam că va trage clopotele un coleg de-al nostru, Vicol Vasile. Aproape de magazinul „Materna”, am văzut la „Gulliver” ma-şina de pompieri cu tunul de apă. Mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat. În Piaţa Unirii, când să trec prin pasaj, i-am întâlnit pe Ştefan Prutianu, Cassian Maria Spiridon şi mai era cineva cu ei. Ne-am salutat, am dat mâna şi am mers mai departe. În faţă, la Hotelul Traian, era un securist. Stătea cu picioarele desfăcute ca un Sisif, aşa, cu mâinile la spate. Am trecut prin spatele lui şi m-am îndreptat spre restaurantul Iaşi. Nu am in-trat, m-am întors. Erau maşini de la Armată, erau militari şi, probabil, aveau şi arme cu muniţie. Geamurile la Magazinul

222

„Modern” erau deschise în partea dinspre Piaţă. M-am învârtit un timp pe acolo. Am plecat spre staţia de tramvai şi am văzut că erau câte doi – trei oameni, iar cei de la Miliţie le spuneau să circule, să nu stea grămadă. Am luat-o iar pe Bulevardul Ştefan cel Mare. Aşteptam momentul în care să izbucnească. Am mers apoi pe la Spitalul de boli infecţioase, pe urmă am revenit în Piaţă… […] Pe urmă m-am deplasat pe Ştefan cel Mare, unde m-am întâlnit cu Prutianu. L-am întrebat ce facem: „Mişcarea asta văd că e moartă, nu-i nimic”. Mi-a spus că a trecut pe la Operă, că auzise că aruncaseră cu petarde, dar nu au explodat. Am văzut că nu se petrece nimic şi gata. A doua zi am mers la lucru, dar circulau deja zvonuri că pe Vasile Vicol l-au arestat, precum şi pe alţii. M-am întâlnit în 15, 16 şi 17 decembrie, la un spectacol de teatru, cu domnul Duşa. Dumi-nică după-amiaza mi-a spus că o parte dintre ei sunt arestaţi şi că putem fi săltaţi şi noi.

Pe 19 decembrie […] m-a condus la poartă, m-a suit în maşină şi m-a dus la Securitate. Acolo, la Securitate, s-a des chis o uşă electronic, am intrat şi a venit un tip pe care am aflat că îl cheamă Constantin Matei, era maior atunci. S-a uitat la mine încruntat, m-a dus într-un birou, am stat un pic acolo, pe urmă m-a dus în alt birou, unde a început ancheta. M-a pus să scriu cu majuscule ce îmi dicta el. El dicta într-un fel, eu nu eram de acord. M-a pus cu genunchii pe scaun, cu capul într-un dulap de tablă şi m-a bătut cu bastonul la tălpi şi la palme până a obosit. Colegii mei mi-au spus că pe ei nu i-au bătut. A dat în mine ca într-un animal. Mi-a tras o bătaie cruntă, dar eu nu am schiţat nici un gest, nu am urlat deloc. La un moment dat mă întreabă cum este să vrei să bei sânge de om, de ce nu am venit să colaborez cu ei, că aş fi avut tot ce-mi trebuia. Pe urmă a vrut să ştie câte întâlniri am avut cu Şte fan Prutianu. I-am spus că două. „Minţi, ai avut trei!”, mi-a zis el. Domnule, ştiau tot. Poate că Prutianu, sau altcineva – Doamne fereşte, nu vreau să acuz pe nimeni – o fi zis ceva. Când a obosit să mă bată la tălpi, mi-a dat una în umăr de m-a aruncat cât colo, ca pe o cârpă. Pe urmă m-a înjurat de mamă şi a luat dosarul, pe care l-a trântit cu zgomot pe birou. „Ci teşte, mă, ce a zis Prutianu de tine!”. Nu am luat dosarul să citesc. Pe urmă m-a pus din nou să stau în genunchi pe scaun şi iar a început să mă

223

lovească cu sete la tălpi. Aveam nişte pantofi cu talpa subţire şi dădea atât de tare încât parcă mi se lipea talpa de piele când lovea. Îmi venea să urlu de durere. La un moment dat a intrat un procuror, cred, care a întrebat cum merge. Matei îi spune că nu merge, „cu toate că e băiat deş tept”. Pe urmă au schimbat între ei nişte vorbe murdare la adresa mea. La un moment dat îmi zice: „Dumneata te-ai luat după Prutianu? Ce aţi vrut să faceţi? Aţi vrut voi să daţi regi mul jos?!”. Eu i-am răspuns că nu aveam condiţii în fabrică, nu avem mâncare, ne-am săturat de cartofi. „Adică ce, vreţi să mâncaţi carne de om?”, întreabă furios. I-am răspuns: „Chiar dacă suntem noi muncitori, asta nu înseamnă că trebuie să vă bateţi joc de noi. Eu nu am cerut decât un drept al nostru!”. „Ce drept, mă? Aţi vrut să-l daţi jos pe Ceauşescu?! Nu vă mai convine?” – a zbierat el. La un moment dat a început între noi un fel de joc. Îmi spunea, ca diversiune: „Ştii că soţia e bolnavă cu inima? Ştii că şi ea e aici”. Atunci i-am răspuns că soţia mea nu are nicio vină, iar dacă este adevărat că e acolo, să-i dea drumul acasă să meargă la copii. „Suport eu toate consecinţele!”, am adăugat. Au încercat ei cu diversiunea asta să mă facă să vorbesc, dar eu mi-am menţinut linia. Atunci mi-a spus ce ar fi zis Ştefan Prutianu, că el a zis despre mine cu tare, cutare etc., dar eu nu am recunoscut nimic. M-a întrebat dacă m-am întâlnit cu diverse persoane, dar eu am negat. Pe urmă voia să ştie ce este cu „Deşteaptă-te române”. I-am ex plicat că este o poezie care se cheamă Un Răsunet, că e scrisă de Andrei Mureşanu, că este publicată şi se găseşte în comerţ. Zicea că încerc să îl prostesc. Şi iar m-a bătut.

Doar maiorul Constantin Matei v-a anchetat şi bătut?

Titi Iacob: Doar el m-a anchetat pe mine. A trecut la un moment dat un singur procuror, iar colonelul Ciurlău, şeful Securităţii Iaşi, a venit, dar nu a stat decât vreo 5-10 minute. Cu mine s-a purtat foarte dur. După ce m-a bătut la tălpi, când m-a pus să stau pe scaun în genunchi, mi-a spus să mă îmbrac, dar pe urmă m-a băgat în alt birou şi iar m-a dezbrăcat şi mi-a tras o lovitură cu bastonul ăla în zona spatelui, de credeam că îmi rupe coloana. Dar am rezistat. După mai multe rânduri de bătăi i-am spus că vreau să îmi facă dosar. „Suport consecin-

224

ţele. Şi la revedere. Din acest moment nu îţi mai dau voie să mai dai în mine!”. Când i-am spus treaba asta, s-a oprit. Din acel moment nu a mai dat cu bastonul în mine. Dacă nu îl opream, cred că mă omora în bătaie. Pe urmă iar îmi spune să mă îmbrac. Am crezut că mă lasă să plec acasă. Cred că era aproape 12 noaptea. Mă îmbrac, mă apropii de uşă, dar iar mă pune să mă întorc şi să dau haina jos de pe mine. În momentul ăla mi-am zis că acolo o să îmi putrezească ciolanele. „Dom-nule, ce credinţă ai?”, mă întreabă. I-am spus că sunt creştin după Evanghelie, adică baptist. Nu a comentat, dar m-a între-bat ce legături am cu străinii. Eu m-am făcut mirat, dar el îmi zice că are mulţi prieteni de la mine din biserică. Credeam că îmi întinde o cursă. Adevărul este că şi la noi au fost mulţi „ci-ripitori”, pentru că aveau şi avantaje. Eu i-am răspuns că ştiu că la noi oamenii îşi văd de treabă şi atât. El îmi zice: „Ţie nu îşi convine regimul Ceauşescu? Dar la ăilalţi cum le place? Tu ce de eşti împotrivă?”. Am tăcut, ce să comentez. La un mo-ment dat îmi spune: „Fii atent, noi îţi dăm drumul, dar dacă discuţi ceva, unde ai fost şi ce ai făcut, îţi iei bagajul şi te în-torci aici”. Atunci îl întreb dacă soţia mea este şi ea acolo, dar nu mi-a răspuns. Mi-a spus să mă îmbrac. Când am ajuns la uşă, mi-a strâns mâna cu amândouă mâinile. Şi atunci am în-ţeles ceva. Eu pierdusem legătura cu ce se întâmplase în ţară.

Când se întâmpla asta?Titi Iacob: Era pe 19 decembrie 1989, noaptea. Nu

ştiam ce se întâmplase, mai ales că în ultimele zile nu mai as-cultasem Radio „Europa Liberă”.

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 2 (40) 2012, p. 31-35; Inter viu realizat de Ioana Ciodaru şi Constantin Corneanu.

225

TIMIŞOARA

În timpul reprimării demonstraţiilor de pe străzile Timi şoarei, în decembrie 1989, au murit 119 persoane, 392 au fost rănite, iar aproape 980 arestate şi duse în Penitenciarul ,,Popa Şapcă” (850 maturi şi circa 130 minori).

Principalele zone în care s-au operat arestări • Zona de lângă sediul fostului Comitet Judeţean P.C.R. (actualmente sediul Prefecturii), unde s-au făcut arestări în seara de 16 şi în cea de 17 decembrie; • Zona Piaţa Libertăţii, unde se află sediul Garnizoa nei militare; aici au operat arestări mai ales militarii din Garni-zoană, între orele 1.00–11.00 în dimineaţa de 17, precum şi în după-amiaza aceleiaşi zile; • Zona Parcul Central – Catedrală, cu arestări în după-amiaza şi seara de 17 şi în 18 decembrie (după orele 15.00); câteva reţineri s-au făcut şi în dimineaţa de 17 şi de 18, până la ora 11.00; • Zona de lângă Hotel Continental, cu arestări în dimi-neaţa de 17 (între orele 2.00–5.00); de asemenea, în după-amiaza şi seara aceleiaşi zile (în cepând cu ora 13.30); • Zona Piaţa Operei, cu majoritatea reţinerilor reali zate începând cu seara de 16, apoi de-a lungul întregii zile de 17 şi alte câteva în după-amiaza de 18 decembrie; • Zona Piaţa Maria, unde au avut loc arestări începând cu seara de 16 decembrie, continuând apoi în noaptea de 16/17, după care a avut loc o nouă etapă, din seara de 17 decembrie până în dimineaţa de 18, ultima arestare fiind cea a lui Soos Zoltan Matei, în data de 18 decembrie, ora 3.00; • Zona Piaţa 700, cu majoritatea arestărilor efectuate în dimineaţa de 17 între orele 0.00–5.00; o nouă etapă a început în seara de 17, şi a continuat până în dimineaţa de 18; Szekely Mihai Iosif, va fi arestat aici în 19 decembrie, la ora 16.30; • Strada Piatra Craiului, în apropiere de Restaurantul Cina, cu arestări efectuate cu preponderent în dimineaţa şi în

226

seara de 17 decembrie; un număr redus de arestări a avut loc şi în seara de 18 decembrie; • Zona Dacia – Circumvalaţiunii, aici procedându-se la ares tări în seara de 16 decembrie şi dimineaţa de 17 decembrie; • Zona de lângă actualul Spital Louis Ţurcanu, între orele 1.00-4.00, în dimineaţa de 17; • Zona de lângă Clinicile Noi, în dimineaţa de 17 de-cembrie, între orele 3.30–6.00; • Zona Piaţa Iosefin; după câteva arestări în jurul prânzului din ziua de 17 decembrie, a mai urmat o serie în noaptea de 17/18 decembrie; Zăbara Grigorie, va fi arestat în 19 decembrie, la ora 1.30.

Autorii arestărilor Conform declaraţiilor celor arestaţi în acele zile,

autorii arestărilor pot fi grupaţi în patru categorii, care – în câteva cazuri – au acţionat în combi naţie:

• Indivizi îmbrăcaţi în civil, după toate probabilităţile cadre M.I., care acţionau sub acoperire; unele mărturii îi definesc ca „securişti” sau „miliţieni”;

• Cadre ale M.Ap.N., soldaţi singuri sau comandaţi de ofiţeri;

• Cadre ale M.I., în uniforma specifică, în unele cazuri scutieri;

• Gărzi patriotice, care nu acţionau niciodată singure.

Arestarea: procedură şi tratamentIndivizii în civil acţionau în diverse puncte ale oraşului

cu maşini tip Dacia sau ARO, pe care le opreau în dreptul unor demonstranţi izolaţi sau a unor grupuri mici, obligându-i pe aceştia, prin aplicarea forţei: – lovituri cu pari de lemn, bastoane de cauciuc, lovituri cu pumnii sau cu picioarele, – să urce în au tovehicule, pentru a-i duce la Inspectoratul Judeţean de Miliţie sau la Penitenciar.

Antochi Ioan, muncitor, a fost arestat în zona „Punctelor Cardinale”, în data de 17 decembrie, pe la orele 3.00–4.00. „În zona Punctelor Cardinale am fost arestat de către poliţişti sic! îmbrăcaţi în civil, am fost lovit, mi s-au spart oche larii”, declară acesta.

227

Soţii Albota Silvia şi Radu-Cristian, pe atunci studenţi, au fost arestaţi de trei civili; doi dintre civili erau înarmaţi cu câte un par, iar al treilea cu un tub de spray. Ei au coborât dintr-un ARO în apropiere de Hotel Continental, în dimineaţa de 17 decembrie, ora 4.00. Cei doi au fost legitimaţi, iar când au aflat că sunt studenţi, au fost forţaţi să între în acel ARO în care mai erau doi tineri reţinuţi, ambii bătuţi; unul dintre cei trei civili l-a lovit în spate pe Albota Radu la urcarea în vehicul; cu toţii vor fi duşi la Penitenciar.

Archip Viorel, electrician, a fost arestat pe Bulevardul Leontin Sălăjan, azi Take Ionescu, în seara de 17, ora 22.00, de patru persoane îmbrăcate în haine de piele şi înarmate cu pistoale-mitralieră.

Balint Costel, profesor, a fost arestat de doi civili înar-maţi cu bâte, ce au coborât dintr-un ARO alb lângă Clinicile Noi, în dimineaţa de 17, orele 3.30–4.00. La tentativa de a in-terveni în favoarea unei tinere ce a fost arestată cu acelaşi pri-lej, „... sunt imediat corectat cu noi lovituri în cap şi spate. Îmi pierd cunoştinţa...”.

Caloianu Dumitru, de profesie zugrav, a fost arestat de opt-nouă persoane în civil (autorul relatării nu-şi aminteşte exact) pe bulevardul Leontin Sălăjan, în dimineaţa de 17, pe la ora 3.00 dimineaţa, fiind dus la sediul Securităţii (în incinta Inspectoratului Judeţean de Miliţie).

Cotos Dionisie, lăcătuş, este unul dintre cei arestaţi de un grup mixt de civili şi militari, postaţi lângă restaurantul Expres din faţa Catedralei. A fost somat cu armele, lovit, apoi obligat să se întindă pe burtă, pe pavaj. Alte 7-8 persoane au fost reţinute între orele 15.00–15.30 şi 17.00–17.30. Unul dintre aceştia era Sgondea Stelian, mecanic, arestat la ora16.30, deci la circa o oră de la reţine rea lui Cotos: „Am fost culcat pe burtă şi lovit în mod bestial în faţă, în cap, în spate până în jurul orei 20”. Feneşanu Nico lae, frizer, la rândul său, a fost arestat în acelaşi loc, pe la ora 18.00. Aflându-se în Piaţa Operei împreună cu un prieten, vede grupul de civili şi militari din faţa restaurantului. Aceştia îi somează să se apropie. Sunt percheziţionaţi, apoi obligaţi să se întindă pe pavaj. După câtva timp au început să fie loviţi cu bastoanele şi picioarele. Toţi cei arestaţi aici au fost transpor taţi la Penitenciar.

228

Dintre arestările efectuate de militari, un număr impor-tant s-au făcut în Piaţa Libertăţii, începând cu dimineaţa de 17 decembrie. Erau militari în termen, înarmaţi, conduşi de un ofiţer superior, sau un civil. Pe cei reţinuţi îi loveau cu patul armei, cu pumnii sau cu picioarele, în câteva cazuri, au încer cat să înfigă baioneta în demonstranţi, în momentul arestării. Arestaţii erau mai ales cei care încercau să ajungă acasă, întorcându-se de la demonstraţiile soldate, de asemenea, cu arestări, din zona Circumvalaţiunii – Dacia, din noaptea de 16/17 decembrie. Albina Elena, pensionară, împreună cu fiica sa, Roban Maria, în timp ce treceau prin Piaţa Libertăţii, după ce au reuşit să scape de cordoanele din Piaţa Dacia, au fost arestate de trei soldaţi şi duse la sediul Garnizoanei, pe la orele 3.45, de aici fiind apoi transportate cu o maşină, împreună cu alţi arestaţi, la sediul Miliţiei. În acelaşi loc, cu circa 15–30 de minute mai înainte, fusese arestat de un soldat, Aga Ioan Flo-rin, cântăreţ. Acesta a fost bătut la Garnizoană, de unde a fost şi el dus la Miliţie.

În zona Dacia, soldaţii au operat arestări mai devreme, începând cu seara de 16 decembrie. Regep Codruţa Ileana, operator, a fost arestată la ora 0.00 în data de 17 decembrie. După ce, lângă Piaţa Dacia soldaţii i-au împrăştia pe demon-stranţi, împreună cu alţi participanţi, Regep Codruţa s-a refu giat în holul unui bloc, unde o locatară le-a deschis uşa, adăpostindu-i înăuntru. După câteva minute soldaţii au bătut în uşă şi au ameninţat că va fi spartă dacă nu vor deschide. Pro-prietara a deschis, fiind cu toţii (demonstranţi şi proprietară), traşi afară din apartament de către soldaţi, băgaţi într-un ca-mion şi duşi la Miliţie.

Roşu Florin a fost arestat în apropiere de unitatea mili-tară de pe Calea Lipovei, pe la ora 20.30 în seara de 17, de către un individ înarmat, în haine militare, la colţul Străzii Bor zeşti cu Calea Lipovei. Acesta, după ce l-a legitimat, a dat or din la doi soldaţi să-l ducă în incinta unităţii militare. La pro testele lui Roşu, unul dintre soldaţi l-a lovit cu patul puştii în partea stângă, lângă rinichi. În timp ce era dus în arest, a văzut că o mulţime de soldaţi trăgeau spre măcelăria de pe Calea Li povei. Tot drumul către Garnizoană a fost bătut de soldatul care l-a lovit prima dată. În arestul unităţii militare au fost aduse în

229

scurt timp şi alte persoane. Pe la ora 1.00 a venit o dubă a Miliţiei, care i-a dus pe toţi la Penitenciar.

Zorilă Marian, lăcătuş, a fost înconjurat de soldaţi în zona Pieţei 700, pe la orele 2.00– 3.00, în dimineaţa de 17 de cembrie. Aceştia, apărând de pe toate străduţele, au început să-i lovească pe demonstranţi, printre care se afla şi Zorilă Marian, care şi-a pierdut cunoştinţa, trezindu-se într-o dubă în drum spre Miliţie.

Studentul Bartha Ştefan Dorin a fost arestat în dimineaţa de 17 decembrie, pe la ora 1.00, de o patrulă mixtă formată dintr-un miliţian şi un ofiţer de armată, în dreptul Spitalului Louis Ţurcanu. Acesta, împreună cu un coleg, reuşise să scape din busculada din zona Pieţei 700. Cei doi au fost duşi în incinta Primăriei unde se aflau şi alţi arestaţi. De aici vor fi cu toţii băgaţi în maşini ale Miliţiei şi duşi la In spectoratul Judeţean.

Miliţienii erau înzestraţi cu bastoane de cauciuc, uneori arme, rareori însoţiţi de câini dresaţi, acţionau în patrule cu maşini de miliţie sau pe jos, uneori în cordoane alături de mi-litari şi civili (barând trecerea la Podul Neptun, sau în Piaţa Operei), fiind deosebit de zeloşi în aplicarea loviturilor asupra celor aflaţi în custodia lor. Inginerul Popa Eugen a fost arestat în zona Podului Neptun (în apropiere de sediul fostului Comi-tet Judeţean P.C.R.), în seara de 17 decembrie, orele 20.00–20.30, când a dorit să treacă de barajul de militari şi miliţieni care blocau trecerea peste pod.

La insistenţele sale, patru miliţieni înalţi şi solizi s-au apropiat şi i-au cerut actele, unul dintre miliţieni acuzându-l că l-ar fi văzut furând din magazine; a început o ploaie de lovituri asupra sa şi, în timp ce era lovit, a fost dus în incinta fostului Comitet Judeţean, unde a fost din nou bătut, pentru ca apoi să fie dus, împreună cu alţi demonstranţi aflaţi în situaţia sa, la Miliţia Judeţeană.

Şuşnea Lavinia, muncitoare, a fost arestată în Piaţa Ma ria, la ora 2.00 în dimineaţa de 17, în timp ce scanda împre-ună cu un grup de manifestanţi lozinci anticomuniste. Din câ-teva maşini Dacia şi dube au coborât civili şi miliţieni. Şuşnea a încercat să fugă, dar a fost prinsă de doi miliţieni tineri şi lovită cu o bâtă de lemn, urcată într-o Dacie, unde a fost din nou bătută, după care a fost transportată la Miliţie.

230

Şteţcu Doina a fost arestată, împreună cu soţul său, tot în dimineaţa de 17, la ora 2.00, la staţia PECO de pe Calea Aradului, de nişte miliţieni care i-au bruscat şi urcat într-un ARO al Miliţiei cu care au fost duşi la Miliţia Judeţeană.

Florea Gheorghe, sudor, a fost arestat în apropierea re staurantului Sinaia în seara de 17, la ora 22.00, de un grup de miliţieni care s-au purtat extrem de dur: „m-au bătut, lăsându-mă inconştient, revenindu-mi m-am trezit într-un ARO al mi-liţiei; la un moment dat, ARO a oprit lângă o dubă a miliţiei, fiind aruncat în dubă unde erau zeci de corpuri, fiind păziţi de miliţieni înarmaţi cu pistoale mitralieră, bastoane de cauciuc şi câini. Fiind culcaţi cu faţa în jos, au început să ne lovească cu patul armei şi cu bastoanele. Fiind loviţi cu furie de un sg. major m-am ridicat şi i-am spus de ce ne loveşte ca pe nişte animale la care tov. sg. major a zis că mă omoară, lovindu-mă cu furie, dar norocul meu a fost că a intervenit un plutonier major care i-a ordonat să înceteze”. Maşina i-a dus pe arestaţi la Penitenciar.

Coca Ioan, ospătar, în zona dintre Cinema Capitol şi Catedrală – în apropierea căreia se află sediul Primăriei –, în dimineaţa de 17, ora 4.00, a fost somat de un ofiţer de armată, şi, bruscându-l, l-a condus la un ARO. Aici aşteptau trei mili-ţieni, care, lovindu-l, l-au urcat în maşină. În interior se mai aflau alte persoane arestate, culcate pe burtă. Au fost cu toţii duşi la Inspectoratul Judeţean de Miliţie.

Abrihan Ioan, şofer, în timp ce se deplasa spre casă, tre când prin Piaţa Libertăţii, în data de 17 decembrie, orele 3.00–3.30, a fost arestat de o patrulă formată din patru miliţieni, care l-au dus la Garnizoana militară, împreună cu alte persoane arestate cu acelaşi prilej. După circa două ore au fost urcaţi într-o maşină militară şi duşi la Inspectoratul Judeţean de Miliţie.

La Miliţie, la Garnizoană, la PenitenciarDupă cum reiese din declaraţii, arestaţii fie erau duşi

di rect la Miliţie sau Penitenciar, fie în alte locaţii temporare (arestul Garnizoanei din Piaţa Libertăţii, al unităţii militare din Calea Lipovei, holul Primăriei ori al Comitetului Judeţean de Partid). În final, arestaţii ajungeau la Penitenciar după un

231

tran zit pe la Miliţia Judeţeană. În ambele locuri erau anchetaţi după metode de cele mai multe ori barbare, însoţite de bătăi şi ameninţări (se observă, din declaraţiile arestaţilor o diferenţă clară între tratamentul aplicat acestora la Miliţie în comparaţie cu cel aplicat la Penitenciar: dacă la Miliţie toţi arestaţii, fără excepţie, au fost bătuţi, la Penitenciar bătăile sunt cazuri aproape speciale, dar, aici arestaţii vor fi ameninţaţi cu închi-soarea pe viaţă sau cu moartea, iar femeile cu violul).

Archip Viorel, arestat de câţiva civili în seara de 17 pe Bulevardul Leontin Sălăjan, a fost dus la Miliţie, fiind lovit pe parcursul drumului. A fost dus în curtea Miliţiei Judeţene, unde a fost culcat pe burtă alături de alţi arestaţi, fiind cu toţii bătuţi de soldaţi. Apoi au fost duşi în beci, luându-li-se obiec-tele ce le aveau asupra lor. A fost băgat într-o celulă unde se mai aflau în jur de opt persoane ce stăteau cu faţa pe beton. A fost pus şi el în aceeaşi poziţie. La un moment dat, Archip s-a întors pe spate, iar miliţianul care se găsea în faţa celulei a in trat şi a început să-l bată. Pe la ora 3.00 au fost scoşi şi bă-gaţi într-o maşină împreună cu circa 80 de persoane. Până la intrarea în maşină s-a format un cordon de vreo 20-25 metri de soldaţi şi miliţieni care i-au bătut pe arestaţii ce erau obligaţi să treacă prin mijlocul acestuia. Maşina i-a dus la Penitenciar.

[...] Bartha Ştefan Dorin, arestat lângă Spitalul Louis Ţur canu în noaptea de 16/17 şi bătut iniţial în incinta Primăriei de subofiţeri de Miliţie, a fost dus apoi, alături de alţi arestaţi, la Miliţia Judeţeană, unde au fost culcaţi pe burtă şi „cu bastoane, cu bucăţi mari de lemne ne-au lovit peste spate”. Au fost in-troduşi apoi în beci, într-o celulă de 4/5 m aproape 50 de oa-meni, numai bărbaţi. Au fost ţinuţi acolo de la ora 3.30 la 5.30. La ora 5.30 au fost scoşi în curte, unde au aşteptat până la 7.30 maşinile care i-au dus la Penitenciar.

Aceleaşi imagini ne dezvăluie Caloianu Dumitru, dus la Securitate, băgat într-o cameră şi bătut cu o coadă de târnăcop până a leşinat. Când s-a trezit era într-o cameră cu alte 50–60 de persoane arestate. Pe la ora 7.00 în dimineaţa de 17 au fost băgaţi într-o maşină şi duşi la Penitenciar.

Deaconu Sorin Ioan este unul din mai puţinele exemple de arestaţi care a fost ţinut până la eliberare la Miliţia Jude-ţeană. El a fost arestat de doi ci vili în incinta Întreprinderii

232

Electrometal, unde lucra, în după-amiaza de 18 decembrie, după ce în 17 participase la demonstraţii şi refuzase să facă parte din gărzile patriotice formate la nivel de întreprindere şi trimise în centrul Timişoarei să ajute la „menţinerea ordinii”. A fost dus cu o maşină la sediul Securităţii, băgat într-o sală şi pus să aştepte. După circa trei ore a ieşit, întrebându-l pe ofiţerul de serviciu dacă trebuie să mai stea. Pe hol mai erau nişte ofi-ţeri de securitate şi doi civili, dintre care unul era Radu Tinu. Acesta din urmă l-a întrebat cum îl cheamă şi auzind, i-a spus: „Tu eşti inginerul de la Electrometal care în 1987 ai organizat manifestaţia de la 1 decembrie şi azi dimineaţă ai fost în Com-plexul Studenţesc să instigi studenţii”. Apoi a ordonat unui ci vil să îl bage în beci. Civilul respectiv „m-a luat la o serie de lovituri cu picioarele şi cu patul armei” împingându-l spre curtea interioară, de unde a fost condus spre o altă uşă: „cînd să intru pe uşă am fost întîmpinat cu o serie de pumni în faţă şi bastoane de cauciuc peste cap”. S-a întors spre curte, în încer-carea de a scăpa de lovituri, dar civilul a chemat un grup de militari în termen, spunându-le să aibă „grijă” de el. „Aceştia au început să mă lovească sălbatic cu bocancii, loviturile con-tinuînd şi după ce am căzut la pămînt, timp de un minut”. A fost apoi împins la uşa beciului, „unde m-au luat în primire miliţienii de la arest şi care m-au lovit cu pumnii, picioarele, bîte şi bastoane de cauciuc”. I s-au luat toate obiectele perso-nale, după care a fost băgat într-o celulă unde mai erau 22 de persoane între 16–70 de ani, toate culcate cu burta pe pământ, fiecare având pe faţă sau pe corp urmele loviturilor primite. Au fost eliberaţi în data de 20 la ora 23.00. Până atunci ni-meni nu s-a mai interesat de ei. Doar câţiva au mai fost duşi la interogatoriu, de unde se întorceau bătuţi. În timpul cât au fost închişi au primit mâncare o singură dată, o ciorbă „oribilă” de peşte şi o bucată de pâine. Înainte de a fi eliberaţi, au venit în celulă trei civili, care le-au spus cu seninătate că au fost ares taţi din greşeală şi că vor fi duşi în cartierele în care locuiesc, dar să nu mai iasă în stradă.

Rancz Rudolf, pe atunci în vârstă de numai 13 ani, a fost arestat în noaptea de 16/17 lângă Primărie, împreună cu tatăl său. După ce au fost reţinuţi în holul Primăriei vreo două ore împreună cu alţi demonstranţi, fiind bătuţi între timp, a ve-

233

nit o dubă care i-a dus la Miliţia Judeţeană. La coborârea din maşină s-a format un cordon de civili cu bâte şi bastoane de cauciuc, care i-au bătut pe arestaţi până au ajuns la celule. Au fost ţinuţi acolo până dimineaţa, când au fost duşi în curte, unde un individ le-a spus că vor fi duşi la Penitenciar.

Suciu Gabriela Maria a fost arestată în data de 17 pe la ora 3.00 împreună cu câţiva prieteni, cu care luase parte la manifestaţii. Au fost duşi la Miliţie şi băgaţi în beciuri. La uşă era un individ cu un baston, care îi lovea pe toţi cei care intrau. În beci cei mai mulţi erau bătuţi şi desfiguraţi. Până li s-au luat numele şi adresele au fost ţinuţi în genunchi cu faţa la perete, neavând voie să se mişte. Au fost duşi apoi în alte celule. Di-mineaţa au fost duşi la Penitenciar cu dube ale Miliţiei.

Şuşnea Lavinia, reținută în Piaţa Maria pe la ora 2.00 din dimineaţa de 17, a fost dusă la Miliţie, şi acuzată că ar fi furat din magazinele sparte. I-au fost arătate într-un colţ boxe, aparate TV, casetofoane, etc. Arestaţii au fost duşi apoi într-o încăpere, până acolo fiind din nou loviţi fără încetare. În încă-perea respectivă au fost obligaţi să stea în genunchi, cu mâinile la ceafă şi faţa la perete. Laviniei Şuşnea i s-a făcut rău şi i s-a permis să vomeze şi să stea pe scaun. Apoi au fost duşi în ce-lule, unde au stat până pe la orele 11.00–12.00, când au fost transportaţi la Penitenciar.

La Penitenciar, Laviniei Şuşnea i s-au luat obiectele ce le avea asupra sa, fiind băgată apoi împreună cu alte 30 de fe-mei într-o celulă cu 15 paturi. În celulă era şi o fetiţă de 13 ani care a fost eliberată luni, 18 decembrie. În fiecare dimineaţă erau numărate cu faţa la perete, în ordine descrescătoare. Miercuri dimineaţa (în data de 20) femeile din celulă au hotă-rât să refuze mâncarea. La un moment dat, în curte a fost adusă o dubă albă, care a fost lăsată cu motorul pornit pentru a aco-peri zgomotele de afară. Spre seară li s-a spus că vor fi lăsate să plece.

Balint Costel, alături de alţi arestaţi, a fost dus în celula 56 a Penitenciarului. Pe la ora 17.00 se aud împuşcături de afară. Arestaţii sunt speriaţi la început, crezând că vin din cur-tea închisorii, unde arestaţii ar fi împuşcaţi.

În celulă, Balint recunoaşte doi tineri pe care i-a văzut spărgând vitrine şi semaforul de la Regionala C.F.R. din Piaţa

234

Maria. Se preface că nu îi cunoaşte. În acele momente, poves-teşte Balint, fiecare arestat căuta un alibi, nimeni nu voia să recunoască că a participat la manifestaţii.

Pe la ora 13.30 este scos în curte pentru a-şi aştepta rândul la anchetă. A stat până seara, dar nu a ajuns la intero-gatoriu. Este din nou dus în celulă. Între timp, sosesc noi ares-taţi, ajungându-se la un număr de circa 200 într-o celulă de 80 de paturi. Noii veniţi erau răniţi, cu coaste rupte, unii împuş-caţi şi cu gloanţele încă în trup. Seara, mergând la baie, Balint constată că urinează sânge de la lovitura de par luată la ares-tare. Pe la ora 21.00 este adus un nou lot, avându-l în frunte pe Ioji, un veteran al puşcăriilor. Acesta se proclamă şeful ce-lulei, gardienii care îl cunoşteau „confirmându-l în funcţie”. Merge din nou la toaletă, unde vede un tânăr care încerca să-şi panseze umărul împuşcat. Glontele era încă în os, dar tânărul nu voia să se afle că e rănit.

Balint îl ajută să se panseze. Luni au fost eliberaţi mino-rii, eveniment ce a fost folosit de ceilalţi pentru a trimite bilete celor de acasă. Marţi, în 19 decembrie, ajunge şi Balint să fie anchetat, fiind introdus într-o sală mică, unde se aflau 5–6 an-chetatori. Este întrebat de un procuror de ce a ieşi în stradă şi ce lozinci a strigat. Spune o poveste inventată, că e arestat ile gal, că nu a fost la demonstraţii. Unul dintre anchetatori îi spune că „nu merge” cu poveşti şi să-i spună de ce „a dat foc la maşină”. La acest cuvânt, Balint îşi aminteşte de momentul când nişte indivizi au dat foc la un ARO în faţa Regionalei C.F.R. Era convins că s-a filmat acest fapt, însă el nu se impli case în incendiu, ci fusese doar spectator. Nu recunoaşte şi este pălmuit. Este numit „ungur împuţit” şi i se spune că va fi îm puşcat pentru sabotaj. Balint răspunde că este român ortodox cu nume maghiarizat. Refuză să semneze declaraţia scrisă de anchetatori, ceea ce are ca urmare o nouă serie de lovituri din partea paznicului care îl însoţea. Este dus din nou în celulă, iar pe drum aude că sosiseră procurori militari de la Bucureşti. Toată noaptea următoare două maşini au stat cu motorul pornit în curte, pentru a nu fi auzite ţipetele celor bătuţi la anchetă, ne spune Balint.

Pe la ora 22.00, s-au făcut tabele cu arestaţii, în ordine alfabetică, care cuprindeau: nume, prenume, locul de muncă, domiciliul, apartenenţa politică, religia, naţionalitatea. Mier-curi, 20 decembrie, pe la orele 10.00–11.00, primii 10 deţinuţi

235

sunt scoşi din celule. Spre seară un individ civil, foarte docil, le spune arestaţilor că vor fi eliberaţi în acea seară 14 grupuri. Oamenii sunt speriaţi, crezând că vor fi împuşcaţi.

Şi lui Bartha Ştefan Dorin la Penitenciar i s-au luat toate obiectele, fiind dus împreună cu alţi arestaţi „într-un fel de club al Penitenciarului”, unde au fost înregistraţi şi percheziţi-onaţi. Pe la ora 18.00 în ziua de 17 au fost duşi în celule, Bartha împreună cu colegul cu care fusese arestat, ajungând în celula 56. Au primit în prima seară o mâncare ordinară, pe care cu greu au putut să o mănânce. La ora 21.00 s-a stins becul mare din celulă, rămânând lumina de control. Tot în acea seară a fost adus un tânăr rănit la braţul stâng, căruia un stu dent la Medicină i-a acordat primul ajutor. Marţi dimineaţa, în 19, au fost chemaţi în grupuri mici la interogatoriu. Un individ civil îi alegea pe cei care urmau să meargă la interogatoriu. Spre seară i-a venit şi lui Bartha rândul. Unii procu rori îşi băteau anchetaţii, însă cel care l-a anchetat pe Bartha nu a folosit forţa. A semnat o declaraţie scrisă de procuror în care se menţionau exact lucrurile relatate de anchetat. În dimi neaţa de 20, primii cinci din celulă, în ordine alfabetică, au fost chemaţi afară şi n-au mai revenit, fiind probabil eliberaţi.

Cazacu Florin avea 15 ani în timpul acelor evenimente. Acesta, la fel ca şi ceilalţi minori, a fost eliberat mai repede decât ceilalţi arestaţi, în seara de 18 decembrie. Ca alţi arestaţi, şi el ne spune că la Penitenciar li s-au luat toate obiectele, fiind apoi duşi în celule. În celula sa erau 16 persoane la 4 paturi. Mâncare li s-a dat rar şi puţin. Pe la ora 17.00 în data de 17 a fost dus la interogatoriu. Au fost băgaţi mai mulţi într-o sală, fiecare singur în câte o bancă. Lângă Cazacu s-a pus un procu-ror, care l-a anchetat. În data de 18 pe la ora 21.00 au fost duşi toţi minorii într-o sală. Acolo s-a auzit strigat de directorul de la Liceul Azur, unde Cazacu era elev. Directorul i-a scos din Penitenciar pe elevii de la Liceul Azur.

Ciataraş Ioan Dan, a fost dus cu un ARO de la Miliţie la Penitenciar. Aici a fost preluat de lucrători ai Miliţiei, care i-au bătut pe el şi pe ceilalţi arestaţi din acel lot cu bastoane. Apoi au fost „dezbrăcaţi până la piele să vadă dacă nu deţinem anu mite lucruri pe noi. Pe moment am observat că corpurile noas tre erau pline de vânătăi după care (miliţienii – n.n.) au

236

început să-şi bată joc de noi spunând: «cine v-a vopsit»”. În continuare, au fost anchetaţi de doi procurori care nu erau din oraş, într-o sală mare unde se afla foarte multă lume de toate vârstele. După anchetare au fost duşi într-o celulă cu încă 5 persoane arestate. Cât a stat în celulă, de trei ori i-au fost luate datele de către diverşi lucrători ai Miliţiei. În seara de 20, la ordinul unui colonel, spune Ciataraş, au fost eliberaţi.

Szallos Ioan a fost băgat la Penitenciar într-o celulă cu circa 175 de persoane, revenind 2–3 persoane la un pat. Până în 20 decembrie, ora 20.00, când a fost eliberat, a fost an chetat de 2–3 ori. Arestaţii erau trecuţi prin faţa unei camere de luat vederi şi de fiecare dată 4–5 persoane erau scoase pen tru a nu mai fi aduse înapoi. Aceştia erau fie unguri, fie stu denţi din anii IV sau V.

Archip Viorel este un caz mai special. El a fost dus de la Miliţie la Penitenciar în dimineaţa de 18, pentru a fi readus la Miliţie după două zile. La Penitenciar a fost introdus, alături de alţi arestaţi, într-o sală unde au dat declaraţii, iar apoi într-o celulă cu 90 de paturi şi arestaţi în jur de 140. Cât timp a stat la Penitenciar i s-au luat declaraţii zilnic. În ziua de 20, pe la ora 7.00, a fost scos în curte împreună cu încă câţiva şi duşi la Miliţie, fiind băgaţi 16 arestaţi într-o celulă cu 8 paturi. În acea celulă erau numai arestaţi al căror nume începea cu litera A. Pe la ora 9.00 a fost dus să dea o declaraţie. A fost ţinut într-un birou până la ora 14.00. În acest timp l-a întrebat pe cel care i-a luat declaraţia dacă e vreo şansă să scape. I s-a răs puns că, după cum se aude în oraş, s-ar putea să scape. A fost dus din nou în celulă, unde a stat până la ora 23.00, când au fost deschise celulele, spunându-li-se că s-a constatat că nu sunt vinovaţi şi că sunt liberi.

În cursul zilei de 20, începând cu după-amiaza până seara, au fost eliberaţi majoritatea arestaţilor. Unii au fost duşi cu maşinile în Piaţa Libertăţii, unde erau aşteptaţi de manifes-tanţi, cum s-a întâmplat cu Antochi Ioan sau Bartha Ştefan Dorin, sau li s-au pus la dispoziţie maşini, pentru a fi duşi di-rect acasă, cum a fost cazul lui Archip Viorel, ori au fost duşi la fostul sediu al Comitetului Judeţean P.C.R. (situaţia lui Ba-lint Costel, a Adrianei Lucreţia Pîrvan, sau Roşu Florin), ori au fost lăsaţi de maşinile Penitenciarului în diverse puncte ale Timişoarei: de pildă, Dan Daniel Remus a fost lăsat la „Punc-

237

tele Cardinale”, Fekete Paula la capătul bulevardului Leontin Sălăjan, Rancz Ioan lângă Fabrica de Ciorapi, Roşu Mirela lângă depoul de tramvaie etc.[...]

O mică parte a arestaţilor au rămas în arestul Miliţiei până în data de 22 decembrie, după fuga lui Ceauşescu.

Adrian Kali, Alexandru Rif, ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 3(16)

2008, p. 39-50. NOTĂ; Datele şi informaţiile cu prinse în acest material au fost culese din declaraţiile aflate în Arhiva Memorialului Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989, Timi şoara, Dosar „Arestaţi”. Vezi materialul respectiv şi în Un de cembrie arestat, Timişoara, 2007, p. 3-39.

* * *

Decembrie 1989, Timişoara, Spitalul Clinic ,,Victor Babeş”

În zilele fierbinți ale lui Decembrie 1989, Spitalul Clinic ,,Victor Babeș” a fost locul unde o parte din răniții rezultați ca urmare a represiunii ceaușiste, au fost operați, tratați și vin-decați. Despre activitatea cadrelor medicale de aici în timpul evenimentelor din 1989 se știe mai puțin, datorită amplasării acestui centru medical mai în afara orașului Timișoara, în apropierea Pădurii Verzi, deoarece clinica îngrijea în special bolnavi de TBC. Funcționa, de asemenea, și o clinică de chi-rurgie toracică, unde în Decembrie 1989, vor fi aduși câteva zeci de răniți, majoritatea împușcați.

Conform situației prezentate de Procuratura Militară, Marincuș D. a fost agresat în fața Consiliului Județean P.C.R. Timiș, în ziua de 17.12.1989, adică bătut de demonstranți. Marincuș, ca ofițer M.I., făcea parte din forțele represive. Se știe faptul că în dimineața zilei o coloană de manifestanți anti-comuniști a reușit să pătrundă în clădire, aici ducându-se lupte grele cu forțele M.I. (scutieri și pompieri) la care ulterior se adaugă militari M.Ap.N. și gărzi patriotice. Cazul lui Marincuș este ciudat datorită faptului că, fiind agresat, a fost trans portat la un spital civil și încă la unul de boli contagioase aflat la periferia orașului, când în zona Consiliului se află Inspectora-tul de Poliție (pe atunci Miliție) care cu siguranță are o infir-merie, sau la câteva minute distanță de Consiliu se află Spita-

238

lul Militar, unde, de exemplu, civilul rănit Todorov, nu este primit câteva ore mai târziu și decedează din cauza hemora giei. Marincuș, în ziua de 18 decembrie părăsește spitalul ,,Victor Babeș”. La circa trei ore distanță (ora 18.00) este in ternat soldatul din Formațiunea de Pompieri Arad, Popescu Cristian, care suferise o ,,psihoză depresivă”. Se pune aceeași întrebare că și în cazul lui Marincuș: de ce a fost preferat un spital civil în locul unei unități spitalicești militare? Popescu C. nu figurează în evidențele Procuraturii Militare, presupu nem că a luat parte la acțiunile de la Consiliul Județean Timiș. Popescu C. părăsește spitalul pe data de 19.12.1989.

Scutieri în zona Consiliul Județean–Podul Decebal, 17.12.1989

[...] La 15 minute după internarea lui Popescu sosește primul civil rănit, Pachiu Petrică, care prezintă o plagă împuș-cată (conform Procuraturii Militare nu se cunoaște locul în care a fost rănit, dar există o explicație logică, rănitul nu este din Timișoara, având pe atunci reședința în județul Arad). Pără-sește spitalul în ziua de 21.12.1989. Aproximativ după o oră este internat un alt civil rănit, Cornea Constantin cu o plagă (conform Procuraturii Militare nu se cunoaște locul în care a fost rănit, dar rănitul nu este din Timișoara având pe atunci reședința în județul Vaslui). La 30 de minute distanță (ora 19.30) este internat soldatul Zaharia Adrian, având diagnosti-cul de ,,plagă împușcată” (conform Procuraturii Militare a fost împușcat în Piața Libertății). Acest militar este prezentat de cei care susțin că armata a fost atacată, ca o victimă care a justifi cat deschiderea focului împotriva demonstranților anticeau șiști. Atunci, firesc ne întrebăm de ce nu a fost internat imediat la Spitalul Militar Timișoara, situat la circa 50 de metri de Piața Libertății și a fost transportat la Pădurea Verde la un spital de boli contagioase? În decursul intervalului de timp dintre orele 20.00-21.30 sunt internați răniții civili, toți având același dia-gnostic ,,plagă împușcată”: Pantea Ioan, la ora 20.00 (conform Procuraturii Militare a fost împușcat în Piața Libertății, era ti mișorean, părăsește spitalul în ziua de 21.12.1989); 20.15, Ta bără Ioan, din Baia-Mare (conform Procuraturii Militare a fost împușcat în Piața Operei, părăsește spitalul pe data de

239

10.01.1990); 20.30, Kali Adrian, timișorean, care a fost inițial dus la Spitalul Județean, de acolo trimis cu o ambulanță la Spitalul Clinic ,,Victor Babeș” (conform Procuraturii Militare a fost împușcat pe Podul Decebal, părăsește spitalul pe 28.12.1989); la 21.30 rănitul Munteanu Dumitru, din județul Arad (conform Procuraturii Militare a fost împușcat în zona Pieței Operei, părăsește spitalul în 1990); rănitul Horvath Ște-fan, timișorean (conform Procuraturii Militare a fost împușcat în Calea Lipovei, părăsește spitalul în 1990); rănitul timișorean Simicin Nicolae, care după ce este operat de echipa condusă de dr. Ene Virgil și asistenta Pintea H. la câteva ore este trans-ferat la Clinica nr. 1. Nu se știe ce s-a întâmplat în continuare, este găsit decedat în ianuarie 1990 în groapa comună din Ci-mitirul Eroilor Timișoara. La 21.45 este internat Jinga Con-stantin, timișorean, (conform Procuraturii Militare a fost îm-pușcat în zona Pieței Operei, părăsește spitalul în 13.01.1990); Gheorghe Dan Virgil, cu un traumatism, (nu figurează în evi-dențele Procuraturii Militare, părăsește spitalul în 18.12.1989). Până la miezul nopții sunt internați pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp următorii răniți civili: ora 22.00, Criste Mariana, din Timișoara, având un traumatism produs prin împușcare (conform Procuraturii Militare a fost împușcată în Calea Lipovei, părăsește spitalul în 15.01.1990), ora 23.00, Constantin Florin, având o plagă înțepată (conform Procuratu-rii Militare nu se cunoaște locul în care a fost rănit, este din județul Ialomița, părăsește spitalul în 18.12.1989); Ghinea Ioan, timișorean, cu o plagă hemitoracică (conform Procuratu-rii Militare a fost rănit în Calea Lipovei, părăsește spitalul în 18.12.1989); Hauder Elsa din Timișoara, având o plagă (con-form Procuraturii Militare a fost împușcată în Calea Lipovei, părăsește spitalul în 18.12.1989); ora 23.30, Cheptănaru Radu, timișorean, având o plagă împușcată (conform Procuraturii Militare a fost împușcat în Calea Lipovei, părăsește spitalul în 17.12.1989). La o oră neprecizată a fost internată Nedelea Pa ulina din Timișoara, având o plagă la o gambă (conform Pro curaturii Militare a fost împușcată în Calea Girocului, părăsește spitalul în 18.12.1989).

De precizat că orele prezintă momentele internărilor, răniții în prealabil fiind operați de către echipa medicală

240

condusă de doctorul Ene Virgil și asistenta Pintea H., care au operat toți răniții din ziua de 17.12.1989! La miezul nopții, lucrători ai Securită ții au pătruns în spital, dar nu au primit informații de la anga jați, colectivul nu a colaborat cu aceștia. De precizat că și în zilele care au urmat angajații și-au onorat datoria, ajutând vic timele regimului ceaușist, care vor sosi aici și după data de 17.12.1989.

Rănitul Zaharia Adrian a fost uitat de către superiorii săi în acest spital; în data de 20.12.1989, un camion militar plin cu soldați a oprit în fața spitalului. Din el au coborât trei persoane înarmate cu pistoale-mitralieră, doi ofițeri și un plutonier, pluto nierul având însemne medicale (!?) , care l-au vizitat pe Zaha ria A. Unul dintre ofițeri, cu grad de căpitan a fost recunoscut de Kali A. ca fiind cel cu care a vorbit în fața C.E.C.-ului din spatele magazinului universal ,,Bega”, unde conducea un dis pozitiv militar. După o scurtă discuție cu Zaharia, cei trei au plecat. Ca o ironie, în salonul 218, unde a fost internat militarul Zaharia A. erau internați demonstranții răniți Pantea, Tabără, Munteanu și Kali.

* * *

Lepa Bărbat, erou martir (1946–1989), prima vic-timă a Revoluţiei Române

Prima victimă a Revoluţiei Române, primul mort, a fost o femeie: se numea Lepa Bărbat.

Născută în 13 iulie 1946 la Moldova Veche, jud. Caraş Severin, contabilă la Industria Cărnii din Timişoara, căsătorită, doi copii.

În ziua de 17 decembrie 1989, în jurul orei 17.30, Lepa Bărbat se afla împreună cu soţul său, Vasile Bărbat, tehnician veterinar în vârstă de 52 de ani, şi cu fiica sa, Ioana, elevă, în vârstă de 12 ani, în Piaţa Libertăţii, lângă clădirea Comenduirii Gar nizoanei Timişoara. În acel moment s-a deschis focul. Lepa Bărbat a fost împuşcată mortal, fiind nimerită de două gloanţe: unul în cap şi unul în piept. S-a tras din direcţia restaurantului militar. Din aceeaşi rafală a fost împuşcată şi Ioana, fiind ră nită uşor la o mână, iar Bărbat Vasile a fost împuşcat în abdo men.

241

Lepa Bărbat a fost arsă la Crematoriul Cenuşa din Bucu reşti. În acest caz a fost învinuit căpitanul de informaţii Vasile Joiţoiu şi, prin sentinţa nr.1 din 15 februarie 1991, emisă de Tribunalul Militar Extraordinar Timiş, a fost condamnat la 18 ani de închisoare. În urma recursului formulat de inculpat, a fost achitat prin Decizia nr. 2, din 21 mai 1991, a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.

Din declaraţia lui Bărbat Vasile: „În 17 decembrie 1989 eram cu soţia şi cu fiica Ioana. Pe la orele 17.00-17.30 am ajuns în Piaţa Libertăţii, venind dinspre Piaţa Unirii. Când am intrat în Piaţa Libertăţii, chioşcul de ziare ardea şi două autotu-risme erau răsturnate, însă nu se aflau aici nici un fel de mani-festanţi. Vreo 4-5 militari în termen, fără armament, îşi făceau de lucru sub poarta intrării în comenduirea garnizoanei. Pe strada Alba Iulia era alt grup de militari îndreptaţi cu faţa spre Catedrală. Aceştia erau mai în vârstă şi echipaţi ca de război. Pe strada care duce spre Muzeul Banatului era al treilea grup de militari, mai tineri după înfăţişare. Pe această stradă se pare că erau şi demonstranţi, deoarece se percepea un vuiet specific aglomerărilor umane. Am văzut cum doi dintre militarii de pe strada K. Marx au fost răniţi, probabil loviţi de vreo piatră (împuşcătură n-am auzit în momentul acela) şi au fost duşi la un TAB care era pe strada ce duce la C.E.C.

Eu, împreună cu soţia şi fiica, am ajuns în faţa comendui rii garnizoanei, pe trotuar, în dreptul actualei plăci comemora tive. Atunci militarii de pe strada Alba Iulia au tras foc de avertisment vertical în direcţia Pieţei Operei. În secundele imediat următoare din direcţia restaurantului militar s-a tras o rafală asupra noastră. Soţia a fost omorâtă de două gloanţe trase în cap şi piept, eu am fost nimerit în abdomen, iar fiica rănită uşor la mână.

Un ins îmbrăcat cu „alendelon“ şi căciulă de blană bru-mărie s-a apropiat de noi şi mi-a spus: „Ce-aţi căutat acolo, domnule?”, iar apoi i-a mobilizat pe soldaţii care stăteau nepă-sători în faţa intrării în Garnizoană (la câţiva metri de noi) să ne ajute să fim transportaţi la Spitalul Militar. Aici am fost dezbrăcat pe jumătate, dar apoi doctorii au spus că n-au in-strumentarul necesar şi am fost transferat la Spitalul Judeţean, unde am fost operat de domnul doctor Florin Miculit. În 12

242

ianuarie 1990, din cauza deteriorării stării de sănătate, am fost trimis în străinătate, la Bruxelles...”

,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 3 (10)/2007, p. 46. Material realizat de Rado Gino.

* * *

Ion Monoran – A fost unul dintre principalii lideri de stradă ai Revoluţiei anticomuniste de la Timişoara din de cembrie 1989 (n. 18 ianuarie 1953, în comuna Ciacova, Timiş– m. 2 decembrie 1993, în Timişoara).

[…] Când am ajuns în Piaţa Maria, în jurul casei pasto-rului Tőkés nu se aflau mai mult de 250 de persoane. Am in-trat în mijlocul lor şi le-am spus: „Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Braşov, din 1987!”

Pentru a-i atrage şi pe cei care nu îndrăzneau să se apro-pie din cauza Securităţii care mişuna prin preajmă, am început să cântăm Hora Unirii şi lozinci precum „Libertate!” şi „Ro-mâni, veniţi cu noi!”

Lumea a început să se adune cu curaj şi, observând că numărul cetăţenilor creşte, am spus din nou: „Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cât mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean de Partid!”

În acel moment, mai mulţi „cetăţeni de bine” mi-au cerut să mă legitimez, iar unul dintre ei mi-a spus textual:

„Lasă că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!”După ce m-am legitimat am spus: „Noi totuşi vom opri

tramvaiele!” şi am făcut câţiva paşi şi am oprit primul tramvai care venea dinspre Gara de Nord. [...] am coborât pantograful, chemând lumea din tramvai să ni se alăture. Ca prin minune, nu a protestat nici un călător şi ni s-au alăturat cu toţii.

Am oprit şi cel de-al doilea tramvai, care venea din sens opus. În câteva minute, în piaţă s-au strâns în jur de 800-1000 de persoane şi numărul lor creştea vertiginos.

Mă simt nevoit să accentuez că mulţimea (care a început să strige lozinci precum „Libertate!”, „Vrem căldură!”, „Vrem

243

mâncare la copii!” etc.) uitase de păţania lui László Tökés, lo-zincile scandate demonstrând că revendicările ei erau îndrep-tate împotriva lui Ceauşescu şi a situaţiei disperate prin care trecea ţara

Pe fondul lozincilor care erau scandate, la un moment dat l-am văzut pe un cunoscut, Daniel Zăgănescu, cum s-a ur-cat pe un tramvai şi a strigat: „Mă numesc Daniel Zăgănescu. Vă rog scandaţi împreună cu mine «Jos Ceauşescu!»”

A urmat un moment de linişte, după care întreaga piaţă s-a umplut de un vacarm de nedescris.

Cei din jurul meu încercau să mă determine să plecăm cât mai repede la Comitetul Judeţean de Partid, dar pentru că eram încă puţini pentru o astfel de acţiune, le-am răspuns că trebuie să mai aşteptăm.

La ora 20.30, am plecat înaintea mulţimii şi am dispus ca traseul nostru să nu treacă prin Centrul Timişoarei (îmi era teamă să nu se comită spargeri de magazine şi distrugeri de bunuri), ci pe la căminele studenţeşti pentru a face apel şi la ajutorul studenţilor.

Când ne-am apropiat de podul de la Maria, un grup a în cercat să nu respecte cele stabilite anterior, încercând să se în drepte spre centru, dar l-am oprit la timp.

Când am ajuns la sensul giratoriu de lângă Ştrandul Termal, am oprit coloana circa 15 minute pentru a-i aştepta pe studenţi şi pe cei rămaşi în urmă.

În acele momente, mai mulţi securişti în civil au venit cu ideea să oprim toate maşinile care trec şi să blocăm şoseaua. Deoarece în acele momente aceasta însemna diversiune, am luat-o din nou înaintea mulţimii şi ne-am îndreptat spre Co-mitetul Judeţean de Partid.

Când am ajuns acolo, o maşină de pompieri a încercat să ne împroaşte cu apă, dar am reuşit în câteva zeci de secunde să-l determinăm pe şofer să părăsească zona cu coada între picioare.

Căţărându-mă pe spatele câtorva tineri, în câteva minute am reuşit să smulg de deasupra uşii de la intrare un steag cu secera şi ciocanul căruia i-am smuls însemnele.

Cu toţii am cerut să stăm de vorbă cu Radu Bălan, dar în locul lui au apărut câteva zeci de scutieri care au început să

244

arunce printre noi cu fiole de gaze lacrimogene. După o scurtă răfuială, din cauza gazelor şi a scutierilor, lumea a început să se împrăştie.

În dimineaţa zilei de 17 decembrie, deoarece locuiesc în Piaţa Unirii, aşteptam cu disperare ca lumea să iasă din nou pe străzi

Deşi îmi era grozav de teamă că acest lucru nu se va mai întâmpla, la apariţia mulţimilor am putut constata pentru prima dată că poporul român nu este laş şi fricos, cum ni se inocu lase, şi am început să nutresc speranţa că zilele lui Ceauşescu erau numărate.

Pentru a nu scrie o mărturie prea lungă despre participa-rea mea la evenimentele din 17 decembrie, am să notez doar un singur amănunt care ar putea constitui o mărturie în Proce sul de la Timişoara. În jurul orei 15.30, prin Piaţa Libertăţii şi pe străzile din jur, circula cu mare viteză un T.A.B. care în cerca să elibereze tancul pe care îl blocaserăm în faţa clădirii Vechii Primării.

Pentru a-i bloca drumul, împreună cu mai mulţi civili, am deplasat în mijlocul străzii un container mare de gunoi şi un chioşc de loz în plic (din care am scos 3 pături pentru a nu fi distruse). Aşa că T.A.B.-ul n-a mai trecut prin zonă.

În acele momente, din balconul Casei Armatei, mai mulţi soldaţi trăgeau în sus din când în când rafale de automat; la ora 16.25 (m-am uitat la ceas!), din clădirea Casei Armatei (trăgeau n.n.) un ofiţer şi câţiva soldaţi.

Ofiţerul a început să tragă direct în noi, urmat de soldaţi, şi a rănit şi ucis aproximativ 8-9 per soane. Din acel moment, piaţa a fost evacuată, aceştia trăgând şi de-a lungul străzilor care se ramificau...

Ofiţerul, aveam să aflu ulterior, se numeşte Joiţoiu, şi în prezent este în libertate. Folosindu-ne de pături, am ridicat ră niţii şi i-am dus la Spitalul Clinicile Noi, deoarece la Spitalul Militar am fost refuzaţi […].

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 4 (17) / 2008, 1989, Bucu reşti, p. 41- 45.

* * *

245

Declaraţie Hosu Virgil, participant activ la re voluţia de la Timişoara

Subsemnatul Hosu Virgil, născut în data de 18.12.1963 în localitatea Ileanda judeţul Sălaj, cu domiciliul în (...), declar pe proprie răspundere următoarele: în data de 16.12.1989, la primele ore ale dimineţii, mergând spre serviciu, am întâlnit un vecin, de religie neoprotestant, care mi-a relatat despre ceea ce s-a întâmplat în data de 15.12.1989 la casa pastorului Lászlό Tőkés şi ce a ascultat la postul de radio ,,Europa Liberă” des-pre evenimentele întâmplate în Timişoara.

În jurul orei 16.30 m-am aflat în centrul Timişoarei, în apropierea primăriei; aici, erau multe cadre ale Miliţiei cu scuturi de apărare, bastoane şi câini.

În preajma Primăriei şi a Catedralei se adunaseră grupuri de tineri; o parte dintre aceşti tineri au sosit din Piaţa Maria şi au relatat că au blocat tramvaiele şi au fost atacaţi cu apă de către maşinile de pompieri, spunând că zona este plină de ca dre ale Miliţiei.

Unii dintre miliţieni au venit la noi, încercând să ne con-vingă să plecăm, deoarece au observat că rândurile manifestan-ţilor se îngroaşă constant. O parte dintre noi am adus injurii la adresa Miliţiei deoarece doreau dispersarea noastră; am strigat ,,Fără violenţă!”, ştiam cu toţii că Miliţia, Securitatea şi ca-drele P.C.R. erau o masă privilegiată a sistemului comunist, aveau tot ce îşi doreau, iar restul populaţiei trebuia sa stea la coadă ore întregi pentru jumătate de pachet de unt, un litru de ulei, iar măcelăriile erau goale şi pâinea era pe cartelă.

Pe fondul acestor nemulţumiri am scandat cu toţii în faţa Miliţiei ,,Vrem mâncare la copii!”, ,,Vrem căldură!”. În acele momente, împreună cu câţiva tineri, ne-am hotărât să mergem să mobilizăm alături de noi şi alţi locuitori ai oraşului Timi şoara, deoarece euforia noastră nu mai avea limite; niciun moment nu ne-am pus întrebarea ce s-ar putea întâmpla cu noi şi cu familiile noastre.

Împreuna cu un grup de tineri m-am deplasat spre zona Calea Buziaşului, deoarece este o zonă industrială cu foarte mulţi tineri, eram în jur de 20 de persoane. Unul dintre tineri a luat un steag tricolor de acasă şi cu toţii am strigat pentru prima dată ,,Români veniţi cu noi!”; am simţit pe chipurile

246

multor persoane frica de a ni se alătura, dar cu toţii ne-au încu-rajat şi au aplaudat curajul nostru. Ajunşi în Calea Buziaşului am observat curajul multor tineri care s-au alăturat nouă şi do-rinţa tuturor de a scăpa de acel regim odios şi totalitar care pri-gonea populaţia acestei ţări.

Din Calea Buziaşului am hotărât să ne îndreptăm spre zona Soarelui şi Calea Girocului; mă aflam în rândul din faţă şi pe feţele tuturor se vedea bucuria şi curajul, un curaj nebu nesc deoarece rândurile noastre s-au îngroşat constant, fiind în jur de 1000–1500 de persoane; cu toţi am scandat ,,Români veniţi cu noi!”, ,,Nu fiţi laşi!”, ,,Jos Opincaru!”, ,,Jos Ceau şescu!”. Am ajuns în Complexul Studenţesc şi am scandat ,,Studenţi veniţi cu noi!”. Dar, spre stupoarea noastră, cămi nele au fost închise cu lacăte; unii studenţi, puţin la număr, au avut curajul să sară de la etaj ca să ni se alăture.

În faţa primului cămin studenţesc de pe strada Cluj, o persoană din rândurile noastre, care s-a recomandat ca fiind profesor, s-a urcat pe o cutie metalică şi ne-a rugat pe toţi să rămânem uniţi şi să nu ce dăm presiunii, indiferent de ceea ce se va întâmpla, hotărând, totodată, traseul pe care să-l continuăm. Am ajuns în faţa Catedralei în jurul orei 23.00–23.30; de aici am hotărât să continuăm traseul spre zona Circumvalaţiu nii, Calea Aradului şi Calea Lipovei după care să ne îndreptăm în Piaţa Operei, în faţa Catedralei, pentru a fi cât mai mulţi cetăţeni care-şi doreau să lupte pentru libertate, pentru o viaţă demnă şi prosperă.

Ne-am deplasat spre zona Circumvalaţiunii şi, în mo-mentul în care am ajuns la viaductul de cale ferată de pe strada 6 Martie, am urcat, împreună cu câţiva tineri, şi am dat jos pancartele metalice pe care era scris ,,Ceauşescu–Pace”, ,,Trăiască Partidul Comunist Român”; le-am distrus, iar un tâ năr a venit cu o sticlă de benzină şi le-am dat foc. Doresc să menţionez că, pe tot parcursul manifestaţiei noastre, nu s-au făcut distrugeri de bunuri sau spargeri, decât la librăria din Pi aţa Maria unde s-a spart vitrina unde erau postate volumele cuplului dictatorial şi pancartele cu însemne comuniste.

La câţiva metri de viaduct a avut loc un incident cu o ,,Dacie 1300” de culoare albă, la volanul căreia cu siguranţă se afla un securist, care, probabil, transmitea date referitoare la

247

noi: era aşezat cu maşina într-o zonă întunecoasă, dar cineva din coloană s-a îndreptat spre maşina respectivă, deoarece avea număr mic de înmatriculare; în acel moment a pornit ma-şina în trombă, încercând să străpungă coloana, accidentând grav o persoană şi rănind alte câteva persoane; toţi cei care au avut anumite obiecte din lemn sau metal au lovit ,,Dacia”, îndoindu-i platforma şi capota, şoferul reuşind să scape cu ma-şina din mulţimea furioasă.

La câteva sute de metri, în apropierea Fabricii de Lapte, am întâlnit un baraj de soldaţi, format pe 3-4 rânduri, care ocupa strada, având în dotare arme, probabil să încerce opri rea noastră; strigând ,,Fără violenţă!”, ,,Români veniţi cu noi!”, am ocolit coloana de soldaţi care nu au opus rezistenţă. În acel moment m-am uitat în spatele coloanei, dorind să nu se întâmple niciun incident între noi şi forţele de represiune, şi pot spune că am rămas uimit de câte mame cu copii şi familii întregi ni s-au alăturat; erau peste 6000 de persoane, bulevar-dul 6 Martie fiind ocupat de la semafoare până în apropierea viaductului.

Am ajuns în Piaţa Dacia; de aici am dorit să ne deplasăm spre Calea Aradului dar, la ieşire din piaţă, am fost atacaţi şi luaţi prin surprindere de forţele de represiune, care ne-au ata-cat în valuri, cu cozi de lopeţi, lovind fără milă tot ce ieşea în calea lor, cei căzuţi în urma loviturilor fiind luaţi şi aruncaţi în camioane ale Armatei. În acel moment, foarte mulţi au intrat în panică şi s-au desprins de coloană.

Am încercat să ne organizăm şi chiar am atacat şi noi cu ţevi luate din faţa blocurilor dar, cadre îmbrăcate în uniformă militară au coborât din mai multe camioane ale M.Ap.N. şi s-au îndreptat spre noi în cea mai mare viteză; personal, am fost lovit pe spate şi peste picioare; nereuşind să facem faţă atacu lui, ne-am retras spre Piaţa 700; era aproximativ 02.30–03.00 spre dimineaţă; cred că, după acel atac, am rămas în jur de 200 de inşi, care am hotărât să ne îndreptăm spre Catedrală.

În apropierea Clinicii de oftalmologie, spre hotel ,,Timişoara”, am fost aşteptaţi de cadre şi soldaţi înarmaţi care ne-au somat că, dacă încercăm trecerea, vor trage asupra noastră; totuşi, nu am crezut în acel avertisment şi ne-am apropiat până la aproximativ cinci metri de soldaţi; în acel

248

moment, unul dintre comandanţi a dat ordin să se tragă foc de avertisment; imediat, armele au fost îndreptate spre noi, luându-se poziţie de tragere; cu toţii am strigat “Fără vio lenţă!”, ,,Nu trageţi în fraţii şi părinţii voștri!”, ,,Români, ve niţi cu noi!”.

Am intrat în acele momente în panică şi am hotărât ca o parte să mergem pe strada Paris, iar celalalt grup să o ia spre Piaţa Unirii, urmând să ne întâlnim în faţa Catedralei.

Pe strada Paris am fost reţinut încă cu câţiva tineri (cu care am rămas în spatele coloanei), de către persoane îmbră-cate în civil. Acestea ne-au ameninţat cu pistoalele, lovindu-ne cu violenţă; totodată, ne-au obligat să intrăm în maşini iar apoi, în jurul orei 04.30, dimineaţa, ne-au dus la penitenciarul de pe strada ,,Popa Şapcă”. După momentul reţinerii, mi-am dat seama că în rândurile noastre se aflau multe ,,cârtiţe” care au informat Securitatea despre tot ceea ce dorim să facem, traseul pe care l-am urmat; forţele de represiune, în momentul arestă rii noastre, păreau bine organizate.

Ajunşi la Penitenciar, cadrele Miliţiei s-au comportat foarte urât cu noi; ne-au adresat injurii şi ameninţări, totodată ne-au ordonat să scoatem tot ce avem la noi (verighetă, ceas, bani, acte, curele, şireturi, etc.) repartizându-ne în diferite ce lule.

În data de 17, în jurul orei 18.00, în celula în care mă aflam, a fost adusă o persoană care ne-a mărturisit că a fost arestată în faţa hotelului ,,Continental”; eram foarte curioşi să ştim ceea ce se întâmplă în oraş, iar acesta ne-a spus că Armata şi Miliţia au tras cu armamentul din dotare, rănind foarte multe persoane, iar altele au fost ucise.

Ascultând cele relatate, eram conştienţi că acel sistem odios ne va reprima sever şi m-am gândit imediat că ori ne execută pe toţi în grup, ori este posibilă condamnarea noastră pe viaţă la munca silnică!

În dimineaţa de 18, au venit cadre ale Miliţiei care ne-au luat datele personale (data naşterii, localitatea, ocupaţia, apar tenenţa politică, adică dacă facem parte din rândurile P.C.R.); cam tot la orele dimineţii au fost aruncate în celulă de către cadre ale Miliţiei două persoane, care erau maltratate încât nu se puteau mişca, cu sânge pe ei şi urinaţi. Paturile fiind ocu pate în acel moment, m-am dat jos din pat şi le-am acordat primul ajutor împreună cu colegii de celulă, aşezându-i apoi

249

în patul meu. Am aflat ulterior că se numesc Biscoşi Grigore Beniamin şi Ceataraş Dan, angajaţi la întreprinderea ,,Garofiţa” din Timişoara şi, în data de 15.12.1989, au scris cu cărbune negru pe pereţii întreprinderii ,,Jos comunismul!”. Se cretarul de partid a chemat Securitatea care i-a arestat şi timp de trei zile au fost bătuţi şi ameninţaţi cu moartea în beciurile Miliţiei, ofiţerul care ia maltratat numindu-se Dragomir Florin.

În după-amiaza zilei, în jurul orei 14.00 am fost chemat de către un procuror militar care m-a anchetat referitor la ceea ce am făcut în data de 16.12.1989; mi-a luat o declaraţie, încer-când să afle nemulţumirea mea referitoare la sistemul comu-nist şi dacă am neajunsuri materiale; la final mi-a dat să sem-nez declaraţia, după care la anchetă au urmat şi alţi colegi din celulă. Tot în acea după-amiază, au mai fost arestate unele per-soane care ne-au informat că pe străzile oraşului s-a adunat foarte multă populaţie; în acele momente m-am gândit că fa-miliile noastre –, alături de toţi românii care doreau o altă viaţă – au ieşit pe străzile Timişoarei pentru a cere eliberarea noas tră.

În data de 20, în jurul orei 16.00 am fost scoşi din celulă şi aliniaţi pe platoul din interiorul închisorii (aici se găseau sute de persoane); nu ştiam scopul alinierii noastre pe platou, dar în acele momente mulţi ne-am gândit că vom fi executaţi.

Cadrele de Miliţie au pornit să se comporte mai civilizat cu noi; ne-am urcat, în grupuri separate, în camioane, fără să ni se anunţe destinaţia; camionul în care mă aflam s-a oprit în Pi-aţa Libertăţii; aici, şoferul şi subofiţerul însoţitor ne-au cobo-rât. Bucuroşi, ne-am îndreptat spre Piaţa Operei unde mulţi-mea care demonstra ne-a întâmpinat cu bucurie şi cu toţii am scandat ,,Libertate!”, ,,Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”. De aici am plecat acasă să anunţ familia despre cele întâm plate în Penitenciarul de pe strada ,,Popa-Şapcă”.

În următoarele zile am fost alături de românii care au avut curajul să lupte pentru libertate şi pentru binele acestei naţiuni.

Arhiva Memorialului Revoluţiei 16 – 22 Decembrie 1989, Timişoara, Dosar ,,Arestaţi”; Vezi şi Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds. 219.

* * *

250

Nume: Mioc Prenume: MariusData naşterii: 1968Data interviului: 05.04.1997Ocupaţia la data interviului: analist financiarTraseu: Piaţa Maria – Catedrală – Gara de NordData, ora şi locul arestării: 16.12.1989, după 20.00,

lângă Gara de NordAutorii arestării: miliţieniObservaţii: bătut la Miliţia Judeţeană şi Penitenciar.DeclaraţieM-am născut în Timişoara în 1968. Am terminat Facul-

tatea de Mecanică din Timişoara, iar în prezent lucrez ca ana-list financiar la firma „Procter & Gamble”.

În 1989 aşteptam să se întâmple şi la noi în România ceea ce vedeam că se întâmplase în ţările din jur.

Pe data de 16 decembrie am auzit că s-a adunat lume în Piaţa Maria. Era un zvon căruia nu i-am dat prea mare impor-tanţă. În acea seară am vrut să merg la discotecă, la Casa Stu-denţilor. Am luat tramvaiul şi când am ajuns în Piaţa Maria am văzut că este lume adunată. Mi-am amintit de ceea ce ştiam dinainte şi am coborât. Era după ora 8 seara. Unii oameni aveau lumânări în mâini, erau liniştiţi şi nu se striga încă ni mic. Eu auzisem că este ceva – cazul unui preot maghiar, dar nu ştiam foarte multe amănunte. Eram curios şi cu speranţa că aceasta va duce la o schimbare. Am coborât din tramvai şi m-am infiltrat printre oameni, căci eram curios să văd ce fac. La un moment dat am intenţionat să umblu pe trotuarul celă lalt – erau şi securişti pe acolo, dar puteai să te strecori printre ei.

Ştiu că la un moment dat, lângă intrarea de la casa preo-tului Tökés era cineva care a început să spună că s-ar putea să vină pompierii. Ei nu obligă pe nimeni să nu stea aici, dar s-ar putea să vină pompierii. Lumea n-a vrut să plece. Nu mai ţin minte exact cronologia evenimentelor, dar ştiu că la un mo-ment dat a ieşit cineva la geam – tot acolo la casa respectivă – şi a spus că e în siguranţă. Oamenii au strigat “Jos minciuna”. După un timp s-a răspândit zvonul că vin studenţii şi s-a înce-put să se strige „Jos Ceauşescu ”, „Libertate”. S-a cântat „Hora Unirii”. A venit apoi un prim grup de miliţieni – cred că erau

251

vreo zece. Lumea s-a speriat un pic şi s-a retras, dar după aia au fost câţiva din cadrul mulţimii care au zis: „Uite câţi sun-tem noi şi câţi sunt ei”. Ca să dea curaj oamenilor au început să strige către miliţieni „Hoţii, hoţii ”. S-au luat nişte sticle goale de lapte, de lângă alimentara din Piaţa Maria, şi s-au aruncat spre miliţieni – ca să dea curaj oamenilor – să nu le mai fie frică de miliţieni. După aia au apărut şi pompierii – o ma şină de pompieri care stropea, iar lumea se retrăgea când stro pea, apoi iar se aduna. Ulterior au venit tot mai multe forţe de ordine – până au reuşit să-i alunge pe manifestanţi. Am fost alungaţi până lângă podul care merge în centru –, din Piaţa Ma ria.

Reporter - Aţi fost la căminele studenţeşti?M.M. - Nu, eu n-am fost la căminele studenţeşti. A fost

un grup care a plecat înainte de a ajunge eu în Piaţa Maria. Eu am ajuns târziu în Piaţa Maria, chiar la 8 (seara N.A.). Din câte am aflat ulterior, înainte de a ajunge eu începuse practic revoluţia, dar eu nu ştiam treaba asta.

A fost apoi o perioadă de armistiţiu. Era un grup de scu-tieri, cu căşti, care stăteau cam pe unde se despart tramvaiele - tramvaiul 6 de tramvaiul 1. Manifestanţii erau la pod, deci a fost o distanţă de câţiva zeci de metri între manifestanţi şi mi-liţieni. Printre manifestanţi unii stăteau şi doar se uitau, alţii strigau. La un moment dat scutierii au început să înainteze, bătând cu bastoanele în scuturi, făcând zgomot şi înaintând. În felul acesta şi zgomotul de lovire în scuturi avea efect de înfri coşare asupra manifestanţilor. Au înaintat până au separat mulţimea de manifestanţi în două. Grupul în care eram eu a fost împins peste pod – pe partea către centru – şi mai era un grup pe Splaiul Tudor Vladimirescu (unde este Flora). Unde eram eu – împins peste pod – nu mai rămăseserăm prea mulţi şi m-am gândit ce mai pot face aici, căci eram prea puţini oameni. M-am gândit să încerc să le spun oamenilor să ne întâlnim şi ziua următoare, să nu fie numai un foc de paie, să continuăm mani festaţia. Am început să răspândesc vorba „mâine la ora 5 după-masă să ne întâlnim din nou la Maria”. Am zis întâi la grupul în care eram, şi după aia am făcut un ocol – pe la Catedrală, pe celălalt pod – ca să ajung şi la cei de la Flora să le spun şi lor acelaşi lucru. Ulterior am mers prin oraş, şi când vedeam tre cători pe stradă mă apropiam de ei şi le

252

spuneam: „Mâine la ora 5 după-masa, întâlnire la Maria”, apoi plecam mai departe. O bătrână mi-a spus: „Du-te în Gară, căci acolo e multă lume”, aşa că am luat-o spre Gară. Mă apropiam la un metru de om sau de un grup de oameni, le spuneam şi plecam mai departe. Am spus prin Gară şi, când am ieşit am ieşit din Gară, văd că fug după mine doi miliţieni. Fug şi eu, dar până la urmă îmi ies şi-n faţă nişte miliţieni, iar până la urmă am fost prins.

Am fost dus într-o clădire pe B-dul Republicii. Mi-au găsit carnetul de student şi m-am gândit că voi fi exmatriculat din facultate. Îmi ziceam că ce prost am fost că am avut acte la mine, căci dacă nu le aveam dădeam şi eu alt nume. După asta m-au dus la Inspectoratul de miliţie, unde erau şi alţi arestaţi.

R. - Cât timp aţi stat acolo? M.M. - Am stat o săptămână – nu numai aici, ci şi la

„Popa Şapcă”. Acolo, la Miliţie, ne-au dus în nişte beciuri, unde erau şi alţi arestaţi şi am fost pus să stau în genunchi şi cu mâinile la ceafă. Pe rând erau chemaţi cei arestaţi să-şi spună numele, adresa, cum a fost arestat.

R. - Dădeau în voi?M.M. - Da, era un tip – Bălan Avram – şi acum e în

Po liţie, care atunci când intra în beci şi vedea pe cineva că nu stă în genunchi şi cu mâinile la ceafă, îi dădea câte o lovitură. Ceilalţi mai înjurau, dar nu ne băteau. Eu primisem doar câ-teva lovituri, dar erau alţii care arătau groaznic, cu sânge. Unul îmi spunea că au sărit cu picioarele pe el şi crede că i-or rupt coastele, iar dacă scăpăm de-aici, să-l ajut să-l duc la un prie ten.

În 17 decembrie dimineaţa ne-au dus de la Miliţie în Pe nitenciarul Popa Şapcă, unde am stat până pe 19 decembrie dimineaţa, eu fiind anchetat pe 18.

La anchetă, iar cu bătaie şi cu ameninţări că mă vor atârna cu capul în jos. Am vrut să zic că mergeam la un tren, dar nu ştiam bine mersul trenurilor respective şi am zis că dacă încep cu chestia asta, sigur mă încurc.

Ei aveau oricum ceva informaţii despre mine.Pe 19 decembrie m-au dus înapoi la Miliţia Judeţeană,

unde am fost anchetat pe 19 şi pe 20. Cel mai rău am fost bătut atunci. Eram întins cu burta pe jos, bătut la tălpi şi la picioare, dar şi peste spate. Cei care m-au arestat aveau în raport că le-

253

am spus la oameni să se adune în Maria la ora 8. Mi-am dat seama că nu ştiau exact ce le-am spus. N-am mai rezistat până la urmă şi am recunoscut pe data de 19 seara. Am recunoscut că le-am spus la oameni să vină a doua zi.

Pe 20 decembrie am fost anchetat de altă persoană care spunea că e recunoscută în penitenciarele din România. Mă întrebau ce-am făcut, ce-am văzut la manifestaţie, ce se discuta acolo etc. În 20 după-masa am fost îmbrăcat în haine de puşcăriaş şi dus într-o celulă unde mai erau 6 sau 7 persoane.

Printre noi mai era dr. Tăutu – care acum e consilier mu nicipal – mai era o persoană împuşcată în mână, iar ceilalţi se numeau Geangu, Sandu Mihail şi mai era un hoţ care se afla în celulă înainte de a fi aduşi noi acolo.

În seara de 21 spre 22 decembrie am fost din nou scos la anchetă, dar fără bătaie, în faţa unei persoane care zicea că este procuror, iar în 22 după-masă, ne-au scos din celulă, ne-au dat înapoi hainele noastre şi ne-au urcat într-o dubă. Noi nu ştiam exact ce s-o întâmplat. M-am gândit că poate ne duc la peni tenciar să ne dea obiectele personale (ceas, bani) pe care ni le luaseră la început. În dubă era o ferestruică mică ce dădea în cabina şoferului şi vedeam prin ea pe unde o luăm. A mers pe lângă Bega, spre Piaţa Cârţan, a trecut podul şi după aia a luat-o spre splai. Cumva ocolea şi mi se părea ciudat. După aia am văzut că mergea spre marginea oraşului şi atunci le-am zis ce-lor din dubă să batem în pereţii dubei ca să facem gălăgie şi să le atragem atenţia celor care erau pe stradă. Cei care erau lângă uşă au reuşit s-o deschidă şi au sărit din mers. Eram pe strada Drobeta atunci. Eu am fost penultimul care a sărit din dubă. Mă gândeam că ăştia or să oprească şi or să mă urmărească. De aceea m-am oprit şi am intrat într-o curte unde locuiau nişte bătrâni. I-am rugat să dea la radio, pe radio Bucureşti şi atunci mi-am dat seama că a reuşit Revoluţia. După aceea m-am dus acasă – eram tot bătut – şi am stat acasă până pe 24, când s-a anunţat la radio să vină studenţii, căci veniseră tero riştii. [….]

În ianuarie 1990 am fost la Miliţie şi l-am recunoscut pe Avram Bălan, care era unul din cei care în noaptea de 16 spre 17 decembrie lovea pe cei arestaţi. Era acolo şi cel care m-a anchetat pe 19 decembrie – Filipescu Ion. Am declarat la Pro curatură treaba asta.

254

În cazul lui Avram Bălan a fost o amnistie, dată pe 1 ia nuarie 1990, deci nu s-a cercetat plângerea mea căci intra în amnistie, iar în cazul celuilalt - el n-a recunoscut şi n-am avut dovezi contra lui.[…]

R. - Cine credeţi că a fost în spatele acestor evenimente?M.M. - Eu nu cred că a fost organizată Revoluţia, ci că

ea a pornit din nemulţumirea oamenilor, din faptul că pretutin-deni în jur regimurile comuniste cădeau, ceea ce a dat mult cu raj. Am văzut şi că trupele ruseşti nu intervin să sprijine regi-murile comuniste şi era clar că n-o să mai intervină nimeni din afară să-l sprijine pe Ceauşescu.

Eu nu am avut niciodată impresia că Securitatea e atot-puternică şi că nu se poate face nimic, ci am crezut, ca şi alţii, că se poate răsturna regimul comunist.

Ulterior, după ce Ceauşescu a fost alungat de la putere, au fost alţii care au ştiut cum să preia şi să menţină puterea. Au creat mascarada aceea cu teroriştii.

Începutul Revoluţiei în Timişoara, după opinia mea nu a fost organizat de nimeni. Nici măcar Tökés personal nu-şi în chipuia că o să iasă ceva din protestul lui. Părerea mea e că Ceauşescu nu şi-a închipuit că Tökés e un pericol serios pentru el. Fiind ungur s-a gândit că nu va exista o solidarizare între români şi unguri, şi de aceea a subestimat cazul Tökés.

R. - Ce credeaţi despre fostul regim?M.M. - Regimul Ceauşescu era un regim putred care nu

mai era ghidat de nici un principiu decât de cultul personalită ţii conducătorului, iar criteriul de promovare era linguşeala către el. Era un regim corupt care n-a putut să supravieţuiască.

R. - Cine credeţi că a tras?M.M. - Din câte ştiu eu s-a tras şi de către armată, şi de

Miliţie, şi de Securitate – dintre cei care sperau ca Ceauşescu să rămână la putere.

Arhiva Memorialului Revoluţiei 16- 22 Decembrie 1989 Timişoara, Dosar ,,Arestaţi”.

* * *

255

Balint Costel, n. 20.09.53; profesor - arestat 17.12.89, Clinicile Noi, ora 3.30–4.00 - adeverinţă Procuratură 10.06.91 - înscriere ALTAR 10.06.91

Declaraţie:În data de 17, pe la ora 4.00, încercând să ajungă pe

Calea Lugojului, unde locuia, lângă Clinicile Noi este oprit de doi securişti coborâţi dintr-un ARO alb; i se cer actele, dar nu apucă să le scoată că este lovit de o bâtă în rinichi; este aruncat apoi în maşină, unde este din nou bătut; este dus la sediul Se curităţii, fiind târât pe nişte scări într-o încăpere mică; pe drum, miliţieni şi securişti în civil l-au bătut din nou; îşi pierde cunoştinţa, trezindu-se într-o cămăruţă, culcat pe spate şi plin de sânge; în celulă mai erau în jur de 50 de persoane de toate vârstele (p. 1); ulterior au mai fost aduşi în celulă alţi arestaţi; toţi erau bătuţi; după un timp apare un civil căpitanul Bu cur, înarmat cu un par, care a întrebat de ce au ieşit noaptea pe stradă şi ce au vrut; B. spune că el este ilegal arestat şi drept răspuns primeşte un pumn în gură, care îi sparge un dinte; este dus apoi de un tip îmbrăcat într-un halat albastru într-o cămă-ruţă unde este verificat corporal; pentru că avea asupra lui o casetă audio, primeşte din nou o ploaie de lovituri; i se iau apoi datele din buletin şi e dus într-o altă celulă foarte mică, unde se mai aflau circa 60 de persoane bătute; printre ele un sub-o fiţer care dorea să vorbească cu căpitanul Miliţiei, dar nu a re uşit; sunt scoşi apoi în curte, pentru a fi triaţi (bărbaţi, femei, copii); în timp ce erau scoşi sunt din nou bătuţi; era deja dimi-neaţă; miliţienii şi securiştii păreau agitaţi şi speriaţi; arestaţii sunt loviţi cu picioarele şi bastoanele; pe ciment era un om culcat pe spate, plin de sânge, horcăind; este băgat într-o ma-şină şi dus undeva; arestaţii sunt ameninţaţi cu ani grei de în-chisoare; după un timp, împreună cu 60 de persoane este băgat într-o dubă şi dus la Penitenciar; în aceeaşi maşină este băgat şi un cerşetor cu ambele picioare tăiate de la genunchi; la Pe-nitenciar, sunt băgaţi într-un club, unde sunt dezbrăcaţi; este dus apoi în celula 56 (p. 2); pe la ora 17 se aud împuşcături de afară; arestaţii sunt speriaţi, crezând că vin din curtea închiso-rii; în celulă a recunoscut doi tineri care au spart vitrine şi se-maforul de la Regionala CFR; fiecare arestat căuta un alibi,

256

nimeni nu voia să recunoască că a fost la demonstraţie; sosesc noi arestaţi ajungându-se la un număr de circa 200 într-o celulă de 80 de paturi; noii veniţi erau răniţi, cu coaste rupte, unii îm-puşcaţi şi cu gloanţele în ei; seara, mergând la WC, B. constată că urinează sânge de la lovitura de par în rinichi de la arestare; în 17, pe la ora 21, este adus un nou lot avându-l în frunte pe Ioji, un veteran al puşcăriilor; acesta se proclamă şeful celulei, gardienii care îl cunoşteau „confirmându-l în funcţie”; pe la ora 13.30 este scos în curte pentru a-şi aştepta rândul la an-chetă; a stat până seara în curte dar nu a ajuns la rând la an-chetă; este din nou dus în celulă, iar când merge la baie vede un tânăr care încerca să-şi panseze umărul împuşcat; glontele era în os, iar tânărul nu voia să se afle că e rănit; B. l-a ajutat să se panseze; din cele peste 200 de persoane din celulă, peste 80 nu participaseră la demonstraţii (p. 3); luni au fost eliberaţi minorii, eveniment ce a fost folosit de ceilalţi pentru a trimite bilete celor de acasă; marţi, în 19 este dus B. la interogatoriu, într-o sală mică, unde se aflau 5-6 anchetatori; este întrebat de ce a ieşi în stradă şi ce lozinci a strigat; spune o poveste in-ventată, că e reţinut ilegal, că nu a fost la demonstraţii; unul dintre anchetatori îi spune că nu merge cu poveşti şi să-i spună de ce a dat foc la maşină; la acest cuvânt, B. şi-a amintit de momentul când nişte indivizi au dat foc la un ARO din faţa Regionalei C.F.R.; B. era convins că s-a filmat acest fapt, dar el nu se implicase în incendiu, ci fusese doar spectator; este păl-muit pentru că se menţine pe poziţie; pe la prânz este scos din nou la interogatoriu; este numit „ungur împuţit” şi i se spune că va fi împuşcat pentru sabotaj; B. spune că este român orto-dox cu nume maghiarizat; refuză să semneze declaraţia scrisă de ei, ceea ce are ca urmare o nouă serie de lovituri din partea paznicului care îl însoţea; este dus din nou în celulă, iar pe drum vede că sosiseră procurori militari de la Bucureşti; pen-tru a nu fi auzite ţipetele celor bătuţi la anchetă, toată noaptea următoare două maşini au stat cu motorul pornit în curte; pe la ora 22, s-au făcut liste cu arestaţii în ordine alfabetică, care cuprindeau: nume, prenume, locul de muncă, domiciliul, apartenenţa politică, religia, naţionalitatea; în ziua următoare, pe la ora 10-11, primii 10 deţinuţi sunt scoşi din celule; spre seară un individ civil, foarte docil, spune arestaţilor că vor fi

257

eliberaţi în acea seară 14 grupuri; lumea nu se bucură, fiind neîncrezătoare şi crezând că vor fi împuşcaţi (p. 4); sunt duşi la C.J. al P.C.R., unde mulţimea îi aştepta (p. 5).

Data 29.06.1991

Arhiva Memorialului Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, Dosar ,,Arestaţi”.1

***

Nicuţă Negru, şeful penitenciarului din Timişoara în decembrie 1989 (interviu, extrase)

- Când şi cum aţi aflat pentru prima dată că în oraş se precipită evenimentele?

- La 16 decembrie, în jurul orei 22, eram acasă cu soţia şi discutam despre începerea pregătirilor de sărbători, când am fost sunat la telefon de ofiţerul de contrainformaţii de la peni-tenciar. Mi-a comunicat că trebuie să mă prezint la unitate în-trucât în oraş au loc acte de tulburare a liniştii, de vandalism. Mi-am sunat imediat şoferul şi m-am îmbrăcat în uniformă militară. În clipa în care a intrat şoferul pe uşă, ofiţerul de contrainformaţii a sunat din nou: „Cum sunteţi îmbrăcat?”, „Cum să fiu?”, „Veniţi, vă rog, civil!”, „De ce?”, „Vă voi raporta când sosiţi.” M-am îmbrăcat civil, m-am urcat în ma-şină şi am pornit spre unitate.

- Pe traseul străbătut ce aţi constatat?- Nimic deosebit.- Nu aţi trecut prin centru?- Nu. Eu stau cam la 1 km de unitate. Doar în momentul

în care am intrat în incintă am început să aud strigăte nedeslu-şite, ţipete, zgomote, toate transformate într-un vuiet continuu. În linie dreaptă, unitatea noastră se află cam la 800 de metri de centru. Ajuns în birou, ofiţerul de contrainformaţii mi-a ra portat că în oraş sunt acte de vandalism, de incendiere, de spargere a unor magazine, iar şeful Securităţii Judeţene Timiş a dat ordin să mă prezint în unitate şi să-i dau un telefon. Şeful securităţii a fost concis: „Cred că ofiţerul C.I. te-a informat 1 Adrian Kali, Alexandru Rif, Un decembrie arestat, Timişoara, 2007, p. 40-59.

258

despre ce se întâmplă în oraş. Adu-ţi cadrele la unitate, ia-ţi măsuri să nu se întâmple nimic deosebit.” Am replicat ime-diat: „Tovărăşe colonel, nu pot alarma unitatea fără aproba-rea şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor”. „Cere aprobare, fă tot ce trebuie, dar alarmează unitatea!” Am dat telefon la Bucureşti ofiţerului de serviciu, i-am raportat situaţia şi l-am rugat să-l informeze pe colonelul Boştină (şeful direc-ţiei), deoarece trebuie să-i solicit urgent aprobarea pentru alarmarea unităţii. Peste câteva minute ofiţerul de serviciu de la direcţie m-a sunat, cerându-mi să repet cele raportate ante-rior. Probabil nu-i venea să creadă cele auzite. După vreo 30 de minute – de-acum trecuse de miezul nopţii – a sosit la bi roul său şi colonelul Boştină. Mi-a cerut să-i raportez şi lui si tuaţia. M-am conformat. A concluzionat sec: „Alarmează unitatea!” Am trecut la execuţie.

­ Nu v-aţi gândit să trimiteţi pe cineva să vadă ce este în centru, să vă informeze despre ce se întâmpla în oraş?

­ Nu. Preocuparea mea a fost asigurarea pazei unităţii. Noi nu aveam nici un fel de atribuţiuni de la poartă în afară.

­ Aţi mai luat contact cu cineva în timpul nopţii? - În jurul orei 2-3, nu mai reţin, am primit un nou tele-

fon de la acelaşi şef de la Securitate. Mi-a cerut să mă pregătesc că „în curând” vor depune

în penitenciar nişte “deţinuţi”. I-am răspuns: „La această oră nu se poate. Potrivit re-

gulilor în vigoare, până la deşteptare toate celulele sunt în-chise. Ele nu se deschid decât la ora 5. Până atunci nu pot primi nici un deţinut nou.”

Dânsul a insistat, spunându-mi că nu-l interesează, tre-buie să-i primesc. „Pe cine să primesc?” „Pe cei care au dis-trus şi jefuit în oraş.” „Tovarăşe colonel, există acte, există documentele necesare la depunere?” „Deocamdată nu, dar dimineaţa o să vină procuratura în unitate şi le va emite.”

Am sunat din nou la Bucureşti şi i-am raportat colone-lului Boştină. După o scurtă ezitare a aprobat primirea celor ce vor fi aduşi. În jurul orei 4 dimineaţa au început să aducă pri mii deţinuţi. M-a surprins că printre ei erau destul de mulţi bătuţi; nu puţini se aflau în stare de ebrietate. De asemenea,

259

foarte mulţi aveau tot felul de bunuri în braţe. Erau, am tras concluzia, lucruri furate.

Dintr-un ARO au coborât vreo cinci tinere ţigănci cu blănuri din cele mai scumpe, cu etichetele pe ele. Le-am între-bat de unde le-au luat. „Păi, din magazinul de blănuri care a fost spart; le-am scos după ce s-a dat foc la magazin.” Un ce-tăţean avea într-o sacoşă o combină muzicală nou-nouţă, altul un televizor. Unul a intrat cu o ladă de şampanie.

­ La intrarea în incintă v-aţi purtat dur cu ei? Erau împinşi, loviţi?

­ Din păcate, sunt obligat să recunosc că unii dintre mi litari s-au purtat cam dur cu cei pe care îi dădeau jos din ma şini. Având în vedere că nu se întocmiseră formele legale de arestare, s-a stabilit să nu le facem acte de reţinere, să nu-i tun dem, să nu-i îmbrăcăm în haine vărgate.[...]

Aducerea de cetăţeni – foarte mulţi tineri – a continuat toată ziua următoare. La un moment dat am sunat la inspecto-rat şi i-am raportat inspectorului şef să nu-mi mai trimită alţii întrucât nu mai am spaţiu să-i cazez. Am primit o replică dură, care m-a descumpănit: „Nu mă interesează, iei orice fel de măsuri şi să nu mai vii la mine cu chestii din astea că termin cu tine!”

­ Există vreo evidenţă despre cei aduşi?­ Cei de la Miliţie şi Securitate îşi descărcau maşinile

în incinta unităţii şi plecau după alţii. Noi am încercat să facem nişte tabele nominale.[...]

­ Unde ar putea fi găsite acum acele tabele nominale?­ Mai întâi trebuie să menţionez că a doua zi (duminică,

17 decembrie) dimineaţă, în jurul orei 7, a intrat în unitate un grup de ofiţeri de mili ţie, de securitate şi câţiva procurori în frunte cu procurorul general adjunct Diaconescu. Numele lor sunt trecute în registrul de la poartă. Aceştia au demarat cer-cetările fără participarea cadrelor unităţii, fiindcă noi, prin statut, nu facem nici cercetări, nici anchete. Tabelele despre care am amintit le-am întocmit la solicitarea procurorilor şi lor le-am şi predat.

­ Cu procurorul general adjunct aţi stat de vorbă?­ Da, mi-a spus că misiunea grupului de ofiţeri sosiţi

este de a stabili faptele săvârşite, care în majoritate sunt

260

acte penale de distrugere şi jaf, şi urmează să se stabilească vinovăţia fie căruia, după care se vor emite actele legale de arestare. Toto dată mi-a ordonat să pregătesc o sală, pentru că va sosi, în cu rând, un complet de judecată care-i va condamna pe cei găsiţi vinovaţi.

În aceeaşi zi, dimineaţa, a sosit în unitate un grup de ac tivişti de partid în frunte cu primul secretar Bălan, care s-au constituit în comisii şi au început să stea de vorbă paralel cu ofiţerii ce-şi începuseră activitatea cu o zi înainte. Activiştii erau însoţiţi de câte un procuror şi de câte un ofiţer de la in-terne. Ei, cu aprobarea generalului colonel Ion Coman, au în-ceput să dea drumul la circa 100 de tineri, mai ales elevi. Di-rectorii de licee au fost chemaţi – prin organele de partid – aici la penitenciar. Ei s-au angajat că vor lua măsuri ca asemenea fapte să nu se mai repete, şi-au primit elevii şi, împreună, au părăsit penitenciarul.[...]

­ Procurorul general adjunct a stat mai multă vreme aici?­ Da. Pleca şi revenea. Şi duminică, şi luni, şi marţi, şi

miercuri... mereu a venit şi a plecat. Unde şi de ce, nu l-am în-trebat, nu mi-am permis.

­ Printre cei bătuţi erau şi unii cu urme grave?­ Da. Inclusiv cu răni sângerânde. Pot să vă spun că la

cabinetul medical al penitenciarului s-a asigurat asistenţă me-dicală, la nivelul care există astăzi, la peste 50 de persoane.

Duminică noaptea au continuat să fie aduşi noi „reţi-nuţi”. Au început să aducă şi cei de la armată. Mai mult, am fost solicitaţi să trimitem dubele penitenciarului la garnizoană, precum şi la unitatea militară din calea Lipovei pentru a-i ri-dica direct de acolo.

­ Dacă ştiaţi atunci sau ştiţi acum: patrulele armatei cum i-au reţinut pe „provocatori”?

­ Circulau fel de fel de variante. Dar nu pot să vă spun nimic cu certitudine deoarece, în toată perioada respectivă, eu nu am ieşit din unitate. Un singur lucru pot să vă zic: împuş-căturile au continuat toată noaptea. Toţi ne întrebam fără să ne putem răspunde: „Cine trage? În cine? Şi de ce?”[...]

- Aşadar, iniţial aţi crezut că tulburările sunt provo-cate de nişte huligani, derbedei, vandali etc. Când aţi înce-put să realizaţi că, de fapt, este vorba de cu totul altceva?

261

­ Acest lucru s-a întâmplat marţi după-amiază şi mai ales miercuri dimineaţă. În acest interval de timp, în sfârşit, am putut să ne lămurim că, în fond, nu este sau în orice caz nu mai este vorba de nişte vandalisme ale unor huligani, că lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură.

­ Luni încă preponderent era vandalismul?­ Luni a fost o perioadă oarecum de acalmie. Nici

trageri nu se mai auzeau, nici strigăte nu prea răzbăteau. Marţi după-amiază au început să apară grupuri de muncitori. Masiv şi în mod organizat au apărut miercuri. Se puseseră în mişcare muncitorii de pe marile platforme industriale. Atunci am tras concluzia că situaţia s-a schimbat cu 180 de grade.

­ „Depunerile de reţinuţi” până când au durat?­ Până marţi, însă ritmul lor a scăzut continuu.­ Eliberările când au avut loc?­ Eliberările masive s-au făcut miercuri (20.XII.1989)

după-amiază. În acel moment, în centrul Timişoarei, din in-formaţiile pe care le aveam eu, se aflau în jur de 100 – 150.000 de oameni. Ei cereau schimbarea guvernului, a lui Ceauşescu. De asemenea, cereau cu insistenţă punerea în libertate a celor reţinuţi în penitenciar.

Ţin să precizez că am pregătit – aşa cum mi se ceruse – o încăpere pentru un complet de judecată, acesta însă nu a venit. M-am trezit într-o situaţie deosebit de tensionată, neştiind ce să fac. Exista pericolul ca din mulţimea de oameni din centru (care nu era departe de noi) să se des prindă un grup şi să se îndrepte spre noi pentru a-i elibera pe cei reţinuţi.

Eram obligat să mă gândesc la varianta intrării cu forţa în penitenciar. Se putea isca o situaţie gravă, incontrolabilă, ţinând seama că la ora respectivă în penitenciar erau peste 1000 de deţinuţi de drept comun şi în jur de 650-700 rămaşi din cei aduşi în incintă fără forme legale. Sigur, penitenciarul – fiind o unitate militară – trebuia apărat cu orice preţ.

Consultându-mă cu cei din conducerea unităţii, am ajuns la concluzia că singura modalitate de a preveni o eventuală ciocnire, de a evita un măcel, era eliberarea celor internaţi ile gal.

Am respirat uşurat când, către orele 22, s-a decis elibe-rarea tuturor celor reţinuţi pe străzile şi în pieţele Timişoarei. I-am urcat în maşini. S-a creat o puternică agitaţie. Cei îmbar-

262

caţi erau speriaţi, le era teamă de necunoscut, unii se gândeau chiar la execuţie. I-am liniştit cu greu.

I-am dus în Piaţa Mare şi i-am debarcat în mijlocul mul ţimii.

- Procesele verbale privind cercetările unde sunt acum?

- Nu le cunosc destinaţia. Nici măcar nu le-am văzut. În zilele acelea au lucrat aici zeci de ofiţeri de la interne şi zeci de procurori militari. Eu n-am fost implicat în desfăşurarea an-chetelor. Au fost zile de mare tensiune pentru mine. Eliberarea celor reţinuţi era una din principalele revendicări ale manifes-tanţilor...

,,Caietele Revoluţiei”, Nr 3 (16)/ 2008, p. 51-55. Inter viu realizat de Oliver Lustig în primele zile ale anului 1990; Vezi şi Arhiva I.R.R.D., Fond I, Ds. 154.

* * *

263

18 decembrie ‘89: 43 de cadavre furate şi arse. Cenuşa aruncată la canal!*

1) ANDREI MARIA - 25 ani 2) APRO MIHAI - 31 ani3) BALOGH PAVEL - 69 ani4) BALMUŞ VASILE - 26 ani5) BĂRBAT LEPA - 43 ani6) BÂNCIU LEONTINA - 39 ani7) BELEHUZ IOAN - 41 ani8) BELICI RADIAN - 25 ani9) CACEU MARGARETA - 40 ani10) CHOROSI ALEXANDRU - 24 ani11) CRUCERU GHEORGHE - 25 ani12) CARPÂN DĂNUŢ - 25 ani13) CSISZMARIK LADISLAU - 55 ani14) CIOBANU CONSTANTIN - ?15) WITTMANN PETRU - 25 ani16) NAGY EUGEN FRANCISC - 17 ani17) FERKEL ŞUTEU ŞTEFAN ALEXANDRU - 43 ani18) FLORIAN ANTONIU TIBERIU - 20 ani19) GÎRJOABĂ DUMITRU CONSTANTIN - 30 ani20) HAŢEGANU PETRU - 47 ani21) IOSUB CONSTANTIN - 18 ani22) IOŢCOVICI NUŢU GHEORGHE - 25 ani23) EWINGER SLOBODANCA - 20 ani24) IANOŞ PARIS - 18 ani 25) LUCA RODICA - 30 ani26) LĂCĂTUŞ NICOLAE - 27 ani27) MUNTEAN NICOLAE OVIDIU - 25 ani28) MIRON ION - 50 ani29) MOTOHON SILVIU - 35 ani30) MARDARE ADRIAN - 20 ani

*Cele 43 de cadavre au fost incinerate la crematoriul Cenuşa din Bucureşti după care, cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal din localitatea Popeşti-Leordeni (Secrorul Agricol Ilfov)

264

31) OŢELIŢĂ AUREL - 34 ani 32) PORE GOGU - 40 ani33) OSMAN DUMITRU - 24 ani34) RADU CONSTANTIN - 33 ani35) SPORER RUDOLF HERMAN - 25 ani36) STANCIU ION - 42 ani37) SAVA ANGELA ELENA - 25 ani38) ZĂBULICĂ CONSTANTIN - 30 ani39) ZORNEK OTTO - 53 ani40) ISFAN ANDREI - ?41) PISEK ŞTEFAN - 54 ani42) CADAVRU NEIDENTIFICAT43) CADAVRU NEIDENTIFICAT

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 1(33)/2011, p. 70-71.

265

Arestaţi Timişoara1

1. Abălaşei Ioan2. Abrihan Ioan3. Abrudan Dorian4. Achim Petru5. Aga Florin6. Aghiorghesei Florin7. Albina Elena8. Albotă Radu Ciprian9. Albotă Silvia10. Alexa Alexe11. Alexandru Constantin12. Alupoaiei Eusebiu13. Amariei Emil-Gabriel14. Amurăriţei Gheorghe15. Andor Victor16. Andrei Viorel17. Andronic Alexandru18. Anescu Carmen19. Antalka Attila20. Antochi loan21. Aos Eva22. Apetrăvitei Gheorghe23. Apetrei Vasile24. Apistoaie Ştefan25. Archim Viorel26. Ardeleanu Corneliu27. Ardeleanu Iustin28. Astalos Matei29. Aştefănoaie Simion30. Babadan Florica31. Babliov Ana32. Babliov Rafael1 Adrian Kali, Virgil Hosu, Timişoara ‘89. 6 zile de asediu, Editura Saol, Timişoara, 2009, p. 152-173

33. Bacheş Vasile34. Baciu Moisă35. Baicu Petrică36. Balea Mircea37. Balint Costel38. Balog Ildiko39. Baltac Mihai40. Bancea loan41. Bancovici Corina42. Banda David Viorel43. Banez Ioan44. Banilenici Mircea Vasile 45. Baraban Petru46. Barany Francisc47. Barboni Simion48. Barbu Dragoş49. Baroiescu Constantin50. Barta Matei51. Bartha Ştefan Sorin52. Bădeancă Florian53. Bădiţescu Vasile54. Bălan loan55. Bălan Radu56. Bălăci Rodica57. Bălin Petru58. Bălineanu Constantin59. Belcia Ion Mircea60. Belu Marcel61. Benţan Alexandru62. Benza loan63. Berbentea Dănilă64. Bere Marius Florin

266

65. Bereczki Ladislau66. Berejovschi Doru67. Berinde Adrian Cristian68. Berişteanu Măria69. Berlogea Octavian70. Bertalan Lilla71. Bidălach Angela72. Binder Adam73. Birică Melania74. Birieş Dionisie75. Biro Karol76. Bisioc Ileana77. Bîlc Dănuţ78. Bîndaru Elena79. Bîndariu loan 80. Bîndariu loan81. Bîrdean Marius Sorin82. Bîta Matei83. Blaj Graţian84. Blazer Ştefan85. Blăguţ Violin86. Blidar Marinel87. Bloos lohan88. Boariu Viorel89. Boarnă loan90. Bobeică Florin91. Bobiu Vasile92. Boca Gavril93. Boca Gheorghe94. Bociort Cornel95. Bocskei Ştefan96. Bodor Ştefan97. Bogdan Ana Maria98. Bogdan Doru99. Boghian Vasile100. Bogza Vasile101. Boia Valentin102. Boicu Benone

103. Boicu Dan104. Bologa Ion105. Bondar Doru106. Borchescu loan107. Boroş Emerich108. Boroş Harald109. Boroş loan110. Borşoş Andreea111. Borzoş loan112. Bourel Florin113. Braz Florea Ştefan114. Brânzan lonel Călin115. Bratu loan116. Brihac Gabriel117. Briscan Delia118. Bubutanu Gheorghe119. Bucătariu Constantin120. Bucătaru Emilia121. Buciu Grigore122. Budescu Dinicu Iosif123. Bulgar Sorin124. Buliga Sorin125. Bunda Vasile126. Burac Ionel127. Burcă Valerian128. Burde Marian129. Burean Ion130. Buretea Carmen131. Burghelea Angelica132. Burghelea Victor133. Burlacu Mariana134. Bursuc Costel 135. Busta Vasile136. Cadar Dumitru Marius137. Calancea Corneliu 138. Calancea Gruia139. Calancea Vasile140. Cales Dumitru

267

141. Calniciuc Vilica 142. Caloare Niculina143. Caloariu Mariana144. Caloianu Dumitru 145. Cardoş losif146. Carp Petru147. Catana Cristiana148. Catin Dorin149. Cazacu Florin150. Cazan Paul 151. Căldare Niculina 152. Căldare Mariana153. Căldăraş Marius154. Căldăruşe Călin155. Călin Cuişoara 156. Călin Mihailoc 157. Călin Cuişoara 158. Călin Rudi159. Călineanu Constantin160. Căluşel Romeo161. Căpăţînă Sorin162. Căpraru Dimitrie163. Căpraru Valentin164. Ceachir loan Doru165. Cenuşe Petru Radu166. Cercel Vasile167. Cernat Monica168. Chereş Florin169. Chiclă Ştefan170. Chindea Aurel171. Chira Puiu172. Chirpac Vasile173. Chivu Mihail174. Ciachir Mircea175. Ciataraş Dan176. Ciobanu lon Doru177. Ciobanu Paul178. Ciobanu Radu

179. Ciobanu Valentina180. Ciobanu Vasile181. Ciocan Simona182. Ciohan Elena183. Cioringan loan184. Cioroianu Nicu185. Cismaru Silviu Adrian186. Ciuc loan Mircea187. Ciugariu Mihai Brănică188. Ciui Gheorghe189. Cîrdei Vasile190. Cîrjan Aurel191. Cîrstea Marian192. Clipa Silvia193. Coanda Adrian194. Coca loan195. Cocoş Leonard196. Cocskei Ştefan197. Codrea loan198. Cojocneanu Ştefan199. Colbu Cristian200. Colomea Camelia 201. Colomea Sonia 202. Coman Ilarion203. Conisceac Vasile204. Constantin Mioriţa 205. Constantin Miţa 206. Constantinescu Răzvan207. Contrea Viorel208. Copilu Victor209. Corbu Suraj210. Cornea Vasile211. Coroviac Ramona212. Cosa Uve Marius213. Cosma Samuel214. Costel Adrian215. Costescu Ion216. Costin Ramona

268

217. Costiniuc Alexandru218. Cotoş Dionisie219. Cotrocoi Constantin220. Coţofana Ioana221. Covaciu Imre222. Cozariuc Marian223. Craiveanu Valentin224. Crancu Alexandru225. Crăciun Florin226. Crista Petru227. Cristea Fănel228. Cristea Ştefan229. Cristescu Ion230. Cristescu Luminiţa231. Crivăţ Marcel232. Crîşmariu Dorel233. Cruţ Gheorghe234. Csoke Andrei235. Csuke Attila236. Cucoş Carmen237. Cucoş Nicuşor238. Cucu Niculina239. Culman Gherhard240. Curcă Gavrilă241. Curteanu Nicolae242. Cuțară Alexandru243. Cuteanu Marius244. Czermak Cristian245. Dacher Laszlo246. Daia Decebal Marius247. Dalea Marius248. Daloş loan249. Damo Andreea250. Dan Nicolae251. Dan Remus Daniel252. Danciu Daniel 253. Danciu Viorel 254. Dandu Nicuşor

255. Daniluc loan256. Dascălu Maria257. Dădu Romică-Sandu258. Dăescu Adrian259. Dănilă Dumitru260. Dejeu Marcel261. Derbancea Georgeta262. Diaconu Mariana263. Diaconu Sorin loan264. Dicu Liviu265. Didă Aurel266. Din Ilie Leontin267. Dinică Ion268. Dinier Nicolae269. Dinţa Ovidiu270. Dinu Dorel271. Dirili Vasile272. Doazi Teodora273. Doczi Teodora274. Dogaru Nicolae275. Dora Zinel276. Dorescu Gheorghe277. Doruţiu Tomiţă278. Dragomir Gheorghe279. Dragomir Marius280. Drăghina Lăcrămiora281. Drăgoi luliana282. Drăgoi Nicolae283. Drăgoi Octavian Dan284. Drăgoi Sorin285. Dreghici lancu Andrei286. Drimbău Florian287. Drob Aurel288. Droma Laurenţa289. Dudenco Petru290. Dudu Dumitru291. Duma Nistor292. Dume Florian

269

293. Dumitrescu loan294. Dumitrovici Cristian295. Dumitrovici Mircea296. Dumitru Emanuel297. Dumitru Maria298. Dumitru Nastasia299. Dumitru Nistor300. Dumitru Radu Simion301. Dumitru Viorel302. Duncă Constantin303. Durac Ionel304. Enculescu Eugenia305. Ene Ioan306. Erdei Francisc307. Erma Liliana308. Fabian Francisc 309. Facasciuc Sîrbie310. Farcău Liliana-Elena311. Farcău Vasile312. Farkaş Zoltan313. Feiu Tiberiu314. Fekete Bela315. Fekete Paula316. Fekete Paula317. Feneşanu Nicolae318. Feraru Ion319. Feru Lia320. Filip Cristinel321. Filip Ilie322. Fioreanu Constantin323. Flocioiu Ion324. Florea Antonie Cristian325. Florea Gheorghe326. Florian Ştefan327. Floruncuţ Alexandru328. Focht Cornel329. Foleanu Dorin330. Fornazier Costică

331. Fornnazier Georgeta332. Frunză Ilie333. Fuchus Rihard334. Fulga losif335. Fulop Ildico336. Furdea Traian337. Gabai Ştefan338. Gafiuc Constantin339. Gavra Traian340. Gavrilă Cristian341. Gavrilă Panică342. Gazda Arpad343. Găină Nicolae344. Gătea Victor345. Gâbu Sorin346. Geblescu Sidonia347. Ghemnar Robert348. Ghenci Nicuşor349. Gheorghe Florian350. Gheorghe Florica351. Gherghinescu Doru352. Gherghinoiu Elena 353. Gherghinoiu Gheorghe 354. Gherghinoiu Ion355. Ghibirdic Aurel356. Ghibu Adrian357. Ghiocel Rozica358. Ghiocel Stela359. Ghiorghiosu Aurel 360. Gingă Dumitru361. Giorgie Viorel362. Giroveanu Robert363. Giura Remus364. Giurici Nicolae365. Gîlă Gheorghe366. Glavan Sterică367. Gliguţă Adriana368. Gliguţă loan Radu

270

369. Goldănescu Adrian370. Gomboş Gavril371. Gondea Stelian372. Grigore Mihai373. Grigore Vasile374. Grigorescu Stelian375. Groza Cristian376. Groza Vasile377. Gruiţă Ilie378. Gug Florian379.Guran Laura 380. Guta Mariana381. Gyorghy Perene382. Haga Florin383. Haidet Margareta384. Hajdo Laszlo385. Hintari Vasile386. Hip Claudiu387. Hodină Constantin388. Hoha Viorica389. Holdiş Mihai390. Homei Ioan391. Horoşincu Liviu392. Hosu Isidor393. Hosu Virgil394. Hotos Monica395. Hristcu Petru396. Hristin Eugen397. Hruşcă Ioan398. Huminiuc Pavel399. Iacovania Marius400. Iager Carol401. Iancu Aurel402. Iantoc Constantin403. Ichim Ilie404. Ichim Ion405. Ignea Mircea406. Ilan loan

407. Ilie Daniel408. Ilie Ştefan Vasile409. Ilieş Vasile410. Iliuc Ion411. Inurean loan412. Ioja Emerich Eugen413. Ion Virgil414. Ionaş Ladislau Ludovic415. Ionesi Valeriu Trandafir416. Ioniţă Dorel417. Ioniţă Dorel418. Ioniţă Mihai419. Iordache Ion420. Iorga Mihail Cătălin421. Iosep Gh. Eugen422. Iost Cristina423. Iost Norbert Ladislau424. Ipati Ion425. Istrate Gheorghe426. Istvan Dorina427. Istvan Gheorghe428. Ivanov Mitrofan429. Jekely Ana430. Jianu Doru431. Jisa Ion432. Jivan Gheorghe433. Jokni Ana434. Jolde Dumitru435. Josza Kătălin436. Jroie Emilian437. Jude Iosif438. Judele Mihai439. June Măria440. Jung Mihai Florentin441. Juravle Gheorghe442. Jurcă Costică443. Jurchescu Gheorghe444. Jurj Gheorghe

271

445. Jurma Octavian446. Kapornyai Zoltan447. Kardaş losif448. Kencsan Victor449. Kiefer Manfred450. Kiraly Ştefan451. Kiritza Ştefan452. Kis Pavel453. Kiss Pal Jozsef454. Kleyn Eduard455. Kocsis Ion456. Kovacs Gheza457. Kovacs Ileana458. Kovacs Ileana459. Kovacs Karol460. Kovacs Nicolae461. Kovacs Ştefan462. Kronenberger Iosif463. Kuhn Nicolae464. Labancz Ladislau465. Laszlo Eugenia466. Laur Robert467. Lazardu Tiberiu468. Lazaroi Sanda469. Lazăr Gheorghe470. Lazăr Romulus471. Lazăr Virgil472. Lazurcă Adrian473. Lăcătuş Constantin474. Lăcătuş Marius475. Lăcătuş Ştefan476. Lăzărescu Carmen477. Lăzărescu Victor478. Lefter Liviu479. Lelea Teodor480. Levai Lucian481. Leviţchi Ileana482. Licu Dumitru Ovidiu

483. Linghi Adi484. Linta Ovidiu485. Linte Constantin486. Lodoabă Jurescu Iosif487. Lopată Ciprian Marius488. Lorea loan489. Lovag Schmitzer Delia Monica490. Luca Achim491. Luca Iuliu492. Lucaţ Dumitru493. Ludwig Rodica494. Luianov Timotei495. Luncan Petru496. Lungu Simion497. Lup Ionel498. Lupoaia Costică499. Lupşan Eugen500. Lupu Dumitru501. Lupu Octavian502. Lupu Valentin503. Luţai Pintea504. Luţă Cristian505. Macaş Monica506. Macău Constantin507. Macovei Damian508. Madarasz Karoly509. Maftei Lucian510. Magheţiu Elena511. Magheţiu Elena512. Maghior Ştefan513. Magyarit Erno514. Maier Ioan515. Mailat Doru516. Mali Adrian517. Manea Silviu Viorel518. Manoilă Teodor519. Maranga loan

272

520. Marcovici Sofia Ana521. Marcu Valeriu Constantin522. Marinescu Adrian523. Martin Adrian524. Martocean Florin525. Martoceanu Alex526. Marton Gabriel527. Marton Hajnal528. Marton Valentin529. Mate Vasile530. Matei Constantin531. Matei Dorel532. Mateiaş Daniel533. Mateş Gheorghina534. Matinca Dumitru535. Mazarache Miţa536. Mazarovici losif537. Mădaşu Adriana538. Mănescu Viorel539. Mărgan Virgil Sabin540. Mărinoiu Adrian Valentin541. Mânase Hugo542. Meci Dimitrie543. Meilă Codruţ544. Melinte Marian545. Mertecaru Viorel546. Merticariu Mihai547. Mesenschi Iulian 548. Mestecăneanu Mircia549. Meszaros Tiberiu Zoltan550. Meşter Marioara551. Meşter Mihai552. Mezin Dan553. Miclea Cătălin554. Miclescu Genoveva555. Miclescu Melania556. Micu Mirela557. Micu Robert558. Mihai Tudoriţa

559. Mihai Veronica 560. Mihalache Adi Nicuşor561. Mihociu Daniel562. Mihoreanu Vasile563. Milan Ghica564. Milercovici Dana565. Mindie Elisei566. Mioc Marius567. Mircea Romică568. Miu Gheorghe569. Miu Marius570. Mîndroiu loan Ilie571. Mîtea Matei572. Moacă Grigorie573. Mocuţa Constantin574. Moga Victor575. Moghioroşi Mihai 576. Moldovan Emil 577. Moldovan Gheorghe578. Moldovan Liviu579. Moldovan Vasile580. Molnar Micloş581. Morar Măria582. Morariu Vasile583. Moroşanu Mircea584. Motreşea Gabriel585. Moţa loan586. Munteanu Mariana587. Munteanu Marius588. Munteanu Valentin589. Munteanu Mărgărit Ovidiu590. Mura Gheorghe591. Murăreţ Tudor592. Mureşan Agata593. Mureşan Dumitru594. Mureşan Mircea595. Muselin Ana596. Mutrescu Gavril

273

597. Naghi Ion598. Nagy Tiberiu599. Nagy Mihai600. Nanae Claudia601. Năstase Laurenţiu602. Neatu Ion603. Nechita Gheorghe604. Necula Ştefan605. Neda Lilviu606. Nedelcu Gabriel607. Negură Nina608. Neu Costel609. Nica Octavian Silviu610. Nicolcescu Ion611. Nicolici Ioan612. Nicolin Mariana613. Niculescu Constantin614. Nistor Mihai615. Nistor Petru616. Niţu Costică617. Novacovici Dumitru618. Novacovici Dumitru619. Novacovici Ion620. Novacovici Marius621. Novăcescu Sorin622. Nuţa Marinica623. Olah Karol624. Olariu loan625. Olteanu Octavian626. Olteanu Petre627. Oncioiu Ionel628. Oprea Constantin629. Oprea Vasile630. Oprescu Marius631. Opruţa Sorin632. Ordeanu Viorel633. Orfescu Horaţiu634. Padhazi Gabriela635. Pahon Silviu

636. Palaghia Măria637. Palescu Viorel638. Pali Marţa639. Panaite Cornel640. Panchea Aurel641. Panciu Ion642. Pandurescu Liviu643. Papară Gheorghe644. Pasca Gheorghe645. Pascaru Ionica646. Pascaru Mioara647. Pascaru Mioara648. Pascaru Mitruţă649. Paşcaru Ionică650. Paulovici Mihai Dorel651. Pălin Petru652. Părpăluţă Costel653. Părpăluţă Măricel654. Păscălău Lăcrămioara655. Păscăloiu Gavrilă656. Pătrindei Marian657. Păun Angela658. Păun Dorina659. Păun Ecaterina660. Pekni loan661. Periei Viorel662. Petcov Svetomir663. Petcu Gabriela664. Petitjean Lucian665. Petrache Florin666. Petrea Gheorghe667. Petrescu Laura668. Petrescu Nicoleta669. Petrică Gheorghe670. Petridean Ana671. Petromăneanţ Daniel672. Petromăneanţ Zeno673. Pfaiffer Gabriela674. Piesa Daniela

274

675. Pinciuc Nică676. Pinescu Carmen677. Pintea Ionel678. Pinţa Călin679. Pitarcă Traian680. Pitaru Virgil681. Pitic Nicolae Liviu682. Pîrpăliţă Ion683. Pîrvan Adriana684. Pîrvu Radu685. Pleşcan Florin Ion686. Pleşoianu Dumitru687. Pleşuvu Florin688. Pocovnicu Paul689. Podea Lucian690. Poenaru Cornel691. Pop Alin Sorin692. Popa Galileu693. Popa Dorin694. Popa Eugen 695. Popa Gheorghe 696. Popa loan697. Popa Mariana698. Popa Marioara699. Popescu Cristian700. Popescu Dumitru701. Popescu Marin702. Popescu Bîrlan Ovidiu Cristian703. Popovici Costică704. Popovici Elena705. Popovici Marcel 706. Popovici Petru 707. Popovici Viorica708. Porumbiţa Adamia 709. Porumbiţa Marinela710. Postolache Vasile711. Prăjianu Constantin712. Preda Ovidiu

713. Presbiterianu Bogdan714. Pricop Cornel Mircea715. Prunar Paul716. Puiu Laurenţiu717. Purcel Vasile718. Rad Daniel719. Rad Gavril720. Radu Aurel721. Radu Costache722. Radu Romică723. Radu Vasile724. Rancz Ioan 725. Rancz Rudolf 726. Raţă Marcel727. Rădău Dumitru728. Răileanu Radu729. Răuceanu Mihai730. Regep Codruţa731. Reileanu Gheorghe732. Reus Alexandru733. Ricioiu Ştefan734. Rînceanu Dorina735. Roană Aurel736. Roban Măria737. Roman Alexandru738. Roman Constantin739. Roman Mircea740. Român Gheorghe741. Roşea Ilie742. Roşea Petru743. Roşu Florin 744. Roşu Marius 745. Roşu Mirela746. Ruja Gheorghe747. Rumân Hermine748. Rupă Constantin749. Rupşan Eugen750. Rus Marcel751. Rusanda Petru

275

752. Rusca loan753. Ruskal Emerik754. Rusu Simona755. Rusu Mircea756. Sabău Francisc757. Sabău Mariana 758. Sabău Ruxandra 759. Saltă Constantin760. Sancovici Corina761. Sandu Dumitru762. Sandu Gheorghe763. Sandu Mihai764. Sandu Valentin765. Sanislav Nicolae766. Santa Vasile767. Santeiu Călin768. Sarcadi loan769. Sarcadi loan770. Sarkadi Ştefan771. Sas Petru772. Sasca Viorel773. Sava losif774. Săcălaş Emil775. Săcăluş Nicolae776. Săceanu Eugen Claudius777. Sălhan Ionică778. Săndile Mioara779. Sărăcin Constantin780. Sărular Goran781. Săveanu Andrei782. Săvescu Constantin783. Săvescu Viorica784. Sânta Vasile785. Sântămăreanu Valeria786. Sârbu Adrian787. Sbora Ioan788. Scapeţ Vasile789. Scheut Constantin790. Schlibak Tiberiu

791. Schontal Ion Mihai792. Scînteie Daniela793. Sebeşten Eugen794. Secrieru Ionel795. Sekely Ana796. Senfleben Iosif797. Serba Ileana Mălina798. Serp Mihaela799. Sgondea Stelian800. Sherer Carol801. Sifai Adrian802. Sifian Remus803. Sima Alin804. Simdile Mioara805. Simion Eugen806. Simion Vasile807. Simionescu Romică808. Slinc Ioan809. Smarandache Daniel810. Smican Sorin811. Smolinski Norbert812. Somogyi Attila813. Sonfa Adriana814. Sonia Romeo815. Soos Zoltan816. Spiridon Ionel817. Spînu Luminiţa818. Stamatiu Oreste819. Stan Dan820. Stanca Aurel821. Stanciu Marius822. Stancu Măria823. Stancu Paula824. Stanoiev Milenco825. Stavarache Petru826. Stăiculescu Emilian827. Stănia Sebastian828. Stănilă Eugen829. Stein Daniel

276

830. Stit Daniel831. Stoffel Gheorghe832. Stoia Octavian833. Stoian Dănuţ834. Stoian Dorel835. Stoian Gheorghe836. Stoian Speranţa837. Stratulat Daniela838. Stratulat Ionel839. Străin Dumitru Romeo840. Stroia Lucian841. Strugariu Dan842. Studineanu Marin843. Sturugaru Ilie844. Subţirelu Doru845. Suciu Augustin Cornel846. Suciu Doru-Nicolae847. Suciu Gabriela848. Suciu Mirela Carmen849. Suharu Anton850. Sulcină Victor851. Sumănaru Adrian852. Surmic Octavian853. Suru Mihai854. Szalo Zsuzsa855. Szaloş loan856. Szasz Mihai857. Szasz Petrică858. Szekely Mihai losif859. Szerb Eduard860. Szoke Attila861. Szoke Matei862. Szvitlak Zoltan863. Şandor Ildiko864. Şandor Ildiko865. Şepeţan Drăgan866. Şepeţan Drăgan867. Şerban Gheorghe

868. Şerban lozsef869. Şihai Csaba870. Şipoş losif 871. Ştef Elena872. Ştefănescu Constanţa873. Şteţcu Doina874. Şteţcu Nuţu875. Şteţcu Nuţu876. Ştir Remus877. Ştiucă Nicolae878. Ştranb losif879. Şuş Viorica880. Şuşnea Lavinia881. Tacaci Marius882. Tanciuc Mirela883. Tat losif884. Tat Silvia885. Tălpoş Alexandru886. Tănase Tudora887. Tătar Aurelian888. Tătaru Petre Elinor889. Tăut Teodor890. Tăutu Nelu891. Tâlhan Ion892. Târlă Cristian893. Tcaciuc Mihai894. Terbancea Nicolae895. Teridancea Geta896. Tîrziu Viorel 897. Tîrziu Daniel898. Toader Ilie899. Toador Costel900. Todea Felician901. Todor Coriolan Octavian902. Tokacs Sorina903. Toma Angelica904. Toma Constantin

277

905. Toma Constantin906. Toma Cornel907. Toma Emilia908. Toma Marian909. Tomotaş Sorin910. Tomuş loan911. Torok Gavril912. Tot Adrian913. Toth Emeric914. Toth Gheorghe915. Totoş Iudit916. Toţi Şandor917. Trancă Vasile918. Trăilă Cornel919. Trif Marinei920. Trip Dumitru921. Tripa Vasile922. Truţ Achim923. Tudor Dorel Adrian924. Turcaş Ioan925. Turcaş Viorel926. Turlea Valerică927. Tutoi Constantin928. Ţurcanu Florin929. Ungă Camelia930. Urlan Dumitru Sorin901. Todor Coriolan Octavian902. Tokacs Sorina903. Toma Angelica904. Toma Constantin905. Toma Constantin906. Toma Cornel907. Toma Emilia908. Toma Marian909. Tomotaş Sorin910. Tomuş loan911. Torok Gavril

912. Tot Adrian913. Toth Emeric914. Toth Gheorghe915. Totoş Iudit916. Toţi Şandor917. Trancă Vasile918. Trăilă Cornel919. Trif Marinei920. Trip Dumitru921. Tripa Vasile922. Truţ Achim923. Tudor Dorel Adrian924. Turcaş Ioan925. Turcaş Viorel926. Turlea Valerică927. Tutoi Constantin928. Ţurcanu Florin929. Ungă Camelia930. Urlan Dumitru Sorin961. Voaideş Viorel962. Voin Gabriel963. Vracean Tiberiu964. Wangel Andrei965. Zabara Grigore966. Zah Gheorghe967. Zahan Simion968. Zaharia Mihai969. Zajti Adrian970. Zallos Ioan971. Zamfirescu Mihai972. Zărioiu Tudorică973. Zbora Ioan974. Zechely Mihai Iosif975. Zetelca Duşan976. Zlanag Gabriel977. Zmandarache Daniel978. Zorilă Marian

278

LUGOJ - 20 Decembrie 1989 - Al doilea oraş liber de dictatura comunistă din România

POLIŢIA MUNICIPIULUI LUGOJTABEL* cuprinzând persoanele decedate sau rănite în municipiul Lugoj în perioada 20.12 - 23.12.1989

1. ROSADA VALENTIN, fiul lui Ioan şi Maria, născut la 12.12.1968 în Lugoj, jud. Timiş, cu acelaşi domiciliu, str. Olari nr. 27, sc. A, ap. 14, muncitor la I. Calapoade – decedat in 20.12.1989.

2. BROCEA DANIEL, fiul lui Vasile şi Ana, născut la 18.06.1969 în Lugoj, judetul Timiş, domiciliat în Lugoj, str. T. Vladimirescu nr. 98, muncitor la I.T.L.” A” – decedat în 20.12.1989. Diagnostic: plagă împuşcată penetrant şi transfixiant abdominală cu multiple leziuni de organe abdominale şi şoc hemoragic.

3. BOARĂ DOREL. fiul lui............şi al lui..........., născut la 07.06.1962 în Turnu Severin, acelaşi domiciliu, str. Garoafelor nr. 8, B.I. seria D.B., nr. 358300, locotenent la penitenciarul din Turnu Severin, decedat în data de 22.12.1989; caz cercetat de Procuratura Locala Lugoj în data de 26.12.1989, cadavrul aflându-se la morga Spitalului Municipal Lugoj, mort prin împuşcare.

4. BEJAN NICOLAE, fiul lui Aurel şi Lidia, născut la 03.08.1966 în Lugoj, acelaşi domiciliu, str. Herendeşti nr. 10, muncitor la I. Calapoade, rănit în data de 20.12.1989. Diagnostic: plagă împuşcată în regiunea deltoidă stângă (umăr).

5. DANILIUC ADRIAN, fiul lui Dumitru şi Marioara, născut la 04.07.1959 în localitatea Recaş, jud. Timiş, domiciliat în

*Tabelul a fost întocmit în conformitate cu registrul de internări de la Spitalul Municipal Lugoj

279

Lugoj, str. Cotu Mic, bl. 5 C, sc. A., ap.7, rănit în data de 20.12.1989.Diagnostic: plagă tăiată în treimea anterioară a antebraţului drept.

6. STOICA NICOLAE, de 26 de ani, din Lugoj, str. Dacilor nr. 18, muncitor la Întreprinderea Miniera Lugoj, rănit în data de 20.12.1989. Diagnostic: plagă împuşcată superficială în regiunea gâtului (a refuzat să fie spitalizat).

7. CIURESCU PETRU. fiul lui Corolan şi Silvia, născut la 22.05.1953 în comuna Sudriaş, jud, Timiş, domiciliat în Lugoj, str. A. Iancu nr...., muncitor la PECO, rănit în data de 23.12.1989. Diagnostic: plagă împuşcată abdominală.

8. PAPP TRAIAN IOAN. fiul lui Ioan şi Marioara, născut la 26.03.1932 în comuna Beliu, jud. Bihor, domiciliat în Lugoj, str. I. Huniade nr. 5 bis, sc. A. ap. 10, inginer la C.S.A. Lugoj, rănit în 23.12.1989. Diagnostic: plagă împuşcată glezna dreaptă.

9. LEONTE MIHAI. fiul lui Teodor şi Teodora, născut la 26.09.1954 în comuna Crâmpoia, jud. Olt, domiciliat în Lugoj, str. Nera nr. 36, sc. A. ap. 3, ofiţer la U.M. 01428. Diagnostic: plagă împuşcată braţ stâng.

(Adevăr pentru istorie. Lugoj – 20 Decembrie 1989. Al doilea oraş liber de dictatura comunistă din România, Ediţie îngrijită de jurist Victor Stamurean, Editura Partoş, Timişoara, 2012, p. 26-27.)

280

MIMISTERUl PUBLIC PARCHETUL MILITAR TIMIŞOARA Dosar nr. 136/P/990 05.05.1994

Către

LIGA PENTRU ADEVĂR ŞI RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI – LARDO –LUGOJ

La solicitarea dvs. nr. 50 din 05.05.1994, vă comunicăm următoarele:

Parchetul Militar Timişoara a efectuat acte premergătoare referitoare la situaţia persoanelor reţinute la fosta Miliţie din Lugoj şi transportate în seara zilei de 20/21.12.1989, pe ruta Lugoj-Deva.

Din declaraţia ofiţerului Mic Alexandru, de la Penitenciarul Târgu-Mureş, care a fost şef al maşinii ce a transportat persoane reţinute pe ruta arătată, rezultă că în autodubă au fost 41 de persoane. Acestea au fost lăsate în diferite localităţi de pe raza judeţului Hunedoara, după cum urmează:

LAPUGIU

1) Ostrovan Gabriela 2) Foldi Maria3) Ostrovan Sorin4) Daminescu Aurel5) Pîrvan Gheorghe6) Pavel Dumitru Liviu7) Corduneanu Gheorghe

DOBRA

1) Brînzei Sorin2) Corodi Ioan3) Bodnar Marin4) Matzig Ioan 5) Avram Dănuţ 6) Chifor Petru7) Prisecaru Ionel

281

ILIA

1) Negrea Georgel2) Gurmai Andrei3) Asavei Adrian4) Balint Petrică5) Iamandi Aurel6) Bîrdan Ovidiu7) Olaru Nelu8) Niţu Cristian

MINTIA

1) Petraş Ştefan2) Lazăr Marius3) Vlaicău Daniel 4) Pere Adrian5) Firiu Sorin loan6) Lupaşcu Dorin

DEVA 1) Niţu Vasile2) Stoican Mocan Costel 3) Mihai Constantin *4) Mihai Gavril5) Covaci Ştefan Gheorghe 6) Bîrsan Carol7) Lăzărescu Mihai8) Muntean Mihai9) Arhire Daniel 10) Burnuc Mirel11) Rujoi Dumitru12) Gherghei Romică13) Lăzărescu Tiberiu

(Adevăr pentru istorie. Lugoj – 20 Decembrie 1989. Al doilea oraş liber de dictatura comunistă din România, Ediţie îngrijită de jurist Victor Stamurean, Editura Partoş, Timişoara, 2012, pp. 87-88)

* În faţa numelui acestuia există un semn de întrebare.

282

Jurnalul Acţiunilor de Luptă al UM 01124 Centrul de Instrucţie Jandarmi

Situaţia operativă, misiunea, hotărârea, forţe şi mijloace participante, descrierea terenului şi situaţia atmosferică

19.12.1989 (în fapt 20.12.1989)- generalul Mihalea ordonă să se tragă împotriva celor care vor să ne atace U. Lugoj. 19.00 – Cp 3 sec. mil. Căpitanul Bălan P. se deplasează în dispozitivul F din ordinul mr. Chelcea C-tin. Raport: Au început demonstraţii paşnice în municipiu. 20.00 - S-a întrerupt leg. cu B 24 Lugoj. 20.10 - B 24 Lugoj – generalul Ghiţă ordonă luarea unor măsuri ferme împotriva celor ce vor să ne atace. - forţele din cazarmă trec la paza întărită a cazărmii. - se ordonă folosirea focului armamentului doar dacă se forţează intrarea în M.U.; cazurile izolate să fie somate să părăsească obiectivul. 21.05 - Raport: s-a forţat Consiliul Popular, secretarul Coman alarmează unit. M.Ap.N. 21.30 - a fost incendiat Consiliul Popular. 22.10 - este atacat sediul miliţiei, manifestanţii împrăştiindu-se la focul de avertisment. 22.50 - se sparg geamurile Poştei, cu ameninţarea că i se va da foc. 23.10 - manifestanţii se împrăştie la apariţia subunităţilor M.Ap.N.

21.12.1989 01.10 - secretarul Coman ordonă să se acţioneze pentru stingerea incendiului la Consiliul Popular. 01.30 - Lt.col. Albu comunică: -manifestanţii au fost împrăştiaţi;

283

-au mai rămas grupuri razleţe; -incendiul la Consiliul Popular a fost stins. 01.35 - Mr. Andronache raportează că în jural poştei este linişte. 02.00 - Mr. Andronache raportează: focuri de armă şi ţipete pe podul de beton. - Lt.col. Albu a trimis un camion cu 15 mt. să vadă despre ce este vorba. 02.10 - Cpt. Capătă i se raportează de către serg.mj.Cazan Cornel şi santinele de la postul 3. - foc de armă la blocul turn, probabil de pistol, înspre unitate. 03.05 - Mr. Andronache informează de la M.M. Roşu - la M.Ap.N s-a încercat să intre în unitate, s-a tras şi au fost raniţi 2. 12.30 - Lt.col.Albu informează: - vin 800 de luptători G.P. din Oltenia. 13.00 Conducerea municipiului, a securităţii şi miliţiei municipiului au sosit în cazarmă din ordinul generalului Mihalea; - Cadrelor de securitate şi miliţie li s-a ridicat armamentul şi muniţia şi predate M.M. Horhat şi a fost asigurat cu pază. 13.10 - secretar Coman – să nu se tragă, numai în situaţie deosebită să se încerce lămurirea populaţiei. 14.00 - Generalul Roşu anunţă că vor veni în cazarmă 5 maşini cu mt. de la R. de Ar. 14.05 - Lt. col. Bunoaica – raport despre dispozitivul comun realizat cu cei din Craiova. 14.10 - Lt. col Gorovei anunţă că R.Ar. a adus în cazarmă o Cp. a M.Ap.N. pentru sprijinirea apărării cazărmii; la acţiuni a participat şi şeful art. Armatei a 3-a...(col Stoian). 18.00 S-a alarmat Cp 3 sec, mil: - 3 of.,52 mt; - 10 mt. la Mil. Jud; - 6 la mil. Municipiului; - 40 mt. ptr. paza I.J.M.I. şi a localului Cp.

284

21.12.1989 12.00 - S-a revenit la calm în municipiul Reşiţa. Lt.col Cimpean A.: - s-a ordonat ca militarii să execute misiuni fără armament; - s-a continuat execut. misiunilor specifice de p.o. cu subofiţeri de mil., lupt. din G.P.; - 15 mt. (numai pe timpul nopţii).

21.12. Caransebeş 17.00 - Raport: A fost atacată Miliţia oraşului de către forţe de demonstranţi. S-au executat schimburi de focuri. - Se ordonă: Nu se intervine cu compania, ci se continuă apărarea cazărmii aeroportului şi obv. din triaj şi depou.

22.12.1989 00.00 - Comunicare: Se vor deplasa în municipiul Lugoj pl. TR. şi Ar. pentru executarea de misiuni specifice. Dispoziţi - PL Tr. şi Pi. Ar. vor participa la apărarea cazărmii UM 0389 Lugoj în situaţia în care aceasta va fi atacată: 4 ofiţeri, 3 subofiţeri, 54 militari, 4 autocamioane, 2 TV, 12 C; Descrierea terenului şi situaţiei: Ne-am deplasat pe intinerariul: Timişoara. Buziaş, Lugoj. Am ajuns la U.M. 07.00 - Se menţine pericolul unui atac terorist asupra subunităţii din Caransebeş. Din informaţiile primite reiese că s-a sustras armament şi muniţie de la sediul miliţiei oraşului Caransebeş de către anumite persoane participante la demonstraţie. Hotărâre: Se continuă aplicarea de măsuri de pază întărită a obiectivului şi a triajului C.Sebeş. 10.00 - Raport: Conducerea municipiului (primul secretar şi primul vice au fost predaţi la U.M. 01428, fiind conduşi de un subofiţer, 2 mt, un autovehicul). 14.00 - Raport: O parte din cadrele de mil. şi sec. au părăsit cazarma fără armament şi muniţie. Se retrage din cazarmă Cp de M.Ap.N.

285

15.00 - În municipiul Lugoj au avut loc demonstraţii cu tulburări ale ordinei publice, devastări de instituţii, magazine. - Hotărâre: Pl. 3/Cp 5 sec, se reîntoarce în cazarmă de la U.M. 0520 Timişoara cu forţele şi mijloacele proprii: 2 of., 1 subof., 22 M.T., 1 autocamion....

(ADEVAR PENTRU ISTORIE Lugoj – 20 Decembrie 1989 Al doilea oraş liber de dictatura comunistă din România, Ediţie îngrijită de jurist Victor Stamurean, Editura Partoş, Timiş. 2012, p. 17-19)

286

CLUJ

,,... La Cluj manifestaţiile populare au început în jurnal orei 13.00, în data de 21.12.1989, când circa 300 de muncitori de la Combinatul de Utilaj Greu (C.U.G.) s-au adunat în curtea întreprinderii, exprimându-şi revolta faţă de ceea ce se petrecea la Timişoara, în legătură cu care se denatura adevărul şi revendicând, totodată, condiţii decente de viaţă şi de muncă. Cu toate că Ioan Aurel Stoica, secretar cu probleme de propagandă la Comitetul Judeţean al P.C.R., şi Mihai Tălpeanu, directorul C.U.G., au încercat să-i determine să nu părăsească întreprinderea, grupul respectiv a ieşit în stradă.

Despre situaţia creată, şeful Inspectoratului M.I. a raportat primului secretar, Ioachim Moga, întrucât primise ordin să deplaseze forţe de ordine în zonă şi să ia măsurile necesare pentru restabilirea ordinii publice. În consecinţă, sunt convocaţi şeful securităţii judeţene, colonel Ioniţă Nicolae, şi şeful miliţiei judeţene, locotenent - colonel Rusu Stoian, ordonându-se să se deplaseze la faţa locului şeful miliţiei cu plutonul de intervenţie, împreună cu doi locţiitori ai şefului securităţii (locotenent-colonel Tincă Ovidiu şi maior Petcu Gheorghe).

Plutonul de intervenţie a ajuns în zona C.U.G. în jurnal orelor 13.00 – 13.30 cu aproximaţie. Încercările de a-i convinge prin dialog pe cei nemulţumiţi să revină în curtea întreprinderii au rămas fără rezultat, iar rândurile celor adunaţi în stradă au început să se îngroaşe. Se încerca ruperea barajului forţelor de ordine, în ajutorul cărora au fost trimise efective ale Batalionului de securitate şi miliţie şi două maşini ale grupului de pompieri.

În zonă şi-a făcut apariţia şi Costică Dăscălescu – secretar al Comitetului judeţean P.C.R. – care nu a reuşit să aplaneze conflictul, fiind în schimb huiduit şi fiuierat de mulţime.

Cum pe parcurs se adăugau informaţii că şi în zona altor unităţi industriale muncitorii se adunaseră pentru a demonstra în central oraşului, inspectorul şef a dispus retragerea plutonului de intervenţie în curtea inspectoratului, celelalte trei plutoane

287

ale Trupelor de Securitate şi maşinile de pompieri, urmând să-i însoţească pe manifestanţi către centrul oraşului.

În timp ce în zona industrială aveau loc aceste evenimente, în centrul oraşlui au fost desfăşurate forţe militare dispozitivul fiind constituit, conform ordinelor transmise personal în unităţile garnizoanei de ofiţeri ai Comandamentului Armatei a IV-a pentru: „interzicerea căilor de acces spre zona centrală în scopul protecţiei lucrărilor de artă, clădirilor instituţiilor administrative şi a obiectivelor comerciale, împotriva acţiunii posibile a unor grupuri de cercetare-diversiune sau teroriste străine, ori de provocatori la acte de vandalism.

Această misiune, astfel cum era stabilită şi care purta în mod vizibil amprenta diversiuii, a fost însuşită cu bună credinţă de către cadrele şi militarii în termen, care – fiind cazarmaţi încă din 16 decembrie 1989 – nu au avut acces la surse de informare în afara celor oficiale.

Se repetă acelaşi scenariu referitor la diversiune. Puterea, – spre a scoate forţele armate în stradă, la confruntarea cu propriul popor – voia sa-şi legitimeze acest demers prin înfăţişarea unui alt adversar decât cel real. Acest adversar, căruia urma a-i fi opusă armata, nu era întreg poporul obidit, ci „elementele destabilizatoare”, „huliganii” sau „grupuri de cercetare-diversiune sau teroriste straine”, care ameninţau integritatea teritorială, independenţa şi cuceririle societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Vedem, aşadar, cum în cele două tabere se conturaseră deja opinii diametral opuse despre intenţiile celeilalte şi scopul în virtutea căruia acţioneaza.

La vârf, însă, ca şi pe plan local, factorii de putere cunoşteau foarte bine care este realitatea.

În legatură cu aceste aspecte, care demonstrează că fenomenele erau corect receptate la nivelul factorilor de decizie, vom reveni pentru a demonstra intenţia clară de a se acţiona asupra coloanelor de demonstranţi şi nicidecum împotriva unor grupuri de cercetare-diversiune, sau teroriste străine.

În jurul orei 15.30, în Piaţa Libertăţii din central oraşului şi-a făcut apariţia un grup de aproximativ 40-50 de

288

tineri, în frunte cu actorul Călin Nemeş, care – scandând lozinci de simpatie cu Timişoara, anticomuniste şi anticeauşiste – încercau să determine cetăţenii aflaţi în zonă să li se alăture. Perimetrul pieţei era înconjurat de forţe ale Ministerului Apărării Naţionale, iar la intersecţia din faţa Librăriei Universităţii erau dispuse două grupe de soldaţi, conduse de căpitanul Carp Dando, de la Unitatea Militară 01215 Floreşti. Cele două grupe din dispozitiv închideau accesul către străzile Napoca şi Universităţii. În faţa acestora, cei aflaţi în primele rânduri ale grupului de manifestanţi şi-au dezgolit piepturile, cerându-le militarilor să tragă.

Intervine momentul în care Călin Nemeş, care îşi expunea pieptul, cerându-le militarilor să tragă, se apropie de căpitanul Carp Dando, pe care îl apucă de guler. In acel moment, fără ordin, militarii din subordinea ofiţerului au deschis focul, înregistrându-se primii opt morţi şi trei răniţi în municipiul Cluj-Napoca. Această deschidere a focului este extrem de contraversată. Circumstanţele nu au fost clarificate nici până în ziua de astăzi, în condiţiile în care unii martori afirmă că acţiunilor militarilor li s-au adaugat şi alţi trăgători neidentificaţi, ce ar fi fost amplasaţi în diferite locuri.

Regăsim ipoteza aceluiaşi scenariu: acţiunea acestor elemente răzleţe, care de acum tinde a căpăta contur şi care, parţial, se îndreaptă şi asupra cadrelor armate, pare – printre altele – că urmăreşte să convingă forţele M.Ap.N. despre existenţa unor grupuri „de cercetare-diversiune sau teroriste străine”. Adică, ceea ce era de demonstrat pentru a hotarî armata să lupte împotriva acestor elemente destabilizatoare.

Vestea despre morţii şi răniţii din Piaţa Libertăţii s-a raspândit cu rapiditate în oraş, născând sentimente amestecate de panică şi groază, dar şi de dorinţă îndârjită de a se opune deschis politicii lui Ceauşescu şi forţelor locale de ordine, care îşi dezvaluisera intenţiile în momentul în care au tras în demonstranţi.

Pe cale de consecinţă, un numar tot mai mare de cetăţeni s-au îndreptat spre zona centrală a oraşului, pentru a li se alătura celor aflaţi deja acolo. În această situaţie, în oraş au apărut noi zone de conflict între populaţie şi forţele de

289

ordine, care aveau ordin să împiedice deplasarea coloanelor de demonstranţi către pieţele centrale.

Astfel, în faţa hotelului ,,Astoria”, militarii de sub comanda căpitanului Dicu Ioan, de la Unitatea Militară 01278 Someşeni, au deschis foc asupra unor grupuri înaintate ale coloanei de muncitori ce se forma pe strada Horea, acţiune soldată cu victime din rândul manifestanţilor.

De asemenea, la Fabrica de Bere – deoarece asupra dispozitivului armatei condus de maiorul Cocan Ioan au fost îndreptate două basculante de mare tonaj din care şoferii săriseră – s-a ordonat deschiderea focului.

Cele două basculante (aparţinând Secţiei de Utilaj Transport a A.G.C.M.) au fost sustrase de persoane neidentificate de la Secţia de betoane din cartierul Manăştur şi, prin forţarea uşilor şi smulgerea firelor electrice din casete, au fost pornite prin contact direct.

Un alt loc în care evenimentele au avut urmări tragice l-a constituit Piaţa Mărăşti, unde un militar în termen, ferindu-se de lovitura unui cetăţean, a deschis focul, omorându-l instantaneu, deschizand focul şi colegii săi de grupă.

În împrejurările descrise, în Municipiul Cluj şi-au pierdut viaţa în total 26 de persoane, toate prin plăgi împuşcate şi au fost rănite alte 55 de persoane.

Pe zone ale Clujului, situaţia pierderilor de vieţi omeneşti şi a răniţilor se prezintă astfel: strada Horea – Metropol – Astoria, opt răniţi şi patru morţi; Piaţa Mărăşti – doi raniţi şi un decedat; Piaţa Libertăţii – Anticariat – Catedrală, şase răniţi şi un decedat; Piaţa Libertăţii – str. Napoca – str. Universităţii, 23 răniţi şi 11 morţi; str. Moţilor – Fabrica de Bere, 15 răniţi şi 9 morţi.

(„Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din Decembrie 1989”, p. 82-86. [Arhiva I.R.R.D.])

Represiunea de la Cluj,,În 21 decembrie 19899, la Cluj-Napoca …. în Piaţa

Libertăţii între orele 15. 45 – 15. 55 (în cel mult 10 minute), au fost ucise 12 persoane (Szabo Attila, Merca Aurel, Matiş

290

Lucian, Jurja Sorinel Dorinel, Pedestru Horia, Marin Vergică, Tamasz Burgya losif, Cristurean Rodica, Egyedy Imre, Borbely Istvan, Cioara Viorel şi Ţiclete Mihai Călin) şi au fost rănite grav alte 26 de persoane (Nemeş Alexandru Călin, Nagy Eugen, Danea Mihai, Nagy Aba, Lupşa Dorel, Csudom Ştefan, Machek Mircea Eduard, Farkas Csilla Ildiko, Suciu Ladislau, Lăpuşan Dorel, Czegheni Mariana, Feher Victor, Bardaş Livia, Mureşan Emil, Ilea Daniel, Pascu Traian, Dulca Augustin, Pastor Gheorghe, Lung loan Dan, Doboş Mihai Odon, Jaşcau Vasile, Nemeti Cristea Niculae, Falup Alexandrina Laurenţia, Borhidi Ioan, Durdeu Marius – care la data împuşcării avea numai şase ani! – şi Bălan Ioan). Ulterior, tot în Piaţa Libertăţii, în zona Anticariat, militarii au deschis focul ucigând încă un manifestant (Sabău Ioan) şi rănind cu focuri de armă (Coltor Aurel, Vari Eva Melinda, Lupşa Dorel, Pripon Ioan, Machek Mircea şi Ştefan Szabo. În total, Piaţa Libertăţii din Cluj şi-a dat obolul de sânge: 13 morţi şi 26 de răniţi.

Rechizitoriul Procuraturii Militare din 29 mai 1998: “Procedând în acest fel (deschizând foc asupra civililor neînarmaţi în zona Astoria – cofetaria Urania), inculpatul, cpt. Dicu Hie, a reuşit să descurajeze manifestanţii, în tendinta lor, de a ajunge în Piaţa Mihai Viteazul, determinându-i să se împraştie. Inculpatul, împreună cu subordonatţii săi, s-a retras în cazarmă spre dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 3.00 – 3.30, lâsând în urmă trei morţi si zece răniţi prin împuşcare, dupa cum urmează:

Morţi: Ciortea Emil, Iclezan loan, Pop Teodor;Răniţi: Albu Olimpiu, Benko Vasile, Cuţitaru Ioan,

Igna Ioan, Lung Leontin, Lung Marin, Mitrea Sever, Mureşan Nicolae, Podină Marcel şi Rus Marius Vasile.

În urma actelor de represiune din zona Calea Moţilor – Fabrica de bere, au fost ucise prin împuşcare 9 persoane şi rănite alte 13 (conform Rechizitoriului din 29 mai 1998): Borş Grigore, Szabo Ştefan, Misan Luminiţa Corina, Vălean Ioan, Nasc Gheorghe Adrian, Pop Alexandru, Chira Ioan, Ballai Zoltan Csaba, Smical Dinu Adrian;

Rănitii de la Fabrica de bere sunt: Takacs Alexandru, Bortig Liviu, Rusu Gheorghe, Korobian Gabriel, Rusu Marcel

291

Dan, Rus Gavrilă, Graur Andrei, Mathe Grigore, Pies Constantin, Popa Cristina Daliana, Popa Dănuţ, Cozac Vasile şi Niţu Mircea.

Seara, în Piaţa Mărăşti a mai fost ucis un manifestant (Rusu loan), şi răniţi alţi doi (Coste Ioan şi Kis Mihail).

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an, f. p.)

Mărturii (Cluj)

„NU NE-AM GÂNDIT CĂ ARMATA VA TRAGE ÎN OAMENI”

Birdaş Livia, încasatoare la I.J.T.L.: ,,Când a venit armata eu eram în faţă la Continental, la colţ, pe cele două trepte să văd mai bine ce se întâmplă. Ce putea să facă armata cu un grup atât de mic de manifestanţi? Nici eu şi nici cei care eram pe stradă nu ne-am gândit că armata va trage în oameni. Cei care au coborât din camionul militar aveau cu ei o staţie de transmisie sau aşa ceva, care avea o antenă foarte mare. Uitându-mă mirată la acea antenă foarte mare am întrebat pe un tânăr care era lângă mine la ce foloseşte acea antenă (2- 3 metri). Nu am avut timp să primesc răspuns. Am auzit nişte pârâituri şi toată lumea era pe jos, culcaţi pe burtă (unii vii, alţii morţi sau răniţi). Nu am văzut nici o încăierare între armată şi vreo persoană civilă. La colţul parcului, pe partea carosabilă, un cetăţean mai în vârstă se dezbraca şi-şi aruncă hainele pe jos. Am apucat să-l văd dezbrăcat până la brâu. Nu ştiu dacă s-a tras în el sau nu. Nu mi-am dat seama ce s-a întamplat pe moment, atât de repede s-a precipitat totul, dar am simţit că sunt trasă de cineva de haină în jos. Toată lumea care locuia pe strada Universităţii a dus raniţii şi oamenii care puteau merge în curţi. Toată lumea era foarte speriată şi agitată. Am simţit ceva ud în cizmă şi că mă apăsa o durere pe degetele de la picioare. Dar era murdară cizma de tencuială, cum a căzut peretele pe cizmă (de la cartuşele care s-au izbit de zidul Continentalului - n.n.). Fiul meu era la poartă la el împreună cu alti locatari şi a ieşit strigând

292

«criminalii». A vrut să meargă să ajute să urce răniţii în salvare. Eu nu am vrut să-l las, fiindu-mi frică să nu se tragă şi în el. La insistenţele fiului meu m-am urcat într-o salvare şi am fost dusă la Chirurgie I. Acolo mi s-a dat primul ajutor. Deoarece am fost dusă printre primii la urgentă am putut să văd ce se întâmplă acolo. Tot personalul era îngrozit de cele întâmplate şi era o mare agitaţie, se chemau doctorii de acasă, veneau salvări cu oameni pe tărgi, împuşcaţi în abdomen, cap, picioare. Totul era plin de sânge. Deja nu mai ştiau unde să pună tărgile cu răniţi. Erau lăsaţi jos pe hol, acolo li se puneau perfuziile. Doctorii erau foarte agitaţi, au intrat urgent în operaţii la cei mai grav răniţi. Atunci a fost adus şi Nemeş Călin care incerca să se ridice de pe targă şi tot timpul spunea ca are o fetiţă de doi ani. Eu trebuia să aştept după ce am fost pansată să iasă doctorii din operaţie şi să se ocupe şi de rana mea. Am plecat... Nu mai puteam să rămân să văd atâţia oameni tineri răniţi aşa de grav. Tânărul care era lângaă mine la Continental era la Chirurgie I pe masă, cu o rană aşa de urâtă la picior că nici nu am mai putut să mă uit. Am plecat pe strada Napoca cu gândul să ajung pe Universităţii, la fiul meu, unde îmi lăsasem geanta cu gestiunea. N-am putut pătrunde nicicum. Pe strada Napoca, în spatele unei baricade din maşini mici, un grup de tineri cu făclii aprinse scandau lozinci. În intersecţia Continental – Agenţia de Voiaj erau miliţieni, împreună cu cei cu scuturi. Nu mi s-a dat voie să mă apropii. Am trecut printr-o curte şi am ajuns pe strada paralelă cu Napoca. Acolo, pe strada Universităţii, era plin de maşini militare şi alte utilaje militare. Era armata împreună cu miliţia. Am vorbit cu un soldat tânăr care nu m-a lasat să trec şi a chemat un ofiţer de armată, şi el tânăr. Dar nici acesta nu m-a lăsat să trec la fiul meu, la numărul 2. Acesta a chemat un miliţian (ofiţer) care m-a obligat categoric să mă întorc. (...) Deoarece nu ştiam ce urmări voi avea a doua zi, cum vor proceda cu mine autorităţile locale (fiind înregistrată la urgenţă), dacă voi fi dată afară din serviciu, n-am mai putut să stau acasă şi am pornit la prima oră la serviciu. Trebuia să merg la fiul meu după geanta cu gestiunea. Trecând prin faţa Anticariatului şi magazinului de lenjerie de pe 30 Decembrie, am văzut vitrinele sparte cu totul atârnat în interiorul vitrinei

293

(nu se furase nimic). Trotuarele erau spălate, dar în locurile unde au fost cadavre trotuarul era de culoare mai închisă. Am stat la serviciu până la ora 9.00, apoi, cu puhoiul de lume ce mergea spre centru am mers şi eu, aşteptând să se întample minunea.”

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i

că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an, p. 388-389)

„AM FOST MARTOR OCULAR”Anton Mihai, cercetător ştiinţific la I.T.C.I. Cluj: “Între

orele 16.15–19.00 am fost în Piaţa Libertăţii, zona Anticariat – Catedrală – str. 30 Decembrie. Am fost martor ocular când s-a tras în aer şi apoi înspre manifestanţi. Am văzut cum al doilea soldat din cordonul de militari (dinspre Anticariat) a tras înspre un manifestant care a aruncat o sticlă, care a căzut în spatele liniei de soldaţi. Manifestantul care a aruncat sticla a căzut şi avea sânge la tâmplă. Era de circa 30–35 ani, şaten deschis, îmbrăcat într-o scurtă trei sferturi verzuie din doc sau fâş. Soldatul, al treilea din rând, a coborât arma şi atunci m-am aruncat la pământ în parcare, între maşini. Pe al treilea soldat îl pot identifica.”

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an., p. 393-394)

„AM FOST LOVIŢI CU BOCANCII Şl PATUL PUŞTII”

Pastor Ioan Alexandru din Cluj-Napoca, b-dul 1 decembrie 1918: “Ajunşi în intersecţia cu restaurantul Melody (16.30 - 17.00), am văzut un cordon de soldaţi care baricadau drumul şi trăgeau focuri de avertizare în sus. Pentru că nu ne-au au lăsat să trecem pe partea aceea ca să ajungem în Piaţa Libertăţii, ne-am răsfirat şi, speriaţi puţin, ne-am îndreptat pe strada 30 Decembrie pentru a ajunge în piaţă, dar pe partea cu Anticariatul, ocolind, deci, biserica. Intenţionam să ajungem în faţă la Continental, deoarece acolo auzisem pe

294

traseu de la persoane din grup că au fost împuşcati oameni şi mă gândeam că acolo ar putea fii şi fratele meu. Am ajuns în faţa Anticariatului unde se afla un cordon de soldaţi care baricadau drumul până în faţa bisericii Sfântul Mihail. În faţa cordonului care baricada drumul se afla un ofiter cu o porta-voce, care încerca să calmeze spiritele. În spatele ofiţerului se afla cordonul de soldaţi îmbrăcaţi în uniforme cu mantale şi scurte kaki, cu arme în mână şi casca de război pe cap. Pe la 18.30–19.30, era întuneric, s-a produs o invălmăşeală datorită oamenilor care vroiau să pătrundă spre Continental. Am încercat să mă strecor, împreună cu prietenul meu, Şandor Teofil, prin cordonul de militari, dar probabil la comanda ofiţerului, soldaţii ne-au oprit şi ne-au lovit, pentru a ne împiedica să trecem de ei. Am fost loviţi de către aceştia cu bocancii şi cu patul armei, în mod exagerat, fără însă a se folosi şi focuri de armă. Am observat că soldaţii care ne-au lovit erau tineri, ofiţerul care-i comanda fiind un individ brunet, înalt şi având în jur de 30–35 de ani. Am încercat, din nou, să înaintez prin cordon, dar am fost bruscat din nou de către soldaţi. Am căzut, după care mi s-au administrat mai multe lovituri de bocanc. Soldaţii făcuseră cerc în jurul meu. Cei cu care eram, văzând în ce situaţie sunt, m-au ajutat să ies de acolo şi nici un alt manifestant n-a mai încercat să treacă pe acolo…”

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an., p. 392-393)

„MILITARII, ÎMPREUNĂ CU OFIŢERUL, AU TRAS”:

Iosif Bătinaş, subinginer chimist la Terapia: „În jurul orei 16.00 mă aflam în Piaţa Libertăţii, la intersecţia dintre Agenţia de Voiaj C.F.R., Librăria Universităţii şi Restaurantul Continental. Printre cei care manifestau i-am văzut şi pe colegii mei Avram Mircea şi Bot Leontin. Cam pe la acea oră a sosit un camion militar care a oprit în faţa bisericii, respectiv magazinul de încălţăminte Select. Din această maşină au coborât mai mulţi militari. Un pluton a pornit spre intersecţia

295

unde mă aflam, moment în care majoritatea tinerilor care manifestau pe carosabil în faţă la Banca Naţională au intrat în mulţimea de privitori de pe trotuare. Ofiţerul care conducea plutonul de soldaţi (mic şi gros) a lăsat o grupă de soldaţi în faţa farmaciei, o grupă a pus-o să blocheze str. Napoca (între aceştia se aflau doi caporali şi un fruntaş şi un soldat micuţ cu staţia de transmisie în spate), o grupă de 4–5 soldaţi cu ofiţerul respectiv s-au instalat în stradă, în intersecţie, mai aproape de colţul librăriei. Menţonez că toţi soldaţii erau îmbrăcaţi în haine kaki de M.A.N. şi erau echipaţi de război. Trei sau patru dintre tinerii rămaşi în faţa Băncii Naţonale au pornit spre militarii şi ofiţerul din intersecţie. Unul dintre tineri (mai slăbuţ şi cu părul lung), care a fost unul dintre cei care manifestau mai vehement, şi-a ridicat hainele, de la brâu în sus şi, rămânând cu mijlocul gol, s-a apropiat de ofiţer, zicând: «trage, trage». Şi militarii. împreună cu ofiţerul, au tras în mulţime. Au căzut circa 8-10 persoane civile jos. Au tras toţi militarii odată, în rafale, cu automatele pe care le aveau. militarii celeilalte grupe, care au blocat strada Napoca, au tras în sus. După ce s-au oprit din tras, m-am întors cu faţa spre intersecţie şi l-am văzut pe ofiţer căzut pe partea dreaptă, cu pistolul în mână, cu piciorul stâng sângerând deasupra bocancului. A strigat: «nu mai trageţi». Lângă ofiţer, lateral stânga, era căzut tânărul cu părul lung căruia îi curgea sânge din partea stangă a abdomenului, iar în faţa ofiţerului, la circa 2 metri, un alt tânăr, rănit, s-a ridicat de jos, în genunchi şi stătea cu mâinile ridicate sus…”

(Victor Eugen Mihai Lungu, Tit – Liviu Domşa, ”Împuşcaţi-i că nu-s oameni!”, Fundaţia Academia Civică, Filiala Cluj, f.an., p. 395-396.)

296

TÂRGU MUREŞ

,,... La Târgu Mureş, în aceeaşi zi de 21.12.1989, între orele 12.30–13.00, salariaţii din întreprinderea IMATEX şi METALOTEHNICA, constituiţi spontan în grupuri, au pornit în marş de protest spre centrul oraşului. Pe traseu li s-au alăturat şi alte persoane, scandând lozinci anticeauşiste.

În drumul lor, demonstranţii au încercat să ajungă la sediul comitetului judeţean de partid.

Dispozitivele din zonă erau alcătuite din militari ai M.Ap.N., având asupra lor armamentul de infanterie, iar cadrele pistolete T.T., precum şi o subunitate de transportoare blindate. În dispozitiv se mai aflau militari din trupele de securitate cu armament de infanterie (fără a avea distribuită muniţia); cadre de miliţie – înarmate cu pistolul din dotare. Parte din cadre erau constituite în pluton de intervenţie, echipate şi dotate corespunzător (nu au rezultat din anchetă probe referitoare la folosirea armelor de către lucrătorii de miliţie); o subunitate a U.S.L.A. cu armament de infanterie şi pompieri militari, cu mijloacele specifice din dotare.

La sosirea manifestanţilor în faţa acestei instituţii, militarii grupului de pompieri au acţionat cu jeturi de apa şi substanţă florex împotriva protestatarilor.

Acţiunile de dispersare a manifestanţilor, care s-au prelungit până spre orele serii, nu şi-au atins efectul scontat. Unii manifestanţi, devenind mai agresivi, au spart unităţi de alimentaţie publică din zonă, de unde au sustras băuturi alcoolice. Pe fondul acestei stări, o parte dintre demonstranţi, înarmaţi cu obiecte contondente dintr-un şantier de construcţii din apropiere, au reacţionat violent. După ora 21.00 s-a produs forţarea cordonului de militari, situat în faţa magazinului ROMARTA, şi avarierea maşinilor de intervenţie ale pompierilor şi a tehnicii de luptă mobilă, fapt ce a determinat retragerea în spatele T.A.B.-urilor aparţinând Ministerului Apărării Naţionale.

Atacul manifestanţilor a constat în aruncarea cu pietre, obiecte metalice, sticle etc. asupra maşinilor de luptă şi militarilor în termen din trupele Ministerului Apărării

297

Naţionale (unul dintre ei fiind rănit). Instantaneu, fără nici o comandă expresă, militarii au deschis foc de avertisment pentru intimidare. Unii dintre militarii neindentificaţi au tras la picioare. Tragerea a durat circa 40 de secunde.

Este momentul în care, după ce fuseseră depăşite primele două rânduri ale apărării, alcătuite din scutieri, militari şi forţe de ordine M.I., demonstranţii ajung la nivelul transportoarelor blindate pe care le escaladează, încercandu-se pătrunderea în T.A.B.-uri, prin acţionarea cu diferite obiecte asupra obloanelor.

Dintre militarii care au executat foc în aceste circumstanţe a fost identificat doar caporalul Maşcan Alexandru din U.M. 01318 Târgu Mureş. Acesta aflându-se pe un T.A.B., a acţionat sistemul de tragere al mitralierei de 14,5 mm, ucigând patru persoane şi rănind două; s-a stabilit că în momentul tragerii, militarul era în eroare neimputabilă cu privire la poziţia armei, nerealizând, în condiţiile în care maşina de luptă a fost atacată, că mitraliera se deblocase din poziţia de înălţare maximă. O persoană a fost rănită cu pistol T.T. Din trupul unei rănite, Kiniszi Gyongy, a fost extras, însă, un element de muniţie atipic, despre care experţii au opinat că ar putea proveni de la un proiectil folosit la arme de vânătoare mai rar întâlnite, punându-se în discuţie şi ipoteza participării altor persoane decât cele din dispozitivele constituite la vedere.

În cursul cercetărilor au rezultat probe (declaraţii de martori) potrivit cărora, consecutiv focului de avertisment s-a deschis focul de către persoane neidentificate, amplasate în locuri ascunse, distincte de amplasamentele dispozitivelor militare.

În cursul tirurilor au mai fost ucise prin împuşcare alte două persoane şi au fost rănite încă 19.

Cercetările întreprinse de către Parchetul Militar Târgu Mureş, în privinţa reprimării demonstraţiei ne înfătişează următoarea situaţie:

Până în data de 22.12.1989 au decedat şase persoane în municipiul Târgu Mureş în cadrul altercaţiilor dintre organele de ordine şi demonstranţi, care au avut loc în seara de 21 decembrie 1989.

298

Numărul total al răniţilor până în 22.12.1989 a fost de 73, toţi în zona centrală a municipiului Targu Mureş.

Nu au fost răniţi care să fi fost trimişi iniţial la penitenciar.

Internaţi în spitale au fost 19 răniţi.Toţi cei şase decedaţi au prezentat plăgi împuşcate, iar

între răniţi, 21 au prezentat şi ei asemenea plăgi. Un număr de 52 răniţi au prezentat alte categorii de leziuni.

În cursul acţiunilor de dispersare a demonstranţilor, organe de miliţie şi securitate au reţinut 55 de cetăţeni, 52 dintre aceştia prezentând, ulterior, leziuni corporale.

„Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din Decembrie 1989”, p. 88-91. (Arhiva I.R.R.D.)

BRAŞOV

La Braşov, în ziua de 21 decembrie 1989 (spre prânz), muncitorii de la I.C.A. Ghimbav, aflând că nişte elicoptere venite în revizie urmau să decoleze spre Caransebeş şi bănuind că acestea vor fi folosite împotriva manifestanţilor din Timişoara, au ieşit pe pista întreprinderii şi au impus turnului de control şi conducerii întreprinderii, anularea zborurilor elicopterelor care au fost rechemate la sol şi garate în hangare.

Muncitorii aflaseră de la rude, sau ascultând posturile de radio străine, ce s-a întamplat în municipiul Timişoara şi în judeţul Timiş. Pe fondul nemulţumirilor generale, determinate de politica socială şi economică a vechii conduceri de partid şi de stat, au hotărât – la îndenmul lui Demi Ioan (căruia i s-au alăturat şi alţi animatori) – să pornească în marş spre municipiul Braşov pentru a-şi demonstra şi a-şi manifesta solidaritatea cu populaţia Timişoarei, precum şi pentru a cere demiterea soţilor Ceauşescu şi a vechii conduceri de partid.

La plecarea coloanei de demonstranţi constituită spontan din salariaţi ai intreprinderii I.C.A. Ghimbav, subunităţi ale U.M. 01199 Ghimbav şi U.M. 0391 Braşov au primit ordin de a împiedica afluirea ei spre Braşov, fără însă a face uz de

299

armă. Efectivele scoase din cazărmi s-au rezumat la a bara, prin prezenţa lor fizică pe drumul public, înaintarea coloanei, dar şi acest lucru 1-au facut fără prea multă convingere, astfel că demonstranţii au ocolit cordonul făcut de militari, fără nici un incident. Numai la podul de peste pârâul Ghimbăşel, militarii au executat focuri de avertisment în plan vertical pentru a-i intimida pe demonstranţi, care şi-au continuat, însă înaintarea spre Braşov.

Coloana plecată de la I.C.A. Ghimbav a ajuns în zona centrală a municipiului Braşov în jurul orelor 15.00-15.30, acestora alaturându-li-se locuitori ai municipiului şi salariaţi ai întreprinderilor şi instituţiilor braşovene prin dreptul cărora a trecut coloana, pe itinerarul parcurs spre central oraşului.

Afluirea demonstranţilor spre central oraşului s-a făcut sub supravegherea fostei miliţii, care a luat măsuri adecvate de dirijare a circulaţiei autovehiculelor, pentru a evita accidentarea participanţilor la demonstraţii.

Cunoscandu-se împrejurarea că de la Ghimbav (localitate situată la circa 10 km de Braşov) a plecat spre Braşov o coloană de demonstranţi, conducerea fostului Comitet judeţean P.C.R., sub îndrumarea lui Pană Gheorghe – fost membru al C.C. al P.C.R., delegat din partea conducerii superioare de partid să coordoneze acţiunile de preîntâmpinare a unor eventuale demonstraţii la Braşov – i-a convocat pe comandantul garnizoanei, pe cel al miliţiei, al trupelor de securitate/miliţie, al gărzilor patriotice şi le-a cerut să ia măsuri de menţinere a ordinii/liniştii publice în oraş.

În jurul sediului fostului comitet judeţean P.C.R. au fost postate trupe de securitate-miliţie, subunităţi ale U.M. 01107 Braşov şi ale U.M. 01 Braşov, intrând în dispozitiv şi formaţiunea „Scutul” de la fosta miliţie a municipiului Braşov.

Când demonstranţii au ajuns în faţa sediului fostului comitet judeţean P.C.R., comandanţii subunităţilor militare, ce aveau misiunea de a apăra sediul, le-au explicat liderilor şi animatorilor grupurilor de demonstranţi că nimeni nu va face uz de armă împotriva lor, cerându-le, însă, să nu încerce pătrunderea în forţă în clădirea pe care o păzeau, să nu producă distrugeri de bunuri materiale şi să evite actele de violenţă împotriva militarilor pentru a nu-i determina să riposteze.

300

Cu exceptia unor elemente turbulente aflate sub influenta băuturilor alcoolice, marea majoritate a demonstranţilor a înteles că militarii au de îndeplinit o misiune şi că este în interesul tuturor să nu se ajungă la provocarea acestora. În acest scop, demonstranţii şi-au constituit propriile cordoane de ordine, care au asigurat ordinea în zonă şi au impus celorlalţi să nu atace forţele de ordine şi să nu distrugă bunuri.

In dupa-amiaza zilei de 21.12.1989, spre seară, câţiva demonstranţi au încercat să-i dezarmeze pe militarii aflaţi în apropierea lor şi să forţeze pătrunderea în sediul comitetului judeţean, împrejurare care i-a determinat pe militari să execute foc de avertisment în plan vertical. Nici o persoană nu a fost rănită, cu atât mai puţin ucisă. Din acest episod, cetăţenii care alcătuiau coloanele de demonstranţi şi-au format convingerea că armata nu va trage în ei cu scopul de a-i împiedica să demonstreze şi, din acel moment, pe lângă celelalte lozinci împotriva regimului au început să scandeze: „Armata e cu noi! Armata e cu noi!”, „Fără violenţă!”, evitându-se orice provocare ce ar fi putut determina riposta celor înarmaţi.

Demonstrantii i-au înmânat primarului municipiului Braşov – Ciobanu – o petiţie în cinci puncte cu doleanţele lor, cu promisiunea din partea primarului că aceasta va fi analizată de conducerea judeţului şi li se vor comunica măsurile preconizate, ceea ce nu s-a mai realizat.

Demonstranţii au rămas în centrul oraşului Braşov până după miezul nopţii, scandând lozinci anticeauşiste, împotriva lipsurilor de factură social-economică şi a privaţiunilor de tot felul şi şi-au exprimat solidaritatea cu populaţia Timişoarei, aprinzând lumânări şi făclii pentru cei căzuţi.

Dupa miezul nopţii au promis că vor reveni a doua zi şi că în toate întreprinderile braşovene se va declara grevă generală. În cursul nopţii de 21/22.12.1989, grupuri dintre cei care au demonstrat în faţa sediului fostului comitet judeţean P.C.R. s-au deplasat la marile întreprinderi braşovene, mobilizând pentru a doua zi salariaţii la grevă şi la demonstraţii.

În dimineaţa zilei de 22.12.1989, zeci de mii de persoane de la toate întreprinderile şi instituţiile din Braşov şi împrejurimi s-au revărsat spre centrul municipiului Braşov, scandând lozinci contra regimului şi făcând apel la restul populaţiei să li se alăture. Ca şi în seara anterioară a fost

301

respectat acel pact tacit cu organele de ordine, în sensul că au fost evitate în continuare provocările la adresa militarilor şi distrugerile de bunuri materiale. Nu s-au mai tras focuri de armă, nici măcar de avertisment...”.

(„Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectu-ate de Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din Decembrie 1989”, p. 92-97)

ARAD

,,…. - Vă rog să vă referiţi unde au stat revoluţionarii rămaşi în noaptea de 21 spre 22 decembrie în piaţă, ce au facut, care au fost tensiunile dramatice ale acelei nopţi la Arad, ca sa fie clar pentru toată lumea!

- Cei care am rămas în piaţă ne-am postat în dreapta liniei de tramvai, cum suntem orientaţi cu faţa spre Teatru. Iar ca poziţie, exact în faţa actualului sediu al P.S.D. Arad. Fiind atât de puţini, circa 80 de persoane, ne-am concentrat în locul amintit, poate ceva mai aproape de Banca Naţională. Ne-am retras acolo pentru că aveam nevoie în spatele nostru de un perete, de un zid oarecum apărător…Acesta este locul corect în care am stat în noaptea de 21 spre 22 decembrie, când Ilie Matei a dat ordin să fim împunşi şi măcelăriţi cu lovituri de baionetă, după cum am aflat mai târziu de la maiorul Neculae Diaconescu, comandantul Detaşamentului Păuliş din faţa fostului Comitet judeţean de partid, care a refuzat să execute acest ordin primit în faţa maiorului Eugen Bădălan.

- Cum a reacţionat armata, ce poziţie ocupa aceasta în acel moment în piaţă?

- Pe parcursul nopţii, armata s-a aflat tot în dreptul liniei de tramvai, dar în cealaltă parte, spre sediul Comitetului judeţean de partid, paralel cu linia de tramvai.

- Dacă aţi fi fost atacaţi de către forţele de represiune, cum s-a şi dat ordin de către Ilie Matei, în ce modalitate v-aţi fi putut retrage din piaţă?

- Ne-am fi putut retrage pe strada Horea, unde nu mai era armata. Pe bulevardul central era riscant să ne retragem în

302

noapte. Pe strada Horea, însă, ar fi fost ceva mai sigur, dar nici aici o certitudine. De fapt, ce s-a întâmplat? La un moment dat armata a început să-şi părăsească poziţia şi să înainteze peste linia de tramvai, către Banca Naţională, să ne preseze spre actualul sediu al P.S.D., conform ordinului dat de Ilie Matei în biroul primei secretare Elena Pugna, ordin pe care eu atunci nu 1-am cunoscut, am aflat despre el mai târziu, de la maiorul Diaconescu şi la Procesul de la Timişoara.

- Cand aţi văzut că armata a trecut de linia de tramvai, cum aţi reacţionat?

- Am mers împreună cu un grup de revoluţionari la ofiţerul care se agita, că era seful lor, care-i comanda. Atunci nu am ştiut că este maiorul Bădălan şi că el este Şeful Statului Major al Diviziei 11 Mecanizate din Oradea, de care aparţinea Regimentul din Arad. Era un ofiţer roşu la faţă, plin de furie, căruia i-am spus: „Tovarăşe ofiţer, noi ne-am păstrat poziţiile, nu am fost violenţi, vă rog să vă respectaţi şi dumneavoastră poziţia!” El a strigat: „Marş din faţa mea că te împuşc! Eu am depus jurământ pe Tricolorul cu Stemă şi voi aţi smuls Stema!” După ce am purtat acest scurt dialog, am părăsit locul împreună cu revoluţionarii care m-au însoţit şi am hotărât să schimbăm steagul Tricolor cu Stema decupată cu un steag cu Stemă, ca maiorul să nu ordone deschiderea focului asupra noastră. Astfel, colegii mei au facut rost de un steag Tricolor cu Stemă şi l-am înlocuit, în zorii zilei, pe cel cu Stema decupată. Maiorul a înţeles în cele din urmă că noi nu dorim să provocăm armata, după care nu a mai ordonat foc asupra noastră! A fost o formă de smerenie a noastră, ca să nu provocăm armata. În cele din urmă, scenariul lui Ilie Matei nu a reuşit ca să fim omorâţi, ca să fim lichidaţi cu baionetele în piaţă, iar maiorul Bădălan. prin neexecutarea acestui ordin de către maiorul Neculae Diaconescu, şeful statului major al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă din Radna - Lipova, a profitat din plin după Revoluţie, fiind înaintat din grad în grad până la general cu trei stele, primind la un moment dat din partea Preşedintelui Ion Iliescu funcţia de Şef al Statului Major General al Armatei Române, în vreme ce adevăratul erou din rândul armatei de la Arad, care a refuzat să comande vărsare de sânge, maiorul Diaconescu, a fost scos la pensie!

- Dumneavoastră aţi adresat un apel către Armată. Cand 1-aţi adresat?

303

- În 22 decembrie. Este înregistrat pe o casetă video. Tabelul cu constituirea Frontului Democratic Român a fost scris în seara zilei de 21 decembrie, iar mesajul către Armată în 22 decembrie. Tot în dimineaţa zilei de 22 decembrie, după ce a revenit mulţimea de manifestanţi în piaţă, am schimbat toate steagurile Tricolor cu Stemă decupată cu steaguri cu Stemă, iar Armata – în faţa mulţimii impresionante – nu a mai avut baioneta la arme. Totuşi, mai doresc să vă spun un lucru foarte important. În această dimineaţă, până la fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-au înfiltrat printre „teriştii“ de la Radna soldaţi cu baioneta la armă, care puteau să provoace mulţimea din piaţă. Un soldat cu baioneta la armă se află într-o anumită poziţie, mai ofensivă, iar fară baionetă se afla într-o altă poziţie, mai defensivă. Cei cu baioneta la armă aveau, deja, o poziţie ofensivă.

- Când aţi constatat acest lucru, ce aţi făcut?- Am luat microfonul – aveam deja instalată o staţie

de amplificare în piaţă – şi am cerut, ca să audă toată lumea, retragerea din faţa noastră a acelor soldaţi cu baioneta la armă, a persoanelor care s-au intercalat pe nesimţite printre soldaţii fără baionetă la armă. După intervenţia mea sonoră, foarte hotărâtă, au fost retraşi toţi soldaţii cu baionetă care se intercalaseră printre rândurile cu militari neagresivi.

- Dupa ora zece s-a anunţat la Radio sinuciderea generalului Milea, care era comandantul Armatei, iar la ora 12. 30 fuga soţilor Ceauşescu. Pe străzile Aradului se aflau deja peste o sută de mii de cetăţeni. Bucuria acestora, după fuga lui Ceauşescu, ca şi la Timişoara şi la Bucureşti şi în întreaga ţară, a fost enormă, pretutindeni în ţară era o adevarată euforie. Armata s-a retras în cazărmi, în vreme ce revoluţionarii au intrat în sediul Consiliului judeţean, producandu-se dupa ora 14.00 disoluţia vechii puteri.

(,,Revoluţia din Decembrie 1989 şi cele cinci luni petrecute în fruntea judeţului Arad m-au marcat pentru tot restul vieţii!” – Extras – Convorbire cu VALENTIN VOICILA, liderul Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad realizată de Emil Şimandan în ,,Caietele Revoluţiei” Nr. 6 (19)/2008, p. 70-75)

304

BUCUREŞTI 21 decembrie 1989Represiunea în timpul Revoluţiei Române s-a manifestat

şi prin arestarea mai multor sute de persoane, cele mai multe la Timişoara şi în Bucureşti. Aceste persoane reţinute în majori-tatea cazurilor în mod abuziv au fost “depuse” în cele două închisori, să le numim de maximă siguranţă, ,,Popa Şapcă” şi ,,Jilava”. După informaţiile de care dispunem, la Timişoara au fost reţinute 978 de persoane. La Bucureşti, conform adresei Nr. 64704/SCRG/28.09.2012, în zilele de 21 – 22 decembrie 1989, la Penitenciarul Bucureşti – Jilava au fost încarcerate 588 de persoane.

La Bucureşti, prin mitingul organizat în ziua de 21 de-cembrie 1989 în faţa sediului Comitetului Central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu este convins că va reuşi să determine ma-sele populare din capitală să ia atitudine împotriva evenimen-telor de la Timişoara şi să-i condamne pe cei care au îndrăznit să atenteze la cuceririle revoluţionare ale socialismului şi co-munismului. Ceauşescu doreşte, prin această mare adunare po-pulară – comparabilă cu cea din anul 1968 – să obţină adeziu-nea muncitorimii bucureştene pentru condamnarea Timişoarei. Vă prezentăm câteva din mărturiile celor participanţi la miting.

Ion Lupu, strungar, Întreprinderea de mecanică Fină, Bucureşti: “Am fost aduşi la mitingul din Piaţa C.C. ca să susţinem măsurile lui Ceauşescu împotriva revoltei celor de la Timişoara. Nu ştiam multe despre cele ce se întâmplau în vestul ţării, dar eram sigur că oamenii n-au ieşit degeaba în stradă. Aşteptam să se întâmple ceva şi în Bucureşti. Şi s-a întâmplat…”

Valentin Hurduc, muncitor tipograf la Întreprinderea poligrafică „Scînteia”: „În 21 decembrie, dimineaţa, cum am ajuns la serviciu, la Casa Scînteii, ne-au şi luat: „Pregătirea pentru miting!”. Ne-au îmbarcat în autobuze şi ne-au dus până la Spitalul Filantropia. De acolo am luat-o pe jos până în Piaţa Palatului. Noi, cei de la „Scînteia”, am fost reparti zaţi între Bibliotecă (Biblioteca Centrală de Stat – n.r.) şi Palatul Regal. În faţa Bibliotecii erau o maşină TV cu difu zoare şi vreo 20-30 de inşi la vreo 30 de ani în jurul ei, care băteau din palme. A

305

început mitingul. Când a luat cuvântul Nicolae Ceauşescu, s-a făcut linişte. La un moment a început să spună de Timişoara. Atunci, un tânăr de vreo 25 de ani, cu un steag în mână, şaten, cu faţa alungită, a strigat: „Timi şoara...Timişoara... La Timişoara au murit copii...” În mo mentul acela în jurul lui s-a făcut, aşa, un cerc. Dacă aţi văzut când intră câinele printre oi, cum se dau toate la o parte, spe riate... Aşa s-a întâmplat acolo. Toată lumea s-a dat la o parte., în timp ce tânărul acela continua să strige: „Timi şoara... Timişoara... La Timişoara au murit copii...” Şi să flu ture steagul. L-am văzut cu ochii mei. Să fi fost la vreo 10 metri de mine. De atunci nu l-am mai întâlnit niciodată. Ori a fost împuşcat, ori n-a vrut să mai iasă în faţă...”

În urma represiunii de la baricadă au fost 148 de morţi şi răniţi:

Vasile Pantea, procuror: “La baricada de la Interconti-nental sunt 49 de morţi. Au fost 50, însă unul nu era mort. […]

Dr. Firică Andrei (în decembrie 1989 era directorul Spitalului de Urgenţă din Floreasca şi şeful uneia din secţiile de ortopedie din spital): “În perioada revoluţiei am stat tot timpul în spital şi acolo, timp de patru zile, s-au făcut peste 400 de operaţii, lucrându-se zi şi noapte. Aceste operaţii au fost numai la răniţii care veneau. A fost un infern. În 21 au venit destul de puţini răniţi, toţi erau manifestanţi şi, deci, nu a fost nevoie să chem personalul de acasă pentru a întări echipele de gardă. Au fost totuşi numai 10-15 răniţi, deci nu depăşea ca-pacitatea de rezolvare şi de aceea nu am chemat pe nimeni. În ziua următoare am cerut colegilor să nu mai plece, lucrurile au început să se precipite, a fost sinuciderea lui Milea, a ur-mat fuga lui Ceauşescu. Eu eram în sala de operaţii în acel moment şi a fost o perioadă liniştită până seara, dar în cursul nopţii a început dezastrul. Au început să vină foarte mulţi, ma-rea masă fiind din manifestanţi călcaţi de tancuri, ţin minte câţiva tineri cu capul devenit pătrat, striviţi, altul înjunghiat cu baioneta la gât, şi numărul lor creştea în fiecare oră”.

Generalul-maior Cornel Bădoiu, procuror militar în cadrul Parchetului Militar Bucureşti: “În seara de 21 decem-brie, am trecut prin Piaţa Universităţii şi la Batiştei. În faţa mea a fost împuşcat un om. Era cam la o distanţă de 20-30

306

metri de mine. Se urcase pe semafor şi a căzut fără să scoată un ţi păt, s-a prelins aşa, pur şi simplu. A fost lovit în cap. A fost o moarte instantanee. Mai eram cu cineva şi i-am zis: hai să mergem, că aici nu-i de glumă. A doua zi, dimineaţă, am tre cut din nou prin Piaţa Universităţii. Era ora 7 şi am văzut cum se spăla sângele de pe caldarâm; am traversat Piaţa Teatrului Naţional, am intrat pe str. Tudor Arghezi, în spatele Teatrului Naţional, unde era fosta Procuratură militară, fostul meu loc de muncă, şi i-am întrebat pe foştii subalterni, măi, ce s-a în-tâmplat azi noapte aici, şi aceştia mi-au spus, şefule, s-a tras toată noaptea, sunt morţi, au fost răniţi. Într-adevăr, plecând de acolo şi traversând bulevardul să vin spre Piaţa Sf. Vineri, se trăgea, cordoane de militari în termen care trăgeau foc de avertisment în aer, în spate Miliţia şi în al treilea rând civili înarmaţi. Acesta era sistemul. Demonstranţii, cu lumânări, strigau lozincile cunoscute: „Jos Ceauşescu! Jos dictatura!”…

Claudiu Popa (în decembrie 1989 era student): „În di-mineaţa de 21 decembrie, pe la ora 9.00, am ajuns la Univer-sitate, în pasaj. Nu am scos nimic la vânzare, am stat în ex-pectativă. (ca student, se ocupa în timpul liber cu comerţul ambulant pentru sărbătorile de iarnă – n.r.). Ceilalţi din jur scoseseră marfă. În jurul orei 11.00, cam cu o oră înainte să se spargă mitingul de la Sala Palatului, ne-am scos şi noi pă-puşile. La un moment dat, s-a auzit un vuiet şi imediat ne-am pomenit cu o mulţime de oameni intrând în Pasajul Universi-tăţii. Erau agitaţi, părea că în spatele lor erau nişte vampiri, nişte fiare. Speriaţi este puţin spus. Am strâns repede şi am intrat, împreună cu ei, jos, la metrou. Mulţi aveau hainele sfâ-şiate. Bărbaţii aveau pantalonii sfârtecaţi pe la spate. Femeile – fără pantofi, pierduţi probabil când au fugit. Hainele păreau sfâşiate cu un pix, cu un cui. Din spusele lor am înţeles că erau muncitori, aduşi de la întreprinderi. Unii spuneau că, în timpul mitingului, s-a auzit un vuiet şi au simţit o împunsătură în spate. Deci, au fost infiltraţi oameni în spatele lor. Oamenii au crezut că se trage şi au fugit. Am văzut cu ochii mei bărbaţi care aveau pantalonii rupţi. Alţii au spus că din partea asta-laltă, pe Calea Victoriei, de la Hotelul Athéné Palace, ar fi venit un grup cu lozinci «Jos, Ceauşescu!» şi că de acolo s-ar fi stârnit vuietul. Am zis că nu am ce să mai caut aici, în pasaj.

307

Mama lucra la Ministerul Învăţământului, la Editura Didac-tică. Pe strada Spiru Haret este Ministerul Învăţământului şi pe o străduţă – Editura Didactică şi Pedagogică. Este şi acum. Aveam vreo şase cutii legate cu aţă şi am hotărât să lăsăm cu-tiile la mama, la serviciu, şi să vedem şi noi ce se întâmplă. Lucrurile se precipitau. Autobuzele nu mai circulau sau cir-culau rar în zona respectivă. Am luat-o repede, pe bulevard în jos, spre Cişmigiu, am traversat Cişmigiul şi am ajuns la mama la serviciu. Am lăsat cutiile şi apoi am luat-o către Ca-lea Victoriei, dar nu spre Sala Palatului. Am luat-o în sus şi am dat de grupuri de oameni, de regulă tineri, care se vedea clar că erau organizate. Erau conduşi. [...] Am luat-o pe o străduţă, unde era Confecţia, pe vremea respectivă. De aici, când s-a spart mitingul, o parte dintre ei au fugit către Uni-versitate, în metrou, alţii au luat-o spre Sala Palatului. În faţă nu aveau cum să meargă, pentru că era un cordon de miliţie care ţinea mulţimea. O altă parte, pe Calea Victoriei. Am vă-zut oameni care se retrăgeau, ţipau, în faţa lor veneau trupe, adică miliţieni. Trecuseră cam 30-40 de minute de la sparge-rea mitingului, în care forţele de ordine deja făceau presiuni. Ne-am speriat şi am mers şi noi în partea asta. Am văzut un grup venind dinspre căminele de la Liceul „Tonitza“. Erau nişte puştani, mai mici decât mine. Un tip de vreo 20 de ani dintr-un grup de copii, ca în filmele de război, cu pieptul dez-velit – avea o cămașă albă şi contrastul cu pielea era mare – spunea: „Haideţi, trageţi!” După care s-au retras. Se făcuse deja ora 14.00 şi ne-am retras la Ciclop, în Piaţa Universită-ţii, deasupra, în faţă la Inter şi am stat acolo. Nu s-a mai cir-culat. La Inter a apărut Dan Iosif sau Dumitru Dincă. (Atunci nu ştiam cum îi cheamă). Eram deja grupaţi în mijlocul Pieţei Universităţii, unde este scuarul acum, şi în faţă la Interconti-nental. Toată zona era blocată, începuseră să vină trupele de ordine. Se mai circula dinspre bulevard; pe Magheru nu se mai circula. A apărut cineva cu o portavoce. Acolo, m-am în-tâlnit cu un fost coleg de liceu, Pompiliu Diplan, nepotul acto-rului Constantin Diplan. Am stat cu el până noaptea târziu. A fost primul care s-a dus să facă greva foamei la Baricadă...”

[...]„Manifestanţii s-au baricadat la restau rantul Dunărea, care avea o terasă mare în faţă. Erau foarte multe

308

mese de metal. Şi cum era iarnă, mesele fuseseră strânse şi depozitate. Era şi un gang, care duce în spatele blocului respectiv. Oamenii au făcut baricade din mese, din tot ce gă-seau. Am luat şi tomberoane grele, cu capace, din spatele blo-cului de pe Magheru. La un moment dat, eram vreo 300 de persoane şi foarte mulţi privitori pe margine. Unii au început să plece. Grupul se micşora din ce în ce. Au început să vină cordoanele de soldaţi. În spatele lor erau două rânduri de oameni îmbrăcaţi în haine negre de piele. Or fi fost de la mili-ţie, nu ştiu, că nu aveau ecusoane. Au venit şi din spate şi ne-au înconjurat. M-am speriat. Eu eram pe scuarul de iarbă, unde acum este ceasul. Veneau, succesiv, maşini de pompieri şi T.A.B.-uri, care au spulberat totul... Eu am mişunat, nu am stat într-un loc. Nimeni nu stătea într-un loc. Era un du-te-vino. Din punctul meu de vedere, primul grup de blindate şi maşini grele a venit dinspre Rosetti. Toate aleile din spatele Teatrului Naţional şi Intercontinentalului, unde este ambasada americană, erau umplute cu blindate, cu soldaţi. Când am vă-zut câte trupe sunt, am îngheţat. Nu stăteam într-un loc, căci dacă stăteam, mă ţintuiau ăştia! Punea unul ochii pe mine din spatele soldatului şi te lovea sau te prindea. Nu ştiai dacă trage sau nu. Îi vedeai cu armele. Nu era o joacă. Ideea era să nu stai pe loc. Toată lumea judeca în felul acesta. Nu era o ţipătură, o manifestaţie în sensul direct. De la ora 14.00 până la 21.00 seara, nu putea cineva să ţipe într-una. Mai apărea o trupă, se auzea: huo!! Se mai linişteau lucrurile, iar mai apă rea un T.A.B., care venea în forţă. Schimbau structura de strân gere, pentru că ei au vrut să prindă oamenii într-un cerc, să-i urce în maşină şi cu asta, basta. Nu s-a întâmplat aşa. Şi atunci, tot grupul mişuna. Ba îi strângea mai în faţă, ba mai în spate. La un moment dat, am văzut câţiva indivizi din aceia în negru. Ne-au ţintuit pe mine şi pe Diplan. S-au pus pe alergat, să vină înspre noi. Noi ne-am speriat şi am luat-o la fugă. Eu am copilărit aici, în centru. Şi şcoala generală, şi liceul, le-am făcut aici, deci cunoşteam foarte bine zona. Am luat-o spre restaurantul Dunărea, ne-am oprit să ne tragem sufletul. Când am crezut că ne-au pierdut, am dat nas în nas cu ei. Am fugit pe strada care duce la Editură, ne-am furişat şi ne-am ascuns în nişte tufe. Pe Diplan, la un moment dat, l-am pierdut. Nu ştiu

309

pe unde s-a ascuns, pe la o intrare în Cişmigiu. Cert este că, de acolo, am plecat acasă! Am ajuns la ora 24.20, pe jos. A doua zi, pe 22, mă duc din nou acolo. Lucrurile se schimba seră.

De data asta, m-am dus pe Magheru, cu o maşină din Drumul Taberei, am coborât pe la Cişmigiu şi după aceea am luat-o pe jos. Am ajuns aproape de Piaţa Romană. Pe tot bu-levardul erau tancuri. Lumea era pe margini şi huiduia. A durat vreo două-trei ore chestia asta. În jurul orei 11.00, exact în faţa mea, în Piaţa Romană, l-am văzut pe Ion Caramitru, care, la un moment dat, s-a urcat pe un T.A.B. Ăla îl ameninţa. El era cu flori, începuse să se dea flori. Lozincile se schimba seră: «Armata e cu noi!» Armata era în expectativă. Erau ca sta nele de piatră. Defilau tot timpul, era un du-te-vino, se postau, iarăşi plecau. Nu se întâmpla nimic. Nimeni nu trecea cu ma şina. Multă lume era în spatele gărduleţelor, de o parte şi de alta. Era foarte multă lume pe Magheru, dar pe trotuar, nu pe stradă. Nu era nimic baricadat. Locul era deschis, dar nu se circula. În seara respectivă, am avut senzaţia că, la o forţare a maşinilor blindate au luat un om. Nu ştiu dacă l-au luat. Cert este că am văzut nişte oameni care l-au ridicat. Nu ştiu, s-a lovit, s-a împiedicat. Erau în expectativă. Nici nu te lăsau să-i cucereşti, nici nu veneau peste tine. Când Caramitru s-a urcat pe T.A.B., atitudinea soldaţilor a fost să-l dea jos. El s-a ferit, s-a dat puţin la marginea tanchetei. S-a suit din nou pe T.A.B. Toată treaba a ţinut cinci minute, după care a discutat ceva cu comandantul T.A.B.-ului respectiv şi a început să ţipe: «Armata e cu noi!» «Milea s-a sinucis!» «Ceauşescu a fugit!» Gruparea asta de T.A.B.-uri avea un conducător şi el s-a suit chiar acolo. Cu T.A.B.-urile au plecat către Guvern şi apoi la Televiziune...”

Elena Netedu: „În ziua de 21 decembrie, când am ieşit din blocul unde locuiam, un locatar mi-a spus că nu pot să trec spre Ateneu sau spre Universitate, că este blocat de scuti eri. Am plecat. A mers şi un vecin din bloc cu mine. Am luat-o pe strada Luterană, am ieşit prin spatele hotelului Bucureşti în Calea Victoriei, am luat-o pe strada Nikos Beloianis şi am ie şit în Magheru. Am mers la magazinul Eva, acolo erau cor doane de ordine, circulaţia era oprită. Am mers spre Univer sitate, depăşind toate cordoanele de ordine, fără să mă oprească nimeni până la Dalles.

310

Acolo erau opriţi şi manifestanţii, înconjuraţi cu cor-doane de ordine. Mi-am dat seama despre ce este vorba şi m-am alăturat lor. Parcă îi cunoşteam dintotdeauna. Am strigat împreună cu ei «Jos Ceauşescu!», «Timişoara! Timişoara!». Un bărbat s-a apropiat de mine, mi-a dat nişte flori şi-a spus să trec după cordon, să dau flori la soldaţi, să vorbesc cu ei, că sunt femeie şi o să mă înţeleagă. Să le spun să nu tragă în manifestanţi! Eu am luat florile şi am intrat după cordon, acolo unde era înconjurată masa de manifestanţi. Eram faţă-n faţă cu cei din cordonul de ordine, la vreo nouă metri. Era un bătrân cu tricolorul în piept care le-a pus flori la cingătoare la cei cu arme. Atunci am mers şi am vorbit cu un bărbat din primul rând, am vrut să le dau flori şi n-a primit. În schimb, şi-a desfăcut arma şi nu avea încărcător; a spus că nu aveau or din să tragă.

Primul rând din cordon era format din nişte bărbaţi până în 35 de ani, îmbrăcați în haine bleumarin, cu bonetă, fără nici un însemn şi aveau arme cu baionetă. Al doilea rând era format din miliţieni care se ocupau cu ordinea publică pe stradă. Al treilea cordon era format din militari în termen. După aceste trei cordoane, la o distanţă de vreo zece metri, erau trei tanchete, îndreptate cu faţa spre Universitate. În spatele tanchetelor erau rânduri de soldaţi în termen. Mă ui-tam la fiecare soldat în parte să văd dacă nu e şi fratele meu acolo. Fratele meu mai avea aproape o lună să se elibereze din armată. În timp ce strigam, din spatele manifestanţilor a venit un camion de armată, care a trecut printre manifestanţi, printre cei din cordonul de ordine, a trecut de tanchete şi a adus alţi militari.

Am continuat să strigăm mai tare, în timp ce ne apro-piam şi mai mult de cordonul de ordine. Mai târziu, când deja fraternizam cu cei din cordonul de ordine, a apărut, tot din spatele manifestanţilor, un camion, la fel ca primul, într-o vi-teză mare, a călcat manifestanţi, a călcat cordonul de ordine şi s-a oprit în faţa tanchetelor. Era un camion de armată.

Un bărbat care avea în mână o punguţă cu 250 g de carne, raţia unei persoane pe o lună, s-a dus la camion, a tras de uşă, dar nu s-a deschis. Alţi manifestanţi trăgeau de morţii de sub roţile camionului. Când au văzut că toţi manifestanţii

311

trecuseră de fostul cordon de ordine, din spatele tanchetelor au început să tragă în sus. Nu se mai auzea nimic. Eram cu toţii la pământ, unii peste alţii. Când au încetat că mai tragă, ne-am sculat în picioare, eram încremeniţi cu toţii, eu nu puteam să mă mişc; mi s-au încleştat dinţii, nu mai puteam să strig, nu mai puteam să deschid gura. Am auzit o voce care a dat ordin să se for meze din nou acel cordon de ordine. Mi-a dat cineva o lumâ nare, nu am apucat să o aprind. M-au prins nişte bărbaţi, mi-au spus să nu opun rezistenţă, mi-au dat un pumn în ficat, mi-am revenit când eram într-o curte, unde mă băteau cu picioa rele în burtă, mă trăgeau de păr. Cineva mi-a dat un picior tare în spate, după care am căzut în genunchi. Mi-a strigat să ridic mâinile-n sus. A văzut că aveam o lumânare în mână. A venit la mine şi mi-a spus:«Jeleşti morţii?» şi mi-a băgat-o pe gât să o mănânc. A stat lângă mine până a văzut că fărâmam ceară între dinţi, o parte am înghiţit ceara şi o parte mi-a ră mas în gură.”

Ion Oancea: „În ziua de 21 decembrie, în timp ce în Pi aţa Palatului se desfăşura mitingul lui Ceauşescu, am luat le gătura cu Marius Momea şi Olga Pantazie şi ne-am deplasat la ambasadele Americană şi Sovietică unde am testat terenul pentru a pătrunde în interior în după-amiaza zilei respective. Deplasându-mă apoi la secţie am luat cunoştinţă de la colegii care au urmărit mitingul la televizor că acesta s-a transformat în miting de protest. Am plecat imediat împreună cu Marin Enache la Piaţa Romană. Aici ne-am alăturat studenţilor. S-a pornit pe str. Dorobanţi spre Universitate. Se scanda: «Jos comunismul!», «Jos Ceauşescu!», «Jos Analfabetul!» etc. De la balcoane se aplauda, erau oprite maşinile, se alăturau oa-menii. Am revenit la Toboc la secţie, am anunţat oamenii şi am plecat în Piaţa Universităţii împreună cu Enache Marian. În rondul din intersecţie se juca Hora Unirii. Demonstram pe carosabil în faţa hotelului Intercontinental. Străzile laterale şi Magheru erau blocate de tancuri ale armatei. În faţa acestora zid de miliţieni, iar în faţa acestora zid format din cei cu căşti şi scuturi. Pe stâlpul metalic cu consolă unde scrie «Parking» s-au urcat mai mulţi tineri cu steagul tricolor şi stema decu-pată. Un tânăr cu geacă citea un program (l-am recunoscut mai târziu pe Dincă), se aplauda, se strigau lozinci printre

312

care «plopul face mere, răchita micşunele». Grupul nostru s-a mărit, am iniţiat lozinci pe care le-au strigat toţi. Câţiva tineri strângeau semnături pentru noul partid. S-a înserat, armata a început să facă manevre. Se trecea cu maşini de armată şi tan curi pe bulevard printre demonstranţi. Când se trecea cu vi teză mare, unii tineri erau agăţaţi de şenile. După ce s-a re-glat viteza, tancurile venind pe bulevard dinspre Scala spre Universitate au început să tragă. Ne-am deplasat spre Inter şi ne-am aşezat jos. Am revenit în stradă. Unii tineri nu au plecat din stradă. Blindatele reveneau, un coleg, Enache, mi-a arătat că de pe tancuri se trage în sus. După ce blindatele au trecut a doua oară, pe carosabil au rămas morţi. Tinerii strigau: «20 de morţi». Am numărat cadavrele din faţa scutierilor ce barau strada Batiştei; erau opt cadavre. Acum se striga cel mai des «Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!» şi «Luptăm, murim şi liberi o să fim!».

După distrugerea baricadei, scutierii şi cadrele de miliţie încep să-i vâneze şi să-i aresteze pe manifestanţi.”

Vasile Pantea, procuror: „…Toate forţele care au parti-cipat la reprimarea manifestaţiei au operat şi aşa-zise ares-tări, de fapt reţineri. Filiera a fost următoarea: Miliţia Capi-talei şi, de aici, după ce se făcea o triere, Penitenciarul Jilava. Au mai fost persoane reţinute la fostul sediu al Securităţii (a Capitalei) şi la actuala Secţie 1 Poliţie, au mai fost şi la Secţia 14. Singura secţie de miliţie la care nu s-a procedat în acest fel a fost Secţia 17, unde comandantul, din câte am înţeles, de acord cu procurorul şef al sectorului, a dat drumul tuturor persoanelor, sancţionându-le contravenţional pentru tulbura-rea liniştii publice, iar cei care au fost la Secţia 17 nu au ajuns în final la penitenciar. În acelaşi timp au existat şi cazuri de persoane care, deşi rănite prin împuşcare, au fost supuse aceluiaşi tratament brutal la sediul Miliţiei Capitalei.

Anghel Bedros: „Între restaurantul «Dunărea» şi «In-tercontinental», în jurul orelor 15.15-15.30, [21 decembrie – n.r.] se găseau în jur de 2.000 de persoane orientate spre Pi aţa Romană. Multă lume stătea şi privea de pe peluzele Tea trului Naţional, dar şi aceştia erau alături de noi, se agitau, creând o strânsă unitate, dorind acelaşi lucru şi scandând «Libertate!»... Ora 17.30-17.35. În acest moment s-a auzit zdrăngănit de arme.

313

Cred că armele au fost încărcate, moment în care întreaga masă de oameni s-a oprit. Ne uitam unii la alţii, nimeni nu mai înainta. Se striga «Şi voi sunteţi români!» şi «Timişoara sânge, Bucureştiul plânge!». Eu mă aflam pe partea dreaptă a bulevardului, pe al doilea culoar de circula ţie, porţiune pe care nu am depăşit-o atât timp cât am stat în zona Inter-Dalles. Demonstranţii scandau şi se grupau spre primele rânduri. Eu ajunsesem în rândul al doilea, alături de mulţi tineri şi tinere, care cred că se cunoşteau între ei. După o perioadă de circa 10-15 minute de la oprire, fiind cu faţa spre Scala, din spate am auzit ţipete şi un bubuit de motor şi, tot în acelaşi timp, persoane care strigau: «Maşina, ma şina!» Instinctiv am întors capul peste umărul drept şi am vă zut un camion de armată cu prelată. Lumea ţipa şi fugea în stânga şi în dreapta. Am rămas încremenit văzând cu ce viteză înainta.

Apropiindu-se, am distins mai bine marca DAC şi faptul că avea ambele parbrize cu spărturi rotunde în centrul fiecă ruia. Nu avea farurile şi luminile de poziţie aprinse şi nici în cabină nu lumina nimic. În acele momente am făcut un pas spre stânga lateral şi am avut timp să apuc un băiat de haină strigând «maşina». În acele moment, acel vehicul a intrat în plin, lovind şi strivind mai mulţi tineri. Am încremenit cu pal-mele pe faţă. Din toate părţile oamenilor le era frică să se apropie de maşină...”

Bogdan Dârzu: „La data de 21 decembrie 1989 mă aflam în zona dintre cofetăria Athenée Palace şi Hotel Bucureşti. Aveam cu mine un steag roşu cu stema P.C.R., steag pe care l-am găsit sprijinit, înainte de a veni la Hotel Bucureşti pe gar dul imobilului de pe strada Anastase Simu nr 3. Am încercat cu grupul de manifestanţi să străpungem barajul format de miliţieni pentru a ne deplasa spre mitingul C.C. P.C.R. La un moment dat, când se auzea vocea lui Ceauşescu la tribună, am început să cântăm «Deşteaptă-te române».

O parte din cei aflaţi pe trotuare au venit pe carosabil alături de noi. Un tânăr de 14-15 ani făcea fotografii şi striga «Jos Ceauşescu!». A urmat un schimb dur de replici cu miliţienii aflaţi la intersecţia dintre Calea Victoriei şi Calea Ştirbei Vodă. Am scos steagul P.C.R. şi i-am dat foc de la o brichetă. În scurt timp, s-a intervenit în forţă. Au apărut scutierii şi două

314

maşini de pompieri. A început bătaia. Demonstranţii paşnici erau loviţi cu scuturile şi bastoanele. S-au făcut arestări nu-meroase. S-a creat panică, fiecare fugea încotro putea. Miliţi-enii şi scutierii erau pe urmele noastre.”

Traian Vasu, 62 de ani, a fost arestat în 21 decembrie 1989. Nu se afla singur în Piaţa Universităţii, la baricadă, ci împreună cu Geta Vasu, fiica sa de 13 ani, elevă. Ambii au fost desfiguraţi în bătaie, încarceraţi la Jilava, după un tranzit la Miliția Capitalei: „La Universitate începuse să se tragă spre manifestanţi, era aproape de miezul nopţii. Eram împinşi de forţele de ordine şi ne-am deplasat spre scările de la Teatrul Naţional. Miliţienii erau cei pe care eu i-am văzut executând foc. Ne-am grăbit spre gura de metrou. De pe T.A.B.-uri se exe cuta foc automat.

Am coborât în pasaj, dar spre noi se trăgea cu mitrali-era şi am fost nevoiţi să intrăm în staţia de metrou. Mai erau acolo circa 30-40 de persoane. Era garat un tren cu direcţia Pipera şi de la staţia de amplificare se anunţa mereu că este ultima garnitură de tren pentru acea zi. Nu aveam de gând să plecăm, vroiam să ne întoarcem.

După cinci minute s-a anunţat ceva ciudat, s-a spus exact aşa: Soseşte tren în ambele direcţii. Era de fapt un sem-nal. Miliţienii erau undeva sus pe scări şi noi am început să strigăm lozincile pe care le folosisem şi în piaţă. Au apărut cei de la U.S.L.A., cu scuturi, bastoane şi căşti. Un comandant al acestora ne-a întrebat de ce strigăm că vrem libertate: «De ce vreţi, mă, democraţie? Nu aveţi destulă? De ce îl vreţi jos pe Ceauşescu? Aveţi voi altul mai bun?». Am fost luaţi pe rând, trecuţi printr-un culoar de uslaşi, bătuţi cu bastoanele şi pi-cioarele. Acelaşi tratament pentru toţi: femei, copii, bătrâni şi bărbaţi.

După primul baston am avut impresia că îmi crapă ca-pul şi că mi se împrăştie creierul. După celelalte lovituri, nu mai percepeam realitatea, parcă pluteam, mergeam pe vârfuri, mă ţineam de stâlpi, de podea, cu degetele. Erau artişti la lo-vituri. După bastoane am primit şi o cască metalică în cap. Vibram tot. Ne-au scos afară, la ceas, am mai primit o bătaie groaznică de la nişte civili. Am asistat neputincios la bătaia cu pumnii care i-a fost aplicată fiicei mele de către un civil.”

315

Miliţia CapitaleiÎn sediul Miliţiei Capitalei sunt aduse în noaptea de 21

spre 22 decembrie 1989 sute de persoane reţinute ca urmare a participării la manifestaţia de protest. Într-un raport al Secţiei Parchetelor Militare se precizează: „Cea mai mare parte dintre arestaţi au fost trecuţi printre nişte «cordoane» alcătuite din cadre îmbrăcate în uniforme de miliţie ori din persoane îmbră-cate în civil, au fost bătute în sediul Miliţiei Capitalei, ori pe platoul din faţa acesteia. Cercetările efectuate pe parcurs au stabilit că este vorba de un număr de 235 de persoane identifi-cate ca victime ale acestor abuzuri (dar în realitate numărul lor este mult mai mare). Toate persoanele audiate s-au referit, în declaraţiile lor, la aceeaşi modalitate de agresare, respectiv la existenţa «cordonului de cadre de miliţie şi civili» printre care erau trecuţi cei reţinuţi, timp în care suportau lovituri repetate. Doi dintre aceşti «civili» au fost identificaţi şi printre cei ce acţionau în faţa hotelului Negoiu, «prelucrându-i» pe cei care erau smulşi de către scutieri din rândul demonstranţilor şi tre-cuţi în spatele cordonului. Multe dintre victime posedă certifi-cate medicale care atestă leziunile suferite, iar bătăile au fost aplicate atât bărbaţilor, cât şi femeilor.”

Vasile Pantea, procuror: “În legătură cu cele întâmplate la Miliţia Capitalei există un dosar. Au fost audiate circa 600 de persoane care au fost ridicate din stradă şi tranzitate pe la Miliţia Capitalei. Toţi relevă aceeaşi situaţie de fapt: erau tre cuţi printr-un cordon care le aplica corecţia necesară celor aduşi. Cordonul era format din civili şi miliţieni, adică Secu-ritate şi Miliţie. Majoritatea celor în uniformă erau subofiţeri, în interior cei care se ocupau de ei şi care au exercitat inclusiv violenţă au fost mai ales ofiţeri de la Miliţia Capitalei, iar cei civili erau şi tineri, şi bătrâni…”

Dan Popescu, 40 de ani: “Mitingul lui Ceauşescu se spărsese şi lumea începuse să vină la Universitate. La str. Batiştei şi în zona rondului de la Universitate apăruseră for-ţele de ordine dispuse în cordoane: scutieri de la U.S.L.A., miliţieni şi civili care, de la o poştă, se vedea că sunt de la Se-curitate. Pe la ora 16, am plecat spre Piaţa Romană, în zona unde se află acum restaurantul McDonald’s. Strada care du-cea spre magazinul Eva era blocată de U.S.L.A. şi Miliţie.

316

La un moment dat am auzit un ordin, s-a strigat ceva de genul «Acuma!». Scutierii au început să se deplaseze spre noi, lovind cu bastoanele în scuturi. Au format un cordon în jurul nostru. Am încercat să fug. Cei de la U.S.L.A. s-au dat în lă turi şi o hoardă de miliţieni s-a năpustit asupra noastră. Câ ţiva civili au început să tragă oameni din grupul nostru pe care apoi îi predau miliţienilor.

Pe mine m-a prins un civil îmbrăcat cu o haină lungă, de culoare albastră. Aproape imediat m-au dat «în grija» unor miliţieni de la Secţia 1. Am fost duşi la secţia 1, unde mai erau alte zeci de arestaţi înghesuiţi pe holuri şi prin birouri.

Am fost interogaţi, bătuţi. Noaptea am fost duşi la Mili-ţia Capitalei şi apoi la închisoarea Jilava. Aici a fost ceva de neînchipuit. Eram călcaţi în picioare. Un militar mă lovea cu cizmele în fluierul piciorului, ameninţându-mă să spun tot ce ştiu despre capii revoltei. În timp ce eram bătut eram întrebat continuu cine este şeful meu şi ce am cu Ceauşescu, care are grijă de popor…”

Dan Sandu, 55 ani, muncitor: „21 Decembrie 1989. Era trecut de ora 23. Fiind speriat, deoarece începuse să se tragă în plin, am fugit spre fântâna de la Universitate. Lângă mine a venit un civil care, binevoitor, mi-a zis că are maşina parcată pe str. Ion Mincu, lângă Arhitectură, şi s-a oferit să mă ducă acasă. Am avut încredere în el. Ajunşi pe str. Academiei, l-am văzut făcând un semn altui civil.

A apărut un ofiţer de la Armată care m-a prins de mâini şi m-a tras spre gangul de la Odeon. Au venit încă doi miliţi-eni şi cred că un soldat care m-a luat la bătaie cu pumnii şi picioarele. Mă întrebau de ce nu îi las să doarmă liniştiţi şi ce mi-a făcut tovarăşul Ceauşescu de îl huidui atât. A apărut un colonel de armată care, după ce mi-a dat doi pumni, m-a în trebat la fel «Ce ai cu tovarăşul Ceauşescu? Partidul ţi-a dat casă, de mâncare, loc de muncă şi tu faci pe nebunu?» Noro cul meu a fost că dinspre Universitate au început să vină şi alte grupuri de demonstranţi. Preocupaţi să prindă şi alţi protestatari, am fost lăsat în paza unui soldat şi am reuşit să fug, adăpostindu-mă timp de trei ore în scara unui imobil din Pasajul Victoriei.”

317

Grigore Tomescu, Bucureşti: „În 21 decembrie, după spargerea mitingului, ne-am grupat la Intercontinental. În ju rul orei 22, am plecat spre casă, cu hotărârea fermă de a re veni, cu alimente şi însoţit. Cu autoturismul cumnatului meu (pe care l-am regăsit, de asemenea, acasă şi care, de aseme nea, era hotărât să revină în centrul oraşului, unde se decidea soarta neamului), am ajuns pe str. Colţei cam pe la ora 23.30. Întâlnisem în drumul nostru spre Universitate mai multe pa trule ale miliţiei, tancuri în mişcare, grupuri răzleţe de de monstranţi şi văzusem pe cer dârele luminoase ale trasoare lor.

La ieşirea din str. Colţei am fost opriţi de un detaşament al armatei, echipat ca de război. Scoşi cu brutalitate din auto-vehicul, am fost percheziţionaţi, împunşi cu baioneta şi, parcă spre a-şi face curaj, un soldat de lângă noi a tras în aer două focuri de armă. Am crezut atunci că vom fi împuşcaţi pe loc. Când au găsit alimentele, aflate asupra noastră şi în maşină, ne-au dat pe mâna unui căpitan de miliţie care, cu escortă mi litară, ne-a târât până în faţa Muzeului de istorie şi artă al municipiului Bucureşti, unde se aflau dube înconjurate de «antiteroriştii» lui Ceauşescu. Luaţi în primire de aceştia, am fost loviţi cu picioarele, cu pumnii, cu paturile armelor auto mate, cu bastoanele de cauciuc, scuipaţi, înjuraţi şi trântiţi pe jos.

Am fost înghesuiţi cu nemiluita într-o dubă albastră, în învălmăşeala de la uşă pierzându-mi ochelarii. După oprirea vehiculului, am fost coborâţi din dubă unul câte unul şi trecuţi printre şiruri paralele de miliţieni, care ne loveau cu ce le ve-nea la îndemână. Ajunşi în interiorul unui sediu al miliţiei (mai târziu, la Jilava, am aflat că fusese sediul Inspectoratului Miliţiei Bucureşti) cu lovituri şi înjurături am fost obligaţi să ne culcăm pe cimentul unui hol, unul peste altul câte 2-3, cu faţa în jos, cu mâinile pe cap şi fără să mişcăm. Miliţienii căl-cau pe noi, ne loveau şi ne înjurau după cum voiau, văzând în acţiunea populară de la Bucureşti şi un atentat direct la sta tutul privilegiat de care se bucurau sub regimul dictatorial.

Am fost obligați apoi să ne aşezăm în genunchi, legaţi cu sfoară doi câte doi, şi am stat aşa un timp (cât? nu ştiu, ceasul mi se defectase în decursul violentărilor suferite) cu faţa la perete; am fost din nou loviţi (eu am primit două sau trei lo vituri de baston în cap), sfoara începuse să ne pătrundă în

318

carne, iar genunchii să ne doară. Îndeosebi unul dintre călăii noştri, îmbrăcat în civil, cu o voce subţiratică, s-a ilustrat prin cruzime şi sălbăticie; nu i-am văzut chipul, fiind obligat tot timpul să privesc în podea sau perete, dar l-am auzit lăudându-se că a arestat şi un ziarist.

Printre cei chinuiţi alături de mine se aflau tineri şi ti-nere de 15-16 ani, bătrâni de 60 ani, intelectuali şi muncitori, elevi şi studenţi. Una dintre fetele arestate, însărcinată cum era, a început să vomite în urma bătăilor; cu greu i s-a îngă-duit să se spele. Când un bătrân a arătat că suferă de inimă şi nu poate suporta şederea prelungită în genunchi, i s-a răspuns cu batjocuri şi lovituri. Undeva, pe cimentul rece, un adoles-cent gemea, fiind împuşcat în abdomen.

Într-un târziu ni s-a spus să ne ridicăm şi să ne încolo-năm. Am fost din nou trecuţi printre şirurile de călăi, fiind din nou bătuţi până la urcarea într-un camion al miliţiei, compar-timentat în interior. Într-o cabină, în care doi oameni stăteau cu greu, am fost înghesuiţi cinci bărbaţi. Nu ştiu cum arătam eu, dar priveliştea oferită, de la numai câţiva centimetri, de camarazii mei era îngrozitoare: sânge, deformări ale feţei, tumefieri. Drumul parcurs fiind lung, aerul a devenit tot mai irespirabil. Ne împăcasem însă cu ideea morţii, iar chipul ei ne era indiferent. Când camionul s-a oprit, gândul la noile maltratări ce aveam să le suferim la coborâre ne făcea să ve dem într-o posibilă execuţie un fericit sfârşit al chinurilor noastre.”

Cristina Dârjan (reţinută în 21 decembrie 1989, în jurul orei 13.00): „Plecasem la muncă împreună cu o colegă. Am ve nit cu metroul la staţia Izvor şi am mers spre Casa Centrală a Armatei, dar aici am observat un cordon de scutieri. Deoa-rece nu am putut trece, ne-am întors şi am mers pe strada Bre-zoianu, ieşind la restaurantul “Turn”, am urcat pe strada 13 decembrie (astăzi str. Ion Câmpineanu – n.r.) spre magazinul «Electrolux». Lângă magazine erau cordoane de miliţiei, dar şi militari plus cadre de la U.S.L.A., cu scuturi, bastoane şi arme automate. De asemenea, am observat persoane civile cu apa rate de filmat şi fotografiat. Am luat-o spre Palatul Telefoa-nelor şi am intrat în masa de manifestanți care demonstrau paşnic, scandând lozinci anticeauşiste şi anticomuniste. La un moment dat, m-am trezit luată de mână de un miliţian care a

319

coborât dintr-o Dacia neagră. M-a târât spre maşină întrebându-mă ce am cu miliţia de o huiduiesc. În autoturism mai erau doi civili arestaţi. M-au dus la Miliţia Capitalei, apoi la Penitenciarul Jilava.”

Traian Vasu: „După ce ne-au scos de la metrou, afară era o dubă. Am crezut că am scăpat de bătaie. A urmat un tra-seu pe jos până la Miliţia Capitalei, primind continuu pumni şi picioare. La un moment dat nu mai ştiam de mine. M-am trezit în gang la Miliţia Capitalei. De o parte şi de alta era format un coridor de miliţieni, umăr la umăr. Din nou bătaie.

Nu mai ştiu bine ce s-a întâmplat, am fost aruncat la grămadă, în arest. Am fost îmbrâncit peste alte persoane care se aflau acolo. Eram întins pe podea, pe ciment. Se auzeau gemete. Pe la ora 2.30 au venit şi ne-au legat mâinile. Se ter-minaseră cătuşele şi ne-au prins de mâini cu frânghie, doi câte doi. În drum spre camion, iarăşi bătaie. Eu nu mai aveam loc în camion, dar un miliţian a găsit soluţia: ne-a îndesat cu pa-tul armei ca să poată să închidă uşa dubei. Ne sufocam din cauza îngrămădelii, iar unii oameni răniţi urlau de durere şi cereau ajutor medical.”

Vlad Laurenţiu, student: „La amiaza zilei de 21 decem brie a început; am văzut ceata «încoronată», cuprinsă de pa nică, tot balconul înspăimântat, ca şi cum ultimul cuvânt fu sese spus şi mai ales mulţimea care îşi regăsise dreptul de a huidui. Străzile au început să existe cu adevărat. Întâi, nişte civili au alergat oamenii răzleţiţi în josul bulevardului Gheor-ghe Gheorghiu-Dej, apoi parcă s-au strâns toate energiile, tre-când în marş printre maşinile oprite, scandând: «Timişoara», «Jos cu asasinul», «Noi suntem poporul». Cineva a avut ideea să cântăm «Deşteaptă-te, române!». Totul era strigăt şi fra-ternizare, de aceea poate unii au uitat că trebuia să fie o de-monstraţie paşnică. Vitrina librăriei de pe bulevard a fost spartă, iar cărţile «genialilor» călcate în picioare. Ridicat de pe stradă în pumni de un grup de securişti, strigând după ajutor, cu hainele rupte, am fost dus la Inspectoratul General al fostei Miliţii, unde a început coşmarul. Nu coşmarul bătăi-lor, ci al incertitudinii… Am stat circa patru ore (deci până în jurul orei 18.00-18.30), în cabinetul unui căpitan de miliţie, suportând pumnii şi întrebările retorice ale securiştilor. («Ce,

320

mă, vrei să fie ca în Polonia, să-ţi dai tot salariul pe o pâine?»; «Tu nu îţi dai seama că-n capitalism, unde vreţi voi, tacto nu te-ar fi putut ţine-n facultate?»; «Tovarăşu’ Ceau şescu te ţine pă mâncare şi pă carte şi tu vrei libertate?»). Au existat şi întrebări la obiect, dar nici acestea nu aşteptau răs pun:«Cine era mă ăia cu care erai?»; «Să-mi spui din ce organizaţie faceţi parte!»).

Până la urmă a venit cineva foarte nervos, un tip mic, cu ochelari şi cu părul zbârlit, scrâşnind printre dinţi c-am să spun tot; văzând că nu prea am ce spune, au devenit mai con-cilianţi; mi-au cerut doar trei nume! Cu timpul, au cam uitat de mine; rămăsesem doar cu căpitanul de care am amintit, re dactând declaraţia şi pândindu-i orice mişcare. Telefonul pe care l-a primit la un moment dat m-a făcut să tresar: a spus doar atât: «e groasă, e groasă rău» şi a închis. S-a îndreptat apoi spre fereastra biroului, uitându-se parcă pe cer, căutând cu privirea elicopterele care se auzeau atât de aproape de noi. Pe coridoare, însă, încetaseră zgomotele, strigătele şi icniturile înfundate. Era clar că nu se terminase şi speram să nu se ter mine, pentru că asta era şansa mea.”

Ştefan Alexandrescu, 46 de ani: „În jurul orelor 22-22.30, când se crease panică în Piaţa Universităţii din cauză că se trăgea cu mitralierele [pistoale-mitralieră – n.r.], am încercat să scap luând-o pe strada 13 Decembrie. Erau gru-paţi nişte angajaţi U.S.L.A. Vreo 2-3 au încercat să mă prindă, dar am scăpat ca prin urechile acului. Am ajuns în capătul străzii, dar aici erau nişte miliţieni care ne aşteptau. În faţa Hotelului Union am fost prins şi legat de mâini cu o sfoară. Eram mai mulţi demonstranţi reţinuţi în acea zonă. Peste un timp am plecat sub escorta miliţienilor pe jos spre Miliţia Ca-pitalei. Mai mulţi au încercat să fugă, dar fără succes.

Pe strada Beldiman ne aşteptau nişte cadre care ne-au luat la bătaie. Am intrat în sediu şi iarăşi bătaie. Ne loveau nu numai miliţienii ci şi nişte civili care nu ştiu cine erau. Am au-zit lângă mine glasul unui miliţian care ţipa la altul: «Luaţi-l pe ăsta că e mort, nu mai mişcă».

Ca să scap de lovituri m-am culcat jos, crezând că nu mă vor mai lovi. De unde, mă izbeau cu picioarele cât puteau. M-au ridicat şi mi-au zis să ridic mâinile sus. Au început să-mi

321

tragă coturi în coaste. Eu nu mai simţeam aproape nimic. Peste jumătate de oră mi-am pierdut cunoştinţa din cauza lo viturilor primite în special în zona capului. M-am trezit arun cat într-o grămadă de oameni. Când mi-am revenit, a venit un general care le-a spus miliţienilor să ne ia de acolo. Nu mai aveau cătuşe. Ne-au legat cu sârmă de mâini şi ne-au suit în dube.”

Nicoleta Lorena Matei (În 21 decembrie 1989, după ora 23, împreună cu fratele ei, Petrişor [12 ani], cu tatăl ei, Nicolae Matei, cu câţiva prieteni şi vecini se îndreptau de la Piaţa Uni versităţii spre Unirii): „În zona Unirii, lângă fântâni, am fost luaţi în primire de nişte soldaţi care ne-au întrebat ce căutăm la ora asta prin oraş. Unul dintre ei a remarcat că suntem ră guşiţi şi avem hainele murdare de noroi din cauza faptului că ne-am târât din cauza gloanţelor, la Universitate. A apărut un individ care de la spate ne înghiontea cu o armă şi ne-a pus să mergem în pas alergător spre circa de miliţie 14. Acolo ne-au băgat într-un garaj bine luminat. Erau forte multe persoane cu mâinile ridicate. Pe mine, fratele meu şi tatăl meu ne-au pus apoi cu faţa la perete. Miliţienii ne-au luat pe toţi la bătaie cu bastoanele. În garaj erau vreo 20 de persoane. Eu şi fratele meu am început să plângem. În spatele meu auzeam strigătele unei persoane crunt bătute şi care era stropită din când în când cu apă pentru ca să-şi revină. La un moment dat, cineva a dat ordin că aducă câinele. Au încercat să asmută câinele împotriva noastră, dar acesta s-a oprit în cadrul uşii şi se uita la noi. Degeaba l-au bătut zdravăn şi întărâtat, câinele nu vroia să sară asupra noastră. După trei sferturi de oră au chemat dubele. Atunci l-am văzut pe cel care fusese bătut foarte rău de miliţieni: nu mai avea scalp, părul îi fusese smuls. Am ajuns la Miliţia Capitalei. Cineva a dat ordin să fie puşi în faţă copiii. Am crezut că scăpăm de bătaie, dar am în casat o nouă porţie de bătaie, trecând printr-un cordon de mi liţieni.

Am fost introduşi într-o celulă eu, fratele, tatăl şi un ve-cin. Toată noaptea am văzut trasoare şi am auzit împuşcături. Am fost interogaţi şi am plecat în jurul orei 2. La ieşirea de la miliţie, pentru nu mai aveau cătuşe, ne-au legat mâinile la unii cu sârmă ghimpată, la alţii cu sfoară. Am urcat într-o după cinci persoane şi şapte miliţieni, atmosfera era sufo cantă.”

322

Elena Netedu: „...Apoi ne-au luat într-o dubă şi ne-au dus la Miliţia Capitalei. În dubă era şi un bărbat cu un băiat de cinci-şase ani. La Miliţia Capitalei ne-au înregistrat, ne-au ţinut undeva la etaj, pe un culoar, în picioare şi cu mâinile sus, dar să nu atingem pereţii ca să nu-i murdărim. Eram cu faţa la pe rete, eram mai mulţi. Prin spatele nostru treceau bărbaţi civili şi miliţieni care ne provocau, ne dădeau peste coate, ne spu neau: «Ce, nu mai puteţi să ţineţi mâinile-n sus? Ce-aţi căutat la manifestaţie? Ce aveţi cu tovarăşul Ceauşescu?». Ne lo veau cu pumnii în ficat. Eu n-am tăcut, am vrut să mă întorc şi când m-am mişcat, m-a nimerit cu pumnul în partea stângă. Am simţit o durere groaznică, aveam maxilarul blocat, mă du-reau toate oasele, nu ştiam unde mă doare, nu aveai voie să te uiţi cine te bate, pentru că te băteau şi mai rău (...).

Cât am stat la Miliţia Capitalei se auzeau şi se vedea pe geam cum se trage din toate părţile. Apoi ne-au coborât în rând, legate două câte două. La parter erau cordoane de mili ţieni, de-o parte şi de alta, cu bastoane în mâini. Când am tre cut printre ei, ne-au bătut. Au dat în noi până la ieşirea din clădire.”

Închisoarea JilavaDe la Miliţia Capitalei, arestaţii sunt transportaţi la în-

chisoarea Jilava, unde erau constituite echipe de cercetare, din care făceau parte şi ofiţeri ai Direcţiei a VI-a din Direcţia de Cercetări Penale.

După cum se ştie, Jilava este una din închisorile celebre ale României, a cărei istorie se împleteşte cu câteva eveni-mente tragice din istoria românilor. Situată la 3 km nord-est de localitatea cu acelaşi nume şi la 10 km sud de Bucureşti, închi-soarea a fost înfiinţată în anul 1907, în Fortul nr.13, unul din cele 18 forturi construite, în perioada 1860-1870, în jurul ora-şului Bucureşti pentru apărarea împotriva atacurilor armatelor turceşti. La început a fost o închisoare militară, subordonată Statului Major General. Din 1948, a trecut în subordinea Mi-nisterului Afacerilor Interne.

În anul 1907, între zidurile închisorii au fost închişi sute de ţărani răsculaţi din judeţul Ilfov.

323

În Primul Război Mondial, fortul a fost ocupat cu deţi-nuţi proveniţi din rândurile militarilor care refuzau să se pre-zinte la încorporare sau pentru alte infracţiuni cu caracter mi-litar, mulţi dintre ei fiind condamnaţi la moarte şi executaţi în “valea piersicilor”. După ocuparea Bucureştiului de tru pele germane, în toamna anului 1916, în închisoare au fost aduşi prizonieri de război.

În perioada interbelică, Jilava rămâne închisoare mili-tară. Cu toate acestea, aici sunt aduşi şi încarceraţi numeroşi deţinuţi politici. În afară de deţinuţii de drept comun şi de de-ţinuţii politici, în Jilava au fost închişi de legionari, în 1940, şi o serie de politicieni şi salariaţi din aparatul de stat pe care poliţia legionară i-a suprimat în celulele închisorii în noaptea de 26/27.11.1940.

În perioada celui de Al Doilea Război Mondial sunt aduşi să-şi execute pedeapsa militari, soldaţi, ofiţeri şi subofi-ţeri ai armatei române.

În perioada comunistă, închisoarea devine locul de detenție pentru persoanele condamnate penal pentru diverse in fracţiuni mărunte. Abia în 1966, se înfiinţează o secţie unde erau deţinute elementele cele mai înrăite şi recalcitrante.

O nouă filă în istoria închisorii se deschide în anul 1967, când, alături de deţinuţi de drept comun recidivişti, înrăiţi şi recalcitranţi, cu con damnări de peste 10 ani sau care nu pot fi folosiţi la muncă, sunt deţinute şi persoane care au săvârşit infracţiuni contra securităţii statului, cărora li se aplică un regim sever.

În zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, penitenciarul Jilava este scena unor reprimări brutale, de o violenţă greu de înţeles, asupra celor care se ridicaseră împotriva regimului lui Nicolae Cea uşescu. Despre acea noapte de coşmar au depus mărturie mulţi dintre cei care au fost arestaţi.

Vasile Pantea, procuror militar în cadrul Parchetului Militar Bucureşti, care a participat ca procuror de şedinţă în “Lotul Jilava” privind reprimarea demonstraţiei din decembrie 1989 şi în special reţinerea şi încarcerarea la Penitenciarul Ji-lava a peste 1.000 de persoane fără mandate de arestare pre-ventivă, declară: “Aşa-zisul dosar Jilava este compus din două părţi: pe de o parte, am cercetat persoanele vinovate pentru

324

acţiunea de luare din stradă şi introducere în penitenciar fără acte legale, iar pe de altă parte am cercetat ce s-a întâmplat la Jilava. După ce au fost duşi la Jilava, o parte din oameni au fost anchetaţi acolo: ce căutau în stradă, cine i-a instigat, din ce organizaţie fac parte, care este scopul acestei organizaţii? Deci, s-a făcut o anchetă în sensul codului de procedură pe-nală. În legătură cu modalitatea în care s-a efectuat această cercetare am făcut noi cercetări pentru infracţiunea de cerce-tare abuzivă, prevăzută la art. 266, alin. 2. Aceste cercetări abuzive în 21 şi 22 decembrie 1989 au fost făcute de Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii, care a fost întărită cu di-verse cadre de la Inspectoratul General al Miliţiei, Direcţia Cercetări Penale. Cei care, însă, s-au implicat în mod direct, şi uneori bestial, motiv pentru care au fost şi trimişi în judecată, sunt cei de la fosta Direcţie de Cercetări Penale a Securită ţii.”

Locotenent-colonel Alexandru Stroescu, în 1990 co-mandant al penitenciarului Jilava: „În ziua de 21 decembrie, în jurul prânzului, fostul adjunct al ministrului de interne, gene ralul locotenent Dănescu, a dat ordin fostului comandant al penitenciarului, colonelul Aurel Borcan, să primim dubele care aduceau manifestanţi, punând la dispoziţie fortul. An-chetele nu le-am făcut noi, ci cadre din Direcţia a 6-a a De-partamentului Securităţii Statului.

În spital au fost transferaţi răniţii. După ora 1 noaptea, întrucât penitenciarul era plin, iar clubul cadrelor se umpluse şi el, cei aduşi au fost dirijaţi spre spital, fără să mai fie an-chetaţi. E greu de precizat câţi manifestanţi au fost aduşi, în jur de 1.200. De înregistrat s-au înregistrat doar 375. Noi am făcut înregistrarea, dar înainte de a intra în fort.

Tot generalul Dănescu a ordonat să le luăm şi unele date, vârsta, apartenenţa politică, meseria, locul de muncă. Totul era anormal, nu existau nici măcar mandate de arestare. Din registrul nostru rezultă cele mai diverse meserii, de la lă cătuş la matematician, toate vârstele, de la elevi de clasa a IX-a până la pensionari. Cei mai mulţi erau tineri, muncitori şi studenţi. Cam jumătate din cifra menţionată erau membri de partid şi utecişti, iar ceilalţi fără de partid. Dubele au intrat până la 4 dimineaţa în spital. Anchetele au fost făcute numai în fort.

325

În ceea ce priveşte civilii (care anchetau – n.r.), ei au venit în ziua de 21 decembrie. În 22 decembrie, dimineaţa, ca-drele penitenciarului au cerut prin comandant să se înceteze anchetele, adică bătaia. S-a raportat şi generalului Dănescu, dar civilii n-au plecat decât la ordin, după ce s-a anunţat fuga lui Ceauşescu.

Plutonier major M.N. (femeie): „În data de 21 decem-brie, în jurul orei 20, mi s-a ordonat să mă deplasez în secţia C Fort. Am crezut că, dată fiind situaţia din ţară, deţinutele trebuiau puse la adăpost. Când am ajuns acolo, mi s-a ordo-nat de către comandantul fortului să supraveghez două tinere care fuseseră aduse atunci cu duba. Mi s-a ordonat să stau în uşă, uşa fiind deschisă, şi să nu le permit să discute între ele. Nu erau bătute. Aveau în jur de douăzeci de ani, era plânse şi înspăimântate. Noaptea, în jurul lui 2, au început să mai vină. Până dimineaţa erau aproximativ 200. Am primit ordinul să le fac percheziţia şi să le ridic obiectele de valoare, în biroul su praveghetoarelor. Toată noaptea am pus valorile şi banii în plicuri pe care am trecut numele fiecăreia. La 5 dimineaţa nu am mai reuşit să percheziţionez pe nimeni. Era cumplit, înne-buneai din cauza ţipetelor, a gemetelor. Până la ora 23 au fost anchetate şi femeile. Pe urmă, nu mai ştiu. Dintr-o cameră de anchetă, anchetatorul urla: «Ridică-te în picioare!», «Nu pot!» gemea cel maltratat şi iar începea bătaia sălbatică. Mai târziu, către noapte, femeile veneau bătute din oraş, rănite. Uneia dintre ele îi fusese smuls părul cam de o palmă din cap. Când am mai trecut pe hol, printr-o uşă deschisă, am văzut doi băieţi care păreau că dorm. Erau bătuţi, încât abia mai respirau. Erau elevi în clasa a 9-a, cum mi-a zis cineva. Spre dimineaţă, din cauza înghesuielii, civilii au anchetat pe hol. Patru civili au bătut cu bastoanele un student de credeam că nu mai scapă. Urletele nu le uit nici azi. Am ajuns acasă şi i-am spus mamei. «Mamă n-am să uit în viaţa mea aşa ceva. Sînt de 16 ani în poliţie, am văzut destule, dar asemenea maltratări n-am pomenit!» Anchetatorii erau foarte agitaţi. A venit unul la biroul nostru, se ascundea să nu văd ce scrie, şi mi-a zis: «Majoritatea n-au nici o vină, dar pentru asta ne-au trimis aici». Dimineaţa le-am dat femeilor totul înapoi, şi banii şi valorile, n-a lipsit nimic.”

326

Liviu Ciobanu, rănit şi reţinut la Jilava în 21 decembrie 1989: „La metrou există o uşă roşie metalică, deasupra căreia e un spaţiu şi urmează sus tavanul. Mulţi au sărit pe acolo să se adăpostească de scutieri. Pe urmă a venit un tip care a des-chis uşa aceea, am intrat într-o cameră împreună cu alţi 7-8 şi ne-am ascuns după nişte cazane foarte mari. Dar, n-am avut răbdare, am deschis uşa, se mai calmase situaţia, dar acolo era un securist, care şi-a strigat scutierii lui şi a venit după mine. Securistul a dat primul, pe urmă au dat şi scutierii. «Stai jos, stai jos!» strigau; am stat cu mâinile deasupra capului. Ei loveau cu mâinile, cu picioarele, cu pumnii, cu bastoanele, cu tot ce se putea da. Am avut capul spart în mai multe locuri şi ochiul stâng era gata-gata să-l pierd. Pe mine m-au prins în mijlocul camerei şi poate de aceea m-au bătut cel mai crunt. Securistul m-a dat în primire unui scutier, du-l sus pe ăsta, i-a spus. Am avut timp să văd ce se întâmplă în Piaţă; erau gru-puri-grupuri de scutieri care înconjurau grupuri de manifes-tanţi, culcaţi pe jos, cu faţa la pământ şi îi băteau. M-au băgat şi pe mine într-un astfel de cerc. Cel mai rău era de cei de la margine, pe care scutierii îi călcau în picioare. Pe urmă au venit dube să ne ia. Nu aveam voie să ridicăm privirea. Mi-am dat seama că făceau aşa ca să nu-i vedem la faţă. Deci ne-au băgat pe toţi în dube, mai întâi fetele, le bătuseră şi pe ele cot la cot cu noi. Cred că am făcut un ocol mare, ulterior am în-ţeles că suntem la Circa 1.

La coborârea din dubă ne-a aşteptat un cordon de mili-ţieni: cum treceam, unul câte unul printre ei, ne loveau. Am intrat apoi într-o cameră unde ne-au legat cu mâinile la spate, cu sârme, cu sfori, cu fulare, cu şnururi, cordoane, curele. Ne-au întins pe jos într-o cameră alăturată, unii peste alţii. La un moment dat am tras cu dinţii de sforile unui băiat care era sub mine, dar nu am putut să-l desfac. Pe urmă ne-au dus într-o sală de anchetă, ca o sală de cinematograf. Nu aveam nici aici voie să ridicăm capul, eu l-am ridicat totuşi şi am primit un baston în cap. La un moment dat ne-au pus cu faţa la perete, cu mâinile sus, în poziţie de percheziţionare. Ne-au percheziţi-onat şi pe urmă am fost luaţi şi duşi la Jilava tot aşa, în bătaie. Eu nu mai vedeam cu ochiul stâng. La Jilava mi-a curs sânge din el. Deci în bătaia asta ne-au dus în nişte dube, cu 3-4 uşiţe

327

în care intrau de obicei cam doi arestaţi. Eram convinşi că ne duc într-o pădure în afara Bucureştiului să ne împuşte, dar ne-au dus la Jilava, la Fortul 13. La punctul de asistenţă medi cal, asistenta şi doctoriţa s-au purtat bine cu noi, chiar au în cercat să ne mai ţină acolo, pentru că se făceau presiuni să intrăm în celulele noastre. Acolo am stat lângă un băiat care avea un glonte în picior. Mi-a povestit că a fost bătut de verii lui buni – unul maior de securitate şi celălalt sergent de mili ţie. Băiatul acesta era şi bolnav de epilepsie şi le spunea «măi, nu daţi, ştiţi că sunt bolnav». «Ce să-ţi fac, bă, dacă te-ai bă gat în asta», îi spuneau ei şi-l băteau mai departe.

La Jilava primisem o poreclă – Falconetti – din cauza ochiului: aveam şi spatele negru. După vreo oră am fost duşi la celule. În celula mea, majoritatea erau tineri. Am primit un ceai care era apă chioară şi rece cu o bucată de pâine. Am spus «Tatăl nostru», gândindu-mă că n-o să-mi mai văd pă-rinţii. Am înţeles că vom fi anchetaţi de Securitate. Pe la ora 4 a veni un doctor locotenent-colonel şi ne-a spus să stăm liniş-tiţi că vom fi eliberaţi, şi în puţin timp a început să se strige după buletine numele fiecărei persoane. Când ne-au urcat în maşina care ne-a dus la Piaţa Progresul, un plutonier-major ne-a spus că l-au prins pe criminal, adică pe Ceauşescu.”

Grigore Tomescu: „Aşa am ajuns la Jilava, la 22 de-cembrie, ora 3, (aproximativ), în postura culpabilului punisa-bil! Faţă de ceea ce pătimisem până atunci, conduita gărzii penitenciarului ni s-a părut incredibil de umană (comandantul penitenciarului ni s-a adresat chiar cu “dumneavoastră”!).

După ore de aşteptare într-o cameră de triere supraa-glomerată, cu greu ni s-a făcut loc – eram 40 – într-o celulă cu 13 paturi, celula nr. 213…

Încă din camera de triere a închisorii am constatat că, din nou, fusesem separat de cumnatul meu. Am simţit însă din plin puterea solidarităţii, a gestului uman al întrajutorării în tre cei căzuţi în nenorocire: fiind în câteva rânduri gata să le şin, am fost susţinut de Costică Moroşanu – nume şi persoane absolut necunoscute mie până atunci, înfrăţiţi acum de ace leaşi idealuri şi de aceleaşi suferinţe. În celulă, un alt necu noscut – Mihai Mistreanu – deşi cu un ochi complet închis şi sângerând, mi-a adus la pat mizera şi insuficienta hrană a în chisorii.

328

Cam pe la ora 13, câţiva dintre arestaţii îngrijiţi la in-firmeria închisorii au revenit în celulă cu vestea incredibilă (şi acum îmi vine greu să cred) a căderii dictaturii ceauşiste. «N-o fi un truc al maleficilor securişti?» – gândeam toţi cu voce tare.

Oricum, încercările fizice şi psihice prin care trecuse-răm în ultimele 24 de ore ne epuizaseră atât de mult, încât n-am avut puterea să ne bucurăm. Dar o mare linişte coborâse în sufletele noastre. Învinsesem!”

Alecu Ivan Ghilia, scriitor: „În monumentala sa «O isto rie a literaturii române», în amplul spaţiu cu care mă ono rează, profesorul Ion Rotaru introduce şi acest amănunt: «Deosebit de activ, ieşit pe stradă în Piaţa Universităţii (actu-ala Piaţă a Revoluţiei), amestecat în primele rânduri ale mul-ţimii în seara zilei de 21 decembrie, arestat, urcat într-o dubă cu alţii şi dus la Jilava, bruscat cu sălbăticie, pus cu faţa la perete, cât pe ce să fie împuşcat, eliberat, în fine, când armata şi celelalte forţe de ordine şi represiune au trecut de partea poporului (dar cine poate şti exact cum stau lucrurile? Noi, românii, nu prea ne cunoaştem «foarte exact», cum ni s-au în-tâmplat «revoluţiile» de la 1821 până la ultima, din decembrie 1989)».

Nu «urcat într-o dubă», cum în necunoştinţă exactă de adevăr scrie marele istoric literar, eminent profesor la ora aceea, ci silit sub ameninţarea armei să urc, rămânând întins lângă alţi trei răniţi şi arestaţi ca şi mine, trecuţi prin supliciul bâtelor şi paturilor de arme ale torţionarilor înşiraţi pe strada Câmpineanu, acum formând un lot de patru trupuri întinse pe podeaua camionului uriaş, probabil un tir, peste care au fost îndesate ca o stivă de lemne alte două straturi de trupuri deasupra, astfel că noi, cei de dedesubt, eram striviţi de două rân duri de răniţi şi arestaţi. Aşa am fost duşi la Jilava. Atunci, în acel coşmar interminabil, strivit sub trupurile nefericiţilor de deasupra noastră, mă stăpânea gândul că trebuie să mă rog într-una să nu-mi cedeze inima şi m-am rugat cu cea mai fier binte încleştare. Lui Dumnezeu, Lui Iisus şi tuturor sfinţilor şi m-am îngrozit de spaima că vom fi coborâţi undeva în plin câmp şi împuşcaţi. Până dimineaţă, cum toată noaptea la Ji-lava au avut loc execuţii, gândul morţii nu m-a slăbit, întărit

329

în sufletul meu numai de legământul sfinţit de suferinţele şi spaimele celor din celula supraîncărcată de trupuri şi feţe descompuse de tensiune, în majoritate tineri ca Patapievici şi Varujan Vosganian, pe care-i întâlneam atunci prima dată. Întâmplarea a făcut să stau în acelaşi pat «la etaj» cu un cu-vios preot de ţară, părintele de la Chirnogi, pe care, surprins de slăbiciune cum era, l-am «întărit» aproape silindu-l «să-şi facă datoria pastoral» şi să ne izbăvească pe toţi de căderea-n deznădejde, rugându-se tare pentru noi. Pentru «scăparea noastră».

După rugăciune, ca printr-un miracol, s-a deschis uşa şi a intrat comandantul închisorii să ne spună să «fim liniştiţi» că «în curând, peste câteva ore, vom pleca acasă». «Acasă, unde» m-am trezit întrebând cu voce pierită, de pe priciul de sus de lângă părintele din Chirnogi, care împietrise cu mâna în aer cum dădea să-şi facă semnul crucii. «Acasă la Tatăl de sus sau la noi acasă?» «Nu vă temeţi. Fiecare la casa lui », a spus Comandantul şi ca să ne risipească teama ne-a anunţat «c-a fugit dictatorul».

Starea de graţie care m-a cuprins şi mă stăpâneşte şi acum este tot ce s-a întâmplat cu mine, cu noi şi cu ţara noas-tră atunci, cel puţin în delirul primelor ore şi zile, cele trei zile ale Învierii, începând cu nopţile şi cu zilele acelui decembrie contrar «legilor meteorologice» care au fost ca de Paşti nu de Crăciun şi sfârşind cu extazul solidarităţii şi fraţietăţii de pe străzi, cu delirul beatific ce ardea în inimile tuturor românilor, totul a fost o înlănţuire de minune. Nu ar trebui uitat şi va tre-bui să ne baricadăm memoria împotriva neantului amintindu-ne de strigătul care s-a făcut auzit în România atunci, după jumătate de secol de vaiete scrâşnite, de ţipetele torturii şi geamătul muribunzilor ascunse sub tunetul dirijat al aplauze-lor şi uralelor roboţilor ridicaţi în picioare în faţa dumnezeu-lui din tablou ce se învoia a-l înlocui pe Cel din Icoană: Cu noi este Dumnezeu şi Vom muri şi Vom fi liberi!”

Nicolae Bănuţoiu, 40 ani, rănit şi reţinut: „În ziua de 21 decembrie 1989, am fost arestat în zona de la Universitate, unde participasem la manifestaţie. Ne-au aruncat în dube ca pe sacii de cartofi. Erau răniţi, oameni cu maxilarele zdrobite, nasuri rupte, mâini şi picioare fracturate, ochi scoşi. Am fost

330

duşi direct la Jilava, după o plimbare de o oră, o oră şi jumă-tate prin oraş.

În zona penitenciarului unde mă aflam erau circa 400 de arestaţi, mulţi cu răni foarte grave şi care erau lăsaţi de izbe lişte. Toată noaptea, de afară s-au auzit împuşcături. Mie nu mi s-a luat interogatoriu. A doua zi, pe la ora 16, ne-au elibe rat.

Până în prezent a fost un dezinteres total faţă de ceea ce ni s-a întâmplat şi Ion Iliescu nu este străin de tergiversarea dosarelor privind revoluţia. Acest personaj poartă răspunde-rea pentru tot ceea ce s-a întâmplat.”

Traian Vasu: „Am ajuns la Jilava. Cineva ne-a strigat: Mâinile sus, faţa la perete. Se simula o execuţie ca să ne în-spăimânte. Am fost băgaţi în celule, foarte mulţi din cei ares-taţi erau într-o stare jalnică, unii cu răni foarte grave. Am fost eliberaţi a doua zi după-amiază. Am fost duşi cu un camion până la Şoseaua Giurgiului, unde ne aştepta o mulţime entuzi-asmată.

Eu am început să fac semne la maşini, la autoturismele care treceau, ca să mă ia şi pe mine. Nu înţelegeam de ce ni-meni nu vroia să oprească: încetineau, se uitau la mine, după care accelerau brusc şi aveau faţa speriată. După aceea am realizat: aveam urme de sânge pe faţă, nasul spart, ochii tu-mefiaţi. Nimeni nu a vrut să mă ia în maşină. Figura mea îi înspăimântă.”

Constantin Todoran: „La Miliţia Capitalei, eu am scă pat fără bătaie pentru că am declarat că sunt croitor şi că urma să mă duc cu un costum la un colonel. Mai târziu am fost scoşi de la Miliţia Capitalei, tot printr-un cordon de miliţieni care ne loveau, am fost urcaţi în dube şi duşi la penitenciarul Jilava. În dubă, unul dintre noi l-a întrebat pe un însoţitor unde ne duc. Miliţianul cu arma îndreptată spre noi a spus: «Unde să vă ducem, nemernicilor?! Nu vă ducem la teatru, vă ducem să vă împuşcăm». Eram destul de lovit, aveam coaste rupte, sânge pe faţă. Am fost duşi la spitalul penitenciarului. Într-o cameră am stat 46 de persoane. Unii nu se puteau sui în paturi din cauza loviturilor, a durerilor. Spre dimineaţă a ve nit unul care ne-a zis că e comandantul. S-a răstit la noi, ordonându-ne să stăm cu faţa la perete şi cu mâinile sus. După care ne-a ţinut

331

un discurs: «Idioţilor, nu vedeţi în ce hal arătaţi. Derbedeilor! Vă spun că nu sunteţi deţinuţi, voi sunteţi doar reţinuţi, dar habar nu aveţi ce vă aşteaptă în orele ur mătoare». În scurt timp au fost trimişi în celula respectivă nişte sanitari care ne-au bandajat rănile. Un doctor, cu un caiet studenţesc, ne nota numele şi diagnosticul. Spre prânz, în ziua de 22 decembrie 1989, ora 11,45, două asistente care m-au văzut mai speriat mi-au zis că în curând vom scăpa din în chisoare. M-am bucurat enorm de mult.

După ‘90 am fost chemat la procuratura militară. S-a făcut un simulacru de anchetă. Nu am aflat nimic nici în pre-zent, nu mi s-a comunicat nimic care să clarifice circumstan-ţele în care eu am fost reţinut şi bătut. Anul trecut s-a reluat ancheta şi sperăm că se vor clarifica lucrurile.”

Vlad Laurenţiu, student: „După un scurt popas în bibli oteca I.G.M.-ului, am fost duşi, mai mulţi, la dube. Doi câte doi, cu cătuşe la mâini. S-a mers foarte mult cu maşina, nu ştiam încotro, deşi pândeam grilajul de lângă cabină cu înfrigurare. «Jilava» , a decretat, într-un târziu, cineva.

Am fost înscrişi (aveam să aflu că până a doua zi au fost aduşi peste 600 oameni), ni s-au oprit o serie de efecte (bule-tin, ceasuri, bani) şi, după o percheziţie extrem de amănun-ţită, am fost din nou anchetaţi. Pe drum m-a lovit un lungan pletos, cu mânecile suflecate, pe motiv că m-aş fi dat la el. Mi-a promis că va veni în mod special să mă vadă. Ancheta a du rat foarte puţin. Am fost închis într-o încăpere destul de mare, cu câteva şiruri de paturi suprapuse. Mi s-a spus să stau pe pat, cu faţa în jos. Până spre ora patru din dimineaţa zilei de 22 decembrie ajunsesem să stăm câte trei în pat. Atunci a venit un civil care a strigat că nu ne-a strâns acolo să ne odihnim. Ne-am ridicat şi-am îndrăznit să privim unii la alţii, suspectându-i pe noii veniţi. Nici cu cei dinainte nu schimba-sem vreo vorbă, dar se stabilise, totuşi, o intimidate tacită. Ceva mai târziu s-a încălcat şi interdicţia de a vorbi, mai ales că optica se schimbase şi cel mai mare interes îl stârneau noii veniţi. Aşteptarea şi gemetele celor bătuţi sau ale celor aflaţi încă în anchetă minau orice speranţă. Apărea însă, de fiecare dată, cineva care să ofere din optimismul propriu. De pildă, a

332

fost adus un fost campion naţional de lupte, care recunoscut de prieteni, a povestit cum bătuse o întreagă echipă specială. Cu glasul lui gros, imediat ce uşa s-a închis în urmă-i, l-a în-jurat pe Ceauşescu. Am revenit apoi la vechile noastre cunoş-tinţe. Mă apropiasem de un student din anul IV la matematică, Mihai, un tânăr bătut fibră cu fibră de călăul pletos – se pare, om de meserie.

Se luminase. Viermuiam prin încăperea aceea aşteptând şi ascultând. Nu se mai auzea niciun zgomot. Un inginer cu părul albit a iniţiat o discuţie pe care nu am ascultat-o, doar ştiu că a încheiat-o astfel: «Trebuie să avem şi noi o oră de demnitate». Ni s-au înapoiat lucrurile reţinute după perchezi-ţie. Toţi credeam că ne vor da drumul, dar am mai stat încă vreo câteva ore, până când ne-au servit masa: o bucată de pâine neagră. Începusem să bănuim că am avea printre noi intruşi şi iarăşi m-am îngrozit; l-am căutat din priviri pe Mi-hai. Dormea.

Am fost anunţaţi că ni se va da drumul. Au început să iasă femeile. Ne era teamă, stăteam cu toţii aproape de fe-reastră, încercând să auzim orice zgomot suspect. În viermu-iala dinăuntru l-am căutat, aşa cum o făceam de atâtea ori, pe Mihai. L-am rugat să stăm împreună, deşi practic nu vorbi-sem mai nimic cu el. Schimbasem doar numerele de telefon, pentru a anunţa, fie eu, fie el, în caz că… După apelul nomi nal, am ieşit în curte. Mi-am înfipt pantofii în clisa din faţa uşii. Priveam oamenii, alţi oameni. Unul a ieşit şchiopătând, cu lacrimi în ochi, râzând şi îmbrăţişându-mă. Oare, într-ade văr, se terminase? Imaginile pe care le-am văzut atunci sunt unice. L-am zărit şi pe un coleg de facultate, Dan Mircea Ursu. M-am apropiat de el, am discutat câte ceva, apoi ne-am despărţit. Un bărbat între două vârste, după ce şi-a recuperat tot ce lăsase la poartă, a găsit într-o sacoşă o bucată de sa lam, pe care l-a rupt cu mâna şi l-a împărţit.

La gara Progresul am coborât din dubă. Eram cu Mihai şi cu un domn mai în vârstă care acuza nişte dureri la picior. Am ajuns în centru pe la ora 17.00-17.30, când se întuneca şi gloanţele răpăiau nebuneşte.”

333

Nicolae Victor Gheorghe, 38 de ani, reţinut, rănit: „În jurul orei 16 am venit în Piaţa Universităţii alături de ceilalţi demonstranţi care manifestau paşnic prin scandări de lozinci împotriva regimului. Pe la ora 23.30 am fost arestat dintr-un grup care ne retrăsesem spre Muzeul de Istorie. Acolo am fost încercuiţi de U.S.L.A. Am avut surpriza să constat că dintre noi au ieşit nişte indivizi îmbrăcaţi cu şube îmblănite, care le ară tau scutierilor pe cine să aresteze. Am fost surprinşi de cele întâmplate. Am fost bătuţi. Eu mi-am pierdut cunoştinţa şi mai ştiu că m-am trezit într-o dubă aruncat pe jos. Eram plin de sânge de la bătăile încasate. Peste mine au mai fost aruncaţi la grămadă alţi demonstranţi. Am fost duşi direct la Jilava. S-a făcut identificarea şi am fost trimişi în celule. Ceilalţi ares-taţi care erau cu mine în celulă au solicitat gardienilor să tri-mită un medic, deoarece eram într-o stare critică, mă simţeam foarte rău. A venit un medic care a plecat după o scurtă exa-minare.

Apoi am fost scos pentru anchetă la Fortul Jilava. Mi s-a pus o lumină în ochi. Mi s-a dictat o declaraţie aşa cum au dorit anchetatorii. Din cauza bătăilor primite şi a reflectorului care mi-a fost pus în ochi nici nu mai ştiam ce scriu. A doua zi am fost eliberaţi şi trimişi cu dubele în zona Gării Progresul. Până în prezent am făcut numeroase demersuri pentru a afla cine sunt vinovaţii pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Nu am aflat nimic.”

Ştefan Alexandrescu: „Noaptea târziu am fost duşi cu dubele de la Miliţia Capitalei la Jilava. Am fost băgaţi în nişte camere, la început 40 de persoane, iar spre dimineaţă eram peste 100, ca sardelele. Majoritatea erau răniţi. Unul avea ochiul scos, altul şiroia de sânge. Cât am stat acolo, unul din reţinuţi a murit şi am chemat gardienii să-l ia. Un medic a constatat decesul. Din jumătate în jumătate de oră erau scoşi la anchetă reţinuţii. Fiecare încerca să se ascundă spre spa tele încăperii pentru a amâna cât mai mult ancheta. Spre di mineaţă a apărut un gardian cu armă, care ne-a spus să ridi căm mâinile sus. Ne-am speriat că ne împuşcă. Gardianul ne-a numărat.

La primele ore ale dimineţii ne-au adus nişte apă într-un hârdău şi au început să ne dea voie să ne ducem la toaletă.

334

Până atunci nu prea avusesem voie şi unii dintre noi făcuseră pe ei. Era îngrozitor, nici nu ne puteam mişca de mulţi ce eram în acea încăpere.

Spre prânz au apărut unii, nişte tineri care ziceau că sunt trimişii Frontului Salvării Naţionale şi vom fi eliberaţi. Abia atunci au apărut şi medicii, care ne-au acordat primele îngrijiri şi ne-au dat câteva medicamente. Cred că pe la ora 14 ne-au suit într-un camion, la grămadă, şi ne-au dus în zona Progresul. Eram liberi, fiecare a plecat spre casă sau, din nou, în diverse zone aflate sub asediu.”

Nicoleta Lorena Matei: „La poarta penitenciarului [Jilava – n.r.], fratele a fost oprit sub motivaţia că este minor. Eu şi cu tata am fost duşi în celula 89, unde erau câţiva zeci de oameni. Am rămas circa o oră. Apoi, spre dimineaţă, pe mine şi pe încă 10 băieţi, printre care şi fratele meu, ne-au suit într-o dubă şi ne-au dus înapoi la Miliţia Capitalei. Am ajuns acolo la ora 6. Ne-au identificat, apoi ne-au pus să spălăm pe jos, să curăţăm WC-urile. Din când în când ne înjurau şi ne aplicau câte un baston pe spate. Mai scăpau şi palme şi pumni. La ora 8 ne-au dus la Centrul de primire minori de pe strada Aron Florian, undeva prin spatele Ambasadei S.U.A.”

Elena Netedu: „La scară era trasă o dubă cu spatele, în care am fost aruncaţi direct ca pe nişte saci, aşa legate cum eram. În dubă era un bărbat cu copilul, legaţi unul de altul. Am mers foarte mult cu duba, nu ştiam unde ne duce; am ajuns la puşcărie pe la orele 4 dimineaţa. Acolo ne-au dat jos, ne-au dus într-o cameră, ne-au dezlegat, ne-au lăsat cu un câine în cameră. Apoi au venit şi ne luau câte unul şi ne între-bau cum ne cheamă, ne-au luat actele, toate bijuteriile, le-au împachetat în hârtie albă. Dacă bijuteriile erau din aur scriau «metal alb» pe hârtie, la argint «metal alb» şi ne-au făcut fişa de puşcărie.

După ce au terminat cu noi, ne-au urcat din nou în dubă şi strigau: «Femeile la cazanul cu smoală şi bărbaţii să-i exe cute». Când ne-au urcat în dubă, pe acel copil nu l-au primit. Am mers cu acea dubă, după care s-a oprit la o poartă mare şi ne-au dat jos. În timp ce coboram din dubă am mai primit câte un bason pe spate, am mers printr-o curte, pe nişte

335

scări, până la o clădire cu o boltă rotundă, albă. Am intrat într-un hol, coborând în jos. Am aflat că acolo e Fortul 13.

Mai târziu ne-a băgat într-o celulă, separate de bărbaţi. Se auzeau multe ţipete din alte celule. Pe la ora 10 a venit acelaşi bărbat cu halat alb, care venise la Miliţia Capitalei, şi ne-a întrebat dacă vrem ceva pastile de durere de cap, extraveral. Nu ştiam de ce sunt aşa amabili! După ce a plecat acest individ au venit şi ne-au dat câte un colţ de pâine nea gră. Toată lumea aştepta ceaiul, dar nu a mai venit.

Pe la ora 12.00 a venit un tovarăş colonel de la armată, a dat bună-ziua şi a spus să mergem în linişte, să ne luăm ac tele şi bunurile şi să mergem acasă şi ne-a urat «Crăciun fericit!»”

Tratamentele inumane la care au fost supuşi manifestan-ţii arestaţi vădesc nu numai caracterul organizat al represiunii, în contradicţie cu legea penală de atunci şi de acum, dar şi lipsa unui elementar simţ al omeniei.

Vasile Pantea, procuror: „Din punct de vedere procedu-ral, reţinerea sau arestarea unei persoane reprezintă unul din cele mai grave atentate la libertatea persoanei. De aceea, le-gea reglementează foarte exact şi foarte strict condiţiile în care poţi să reţii sau să arestezi. Deci, din acest punct de ve-dere, nu s-a respectat niciun fel de formalitate. A fost o acţi une practică de abuz raportat la formele procedurale. Opinia mea este că organele de represiune – care există şi azi şi care trebuie să existe în toate ţările – nu aveau de ce să acţioneze violent asupra unor oameni care strigau «Jos Ceauşescu» şi strigau că mor de foame. Trebuia să se acţioneze cu violenţă numai în măsura în care aceste persoane ar fi distrus sedii, atunci s-ar fi justificat o acţiune agresivă. La Bucureşti, aceste forţe şi-au depăşit mandatul – este părerea mea – pe care îl aveau şi au acţionat abuziv. Deci, ei au acţionat şi prin neres pectarea formelor procedurale pentru menţinerea unui regim la modul la care au făcut-o. Deci, eu apreciez ca nelegală activitatea pe care au desfăşurat-o ei, pentru că, procedural, nu poţi să reţii o persoană decât pentru comiterea unei infracţi uni…

Nu toţi cei care au făcut anchetă au făcut-o în mod abu ziv. Cei de la Miliţie nu s-au implicat, [la Jilava – n.r.] era

336

treaba Securităţii şi atunci fiecare a căutat să fugă de aseme-nea audieri. Au fost unii dintre ei care s-au purtat civilizat, au stat de vorbă cu persoanele reţinute, le-au întrebat; numai o parte au manifestat exces de zel şi asta este condamnabil.”

În afara Miliţiei Capitalei au existat şi câteva secţii de miliţie unde s-au exercitat purtări abuzive în mod organizat asupra persoanelor reţinute. Este vorba de Secţia 1 Miliţie, unde un număr de 28 de persoane declară că au fost bătute de „un cordon de cadre şi civili”. Acelaşi comportament abuziv s-a înregistrat şi la secţia 14 Miliţie, unde 12 persoane au fost reţinute şi bătute; la secţia 10 Miliţie, unde 19 persoane au avut de suferit din cauza maltratărilor la care au fost supuse; la Secţia 17 Miliţie, unde au fost 7 persoane reţinute şi bătute; la Secţia 18 Miliţie, unde au fost reţinute şi bătute 9 persoane. De asemenea, acte de violenţă organizată s-au înregistrat şi la sediul fostei securităţi a municipiului Bucureşti, precum şi în zona hotelului Union. Mai multe persoane reţinute au fost duse şi bătute în sediul P.C.R. al Sectorului 2.

Din cercetările întreprinse de organele de justiţie rezultă că, până în data de 22 decembrie 1989, numărul total al dece-daţilor, în urma sau în cadrul acţiunilor de reprimare a demon-stranţilor, se ridică la 48. Numărul total al răniţilor, în urma sau cadrul represiunii, este de 604 persoane. Din rândul celor care au fost examinaţi din punct de ve dere medico-legal, 152 de persoane au fost trimise iniţial la penitenciar, 89 de persoane au fost internate în spital de la în ceput şi alte 53 de persoane au fost internate în spital în urma leziunilor suferite abia începând cu data de 22 decembrie 1989, după răsturnarea regimului Ceauşescu. Din rândul persoanelor decedate, 39 au fost ucise prin împuşcare. Trei dintre acestea au rămas neidentificate. Alte opt persoane au fost ucise prin lovire de autovehicule. Din rândul persoanelor rănite care posedă acte medico-legale, un număr de 109 persoane prezintă plăgi produse prin împuşcare.

Alte 188 de persoane rănite, posesoare de acte medico-legale, prezintă răni produse prin agresiuni de altă natură. Există şi un număr de 307 persoane care susţin că au suferit diferite leziuni, dar care n-au prezentat acte medico-legale. Situaţia răniţilor nu este încă definitivă.

337

În ceea ce priveşte arestaţii, din rapoartele Parchetului militar rezultă următoarele: nu este cunoscut numărul persoa-nelor reţinute iniţial şi nu există evidenţe în acest sens. Numă-rul persoanelor depuse la penitenciarul Jilava şi la arestul cir-cumscripţiilor de miliţie din Bucureşti este cunoscut, dar nu-mai cu aproximaţie, deoarece nu s-au întocmit fişe de cameră sau alte evidenţe decât pentru o parte dintre cei reţinuţi.

Până în prezent, numărul cert, pe baza reconstituirilor, al persoanelor reţinute este de 684.

Bibliografie:Flacăra, nr. 7, miercuri,14 februarie 1990.Romulus Cristea, Revoluția română. Mărturii şi docu-

mente. Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2007.Romulus Cristea, Mărturii de la Baricadă, Editura Ro-

mânia pur şi simplu, Bucureşti, 2007. Magazin istoric, nr. 3, martie 1990.Alecu Ivan Ghilia, Provocare pentru nimeni şi pentru

toţi, în: Caietele Revoluţiei, nr. 1/2007.

Material realizat de Dumitru Roman aflat în posesia Arhivei I.R.R.D., Ds. 154.

* * *

338

Două tancuri la Unirii

În zona centrală a oraşului, în diverse puncte de la principalele intersecţii, sunt masate maşini blindate cu scopul de a-i intimida pe eventualii manifestanţi care ar fi dorit să se întoarcă spre Piaţa Universităţii.

Ora 1. 22 decembrie ‘89. Unul din şefii schimbului la detaşamentul de intervenţie (cod 586) este contactat de col. Marin Bărbulescu:

„-586- Da 550, sunt 586.- Poziţia dumitale.- În faţa ministerului.- Bine, organizează-te acolo, după care legătura cu

mine. Pune-1 si pe 585 (şeful Forţelor de Ordine şi Intervenţie-F.O.I.*, maior Vasile Popa, n.n.).”

„- 690 (Dispecerat circulaţie, n.n.) trimite toţi pionii mari în Capitală acum şi să-mi semnaleze orice mişcare de indivizi. Cu prioritate dinspre Chibrit şi dinspre Coşbuc. Acum să am date!”

Ora 1. 15.„- 551 (col. Neamţu, locţiitor Miliţie Capitală, n.n.)

sunt 560 (Ababi, şef miliţie sector 4, n.n.) grupare la Unirii 11.- N-am ce să-ţi mai trimit acum. Spune la Agatul să-ţi

trimită forţe acolo.- Agatul pentru 560.- 2001 (Ordonati!, n.n.) 560 Agatul.- Grupare la Unirii II. Grupare mare. La piaţă aici, chiar

la clădirea nouă.” Ora 1. 25.„- Agatul către 560 (şef miliţie sector 4)- Comunicaţi.- Au intervenit două tancuri, două blindate şi se risipesc.- Agatul către 560. Luaţi legătura ca să dirijaţi unităţile

astea pentru Magazinul Tineretului pentru că fug prin spate şi se îndreaptă spre magazin.

- Agatul către 560, urgent un echipaj de la F.O.I., aici la ieşirea din pasaj, la Mărăseşti, pe Cantemir.

- Ai probleme?- Grupare.”

339

*Forţele de Intervenţie şi Ordine (F.O.I.) erau în subordinea Ministerului de Interne. Acestea fuseseră constituite iniţial pentru a preveni mişcările de stradă. Cadrele F.O.I. aveau în dotare scuturi şi bastoane de cauciuc, armament prevăzut să funcţioneze cu gloanţe de cauciuc, grenade lacrimogene. În decembrie 1989, conform inventarelor de la Ministerul de Interne, existau pe stocul F.O.I., 18 arme de vânătoare pentru utilizarea gloanţelor de cauciuc şi 10 pistoale pentru încarcături lacrimogene şi muniţia aferentă. Pe lângă acest tip de armament neconvenţional, cei de la F.O.I. mai aveau în dotare 6 aruncătoare de grenade anti-tanc – AG-7, 6 aruncătoare de grenade de 40 mm, două mitraliere terestre, 25 de puşti mitalieră, 196 de pistoale mitralieră şi 257 de pistoale, plus 6 pistoale cu amortizor. Angajaţii F.O.I. au avut un rol important în reprimarea demonstranţilor din decembrie 1989.

În luna noiembrie 1989, mai bine de jumătate din efectivele FOI fuseseră chemate la Bucureşti de la inspectoratele judeţene de Miliţie. Aflate sub comanda mr. Vasile Popa, F.O.I. se subordonau direct şefului Miliţiei Capitalei, col. Marin Bărbulescu. Din cadrul F.O.I., conform schemei organizaţionale M.I., făceau parte 251 de angajaţi: 10 ofiţeri, 234 de subofiţeri, un maistru militar şi şase angajaţi civili. F.O.I. avea în dotare autobuze, maşini de teren, autocamioane, precum şi maşini blindate de luptă (T.A.B.-uri) pe care erau montate arme de foc de calibrul 14,5 mm si 7,62 mm.

La comanda colonelului Marin Bărbulescu, cei din trupele F.O.I. au intervenit în mai multe zone ale Capitalei, împrăştiind manifestanţii şi contribuind la arestarea acestora. Convorbirile purtate prin staţiile radio ale M.I. confirmă implicarea acestei unităţi în represiunea manifestanţilor. Mai multe persoane, care au fost reţinute ilegal în perioada 21-22 decembrie ‘89, au depus mărturie despre implicarea cadrelor F.O.I. în reprimarea manifestanţilor. Cei de la F.O.I. au intervenit la arestarea şi aplicarea de bătăi celor care se refugiaseră la staţia de metrou Universitate, pe strazile 13 decembrie, Academiei, zona Unirii, Pasajul Mărăşeşti, Podul Izvor, C.A. Rossetti etc.

(Romulus Cristea, Revoluţia 1989, Asociaţia 21 Decembrie 1989, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2006, p. 77-78)

340

Aghiotanţii lui CeauşescuDeclaraţia aghiotantului prezidenţial Ion Tălpeanu

din 3 februarie 1990.

,,Subsemnatul TĂLPEANU ION, fiul lui Marin şi Elena, născut la 26 mai 1937 în comuna Băneasa, judeţul Giurgiu, fost aghiotant prezidenţial cu gradul de lt.-colonel în cadrul Direcţiei a V-a, serviciul I,… declar următoarele:

În ziua de 17 decembrie 1989, la ora 7.00, am ieşit din serviciu şi m-am dus acasă. După ce m-am odihnit, mi-am făcut pregătirile pentru „plecarea de a doua zi în Iran”. M-am prezentat la serviciu la ora 6.30.

La ora 8.15, când mă aflam la poarta reşedinţei, a venit NEAGOE MARIN, fostul şef de unitate, care mergea şi el în Iran.

În jurul orei 8.30, a venit generalul MILEA VASILE, care a spus că vrea să raporteze personal o problemă lui Ceauşescu. Eu l-am rugat să aştepte, deoarece ştiam că acesta urma să iasă afară din casă (întotdeauna înainte de micul dejun ieşea să-şi plimbe câinii în curtea reşedinţei). În aşteptare, generalul MILEA VASILE şi NEAGOE MARIN s-au plimbat şi au discutat pe o alee. După circa 5-10 minute, Ceauşescu a ieşit din casă şi generalul MILEA VASILE a mers în întâmpinarea sa. Au discutat circa 5 minute, după care generalul MILEA V. a plecat. Nu cunosc subiectul discuţiei, deoarece se aflau pe alee la circa 100 m, iar eu eram în cabina de la poartă, împreună cu NEAGOE MARIN, ofiţerul de serviciu şi medicul personal APETREI EDUARD. După câteva minute, au venit la poarta reşedinţei POSTELNICU TUDOR şi VLAD IULIAN. Bănuiesc ca aceştia au fost iniţial la sediul C.C. şi, aflând că generalul MILEA VASILE venise la reşedinţa din Primăverii, au venit şi ei aici. Cei doi au avut o discuţie de câteva minute cu Ceauşescu, după care au plecat.

Am remarcat că, după discuţiile avute cu cei care l-au vizitat, Ceauşescu părea mai destins la faţă, decât atunci când a ieşit din casă. La scurt timp, a sunat şeful de protocol NICOLCIOIU VASILE, de la aeroport, anunţând că în jur de

341

9.05 se poate pleca, fiind totul în regulă. Am plecat la aeroport şi am decolat la ora 9. 30. În Iran am ajuns după circa trei ore de zbor. Menţionez că avionul nostru a fost însoţit pe tot teritoriul ţării noastre şi în apele teritoriale (Marea Neagră) de patru avioane de vânătoare M.I.G., fapt care nu s-a mai petrecut niciodată până acum. Avioanele aparţineau flotilei noastre.

În avion, Ceauşescu s-a întreţinut în compartimentul de lucru cu cei care făceau parte din delegaţie: STOIAN ION, fost ministru de Externe, MITEA CONSTANTIN, consilier pe probleme de presă. În avion mai erau secretarul personal HÎRJEU MIHAI, NEAGOE MARIN şi generalul RUS de la aviaţie. De asemenea, se mai aflau acolo mr. BĂLAŞA VASILE, care, împreună cu mine, a asigurat însoţirea, cpt. RUS CORNEL şi mr. APOSTOL ANTON, care asigurau garda apartamentului unde urma să fie cazat Ceauşescu, precum şi lt-col. SIMIONESCU VASILE, cpt. TUDOR MARIN şi cpt. TĂNASE PAULICĂ, care asigurau garda avionului. Menţionez că colonelul BUCUCI MIHAI şi cpt. IVAN GELU se găseau deja la Teheran, pentru măsurile premergătoare vizitei.

La reşedinţa din Teheran, pe parcursul vizitei, cadre de la C.T.O.T. au instalat o microcentrală telefonică prin care i-au asigurat fostului dictator legătura cu cei din ţară. Ştiu că a avut mai multe convorbiri telefonice cu soţia sa în ţară, două din acestea i le-am asigurat eu, iar altele mr. BĂLAŞA VASILE şi HÎRJEU MIHAI, dar nu cunosc ce au discutat, deoarece părăseam imediat încaperea.

De asemenea, nu cunosc conţinutul convorbirilor avute de Ceauşescu cu personalitaţile iraniene, deoarece la acestea nu au participat decat translatorul şi stenodactilograful DÎRNU AUREL, de la fosta cancelarie C.C. Pe data de 20.12.1989, în jurul orelor 15. 00 ne-am întors din Iran, pe calea aerului. De la frontieră până la aterizare, am fost din nou însoţiţi de patru avioane militare româneşti de tip M.I.G.

De la aeroport, am mers direct la fostul sediu al C.C., unde Ceauşescu a chemat la el pe cei care aveau cunoştinţă despre evenimentele de la Timişoara, printre care îmi amintesc de soţia dictatorului, MĂNESCU MANEA, CURTICEANU SILVIU. Cu aceştia a avut câteva şedinte la una din săliţele de pe hol. Cred că au participat şi membri din fostul birou

342

permanent al C.C. După ce a terminat cu şedinţele, i-a chemat pe Mitea Constantin şi Florescu Eugen, consilieri pe probleme de presă, pentru a pregăti comunicatul în legătură cu Timişoara, care a fost difuzat în aceeaşi seară. În jurui orei 21.00 Ceauşescu a plecat la reşedinţă împreună cu soţia sa. Acolo, la cererea sa, i-am făcut legătura telefonică cu Comitetul judeţean Timişoara. Nu cunosc cu cine a discutat acolo, dar cred că cu Coman Ion.

Am rămas la postul meu de la poarta reşedinţei, până a doua zi, 21. XII .1989, orele 6. 45, când am fost schimbat de mr. Bălaşa Vasile şi am plecat acasă. Armamentul care se afla asupra mea l-am depus, ca de obicei, în fichetul din camera aghiotanţilor.

La ora 13.30 (21.12.1989), am fost sunat la domiciliu de cpt. Rusu Marian, care m-a chemat la serviciu. L-am luat cu mine şi pe lt. Luţă Sorin, de la serviciul gărzi şi am plecat cu maşina mea la reşedinţa din B-dul Primăverii. Au venit şi ceilalţi ofiţeri din grupă şi l-am sunat pe mr. Bălaşa Vasile, care era la fostul sediu C.C. şi ne-am înţeles ca eu cu grupa mea să rămânem la reşedinţa Primăverii, în rezervă. Între timp, au venit două maşini de la garajul Leonida chemate de lt. col. Simionescu Vasile, ne-am luat armamentul şi am stat în aşteptare până la orele 21. 30. Eu am plecat la camera mea să mă odihnesc. M-a sunat mr. Ochea Vasile, care mi-a făcut legătura cu mr. Bălaşa Vasile, iar acesta mi-a transmis ordinul lui Neagoe Marin să ne prezentăm toţi la fostul sediu al C.C. Am plecat cu cele două maşini şi armamentul din doatre şi am intrat în sediul C.C., pe la intrarea «B». Mr. Bălaşa Vasile mi-a spus să stăm în rezervă într-o cameră de la parter, situată lângă intrarea principală. Menţionez că la acea oră în Piaţa Palatului nu se afla nimeni.

În jurul orelor 22. 00 am fost chemaţi de Neagoe Marin printr-un ofiţer la cabinetul 1. Acolo se aflau Neagoe Marin şi Manea Constantin, şeful de cabinet, care ne-au spus să-i însoţim până la Intercontinental, unde se aflau manifestanţi, pentru a vedea ce se întamplă acolo. Câţiva ofiţeri şi-au luat pistolul mitralieră, dar lt. col. Simionescu Vasile le-a ordonat să le lase în cameră, unde am aşteptat până atunci. Eu aveam la mine pistolul Makarov. Am ieşit pe la intrarea B, am mers pe strada Oneşti, apoi la dreapta pe B-dul Magheru până în apropierea

343

străzii Aristide Briant. Acolo am văzut un cordon de militari în termen, care închidea B-dul de pe o parte pe alta, având în faţă un alt cordon de militari cu căşti albe şi scuturi. În zonă, în spatele cordoanelor de militari, pe terasamentul (trotuarul) din dreapta i-am găsit pe Postelnicu Tudor, Bărbulescu Marin, Bucurescu Gianu, iar spre mijlocul bulevardului pe generalul Milea Vasile. Soldaţii erau comandaţi de un ofiter de M.Ap.N.

Pe B-dul Magheru, în spatele cordoanelor de militari, pe partea stângă, aproape de sala Dalles, era o maşină de pompieri care se retrăgea, iar pe centrul B-dului două T.A.B.-care înaintau spre mulţimea de manifestanţi, iar militarii le făceau loc să înainteze. În apropierea locului unde ne-am oprit noi, staţiona un camion militar cu prelată în care se aflau câţiva militari. Precizez că nu ne-am putut apropia de cordonul de militari care bloca B-dul, deoarce se aruncase cu gaze lacrimogene şi aerul era îmbâcsit. La un moment dat, câţiva militari au scos din mulţime un bărbat şi o femeie, care am observat că fuseseră bătuţi, deoarece aveau sânge pe faţă, pe care au intenţionat să-i urce în camionul cu prelată, dar a intervenit Manea Constantin care a spus să-i ducă spre strada Oneşti pentru a sta cineva de vorbă cu ei. Au fost duşi în faţa intrării garajului partidului. Câţiva din grupul nostru, printre care şi lt. HORNET NICOLAE şi cpt. CORNEL au rămas cu ei, iar noi ne-am întors la fostul sediu al C.C. Când părăseam Bulevardul Magheru, am văzut că militarii trăgeau salve cu trasoare în sus. Precizez că cordonul de militari care închidea B-dul Magheru era format din circa 7-8 rânduri de soldaţi. Am ajuns la cabinetul 1 in jurul orelor 22. 45 şi i-am spus mr. BĂLAŞA VASILE ce-am vazut pe B-dul Magheru, timp în care MANEA CONSTANTIN a intrat la Ceauşescu şi, probabil, că i-a spus acelaşi lucru.

Am coborât la parter în aceeaşi cameră unde mai stătusem cu grupa mea şi am rămas acolo până a doua zi – 22. 12.1989, ora 7.00, când l-am schimbat la cabinetul 1 pe mr. BĂLAŞA VASILE.

În ziua de 22.12.1989, în jurul orei 8.15, Ceauşescu s-a sculat şi a început să-i cheme pe cei din comandamentul format la etajul 1 lângă cabinet: generalul MILEA VASILE,

344

POSTELNICU TUDOR, VLAD IULIAN şi colonel PÎRCĂLĂBESCU, comandantul gărzilor patriotice. De asemenea, a chemat mai mulţi demnitari, ca: DĂSCĂLESCU CONSTANTIN, CURTICEANU SILVIU, BOBU EMIL, MĂNESCU MANEA şi altii, pe care nu-i mai reţin, deoarece era un veşnic du-te-vino. Ceauşescu Elena venea şi intra mereu, agitându-se între cabinetul 1 si 2.

În jurul orei 11.00 s-a răspândit zvonul că generalul Milea Vasile s-a sinucis într-un cabinet la etajul 6. Menţionez că eu când l-am văzut dimineaţa nu am observat să fi avut arma la el. Ceauşescu l-a chemat pe numitul Petre de la Televiziune, pentru a pregăti un comunicat în legătură cu «trădarea generalului Milea Vasile». Apoi a avut loc o şedinţă a fostului Birou Permanent, la care nu cunosc ce s-a discutat.

Aproximativ în jurul orei 10.00, Ceauşescu l-a chemat de la spital pe generalul Stănculescu Victor, adjunct al ministrului armatei, care avea un picior în ghips şi a intrat în Cabinetul 1. De asemenea, la cabinetul 1 au mai venit Ceauşescu Ilie şi alţi reprezentanţi ai armatei, chemaţi de Hîrjeu Mihai şi Manea Constantin.

În jurul orelor 12. 00, aproape concomitent cu intrarea populaţiei în Piaţa Palatului, a venit un elicopter, care a aterizat pe platforma de la etajul 6 al fostului sediu al C.C. Din acel moment, lucrurile au început să se precipite şi s-a pus problema cine să iasă la balcon şi să vorbească populaţiei. Până la urmă a ieşit fostul dictator, care a fost huiduit şi s-a retras înauntru. În acest timp, eu am ieşit neobservat pe hol şi am abandonat pistolul cu 8 cartuse în încărcător sub bancheta din dreapta liftului. Celălalt încărcător cu 4 (patru) cartuşe rămăsese în fichetul meu din camera aghiotanţilor, de la reşedinţa Primăverii. După aceea am mers la lift cu cei doi foşti dictatori, Bobu Emil, mr. Rot Florian si cpt. Tudor Marin. Holul era plin de lume care ieşise de prin cabinete. Am urcat cu liftul până la etajul 6, am ieşit din el cu cei menţionaţi mai sus, i-am lăsat să meargă spre elicopter, iar eu am coborât pe scări. Îmi amintesc că în jurul orei 10.00 a venit la mine colonelul Lăzărescu Florea, care mi-a arătat o uşă ce era amplasată în bucătăria anexă a cabinetului 1 şi mi-a explicat că aceasta dă într-un tunel care duce la garajul din blocul „Generala” şi la Sala Plenarelor, spunandu-mi că cheia se afla la el.

345

În timp ce coboram pe scări, m-am întâlnit cu persoane din rândul populaţiei care pătrunseseră în sediul C.C. şi cu cpt. Matei Nicolae cu care am ieşit afară din sediu prin intrarea A-2….”

(Revoluţia română, regăsită în Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, în ,,România Liberă”, joi 01 Decembrie 2005, Ediţie Naţională-Domeniu: dezvăluiri)

* * *

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu1; O noapte de neuitat – 21 spre 22 decembrie 1989

Arestaţi, bătuţi, umiliţi şi încarceraţi

„...Se făcuse ora 1.00 în noaptea de 21 spre 22 decembrie. ...Dar, abia am apucat să stingem lumina şi de afară

s-au auzit nişte portiere de maşină izbite cu putere.Soţia mea s-a repezit la fereastră şi m-a avertizat scurt:

«Au venit să te ridice!», «Sunt mulţi şi sunt înarmaţi!».Am fugit imediat la uşa de la intrare. Pe scări era

forfotă mare. Mai mulţi indivizi înarmaţi urcau scările, iar trei s-au oprit la uşă, încercând să o deschidă cu chei potrivite...

I-am confirmat soţiei mele că vor intra peste noi. ...Eu înţelesesem de la început. Cei peste 20 de poliţişti

primiseră ordin să ne execute... Ne luaseră pe toţi trei să nu rămână martori. Vecinii, care se baricadaseră în apartamentele lor când au văzut că au venit să ne ridice, nu puteau preciza exact ce au observat, în afara unei agitaţii neobişnuite şi a zgomotelor provocate prin spargerea uşii. Mai târziu, am aflat că în faţa fiecărui apartament se postaseră câte doi poliţişti cu

1 Profesorul Dumitru Mazilu, diplomat de carieră, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi ai regimului Ceauşescu. În 1984 a fost ales membru al subcomisiei pentru drepturile Omului şi Tineretului în lume, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. În calitatea sa de raportor special al acestei subcomisii, diplomatul român a elaborat un Raport privind situaţia din România, motiv pentru care regimul de la Bucureşti i-a suspendat şi întrerupt toate legăturile cu organizaţiile internaţionale. Ulterior, el avea să fie pensionat forţat şi pus sub arest la domiciliu.

346

automate în mâini, neîngăduind nimănui să iasă din locuinţa sa. Cel mai demn s-a dovedit a fi un muncitor care locuia sub apartamentul nostru şi, care auzind acele zgomote îngrozitoare, a înţeles că au venit să ne omoare. Făcându-şi curaj, el s-a avântat pe hol, împingându-i pe poliţiştii de la uşă: «Cine sun-teţi, ce aveţi cu oamenii aceştia? De ce vreţi să-i omorâţi?» – i-a întrebat el dintr-o răsuflare... Dar n-a mai apucat să audă răs punsul. Cei doi temniceri i-au aplicat imediat câteva lovituri şi l-au aruncat înapoi în locuinţă în mai puţin de două secunde, blocându-i ieşirea...

...Da, eram în prezenţa plutonului de execuţie. Nu sim-ţeam nici o teamă. Nu numai eu, ci şi soţia, şi copilul ne aş-teptam de mult să fim ucişi. După ce ne-am ridicat pe faţă îm-potriva acelui sistem tiranic de guvernare şi, mai ales după ce reuşisem să aduc la cunoştinţa Naţiunilor Unite nenumăratele crime săvârşite de sistemul totalitar împotriva poporului ro-mân, nu mai aveam nici o îndoială că ne vor lichida. Ne asu-masem acest risc, iar acum trăiam momentele dramatice ale pulverizării unei familii care le spusese guvernanţilor adevă-ruri dureroase, pentru care nu puteam fi iertaţi. Ceea ce n-am ştiut mai înainte a fost modul în care ne vor lua viaţa.

De patru ani ne tot ameninţau prin «fluturaşii» nesem-naţi, lăsaţi în cutia poştală. Mi-au atras atenţia chiar asupra morţii mamei şi fratelui, ceea ce m-a convins că nu erau străini de dispariţia lor în condiţii cel puţin stranii...

Ne aşteptam la un accident de maşină, de tractor sau un nou «atac de cord» – aşa cum se proceda de obicei, dar nu mă gândisem niciodată că se va ajunge la formula PLUTONULUI DE EXECUŢIE. Ceva survenise, ceva foarte grav, dacă tiranii hotărâseră să termine atât de brutal cu noi... Mai târziu, aveam să aflăm că vârfurile represiunii ajunseseră la concluzia – în acea zi fatală pentru tiranie – că eu aş conduce mişcările tine-rilor din Bucureşti, prin copilul meu, care fusese prezent în toate punctele fierbinţi din Capitală. Ei ştiau că în Raportul prezentat la O.N.U. – după ce fusese scos din ţară pe căi ile-gale – eu demonstrasem că tineretul îşi va asuma riscul imens al «scuturării jugului tiraniei totalitare». Şi mai ştiau de la mi-ile de delatori din mediile universitare că tinerii erau decişi să lupte până la capăt...

347

...În faţa acestei situaţii limită, aproape că nu mai sim-ţeam durerea fizică sau, în orice caz, nu-i mai dădeam impor-tanţă...

Toate gândurile mele s-au îndreptat la Bunul DUMNE-ZEU... De mic copil, fusesem crescut în mediul bisericii. Nu lipseam de la nici o slujbă. Respectam zilele de post şi-mi fă-ceam regulat rugăciunile... Părintele BERILĂ – care a făcut slujba la înmormântarea tatălui în 1977 – mi-a spus că în anii copilăriei mele mă văzuse foarte apropiat de viaţa şi obiceiu-rile religioase... De altfel, în anii cumpliţi ai detenţiei, soţia mi-a citit de mai multe ori pasaje semnificative din BIBLIE, înde osebi în momentele de descurajare extremă...

Şi acum mă aflam din nou singur în faţa DOMNULUI... Am rostit de mai multe ori în gând Tatăl Nostru, pe care îl re-petam în fiecare seară înainte de culcare... Am repetat câţiva din psalmii ce-mi erau întipăriţi în minte. Iar, în cele şase ore sau şase ore şi jumătate – în care torţionarii noştri căutau un loc să ne execute fără martori şi să ne bage sub pământ – m-am rugat Bunului Dumnezeu să-mi dea puterea de care aveam atâta nevoie să depăşesc cu demnitate şi acele clipe finale ale vieţii. Am rugat pe BUNUL DUMNEZEU să-i îndrume pe cei din Plutonul de execuţie să înceapă cu mine ritualul şi nu cu soţia sau copilul meu. «Doamne Dumnezeule, fereşte-mă de supliciul de a-mi vedea soţia şi copilul, oamenii cei mai apro piaţi din viaţa mea, ucişi în faţa mea!». «Ajută-i pe ei să supravieţuiască!». «Ei n-au decât vina că au fost lângă mine, că m-au susţinut moral şi că m-au încurajat!».

«Eu sunt singurul vinovat!». «Din cauza mea, ei sunt chinuiţi acum!...». ...Eram sigur că nu voi supravieţui asasină-rii celor dragi... Simţeam o apăsare cumplită să iau cu mine în mormânt şi vina de a-i fi expus atât de mult şi de a-i vedea măcelăriţi, înainte ca viaţa mea să fi încetat.

Şi am convingerea fermă că DUMNEZEU mi-a ascultat ruga... După mai mult de şase ore de căutări, poliţiştii n-au gă sit locul căutat. Zeci de mii, milioane de români erau pretutin deni.

Ei dădeau asaltul hotărâtor împotriva tiraniei totalitare. Când credeau că au descoperit un loc potrivit şi coborau din maşini să pregătească EXECUŢIA se iveau ca din pământ alte

348

şi alte grupuri de oameni, alţi şi alţi luptători, iar ei erau nevo-iţi să se urce din nou şi să-şi continue căutările. Iar tot căutând fără succes s-a luminat de ziuă. Am aflat mai târziu că au ra-portat superiorilor dificultăţile întâmpinate în lichidarea noas-tră. Pe o casetă s-a înregistrat o dispoziţie prin radio transmisă de ministrul de Interne:

«Problema de la Alexandria o vom rezolva în noaptea de 22 spre 23! Amânăm, deci. Aţi înţeles? Amânăm totul!...». Noi nu ştiam atunci nici unde ne oprisem şi nici că aşteptarea de cel puţin 30 de minute avea să ne aducă încă câteva ore de vi aţă... Deci, până în noaptea următoare. Aşa decisese ministrul cel mai temut şi cel mai necruţător cu cei ce îndrăzneau să se opună celor doi dictatori...

...Dintr-o convorbire între doi dintre torţionarii noştri am înţeles că era 7.30 dimineaţa. După câtva timp ni s-a cerut să coborâm. Am încercat să le arunc câteva cuvinte soţiei şi co pilului. Eu eram sigur că voi fi primul executat şi că Dumne-zeu îmi ascultase ruga... Voiam să le spun cât de mult îi iubesc şi că ei doi să fie tari, să aibă încredere în Dumnezeu... Oh! Doamne! de câte ori repetasem aceste cuvinte pentru a le putea rosti în clipa despărţirii finale.

N-am reuşit decât să le arunc o privire fugară. Eram si gur că era ultima oară când îi mai văd... Doi indivizi m-au smuls cu brutalitate de pe locul meu. Fiarele de la mâini îmi intraseră şi mai adânc în carne. Eram plin de sânge... Dar nu mai simţeam durerea... Totul mi se învălmășea în minte...

M-am împiedicat, m-am lovit. Am urcat câteva trepte. Am intrat într-un hol. Acolo erau nişte miliţieni. Unul dintre ei avea gradul de colonel sau It. colonel. Am intrat pe un culoar îngust şi după vreo douăzeci de paşi am fost împins într-o ce lulă mică, îngheţată. Imediat a intrat un medic care m-a între bat cum mă simt. Mi-a lăsat nişte medicamente. Ştiam că orice condamnat la moarte este consultat de un medic înaintea exe cuţiei...

Stăteam liniştit şi aşteptam. Au intrat doi indivizi care s-au aşezat pe patul metalic din faţa mea. În celulă erau 4 paturi metalice suprapuse. Mi-au spus ca pot să mă aşez şi eu. Când m-am aşezat, am simţit o durere cumplită în tot corpul...

Minutele treceau, dar ei nu-mi ordonau să-i însoţesc pe ultimul meu drum. Unul din ei m-a bruscat din nou. «Aşa-ţi

349

trebuie, dacă nu stai la locul tău!». «Te opui conducătorilor ţării, ai?».

«Te învăţăm noi minte!».Eu, însă, nu-i dădeam importanţă... Mă gândeam la anii

de suferinţă ai celor dragi, la acele zeci de mii de ore de deten-ţie, la greutăţile întâmpinate după ce ni s-au răpit toate mijloa-cele de trai. Şi eram mândru de ei. Aveam o soţie minunată. Mă ajutase mult; era hotărâtă şi nu se lăsa intimidată... Aveam un copil deosebit. Participase efectiv la lupta mea. Era cura jos...

Şi iarăşi, şi iarăşi, mă întrebam de ce trebuiau ei să moară? Care era vina lor? Totul mi se părea atât de nedrept, atât de hain. Şi mă rugam din nou şi din nou Bunului Dumne-zeu să-i ocrotească,..

...După ce mă aruncaseră în acea celulă îngheţată şi după ce torţionarii încetaseră să mă mai lovească şi umilească, m-a cuprins o îngrijorare profundă, îmi aminteam că lăsasem pro-iectul unui document privind schimbarea sistemului, pe masa mea de lucru, improvizată în anii detenţiei, la care scrisesem acele pagini transmise la O.N.U. în care erau înfăţişate sufe-rinţele românilor. Mă gândeam că în cazul în care oamenii dictatorului au descoperit acel document, totul era pierdut! «Oh, Doamne, Dumnezeule, de ce nu m-am gândit să-l fi pus undeva la adăpost?» Eram sigur că în momentul în care îl va vedea, dictatorul va declara că a descoperit «un complot mon-dial pus la cale de cercurile imperialiste pentru a destabiliza situaţia politică din România şi a-1 înlătura de la putere». Acel document viza eliminarea sistemului totalitar şi reinstaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român. Pentru tiran, asta era mai mult decât un complot. Asemenea obiective reprezentau o sfidare a tot ce proferase el în toţi anii dictatu rii...

Mă perpeleam în toate felurile. Durerile din piept erau tot mai puternice. Gura îmi sângera. Pe una din pleoape picura sânge... Dar gândurile mă terorizau...

Ce-o fi făcut dictatorul când a văzut acel document? Ce scenariu de groază o fi pus în funcţiune? Câţi oameni or fi fost arestaţi, acuzaţi că m-au ajutat să elaborez acel document?

Şi iarăşi, şi iarăşi mă întrebam de ce n-oi fi avut pricepe rea să-1 fi ascuns undeva?! Simţeam o sfârşeală totală.

350

O epui zare fizică şi psihică mă cuprinsese. Nu mai aveam nici o pu tere. Eram sigur că inevitabilul se produsese. Iar totul era nu mai şi numai din vina mea...

Dumitru Mazilu, REVOLUŢIA ROMÂNĂ zile şi nopţi de dra-matism şi speranţă, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2011, p. 14-42; Vezi şi ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 1 (20) 2009, Mărturii, O noapte de neuitat – 21 spre 22 decembrie 1989, Prof. Univ. Dr. Dumitru Mazilu, p. 60-65.

* * *

Dumitru Dincă: Mărturii de la Baricadă­Intreviu (extras)

[…]– Cât a durat Baricada? Au fost vreo patru ore?– Da, vreo patru ore. Timp în care se vorbea de pe ea cu

intermitenţă, adică nu poţi să ţii un discurs în permanenţă... Nu poţi, devii penibil dacă spui din două în două minute acelaşi lucru. Deci, din punctul meu de vedere, baricada simbolizează rezistenţa din Piaţa Universităţii, în 21 decembrie. Dar ceea ce este important este faptul că, de la un moment dat, această baricadă şi Hotelul Intercontinental au constituit scutul pe care noi îl aveam, cel puţin în minte, împotriva gloanţelor trasoare care, începând cu ora..., nu vreau să exagerez ca să zică cineva „uite, domnule, acesta este omul care deţine adevărul absolut...”

– Cam 18, aşa? Mai devreme?– Nu, nu. În jurul orei 22. Atunci au început trasoarele...– Oricum, Baricada era construită când au început

trasoarele...– Sigur că da. Deja se vorbise de pe Baricadă. S-a

început în jurul orei 22, cu gloanţe trasoare care aveau traiectoria aproape verticală. După ora 23, de remarcat este faptul că s-a coborât tirul acelor gloanţe trasoare. Multe dintre ele au lovit zidurile Hotelului Intercontinental. Şi aici au fost o serie de oameni care au fost răniţi din ricoşeuri. În jurul orei 12 noaptea, chiar 12.30, s-a dat cu gaze lacrimogene. Din momentul în care a început să se tragă, nu a mai vorbit nimeni

351

în Piaţa Universităţii. Era un moment de aşteptare pentru noi. Nu ştiam ce se va întâmpla. Am rămas, totuşi, în piaţă. Am spus mai înainte că în jurul orei 12 noaptea s-au aruncat gaze lacrimogene. Ne udam batistele şi ni le puneam pe nas, ca să putem respira. Momentul în care se sparge şi baricada...

– Asta după ora 24...– După miezul nopţii, momentul în care reuşesc să ne

disperseze. De data aceasta nu mai erau tunuri de apă, ci erau TAB-uri şi tancuri cu şenile...

– Tancuri nu au apărut decât la spargerea baricadei?– Decât la spargerea baricadei şi bănuiesc că baricada

i-a determinat să introducă tancurile cu şenile.– Din câte ştiu eu, s-a încercat spargerea baricadei

cu TAB-ul.– Nu mai reţin, chiar nu mai reţin.– Ei au vrut să spargă cu T.A.B.-urile, unul a luat

foc şi unul s-a defectat, şi atunci au adus tancurile...– Din momentele acelea fiecare îşi are adevărul

lui, fiecare a privit şi a văzut lucruri din poziţia în care era. În momentul în care au introdus tancuri, eu mă aflam pe esplanada din faţa Teatrului Naţional, pentru că eram destul de mulţi oameni la momentul acela. Eu zic că eram un număr de trei mii de oameni la ora aceea. Când au pătruns pentru prima dată tancurile şi au coborât tirul trasoarelor spre orizontală, atunci a fost un moment de panică generală. Atunci cu toţii am simţit că ei nu se mai joacă cu noi şi că este momentul să plecăm. Dar, nu oricum. Şi eu, şi Dan Iosif am făcut apel la oamenii din preajmă... Apropo... Spuneaţi că importanţa oamenilor de pe margine, asta a fost. Da, este adevărat. Noi le-am sugerat. Dar şi dacă nu le sugeram, ei tot lucrul acesta îl făceau, că era un fapt deosebit pe care-l trăiseră şi pe care urmau să-l povestească. I-am rugat pe oameni să meargă şi să spună ce se întâmplă la Universitate şi astfel să-i scoată din case, ca să fim mulţi, cât mai mulţi. Îmi aduc aminte de acest îndemn, numai că în momentul în care au pătruns tancurile în Piaţa Universităţii speranţa noastră murise. Ne-am gândit că represiunile vor continua şi vor întrerupe definitiv manifestaţia. În acest moment, Petre Ioan ne sugera să ne ascundem prin

352

canale, iar dacă va continua represiunea, la modul în care începuse, cu tancurile şi cu gloanţele la orizontală, ne sugera ca împreună – eu, el şi Liviu Crăciun Viorel – care rămăsesem un grup compact, să încercăm să părăsim oraşul, cu maşina lui (nu ţara, căci ştiam că ţara nu poate fi părăsită). Primii morţi şi răniţi pe care i-am văzut atunci au fost în momentul spargerii baricadei. Am coborât de pe esplanadă ca să mergem spre metrou. În faţa noastră fusese împuşcat un tânăr. Împreună cu cei de mai sus şi cu alţi doi-trei oameni l-am dus pe acel tânăr în interiorul metroului, dar l-am lăsat pe scări. Nu am reuşit să-l ducem mai jos. Intenţionam să intrăm, dar ne-am dat seama că Metroul este o capcană, şi atunci am luat-o spre Rosetti. Tancurile urmăreau să împrăştie lumea. Unele dintre ele se urcau şi pe trotuar. [ ... ]

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei” nr. 1(14)/2008, p. 35-36. Interviu realizat de Viorel Domenico.

* * *

Dan Iosif - Relatarea lui Dan Iosif privind participarea sa la Revoluţia Română din Decembrie 1989, fragment preluat din

Arhiva Senatului, Fond „Comisia pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989“, stenograma din 28 aprilie 1994, paginile

3-16.(n.n.)

[...]Dl. Dan losif: Am ajuns în Bucureşti în momentul când mitingul de aici, din faţa Senatului, se destrăma. Străzile erau pline de pantofi, genţi, că ciuli şi oamenii fugeau disperaţi. Un grup restrâns de oameni am reuşit să ne comasăm în spatele Universităţii şi de acolo să ieşim pe inter secţie, alţii au plecat pe Calea Victoriei, încercând să oprească oa menii şi pe la ora 14.00 au început să vină cu tancuri, cu maşini cu apă ale pompierilor. Eu eram atunci în dreptul hotelului Intercontinental şi sunt oameni care pot depune mărturie în sensul acesta. Nu găsesc cuvinte să descriu ce am simţit atunci când o serie de copii, tineri, au încercat să oprească T.A.B.-urile sărind din mers pe ele. Eram aşa de disperaţi, încât eram în stare, crezând în mintea noastră, că putem opri tancurile cu trupurile noastre.

353

După repetate încercări de a ne căţăra, pentru că mulţi din tre noi făcuseră armata şi ştiau cum se poate imobiliza un vehicul blindat fără arme, era suficient să punem o haină pe vizorul conductorului, dar era imposibil, treceau cu viteză mult prea mare. Pe maşinile de pompieri am reuşit să ne suim pe două dintre ele, să tăiem furtunele de apă. Ei au plecat şi a început construcţia baricadei, cu mese de la Dunărea şi Pescarul, pe care le scoseseră pentru a profita de defluirea oa-menilor de la miting. Coşurile de gunoi erau puse, a fost adus un cărucior de Aprozar şi pus acolo, încet-încet am început să ne organizăm şi oamenii au început să asculte din ce în ce mai mult de mine, pentru că probabil eu am fost unul dintre oamenii care au reuşit să depăşească chiar graniţa nebuniei, reflexul de conservare dictează oricărui om să se ferească de moarte. Am vorbit cu mulţi dintre băieţi şi au fost aduse nişte containere de la Cocorul, Unirea, fiind tractate cu lanţuri, au început să fie puse şi maşini în baricadă, încet-încet s-a format o baricadă care practic ne-a departajat şi baricada s-a conturat după ce s-a derulat acel eveniment tragic din faţa sălii Dalles, când mulţimea a fost spartă în 2: jumate către Piaţa Romană, jumătate către Piaţa Unirii. Cei de aici, de la Inter, am fost ceva mai norocoşi ca cei din Piaţa Romană, am apucat să facem o baricadă. Ieşirea din strada Batiştei a fost bine blocată de un şofer care avea o izotermă, un TIR metalic, nu cu prelată. Apoi erau câteva containere, apoi căruciorul de Aprozar, o maşină de I.S.E.B., apoi erau câteva microbuze, mai era o maşină mai mare de transportat materiale de construcţii, urma basculanta despre care generalul Hortopan ne acuza că i-am dat drumul spre trupe, dar nu e adevărat. Nu i-am dat dru mul intenţionat pentru ca să închidă baricada în dreptul subteranei gara jului de la Inter. S-a proptit într-un tei, lângă ea era o maşină de la I.R.E.B. al cărui şofer a pus-o acolo şi care avea pe ea o rolă de cablu gros, uriaşă. Cam aşa arăta baricada la început, iar după această bari cadă am început să ripostăm, au fost episoadele pe care probabil că vi le-au povestit şi alţii, căţărarea pe firma Ciclop unde făceam cu schimbul cu Romeo Raicu, Dincă, Radu Silaghi, noi eram primii nebuni, care atunci când lumea fugea, noi încercam să-i oprim. Unii, precum Petre Roman, au parodiat, chiar de exemplu Petre Roman, a spus despre Dincă, şi parcă m-a durut, că e «revoluţionar căţărat pe burlan»,

354

metaforă preluată apoi şi de Dinescu, dar fiecare gândeşte cum crede. Apoi am primit o portavoce mai mică, care ne-a fost luată. Trupele de represiune veneau în salturi, erau bine echipate, aveau scuturi, bastoane, noi...

Dl. Necşeşti:Spuneţi că aţi primit o portavoce, de unde aţi primit-o?Dl. Dan losif:Din mulţime, de la copii. A doua portavoce mare,

puternică, a adus-o un băiat, Bogdan, tatăl lui lucra la Casa Poporului, el ştia că tatăl lui avea o astfel de piesă în dulap. Pe acel băiat l-am mai văzut de 2 ori de la Revoluţie, dar nu mi-a cerut nimic, ci a ve nit sa-mi spună ce a realizat; ştiu că acum e student, dacă mai e în România sau a obţinut o bursă în afară nu ştiu, era visul lui acesta. El a adus acel gigafon care nu avea alimentare. Unul dintre băieţi a scos o baterie de la o Dacie, tot de acolo a luat o instalaţie elec trică, 2 sârme şi am făcut legăturile şi a început să funcţioneze. Cred că acest moment a fost pentru noi o victorie: că am reuşit să re zistăm până la ora 2 noaptea în faţa atâtor forţe de represiune. Până pe la ora 18,00 le-am vorbit oamenilor şi eu, şi Dincă mai mult; nimeni nu se credea lider sau şef. În jurul orei18.00 când s-a lăsat întunericul, au început focurile de armă. Deci, cu excepţia incidentului de la Dalles când s-a tras, dar de ce s-a tras nu am putut să ne dăm seama. De ce a intrat camionul în mulţime, noi am conştientizat: pentru că mulţi aruncau cu pietre şi se pare că o piatră l-a lovit pe şofer care a pierdut controlul pentru un moment, era vorba de 1/2 cărămidă care l-a lovit, maşina a intrat în plin. Orice om cu judecată înţelege că dacă era vorba de o sarcină, maşina nu intra şi peste trupele aduse pentru represiune. Camionul acela a făcut zob manifestanţi, militari şi miliţieni. Ulterior fabulaţiile au transformat acest episod într-un caz de genocid bine gândit, bine pus la punct. Pe la ora 18.00 au început să tragă, când s-a lăsat întunericul, până atunci au fost focuri de avertisment, în aer. Eram sus şi s-a adus o maşină de transportat muncitori, după ce eu am făcut apel la toţi tinerii care pot să aducă maşini grele să le băgăm în baricadă. Maşina de transportat muncitori era cel mai înalt punct din baricadă, noi vorbeam de pe ea şi de acolo se vedea bine, în tabăra adversă. Am avut ocazia să-l văd pe generalul Milea plimbându-se cu mâinile la spate, ca un Ceapaev român,

355

cu mantaua pe umeri, cu mâinile la spate, se vedea tocul revolverului, descheiat, nu era siguranţa pusă la clapa de la tocul revolverului. L-am văzut discutând cu Postelnicu, cu Andruţă Ceauşescu. În momentul când generalul Milea s-a retras din dispozitiv, a început sarabanda focurilor; s-a tras ca la nuntă, fără discernământ. Ei spun că au tras cu gloanţe oarbe, dar eu spun că au tras cu gloanţe trasoare. Oricine va vedea o casetă din acele nopţi îşi va da seama că a fost folosită muniţie fosforescentă, care luminează.

Dl. Gabrielescu:Dumneavoastră sunteţi un soldat instruit, există muniţie

de manevră-trasoare?Dl. Dan Iosif:Nu există, dar ei au afirmat că au tras cu muniţie de

manevră...Dl. Gabrielescu:Dar nu cu trasoare.Dl. Dan Iosif:Sigur, că aia numai pocneşte şi nu face altceva nimic.

Dacă s-a tras cu muniţie trasoare, atunci de unde ciupiturile de pe hotelul Intercontinental, am întrebat eu?

În seara de 21 decembrie, cineva a dat ordin să se tragă în plin, se vede pe caseta filmată cum tirul este coborât sistematic. Deci, se trage tot cu trasoare în continuare. Au un coeficient mare de ricoşare faţă de muniţia de război, în cămaşă de oţel. Probabil că din aceste ricoşee au început să apară primele victime în rândurile noastre. Când au văzut că nu pot să ne împrăştie, au încercat să spargă baricada cu 2 T.A.B.-uri. Primul care a încercat să spargă baricada a venit pe partea restaurantului Pescarul, sau Dunărea, a lovit de câteva ori în baricadă, a ales un punct vulnerabil, după părerea mea, pentru că acolo era camionul acela care avea rola de cablu electric, era o basculantă, şi maşinile erau bine puse una lângă alta. În momentul când T.A.B.-ul a lovit în bari cadă, maşina aceea pe care eram noi a fost înclinată şi noi am căzut de acolo. Nu au reuşit să o spargă. T.A.B.-ul a rămas agăţat de una din maşinile din baricadă şi încerca să facă manevre să scape. Cineva a adus o maşină-platformă pe care se aflau vreo 8 butoaie de motorină, iar înainte de această maşină a fost adus un TV militar kaki şi o salvare, tot TV. Băiatul care

356

a adus salvarea s-a repezit cu ea în baricadă în locul unde era mai vulnerabilă, între maşina de I.S.E.B. şi containere, unde T.A.B.-ul lovise şi făcuse o breşă. A venit şi a in trat cu salvarea acolo, iar cineva din partea opusă a tras. Cei care au fost acolo îşi amintesc că pe şofer l-am luat din maşină plin de sânge, era zob, dar nu ştiu dacă a murit sau a scăpat. Băiatul care era pe TV-ul militar l-a băgat în baricadă în aceea breşă, apoi a sosit şi autocamionul cu butoaiele cu motorină. Am sărit primul în platformă şi am dat drumul la buşoane, acest lucru se petrecea chiar în dreptul intrării în hotelul Intercontinental, deci de aici mai erau vreo 25 m până la baricadă. I-am spus şoferului să nu stea în maşină pentru că va fi împuşcat. S-a aşezat sub bord, cu mâna pe volan şi a dus maşina spre baricadă, a tras de volan şi, Dumnezeu i-a ajutat, astfel că maşina a fost literalmente lipită de baricadă. În momentul impactului unul din butoaie a sărit într-o gaură din baricadă, exact în faţa T.A.B.-ului. A fost un mare noroc. T.A.B.-ul probabil că a trecut peste butoi şi acolo s-a făcut numai motorină care nouă ne-a ajutat foarte mult. A fost o greşeală atunci când pe la ora 10.00, un băiat din rândurile noastre a aruncat o sticlă Molotov, prima, care a căzut în platforma camionu lui care purta rola de cablu electric. Pe platformă, lângă rola cu ca blu se afla o anvelopă mare de camion care a luat foc şi, de la ea, rola cu cablu şi apoi a luat foc tot camionul, o torţă care lumina toată baricada. În continuare au început să apară sticle Molotov, dar nu pot să bag mâna în foc că cei care le-au fabricat erau tot aşa de puri cum eram noi.

Acum, după 4 ani, când mă gândesc cum a fost şi privesc ce a fost nu aş putea să spun că acei oameni erau simpli muncitori sau elevi şi nu ştiu de unde le-ar fi putut veni ideea cu sticlele Molotov, care după 1990 au devenit o modă. În continuare, a doua sticlă Molotov a fost aruncată în direcţia T.A.B.-ului care încerca să ne spargă baricada şi a trecut peste butoiul de motorină, şi T.A.B.-ul a luat foc cu totul. Din strada Batiştei a încercat să iasă o maşină de pompieri, dar nu a putut din cauza izotermei care era pusă acolo, aceasta era încărcată cu saltele care au luat şi ele foc, au stins-o. T.A.B.-ul a fost inundat cu apă, dar exista atunci pericol de explozie pentru noi, pentru că T.A.B.-ul era încărcat cu muniţie. Pompierii au sesizat şi T.A.B.-ul a fost inundat cu apă şi aşa am scăpat.

357

Ulterior am auzit că unii s-au suit pe el, au pus feţe de masă pe el şi au încercat să-i dea foc, dar eu am curaj să fac demonstraţie tehnică dacă se poate da foc unui vehicul blindat cu feţe de masă. Sunt nişte aberaţii, speculaţii ale oamenilor care au vrut să-şi aroge unele merite. Pe la ora 12.00 pot să vă spun cu sinceritate şi cu frică de Dumnezeu că cineva a dat ordin să se tragă în plin, să nu se mai ţină cont de nimic. Şi spun acest lucru pentru că în jurul orei 0.00 au început să apară primele victime împuşcate în zona pieptului. Până atunci mai cădeau câte unul ici-colo, împuşcat în picior şi vă spun sigur că s-a tras de pe clădiri, adică de după clă direa Pescarul şi Dunărea şi cea din colţul străzii Batiştei şi spun acest lucru pentru că sunt trăgători de elită. Unghiul de incidenţă al glonţului mie îmi spunea de unde se trage. Oamenii erau majoritatea împuşcaţi în muşchiul piciorului, din faţă, de sus în jos, iar glonţul ieşea undeva în apropiere de articulaţia genunchiului. Dacă era împuşcat din spate acelaşi lucru se întâmpla. Dar după ora 12.00 au început să tragă în plin. Eu mă aflam cu portavocea în dreptul intrării în hotelul Dunărea, în mijlocul străzii şi vorbeam de acolo mulţimii, pentru că, să vă spun cinstit, nu ştiu dacă am fost 100 de oameni în aceea baricadă, la ora 12.00, când a început să se tragă şi să se arunce cu grenade lacrimogene. Eu le-am spus să-şi pună la nas îmbrăcămintea care era udă şi să respire prin ele, iar grenadele să le arunce înapoi. Mărturie că noi am aruncat grenade înapoi este chiar emisiunea „Rondo” a domnului Hortopan care aduce un maistru militar să ne convingă că ei au fost paşnici şi nevinovaţi. El declară că nu au putut să facă nimic datorită gazelor lacrimogene care îi sufocau şi că vântul bătea dinspre Piaţa Unirii spre ei, ceea ce este o minciună sfruntată. Gazele îi sufocau, într-adevăr, pentru că noi am avut curajul să aruncăm înapoi la ei toate grenadele pe care le prindeam, aveam mâinile arse, vârfurile degetelor arse. Dacă au văzut că nici aşa nu fac faţă, au început să tragă în noi, în plin. Eu vorbeam din centrul străzii, un băiat de 18-19 ani cu un pulover de lână ţărănească ţinea gigafonul în mână, acesta avea microfon, iar pe mine mă ţineau oamenii apăsat în jos, nu puteam să mă ridic în sus, după ce au văzut că au început să pice unul câte unul i-au spus să stea jos că vor să-l împuşte. Pe acest băiat l-au

358

împuşcat exact în coşul pieptului, care este foc de lunetist, tras cu multă precizie. Au văzut portavocea şi au crezut că, dacă îl împuşcă pe acel om, se termină cu vocea care incită. Am rugat de mai multe ori mulţimea care era în scuarul din faţa Teatrului Naţional, cel puţin să strige, să ne dea nouă curaj, să facem noi ceea ce trebuia să facem cu toţii. Am mers pe Bulevardul Republicii să încercăm să aducem oamenii înapoi, ple cam cu schimbul, nu numai eu, cei care eram oarecum lideri. În jurul orei 1.30 eram sus pe baricadă şi mi-am dat seama că urmează ceva bine gândit pentru ei şi rău pentru noi, că s-a dat comandă la un moment dat şi trupele de ordine din faţa baricadei s-au despărţit în stânga şi dreapta şi au lăsat culoar liber. Dinspre strada Oneşti, erau masate tancurile acolo, şi au plecat 2 tancuri, primul a intrat în baricadă cu o viteză de 45-50 km/oră, deci viteza maximă pe care o puteau prinde acele T-34 din timpul războiului. Baricada a spulberat-o ca pe o coajă de nucă. Eu am strigat la oameni să se dea la o parte din baricadă că ne vor omorî pe toţi, şi o persoană care poate depune mărturie este domnul Bălăşescu, acum consilier al primarului Capitalei, se ocupă de distribuirea spaţiilor pentru beneficiarii Legii nr. 42, pe care l-am scos de sub şenila tancului. Alţii sunt Dincă, Dide Nicolae care a căzut de pe acel camion şi i-a intrat piciorul într-o navetă de pepsi, de bere, şi aşa fugea. Deci vă imaginaţi în ce groază au trăit oamenii, dacă unul de gabaritul lui Dide fugea cu piciorul în navetă. Primul tanc care a spulberat baricada s-a dus în jos către Piaţa Unirii, cel de al doilea care a trecut, a trecut prin breşă, a acroşat una din laturi, a ajuns la intersecţia Bulevardului 1848 cu Republicii şi, când a ajuns în staţia din faţa Ministerului Agriculturii, a început să tragă cu mitraliera din dotarea tancului şi s-a dus către Rosetti; se vede clar pe caseta filmată cum oamenii cad. Nu ştiu dacă s-au culcat din instinct sau au fost unii împuşcaţi. A făcut stânga spre Galaţi, a intrat în 6-7 Dacii, trecând peste ele, asta e ură din partea conductorului, putea merge pe mijlocul străzii. Nu ştiu dacă se vede pe casetă. Dacă mă gândesc bine, tancurile nu aveau numere, ci numai M- alb.[...]

I.R.R.D., „Caietele Revoluţiei nr. 7(32)/2010, p. 35-42.

* * *

359

Primii arestaţi de la Jilava. Mărturii.

Subsemnatul Gâriuţă Lazăr, declar că în ziua de 21 de-cembrie 1989, orele 15.30-16.00, în timp ce mă aflam în servi-ciul de pază, escortare şi supraveghere din cadrul Penitencia rului Jilava, au fost aduşi de către organele de securitate şi mi liţie, primii manifestanţi reţinuţi, respectiv doi tineri, fată şi bă iat, care au participat la mitingul organizat în Piaţa Comitetului Central.

Precizez faptul că, aceşti doi tineri erau studenţi la o fa-cultate din Timişoara. Maşina cu care au fost aduşi era o Dacie 1310, de culoare albă, cu numere de filaj. De remarcat este că fata se afla pe bancheta din spate, iar băiatul era în portbagajul maşinii, amândoi fiind legaţi cu sârmă, de mâini. Datele de identificare au fost trecute în registrul de persoane din postul de control al penitenciarului. Aceştia au fost conduşi în camere separate pentru interogatoriu.

În jurul orelor 16.30-17.00 au început să sosească mani-festanţi reţinuţi în număr foarte mare, fiind cazaţi în FORTUL JILAVA NR.13 pentru a fi interogaţi de către organele de se-curitate şi procuratură.

Arhiva I.R.R.D., Fondul I, Dosar 136

* * *

Alecu Ivan Ghilia – scriitor (extras din interviu)

[…] Revenind la decembrie 1989, de unde aţi fost arestat?

De la Inter.Povestiţi-ne drumul până la închisoarea Jilava.Rănit, stâlcit în bătaie şi strivit ca o râmă, pe podeaua

unui camion, cu două rânduri de trupuri rănite din care se scurgea sânge deasupra mea.

[…] Odată ajuns la închisoare, care era grija dvs.? La ce vă gândeaţi? La cine?

360

Să supravieţuiesc coşmarului. Trăiam prin intermitenţe, imaginar, regăsindu-mă în ficţiunile din manuscrisele lăsate acasă şi de a căror soartă mă temeam – să nu vină Securitatea şi să dispară. Evadam imaginar, proiectându-mă în viitor, cu speranţa că voi scăpa, gândind viitorul, evocându-l mintal, momentele formative din viaţa mea, fiinţele dragi, fetele mele, în primul rând, urmărindu-le viaţa, prietenii, proiectele etc., atent totodată la ce se întâmpla în jurul meu, conştient că tră-iesc într-un delir al istoriei, şi că fac eu însumi parte dintre entuziaştii înspăimântaţi din jurul meu, întăriţi prin curaj şi uitare de sine, de moartea ce ne ameninţa.

[…] Într-una din cărţile dvs. caracterizaţi lumea ca fiind un imens abator, noi fiind vitele duse la tăiere. Aţi aplica această caracterizare şi închisorii Jilava din acele zile?

Moarte, suferinţă, cruzime, solidaritate umană, bestiali-tate, bărbaţi cu testiculele sfărâmate, copile şi femei lovite cu bocancul în sex, un tânăr bărbat cu capul spart salvând pe un bătrân care ţinea în căuşul palmei ochiul scos din orbite, apa care se dădea muribunzilor amestecată cu sânge; am văzut scris cu sânge Jos tiranul! Jos Ceauşescu!, Trăiască liberta-tea! Jos comunismul! Am văzut un copil plângând lângă cada-vrul tatălui său, împuşcat şi am păstrat mintal imaginea pe care am transpus-o în ulei, pe pânză, în tabloul Orfanul.

Cum aţi simţit trecerea timpului cât aţi fost arestat?Cum ai simţi clipă de clipă că vei muri şi nimeni nu

va şti de moartea ta. Am simţit groaza morţii când mi s-a luat ceasul de la mână şi am fost întrebat, spre a se consemna în registru, cui să fie predat. Sigur că scăparea noastră cu viaţa a fost un miracol, cum un miracol, un mare miracol, a fost însăşi Revoluţia ce reverberează azi după douăzeci de ani în numele aceleaşi milostive Speranţe. Strigătul tinerilor, care parte din ei aveau să şi moară: Cu noi e Dumnezeu, Vom trăi şi vom fi li-beri, era un strigăt al sufletelor descătuşate din ateismul comu-nist, încrezător în puterea lui Isus Salvatorul, prezent şi acum din nou şi pretutindeni şi veşnic în creaturile sale.

Relataţi-ne întâlnirea cu domnul Horia Roman Pata pievici.

361

Momentul m-a emoţionat până la lacrimă. Când plutoni-erul care ne înregistra numele şi adresa în registru a întrebat ce profesie am, din mulţimea trupurilor înghesuite în spatele meu, înainte de a apuca eu să spun cine sunt, s-a auzit o voce plă pândă, ca de copil, pierdut în spaima generală: E scriitor, e scriitor! Era tânăra celebritate de azi…care a beneficiat oneros de un post nevisat atunci şi care, culmea ironiei sorţii, îmi face pierdut tocmai manuscrisul coşmarului trăit atunci împreună. Ce pot să spun de gingaşul filosof decât că aştept răbdător la tinereţea mea să văd cum se vor isprăvi sorţii acestor zile chi-nuite de blestemele neîmplinirii şi cu ce obraz se va arăta el, mâine, autocontemplându-şi opera şi ţinuta morală!

Dar cea cu domnul Varujan Vosganian?Lui Vosganian, marele Varujan Vosganian, care avea

după aceea, prin dăruirea politicii liberale să ajungă ministru de Finanţe, îi datorez o caldă emoţie pentru cuvintele fierbinţi rostite ca sinceritate confraternă pentru romanul meu Pira mida, în prezentarea din Sala Oglinzilor, de la sediul breslei noastre.

Cum se legau prieteniile în acea noapte?Spontan, sincer, într-o revărsare de emoţii candide,

simţindu-ne toţi fraţi în sublimitatea clipei, exaltaţi de aceeaşi bucurie a miracolului incredibil.

Care a fost prima senzaţie pe care a-ţi avut-o la cobo rârea în stradă, după eliberare?

Că am intrat în delirul unui vis fantastic, vis care a ţinut până am intrat în apartament, constatând fericit că manuscrisul şi tablourile sunt la locul lor. Starea de jubilaţie s-a sfârşit când am format primul număr de telefon la Liana. Auzindu-mă, a izbucnit în plâns. Într-un târziu am înţeles că au speriat-o la telefon prietenii, cu arestarea mea, s-a temut de securistul din imobil şi şi-a pus pe foc romanul la care lucrase în mare taină.

Ce se putea citi pe feţele oamenilor pe care i-aţi întâl nit?Multe şi bune, că într-adevăr le va aparţine libertatea.

Trăiau o stare ne mai încercată, că sunt liberi, că totul se va schimba în bine, în ţară şi în familiile lor, nevenindu-le să creadă că ei au făcut minunea şi că puterile lor nelimitate vor schimba lumea. Starea beatifică a ţinut trei zile, cum ţine orice minune. Atât de umanizată şi solidară era îmbrăţişarea de pe

362

stradă că au dispărut, ascunzându-se ca în gură de şarpe, secu-riştii, cât a ţinut şi delirul revoluţionar, până ce torţionarii au apărut din nou şi au preluat controlul.

Cum aţi caracteriza poporul român din acele zile? Ce puteţi să ne spuneţi despre poporul român din aceste zile? Ce sentimente vă încearcă faţă de ce se întâm plă din nou în stradă?

Admiraţie şi speranţă. Ce s-a pierdut, ce s-a mocicolit, ce s-a mistificat, se poate câştiga, recâştiga, reîmpământeni într-o Românie cu adevărat fericit cârmuită, nevegheată şi împinsă spre viitorul ei mereu amânat şi înşelat, de o inteligenţă colec-tivă etică, o conştiinţă de sine ieşită din înţelepciune, curaj şi demnitate. Bravo! Bravo! Bravissimo! Bătrânul din mine, tre-cut prin trei dictaturi, se înclină în faţa eroului anonim. De azi care nu mai suportă prefăcătoria dictatorului amăgitor şi gro-bian.

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 1(39)/2012, p. 31-34;

Inter viu realizat de Ioana Ciodaru.

* * *

Florin Iaru – poet

Cum era atmosfera în lumea scriitorilor în acea toamnă a anului 1989?

Noi am avut aşteptări mari de la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, am aşteptat ori să demisioneze Nicolae Ceauşescu, ori să existe o mişcare de refuz sau de contestatare referitor la politica regimului comunist şi a lui Nicolae Ceau-şescu. Nu s-a întâmplat acest lucru. În acelaşi timp, observam că regimurile din celelalte ţări răsăritene cădeau încetul cu în cetul, se schimbau sau încercau să se schimbe. Acesta era principalul punct de sprijin moral, în condiţiile în care noi nu ne puteam coagula, mai ales în preajma Congresului al XIV-lea, nu mai puteam ieşi mai mult de trei oameni pe stradă fără să fim interpelaţi. Dacă ieşeam un grup de trei prieteni pe stradă, eram imediat împrăştiaţi de patrulele mixte (Miliţie şi Gărzile Patriotice). Cam aşa stăteau lucrurile în toamna anului 1989.

363

În toate ţările, cu excepţia Germaniei de Est, presiunea politică a fost mult mai slabă decât la noi. Aduceţi-vă aminte că Václav Havel, în închisoare, a putut să dea interviuri! În România, nici în libertate nu puteai să dai un interviu! Pleca intervievatorul şi-i furau actele, fotografiile şi înregistrările!

[...] Să înţeleg că trăiaţi într-o suspiciune perma-nentă?

Da, sigur că da. Oamenii când discutau ceva, aveau obi-ceiul să-şi acopere telefonul. În acea toamnă chiar începuse-răm să avem anumite discuţii politice în casa pictorului Ion Dumitriu, care a participat şi el la Revoluţie; discuţii despre cum va arăta lumea de după căderea lui Nicolae Ceauşescu. Nu ştiam dacă o să cadă comunismul, dar bănuiam că cel puţin Nicolae Ceauşescu va pleca şi se va schimba ceva şi încercam să ghicim cam cum va arăta lumea şi cine o va conduce.

Eraţi într-o stare de aşteptare?Da, bineînţeles. Însă starea aceasta de aşteptare dura de

cel puţin zece ani. Sentimentul, pe de altă parte, era de nepu-tinţă şi de frică, o frică de zi cu zi. Că vei fi turnat. Noi vedeam ce se întâmpla la uşa lui Mircea Dinescu şi ce se întâmplase cu Dorin Tudoran. Mircea Dinescu umbla tot timpul cu copiii în spate de frică să nu cumva să păţească ceva pe stradă aceştia. El se gândea la copii, şi mai puţin la viaţa lui!

Revenind la ce povesteam, ne strângeam la Ion Dumi-triu, care făcea un ceai minunat, aşa precum şi picta, şi discu-tam de toate! Chiar pe 1 decembrie 1989, cred, mergând cu prietenul meu Alexandru Vlad, spre casa pictorului, pe drum, ne întâlnim cu un miliţian căruia îi zic: Ce mai face tovarăşul Honicker? Se simte bine? Aşa îi spunea Ceauşescu liderului comunist Erich Honecker. Domn’e du-te acasă şi lasă-mă în pace! mi-a spus miliţianul. Aha, zic, să înţeleg că nu face prea bine! Ce bucurie mai mare căci tocmai fusese înlăturat de la putere bunul lui prieten!

Ce funcţie aveaţi dumneavoastră la acea vreme?Nu aveam nicio funcţie! Ce funcţie să am? Eram un

biet gestionar. Eu am terminat Filologia, şi pe vremea aceea, în 1981, se dăduse o lege prin care unui om i se preschimba bu letinul în funcţie de locul de muncă. Ceea ce era un fel de le gare de glie, adică un fel de limitare de mişcare în ţară. Am

364

avut de ales între a-mi păstra postul şi a pierde buletinul de Bucureşti. Atunci, ca foarte mulţi alţi oameni, am părăsit pos-tul, m-am întors în Bucureşti şi am încercat să-mi găsesc ceva de muncă. A trebuit să mă duc la Ministerul Învăţământului şi să fac o cerere de renunţare la recunoaşterea studiilor ca să mă pot angaja încărcător/descărcător, distribuitor în industria textilă.

[...] Nu eram agreat de către sistem. Publicasem două cărţi, am mai publicat şi în 1984, dar începând cu 1984 a urmat interdicţia de a mai publica. Am avut „privilegiul” de a avea alocat în revista Săptămâna un serial de 16 săptămâni în care am fost dovedit duşman al poporului, nebun, agitator, obraznic, schizofrenic. În urma acestei campanii, pentru mine s-a încheiat orice fel de posibilitate de a mai publica ceva, în pofida faptului că am dat o carte spre tipar, se chema Înnebu­nesc şi­mi pare rău. Când a auzit redactorul de carte, mi-a spus să-i schimb titlul. Bine, atunci să-i zicem Ferestruica! Şi au sărit: Perestroika? Bineînţeles, că aceasta era intenţia mea... Prin urmare, nu aveam niciun rol în sistemul administrativ al literaturii române. Eram un om, un călător, aşa cum erau şi prietenii mei. Mircea Nedelciu era librar, Dan Stanciu era şi poet şi pictor, l-am sprijinit să devină şi încărcător/descărcător de carte. A cărat cu spinarea vreo 20 de tone de carte! Alt pri-eten, poet, venit de la Ploieşti, Călin Angelescu, a fost şi el că-rător. Eram o mică celulă literară şi artistică, în subsolul Editu-rii Cărţii Româneşti. N-aveam niciun rol.

Exista un conflict între dumneavoastră şi reprezen-tanţii regimului comunist?

Nu pot să spun că era conflict. Era ca şi cum te-ai fi su-părat pe o muscă. În sistem era un om, iar eu eram o muscă, o gâzuliţă.

Simţeaţi un dezgust faţă de regimul comunist?Dezgust simţea toată lumea. Sigur că simţeam,

problema însă era să ne şi manifestăm un pic.Dumneavoastră cum vă manifestaţi?Mai trânteam nişte poante, mai râdeam de partidul

co munist, dar acestea erau doar discuţii, pentru că nu puteai să aşterni în scris gândurile, frământările. În niciun fel!

Era atât de mare teroarea?

365

Nu era teroare, era frică. Era frică pentru ziua de mâine, era frica de oamenii din jur pe care-i suspectai permanent că te toarnă. În plus, nu ştiam ce se întâmpla cu aceste turnătorii. Nimeni nu ştia ce se întâmplă. Nu ştiam, dacă ceva e adevărat, nu e adevărat? Te urmăreşte, nu te urmăreşte?

Cât priveşte scrisul, am fost în audienţă la tovarăşul Mi-hai Dulea care era vicepreşedinte la Consiliul Culturii şi Edu-caţiei Socialiste şi mi-a spus: Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici niciun rând! N-a fost aşa. Revista Echinox din Cluj, mi-a publicat un poem lung şi destul de ciudăţel. Pentru acest poem i-au desfiinţat! Le-au desfiinţat revista! Săracii! Acesta era un tip de solidaritate între scriitori, pentru că noi discutam foarte liber între noi, în general.

Aveaţi legături cu scriitorii care se aflau în exil? Co-municaţi în vreun fel?

Nu, nu aveam nici cum să-i cunosc. Eram foarte tânăr, în ’84 aveam 30 de ani. Cum să-i cunosc? Nu comunicam cu ni meni din străinătate.

[…] În schimb, Nicolae Manolescu care era într-un fel criticul şi mentorul nostru care ne-a supervizat la apariţia pri-melor cărţi, a transmis mai departe cărţile noastre şi astfel au fost “lăudate“ la Europa Liberă. Acest fapt a fost şi bine, dar şi rău. Pentru că în clipa în care erai “lăudat“ la Europa Li-beră, automat intrai pe lista neagră de supraveghere din ţară. Să nu credeţi că lui Eugen Barbu îi spunea Securitatea pe cine să atace. El ataca mai întâi, şi apoi Securitatea începea să se manifeste. Eugen Barbu era stat în stat şi hotărârile lui veneau în consonanţă cu hotărârile partidului, dar se bazau în primul şi în primul rând pe ura personală. El nu avea nimic cu mine per sonal, avea cu mentorul meu, Nicolae Manolescu, care nu-l lă uda! Ca să vedeţi de unde pleacă! Numai de la faptul că nu-l lăuda şi-l atacase pentru plagiat în urmă cu zece ani de zile. Eugen Barbu şi-a dorit ca toţi tinerii din jurul lui Nicolae Ma-nolescu să intre, pe rând, în colimatoriul revistei Săptămâna: Mircea Cărtărescu, Mircea Scarlat, precum şi foarte mulţi alţi scriitori care ajunseseră să se mândrească pentru faptul că erau atacaţi în această revistă. Era considerată revista Securităţii. Nu ştiu dacă era. Era probabil o Securitate în Securitate. Nu m-a mai interesat subiectul după 1989.

366

Ca să înţelegeţi absurditatea acelor vremuri, vă dau un exemplu, cel al cenzorului Nicolae Sav de la Cluj. Era un lati-nist, studiase şi limba greacă, îi studiase şi pe marii maeştrii ai patristicii creştine şi avea şi ambiţii de poet. Tot în revista Echinox, unde era şi cenzor, s-a gândit să publice o pagină de poezie. A scris-o, a predat-o, i-au paginat-o la linotip, şi apoi au trimis paginile spre cenzură. Paradoxul: i-a revenit lui pro-pria pagină, în care urma să fie de acord sau nu să-i apară pro-priile poezii! Ei bine, le-a refuzat! A zis: Aşa ceva nu se poate publica! El s-a cenzurat pe sine însuşi! Ca să înţelegeţi în ce lume nebună trăiam!

[…] Tulburător şi emoţionant. Se poate face o compa-raţie între lumea dumneavoastră şi lumea intelectuală din celelalte ţări răsăritene?

Noi aveam o serie de discuţii anti-regim, dar ştiam că lumea cehă, sau lumea poloneză, erau diferite faţă de a noas-tră. Regimul era într-o singură mână ca şi la noi, numai că factorii de decizie, în cazul lor, erau mai mulţi, şi aveau chip, aveau nume acele persoane. În România numai unul singur lua hotărârile şi restul, toţi cei care executau nu aveau chip, nu aveau personalitate. Noi ştiam că există tovarăşul Cornel Bur-tică, tovarăşul Manea Mănescu. Gogu Rădulescu a fost singura figură mai luminoasă dintre conducătorii României socialiste, sigurul care i-a protejat cât de cât pe scriitori. Eu nu am avut niciun fel de legătură cu oamenii politici ai vechiului regim, niciodată, eram prea mic.

[…] Unde v-a surprins izbucnirea Revoluţiei Române

Cât priveşte participarea mea la Revoluţia Română, în 17 decembrie 1989, duminică, am primit un telefon, spre seară de la prietenul meu Paul Vinicius, care mi-a spus: Florin, a înce put la Timişoara!, după care, zdrang, mi-a închis telefonul. M-am întrebat ce a început la Timişoara. Pentru că locuiam ală turi de Călin Angelescu, i-am dat un telefon şi i-am propus să ne întâlnim pe Calea Moşilor. Mi-a spus că şi el a auzit ceva. Şi am început să fojgăim...Noi în zilele acelea îl tot vizitase-răm pe Stelian Tănase care încerca şi el să coaguleze un mic grup de rezistenţă, cu nişte principii pe baza cărora să funcţio-neze, dar nici acolo nu aveam încredere! Stelian Tănase lu-

367

crase la o Casă de Cultură, organizase concerte, avea o poziţie oarecum privilegiată, avea o casă frumuşică. El se temea la rân dul lui de cei care-i intrau în casă fără să ştie că cel mai bun prieten al lui, Dan Oprescu, îl turna de zor. Ei discutau chesti-uni de politică înaltă, occidentală, doctrine filosofice şi soci-ale! Revenind la relatare, am luat legătura şi cu Stelian Tănase, ne-am urcat în tramvaiul 20 şi am mers pe Bulevardul 1 Mai, actualul Ion Mihalache, ne-am dus la el. Când am avut confir-ma rea din două locuri că lucrurile începuseră să ia amploare, am început să ne pregătim şi noi. Am dat telefon în seara aceea la nişte prieteni din Timişoara, Carmen şi Sandu, soţ şi soţie. Am vorbit cu ei foarte normal, însă ei nu vroiau deloc să vor-bească, erau foarte enigmatici.

Băi, zi-mi măcar dacă DA. Sandu mi-a spus: Da!N-am discutat cu ruda fostei mele soţii pentru că era

ca dru al Armatei, dar am mai dat telefon lui Mircea Mihăieş şi Adrianei Babeţi, care mi-au confirmat. Chiar în seara de dumi-nică, am început să ne strângem mai mulţi prieteni. Un amic din Timişoara, poetul Petru Ilieşiu venise să-şi depună actele de emigrare şi vroia să ceară protecţie din partea Ambasadei Suediei. El a dormit la mine acasă, începând de duminică seara până marţi sau miercuri, soţia mea şi copilul erau plecaţi. Du-minică seara am început să dăm telefoane între noi: Ion Bog-dan Lefter, Carmen Francesca Banciu, Magda Cârneci – pe vremea aceea semna cu pseudonimul Magdalena Ghica –, şi am propus ca în ziua de luni să ne vedem la mine. Luni ne-am văzut: eu, Călin Angelescu, Magda Cârneci, Ion Bogdan Lef-ter, Petru Ilieşiu. Deja aflasem şi de la Radio Europa Liberă că s-a tras în Timişoara şi am început să discutăm. Erau două în-trebări: când ieşim noi şi cum ieşim? Văzând care era situaţia de pe străzi, am ajuns la o primă concluzie: cum că va trebui să ne ataşăm unor grupuri mai mari de protestatari. A doua con cluzie: trebuia să încercăm să formulăm nişte pretenţii cât de cât raţionale sau să avem un discurs, ce spunem sau cum să vorbim, în cine avem încredere şi pe cine mai chemăm. Aceasta a fost prima organizare, erau discuţii extrem de emo-ţionale pentru că deja auziserăm de foarte mulţi morţi în Timi-şoara. Atunci am luat hotărârea privind cu cine vorbim şi cu cine nu. Aşteptam să vedem măcar 10-20 de oameni pe stradă,

368

eram convinşi că dacă ieşeam trei sau patru oameni ar fi fost ca şi cum n-am fi ieşit. Ne era, totuşi, şi o frică de moarte! Dacă se trăsese la Timişoara, era evident că se va trage şi în Bucureşti! Între timp lucrurile luau amploare. Marţi, 19 de-cembrie, deja discutam deschis la editură, toată lumea discuta cu excepţia politrucilor, unii erau extrem de mefienţi, altora le era foarte frică şi nu vroiau să comenteze în niciun fel. În ge-neral, cu cât oamenii aveau mai puţină importanţă ca funcţie, cu atât aveau mai mare libertatea de a comenta. Cu excepţia librarului-şef de la Cartea Românească, care în fiecare sâmbătă primea un om căruia îi dădea raportul. Ne-a şi spus: Scriu, dar scriu foarte bine despre voi! Dar erau şi alţii. Acesta era cel pe care-l ştiam, cel pe care nu-l ştiam era altcineva, însă o per-soană foarte apropiată. Marţi începuserăm să ne coagulăm, iar miercuri ne-am întâlnit mai mulţi oameni la Uniunea Scriito-rilor. Nu aveam un alt loc în care să ne întâlnim şi să discutăm. Era un loc care părea cât de cât sigur. La masa lui Eugen Je-beleanu, ne strângeam şi mormăiam între noi. Miercuri a fost ziua hotărâtoare. Au sosit soţia mea şi copilul, prin urmare Pe-tru Ilieşiu s-a mutat la prietenul nostru Nicolae Prelipceanu. Petru avea o infirmitate, avea o suferinţă fizică, căuta un tra-tament care nu se putea face decât în străinătate şi era hotărât să emigreze, era o chestiune de viaţă şi de moarte! În ziua de joi, Nicolae Prelipceanu şi Petru Ilieşiu neştiind ce se întâmplă au pornit spre Ambasada Suediei. I-au săltat de pe drum, n-au apucat să ajungă acolo. În concluzie, oamenii regimului ştiau tot ce se întâmpla!

Sistemul a funcţionat până în ultima clipă?Da, sistemul a funcţionat! […] Ceauşescu s-a întors

din Iran, şi a avut loc acea transmisie televizată. La transmisia televi zată, ne-am uitat şi n-am înţeles nimic. În primul rând din cauza locului din care se filma, o cămăruţă, cu un birou, cu doi oameni într-o parte, trei în altă parte, Leana şi cu el. Eu şi Că lin ne uitam uimiţi, începuseră cu aceleaşi prostii. Dar, am obser vat un lucru neobişnuit, ni s-a părut că un colţ al covoru-lui pe care era pus biroul era întors. Aşa ceva nu era posibil când emitea tovarăşul! Ăsta emite dintr-un buncăr!. Aceasta a fost convingerea noastră. Când am auzit că a doua zi urma să aibă loc un miting, am luat legătura cu toţi să ne vedem la mi-

369

ting. Cele două fete au zis că ele vor fi primele. Şi într-adevăr au fost! […]Stabilisem cu Călin Angelescu să ne vedem şi cobo rând pe Ştirbei Vodă, în dimineaţa de joi, 21 decembrie 1989, pe drum, înainte de a coti pe Cazzavillan, am văzut nişte pancarte aruncate pe jos cu mesaje diverse: Jos revizioniştii!, Să sprijinim poporul! Să spunem un NU!. Era furia completă! Noi eram îmbrăcaţi mai gros, eu aveam o geacă sportivă, de camuflaj, de la magazinul Vânătorul şi pescarul. Prietenul meu avea o geacă şi mai lungă, tot de camuflaj, eu aveam barbă, el avea barbă. Îmi pusesem seringile cu insulină în buzu nar şi o fiolă de rezervă pentru orice eventualitate. Am ajuns la sediul editurii, am început să socotesc banii. A început mitin gul care se transmitea la radio. Tehnoredactorul Chiru stătea şi el acolo şi înjura din cinci în cinci minute. Tot socotind, am auzit un vuiet la radio (Strada Nuferilor, actuală Berthlot este la doi paşi de Piaţa Palatului) şi dintr-o dată am auzit un răcnet a lui Chiru: A început şi la noi!

Aşteptaţi ca cineva să facă ceva?Da, asta era. Cineva trebuia să înceapă să facă ceva.

Între timp Călin Angelescu ieşise să vadă ce se întâmplă. Dar toată zona era încercuită, tot mitingul era înconjurat de trupe, nu puteai să pătrunzi. De la ce întreprindere sunteţi?, era întreba-rea cu care ne abordau. Carmen Francesca Banciu a reuşit să intre cu copiii de mână. Magda Cârneci nu a reuşit, dar a fost în zonă. Când am auzit la radio ce se întâmplă, imediat am ţâş-nit în strada Nuferilor şi am ieşit în faţă, la Hotelul Bucureşti. […] Am ieşit în sfârşit în Calea Victoriei. M-am uitat în dreapta. Erau trupele U.S.L.A. În viaţa mea nu auzisem de tru-pele U.S.L.A. I-am văzut cu scuturile transparente, cu arma pe umăr, aşezaţi pe două rânduri. M-am îndreptat spre miting. Tovarăşul, încotro? La manifestaţie, am zis eu. Între timp, am văzut cum veneau oamenii de la manifestaţie fugind şi plân-gând. Femei care plângeau. N-am înţeles care a fost mecanis-mul, de ce s-au speriat şi de ce fugeau. Unul dintre uslaşi s-a uitat la mine şi mi-a ”sugerat” să dispar! Atunci, m-am întors, dinspre Sala Palatului, şi m-am uitat în spate. Mă gândeam unde să mă duc. Deodată, am văzut un mic grup de oameni care ardeau un steag. Reacţia oamenilor a fost imediată! Bi-neînţeles, hop şi eu în mijlocul lor! Ne-am luat de braţ şi am

370

început să înaintăm. Şi tot strigam: Veniţi cu noi!, căci nu eram mulţi, eram vreo 100 de oameni. Vreo trei-patru rânduri.

În faţa Hotelului Bucureşti?Da. Strigam Veniţi cu noi!, iar oamenii din blocurile

din zonă se uitau la noi. Hai cu noi!, strigam. Am stat piept în piept cu trupele de ordine vreun sfert de oră. Am dansat Hora Unirii şi am strigat: Vrem Guvern Popular, vrem Guvern al Poporului! Acestea erau luate din filmul de propagandă comu-nistă Setea. Ce ironie a sorţii!

Acest tip de strigătură este foarte corect pentru că el se foloseşte exact de limbajul adversarului şi nu poate fi negat. Dintr-o dată a apărut lângă mine Călin Angelescu în stânga mea, şi în dreapta mea, prietenul Ion Dumitriu despre care v-am povestit. Florine, mi-a spus el, când am auzit că s-a între rupt emisia, am ieşit imediat. Dar am fost hotărât doar să mă uit, să stau pe trotuar şi să mă uit. Dar când te-am văzut acolo în mijloc mi-a fost ruşine, am zis hai să vin lângă tine! Prin urmare, aveam alături vreo trei oameni cunoscuţi, iar în spate, la vreo două-trei-patru rânduri, era scriitorul Ioan Groşan, cel cu scandalul de colaborare cu Securitatea. Colaborare în care eu nu cred. Cred în colaborarea din prima perioadă, nu cred în cea de-a doua. Am intrat piept în piept cu trupele de ordine. Din rândul lor, dintre ei, a ieşit un bărbat elegant, înalt, impo-zant, cu o căciulă de astrahan. Căciula de astrahan era un semn distinctiv! Mai târziu am aflat la proces că acela era generalul Giani Bucurescu. Era şef, conducea trupele. Călin Angelescu, mi-a spus: Bă, eu l-am văzut pe Ceauşescu! Nu era Ceauşescu, era Tudor Postelnicu. Noi nu-l văzuserăm niciodată pe Ceau-şescu în faţa noastră, de aici confuzia prietenului meu. Gene-ralul Bucurescu ne-a întrebat: Da’ ce vreţi voi, bă?

În clipa aceea, m-am întors către mulţime şi am strigat: Fraţilor avem printre noi un avocat care să ştie Constituţia României!? A fost un moment de linişte, nu era niciun avocat printre noi. Atunci am să vorbesc eu!, am zis şi am sărit la el ca un cocoş. I-am spus că vrem democraţie, că este dreptul nostru să participăm la manifestaţie, că aşa a cerut tovarăşul Ceauşescu şi că vrem şi noi să mergem acolo, să spunem ce credem! A durat câteva minute până când generalul Bucurescu s-a retras în spate, şi în clipa aceea, din pământ din iarbă verde

371

au apărut două camioane cu băieţi care ne-au prins la mijloc ca într-un sandvici. Călin a scăpat pe laterală şi a fugit spre Bise-rica Albă, dar eu eram la mijloc! Scriitor la mijloc! Patru băieţi m-au prins de mâini şi de picioare, unul mă ţinea de o mână, altul de cealaltă. Mi-am luat ochelarii cu mâna stângă şi i-am pus în buzunar. A venit spre mine unul mai mărunţel, cu o ha-ină de doc, şi cu nişte bocanci...şi când a început să dea cu bo-cancii ăia...Și dădea...Evident m-a umplut de sânge. Mi-a dat în plămâni şi mi-a tăiat respiraţia. M-a călcat în picioare! Atunci l-au prins şi pe Ion Dumitriu şi ne-au aruncat la colţul cofetăriei Capşa, grămadă unii peste alţii. Am fost vreo 20-25 de oameni prinşi, bătuţi, unii bătuţi mai rău că n-au ştiut să se apere.

În camion?Nu în camion, pe stradă la început. Apoi a venit maşina

să ne ia. Din fericire, Călin Angelescu a reuşit să fugă şi apoi a fost la Baricadă, dar a fost urmărit până în Piaţa Obor. Ne-au dus la Circa 1 de Miliţie. Nenorocirea mea a fost că eu discu-tasem cu generalul Bucurescu, eu am fost cel care a avut pre-tenţiile. Ăla e!, au zis ei. Am fost primul la interogatoriu. Am fost lovit iar, am căzut jos. Totuşi, nu toţi anchetatorii erau la fel. Cel care m-a anchetat cred că era locotenent-major. Când m-a văzut cu barba plină de sânge mi-a spus: Aoleu, domnule, dar rău mai arătaţi! Asta e situaţia, am zis eu. Eu nu-mi pierd simţul umorului în nicio situaţie! Acum să-mi spui ce ai făcut! Am început aşa cum învăţasem: Permiteţi să raportez! O frază militară, pe care dacă o spuneai nu te băteau! Le-am spus că o să scriu tot ce am făcut, însă un singur lucru nu o să scriu. Pu teţi să mă bateţi cât vreţi, să mă omorâţi aici! Am strigat şi Jos Ceauşescu, dar asta ţi-o spun dumitale şi nu o scriu, am zis eu. Cum să facem noi? se întreba el. Hai, să zicem că ai ieşit că nu ai insulină, e bine? Că eşti nemulţumit că n-ai găsit me dicamente! A încercat să mă salveze, iar o doamnă de la Evi denţa Populaţiei, mi-a adus o bucată de pâine, a învelit-o într-un şerveţel şi mi-a pus-o în buzunar. Pe la ora şapte seara, pe 21 decembrie 1989, ne-au încărcat 12 oameni într-o maşină. Nu-i mai ţin minte pe toţi pentru că a trecut timpul şi pentru că nu am mai vorbit cu ei de 20 de ani, deşi ne-am întâlnit, după 1989, un an, doi, exact în acel loc. Maşina era un Aro, afară erau doi miliţieni cu armele în exterior şi noi stăteam acolo

372

cuminţei şi bătuţi, nu ştiam unde ne duc. Credinţa mea a fost că ne duc în câmp şi ne împuşcă. Evident nu era chiar aşa, dar abia acum pot să spun lucrul acesta. Atunci nu aveam noţiuni de drept, de legislaţie, de ce era posibil sau imposibil. Era o diferenţă foarte mare între litera scrisă şi ceea ce se întâmpla, între ce era scris pe hârtie şi ce era în realitate. Nu aveai pe ce să te bazezi. Le-am zis: Băieţi, dacă ne scot afară în câmp, ve-deţi să nu vă pună mama dracului să alergaţi toţi în aceeaşi direcţie! Vă răspândiţi ca potârnichile în cerc, măcar unul sau doi să scape. Indiferent câte cartuşe au pe încărcător, mai mult de două gloanţe nu ajung la un om, restul sunt risipite în aer. Dacă o luaţi la fugă, avem mari şanse să scăpăm. Şi hai deţi să ne învăţăm numele între noi, şi dacă o să murim unii dintre noi, măcar ăla care scapă să cunoască şi numele ce lorlalţi! Cinci minute ne-am repetat numele între noi ca să le învăţăm, iar unul dintre ei care era zugrav ne-a zis: Doamne, dacă scap cu viaţă, vă jur că vă zugrăvesc casele pe gratis!

Şi-a ţinut cuvântul, s-a dus la toţi pe rând şi le-a văruit casele, cu excepţia casei mele, deoarece nu l-am chemat. Pe drum mi-am zis că o să mor şi n-am băut o Coca-Cola! Era tot ce regretam atunci! Ne-au dus la Penitenciarul Jilava unde era reţinut şi Horia Roman Patapievici. Nu ne cunoşteam pe atunci, abia mai târziu, când ne-am întâlnit în viaţa publică, am descoperit că fuseserăm amândoi în acel infern, fără speranţe. Acolo deja au început durerile după bătaie, în condiţiile în care am stat patru ore cu mâinile ridicate la perete. Mulţi dintre cei reţinuţi erau bătuţi rău, eu nu aveam decât un pic de sânge pe faţă, haina de camuflaj avea o căptușeală groasă, care m-a pro-tejat cât de cât de loviturile primite. N-a fost bună pentru insu-lină şi pentru seringi, căci cel care mi-a dat cu bocancii în piept mi-a spart fiola.

În timpul acesta, doi prieteni, Ioan Gro şan şi Eugen Suciu care locuia pe Calea Victoriei, s-au dus la D. R. Popescu şi i-au spus: D. R., nu-ţi cerem să-l scoţi, că nu poţi, dar măcar să-i dea insulină să nu moară!

La Jilava, evi dent, că am fost luat, din nou, primul la interogatoriu, de către grade mai grele decât cele de la Miliţie! Nu înţelegeam ce se întâmplă. Într-un final, ne-au dus pe toţi în celulă, la drept co mun, şi ne-au aşezat pe un pătuţ. Mă uitam cu

373

jale la tinetă, mă uitam cu jale la zidurile închisorii, şi am auzit la un moment dat: Care eşti bă Iaru?. Iarăşi!, îmi ziceam eu... Care eşti bă Iaru Râpă? M-au dus la un interogatoriu, la unii cu grade mai mari.

Tovarăşul, ai fost...?Am fost!Îl cunoşti pe tovarăşul general cutare? Mă întrebam ce

să zic, să zic că-l cunosc sau să zic că nu-l cunosc? Cum o fi bine? Mare noroc ai! A intervenit tovarăşul general, a zis că e o greşeală. Acesta a fost D. R. Popescu. Am ieşit de acolo, la 2 sau 3 dimineaţa, m-au scos pe mine şi pe sculptorul Vasile Gorduz, pentru care interveniseră probabil cei de la Uniunea Artiştilor Plastici. Ţin minte şi acum, că atunci când treceam pe culoar, i-am auzit pe unii arestaţi pe care îi aduceau, spu-nând: Ia uite bă, ăştia ies! Printre ei, l-am auzit pe unul care striga: Vreau să ies de aici că sunt membru al Partidului Co-munist, sunt de acord cu politica partidului!

Pe mulţi îi luaseră doar pentru simplul fapt că au fost pe stradă, nu aveau legătură cu nimic! Ne-au urcat într-o salvare care era pardosită cu sânge şi ne-au dus până la Cimitirul Bellu unde ne-au dat jos şi ne-au spus: Dacă vă prind, tot la noi vă aduc!

Pe la 5 dimineaţa am ajuns acasă. Radio Europa Liberă anunţase arestarea mea şi represiunea, astfel încât toţi vecinii mă întrebau despre ce mi se întâmplase. Restul nu mai are nicio importanţă. Important a fost că eram în viaţă. Când m-am dezbrăcat, am constatat că eram negru, mi se înnegrise tot cor pul de la bătaie. Am scăpat cu viaţă, nu mi-au rupt nimic! Îi mulţumesc lui Andrei Sencovici că m-a învăţat cum să mă apăr!

De exemplu, Ion Dumitriu, ducându-l la închisoare, unde a rămas până a doua zi, a spart un geam în timp ce se opunea arestării şi i-a intrat un ciob adânc în picior.

Ajuns acasă, am dat telefon la Călin Angelescu pentru că eu luasem şi bătaia lui. Vă imaginaţi, eu cu barbă, el cu barbă, eu cu geacă de camuflaj, el cu geacă de camuflaj... Am vorbit cu soţia lui care mi-a spus că nu era acasă şi că nu ştia pe unde umblă. Cum să-i spun soţiei lui că el a avut o geacă asemănă toare cu a mea, astfel încât am fost confundaţi

374

şi identificaţi uşor de către forţele de represiune în vederea reţinerii şi an chetării?

I-am zis soţiei lui: Spune-i să schimbe lamele vechi că s-au cam tocit, cu unele noi şi să-şi ia o haină mai groasă pe el, că vine frigul! A înţeles.

Peste o oră şi ceva, Călin Angelescu a venit la mine, ras proaspăt şi îmbrăcat în paltonul lui taică-său, pentru că el în afară de geaca aceea nu avea nimic altceva. Florine, unde plecăm? Unde fugim acum?

La ora aceea, la 8 dimineaţa, nu ştiam nimic despre ce se întâmpla şi am făcut un plan pentru a fugi în Uniunea Sovie tică.

După plecarea lui Ceauşescu, am ieşit amândoi, am fost la Radio, la Televiziune, la Uniunea Scriitorilor, în Piaţa Pa latului când s-a deschis focul...

Când aţi ajuns la Uniunea Scriitorilor?La Uniunea Scriitorilor am ajuns după ce s-a declanşat

focul, erau toţi scriitorii acolo. Unii exaltaţi – care oricum nu ieşiseră până atunci, şi care strigau: În genunchi toată lumea, pentru eroii de la Timişoara! M-am văzut şi cu Mariana Ma-rin, care mi-a spus: Iartă-mă Florin, am crezut că eşti un laş! Eu nu sunt prea curajos, dar mi-a fost ruşine să rămân pe mar-gine când mii de români se împotriveau deschis regimului, te-rorii, dictatorului. Lipsiţi de speranţă în faţa unui sistem atât de puternic, ne scăzuseră pretenţiile în raport cu idealurile şi visu rile noastre.

Murise speranţa?Totuşi, nu, deşi evitam să vorbim direct despre Ceau-

şescu sau despre rolul conducătorului, ne limitam să subliniem absurdităţile mici, să căutăm planuri de contracarare a măsu rilor. Era foarte complicat. Speram că lumea se va schimba, dar nu credeam. Nu credeam că noi mai apucăm sfârşitul lui Ceauşescu. Cu câteva zile înainte eram convinşi că Ceauşescu e nemuritor! Ori asta însemna să ieşi împotriva propriei tale convingeri.

Singura noastră şansă era să ne grupăm mai mulţi şi să ieşim împreună împotriva regimului, altfel eram pierduţi având în vedere forţa represiunii în raport cu individul.

Unii care au acţionat pe cont propriu au rămas marcaţi pe viaţă, ca de exemplu scriitorul Paul Daian sau Nicolae Velea pe care l-au bătut până i-au scos dinţii din gură, Virgil

375

Mazilescu care a murit în condiţii suspecte.... Virgil a fost arestat odată cu mine, în 1982. De ce? Era în 16 septembrie, la deschiderea anului universitar.

Ceauşescu ţinea un discurs şi se oprise circulaţia. Nu mai circulau troleibuzele. După o jumătate de oră de aş teptare, Virgil Mazilescu a tras o înjurătură la adresa lui Ceau şescu. Miliţia l-a legitimat imediat. Eu când am intervenit să cer să-i dea buletinul înapoi, miliţianul mi-au cerut şi mie bu letinul şi ne-a umflat pe amândoi... N-am fost chiar un laş, dar nici prea curajos. Simţeam că n-am niciun sprijin.

Mircea Dinescu a fost o pată de culoare în acest uni-vers al deznădejdii?

Toată lumea spune că el a fost agent secret, dar Mircea Dinescu este pericol pentru orice serviciu secret care l-ar avea în organizaţie, la ce gură spartă are şi la ce fugă de idei! În plus, a avut aceeaşi evoluţie lentă, nu a fost disident din prima.

A fost mai întâi o gură spartă, apoi bătut, şi el şi Dorin Tudo ran, cărora li s-a înscenat un proces într-o sâmbătă, cu uşile închise, fiind condamnaţi şi dându-li-se dreptate celor care i-au bătut.

Acesta a fost un fel de avertisment?Da, şi de acolo lucrurile au început să se amplifice. În

loc să se teamă, curajul lor a crescut. Pe măsură ce acţiunile erau mai dure, şi contraacţiunea lor era la fel. Să ştiţi că în vremea aceea, 90% dintre oameni au refuzat să-i mai salute pe stradă, n-au mai discutat cu ei.

Din fericire au rămas şi prieteni care i-au sprijinit foarte mult. Dar cei doi erau cunoscuţi, erau într-o breaslă în care aveau un statut, aveau premii ale lumii literare, pe noi nu ne ştia nimeni! Fiii ploii! Eram nişte poeţi din România!

Diferenţa între Polonia, Cehia, pe de o parte şi România pe de altă parte a constat în duritatea sistemului. În ciuda fap-tului că avem impresia că regimul comunist a fost la fel, n-a fost! Forţa opresivă a sistemului unic care a fost în ţara noas-tră, a fost mult mai mare.

Este vorba de presiunea care vine de sus, presiunea desface un conglomerat, îl rupe în bucăţele; cu cât presiunea este mai mare, cu atât distanţa dintre indivizi creşte, şi incapacitatea lor de aş acorda încredere creşte.

376

Ro mânia a avut o problemă pentru că a creat un partid comunist în care nimeni nu a fost comunist şi prin urmare toţi au lucrat de frică, din interes, într-o suspiciune permanentă. Era un sis tem care se autosuspiciona pentru că toţi informatorii se su pravegheau între ei fără să ştie.

Era o teamă generalizată, iar forţa şi capacitatea Securităţii de a reacţiona era necunoscută, şi din cauza aceasta frica era amplificată.

I.R.R.D., ,,Caietele Revoluţiei”, Nr. 3(41)/2012, p. 23-35. Inter viu realizat de Ioana Ciodaru.

* * *

377

BUCUREŞTI* – Decedaţi în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, în urma intervenţiei forţelor de

represiune.

Moraru ValentinNumitul Moraru Valentin, fiul lui Gheorghe şi Elisabeta,

născut la 01.12.1952 în Dragomireşti, judeţul Vaslui, cu ultimul domiciliu în Bucureşti (…) a participat la manifestaţia care a avut loc în seara zilei de 21.12.1989 în centrul Capitalei. După miezul nopţii, a fost călcat de un T.A.B. în zona baricadei de la Intercontinental.

Potrivit raportului medico-legal nr. A3/11/1989 din 08.02.1990, moartea lui Moraru Valentin a fost violentă şi s-a datorat unor multiple fracturi costale şi excoriaţii pe faţa anterioară şi posterioară a toracelui, „cu hemoragie internă”, produse prin „comprimare toracală (posibil călcare)”.

Achim ŞtefanNumitul Achim Ştefan, fiul lui Dumitru şi Frusina,

născut la 20.06.1946 în Făurei, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, (…) a participat la manifestaţia care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în centrul Capitalei. În noaptea de 21/22.12.1989, a fost împuşcat de forţele de ordine, fiind transportat la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi internat cu diagnosticul „plagă împuşcată subscapulară stânga toracico-abdominală cu leziune pulmonară, frenică şi explozia splinei, distinctieparieto-abdominală şi costală (orificiu delabrant), glonţ exploziv-toxic, şoc traumatic şi hemoragic. În pofida intervenţiei chirurgicale la care a fost supus şi a terapiei urmate, a decedat în ziua de 25.12.1989, urmare unui şoc toxico-septic ireversibil.

* În zona Teatrului Naţional şi a Hotelului Intercontinental au fost aruncate diferite obiecte asupra unei coloane de maşini militare. În aceste împrejurări, sold. Cismaru Nicolae a fost lovit de o cărămidă în cap, situaţie în care a scăpat camionul de sub control, intrând în masa de manifestanţi. Urmare acestei situaţii şi-au pierdut viaţa Marcu Ruxandra Mihaela, Bădoi Vinerian, Ionescu Radu-Alexandru, Scurtu Mihai, Baban Florin-Corneliu, Stanciu George-Cristinel şi Brad Violeta-Dorina.

378

Alexandru CălinNumitul Alexandru Călin, fiul lui Ioan şi Teodora,

născut la 02.06.1952 în Bucureşti a participat la manifestaţiile care au avut loc în ziua de 21.12.1989 în zona centrală a Capitalei, fiind împuşcat mortal în cursul acţiunii forţelor de intervenţie.

Bacalu RobertNumitul Bacalu Robert, fiul lui Alexandru şi Elena,

născut la 24.01.1963 în Bucureşti a participat la manifestaţia care a avut loc în centrul Capitalei în ziua de 21.12.1989. A fost împuşcat în regiunea abdominală, în timp ce se afla în zona Sălii Dalles şi transportat la Spitalul de Urgenţă, unde a decedat în ziua de 24.12.1989.

Baldovin CornelNumitul Baldovin Cornel a participat la manifestaţia

care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în centrul Capitalei. A fost împuşcat mortal în timp ce se afla în faţa Sălii Dalles.

Bendorfean EmilianNumitul Bendorfean Emilian, fiul lui Iosif şi Elisabeta,

născut la 24.09.1955 în Bucureşti a participat la manifestaţia antidictatorială care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în centrul Capitalei. În timpul manifestaţiilor a fost împuşcat, fiind transportat la Spitalul Municipal, unde a fost internat cu diagnosticul „plagă penetrantă abdominală. Şoc hemoragic.” A decedat la data de 24.12.1989.

Constantin Gheorghe IoanNumitul Constantin Gheorghe Ioan, fiul lui Ioan şi

Genoveva, născut la 04.12.1972 în Bucureşti a participat la manifestaţia care a avut loc la data de 21.12.1989 în zona centrală a Capitalei. A fost împuşcat în cap şi a decedat la Spitalul Dr. Gheorghe Marinescu la data de 01.01.1990.

Cadavru neidentificat Potrivit actelor medicale din dosar, la data de 22.12.1989,

ora 01:00, persoana în cauză a fost internată în stare de comă cu diagnosticul „plagă împuşcată hipocondrul stâng, plagă zdrobită de colon transvers” şi a decedat la ora 01.30.

Cadavru neidentificat La data de 22.12.1989, ora 00.55, a fost internat în

Spitalul „Gheorghe Marinescu”, prin transfer de la Spitalul

379

„Colţea”, o persoană neidentificată, cu diagnosticul „plagă craniocerebrală transfixiantă prin armă de foc, dilacerare cerebrală”, care a decedat la ora 02.40.

Cadavru neidentificat La data de 22.12.1989, ora 00.45, a fost internat în Spitalul

„Dr. Gheorghe Marinescu”, prin transfer de la Spitalul „Colţea”, o persoană neidentificată, cu diagnosticul „plagă craniocerebrală frontală stânga împuşcată”. A decedat la ora 04.00.

Duhnea Emil Numitul Duhnea Emil, fiul lui Aurel şi Camelia,

născut la 15.07.1950, în Constanţa, a participat la manifestaţia anticomunistă care a avut loc în centrul Bucureştiului în seara zilei de 21.12.1989. A fost împuşcat mortal în timp ce se afla în zona Piaţa Universităţii (plagă abdominală, cu hemoragie internă şi externă).

Donea Diana AlexandraNumita Donea Diana-Alexandra, fiica lui Vasile şi

Antoaneta, născută la 20.06.1972 în Bucureşti a participat la manifestaţia care a avut loc în centrul Capitalei în ziua de 21.12.1989. A fost împuşcată mortal, în zona craniană, de forţele de repesiune.

Don Radu AdrianNumitul Don Radu-Adrian, fiul lui Cornel şi Maria,

născut la 09.03.1964 în Arad, fost student la Institutul Politehnic Bucureşti (anul V) a participat la manifestaţia anticomunistă care a avut loc în Bucureşti în ziua de 21.12.1989. În noaptea de 21/22.12.1989 a fost împuşcat mortal.

Florea CristianNumitul Florea Cristian, fiul lui Teodor şi Jenica, născut

la 01.01.1966 în Bucureşti a participat la manifestaţia care a avut loc în centrul Capitalei la data de 21.12.1989. În noaptea de 21/22.12.1989 a fost împuşcat mortal (plagă împuşcată cervicală în zona vaselor mari ale gâtului).

Gîtlan Mihai LaurenţiuNumitul Gîtlan Mihai-Laurenţiu, fiul lui Ion şi

Cristiana-Mihaela, născut la 09.04.1970 în Bucureşti a participat la manifestaţia anticomunistă care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în zona centrală a Capitalei. A fost împuşcat mortal de forţele de represiune.

380

Mândru DumitrelNumitul Mândru Dumitrel, născut la 04.05.1960 în

comuna Hangu, judeţul Neamţ, a participat la manifestaţia care a avut loc în Bucureşti la data de 21.12.1989. În seara zilei de 21.12.1989, ora 23.30, a fost internat la Spitalul de Urgenţă cu diagnosticul „plagă împuşcată regiunea inghinală dreaptă” şi a decedat la data de 23.12.1989.

Petre EugenNumitul Petre Eugen, născut la 22.09.1964 în comuna

Ceraşu, judeţul Prahova, fiul lui Stelian şi Neacşa, a participat la manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii în ziua de 21.12.1989 şi a fost împuşcat în zona toraco-abdominală, suferind leziuni care i-au cauzat moartea (raport medico-legal nr. A.3/301/03.07.1990.

Pandele ValentinaNumita Pandele Valentina, născută la data de

25.10.1968 în Bucureşti, fiica lui Vasile şi Floarea, a participat la manifestaţia care a avut loc în Piaţa Universităţii în ziua de 21.12.1989. Seara a mers la Spitalul Colţea, unde lucra tatăl său vitreg. În jurul orei 20.30, în timp ce se afla la o fereastră, a fost împuşcată mortal.

Mateescu Torino Nicolae Numitul Mateescu Torino Nicolae, născut la data de

01.09.1937 în Bucureşti, fiul lui Mihai şi Maria, a participat la manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii în ziua de 21.12.1989. În noaptea de 21/22.12.1989, a fost împuşcat de forţele de ordine, leziunile suferite cauzându-i moartea.

Mateescu Nicolae Numitul Mateescu Nicolae, fiul lui Gheorghe şi Maria,

născut la data de 17.12.1963 în Bucureşti a participat la manifestaţiile revoluţionare care au avut loc în ziua de 21.12.1989 în centrul Capitalei. În noaptea de 21/22.12.1989, în timp ce se afla în zona Piaţa Universităţii, a fost împuşcat mortal.

Mitu Nelu Numitul Mitu Nelu, fiul lui Gheorghe şi Maria, născut

la 16.05.1956 în Bălăbăneşti, judeţul Galaţi, a fost împuşcat mortal în zona Piaţa Universităţii în seara zilei de 21.12.1989, în timp ce participa la manifestaţiile anticomuniste.

381

Munteanu MariaNumita Munteanu Maria, fiica lui Neculai şi Valeria,

născută la data de 19.05.1965 în Costeşti, judeţul Vaslui a participat la demonstraţiile care au avut loc în centrul Capitalei în ziua de 21.12.1989. A fost împuşcată în timp ce se afla în Piaţa Universităţii. Potrivit raportului medico-legal nr. A3/2/1989 din 15.02.1990, moartea numitei Munteanu Maria a fost violentă şi s-a datorat unei plăgi împuşcate cranio-cerebrale.

Marin Liviu IulianNumitul Marin Liviu Iulian, fiul lui Constantin şi

Georgeta, născut la 23.11.1972 în Bucureşti, a participat la manifestaţiile care au avut loc în centrul Capitalei. În jurul orei 22.00, a fost împuşcat în cap, în timp ce se îndrepta în zona în care se afla baricada de la Intercontinental şi a suferit leziuni care i-au cauzat moartea (dilacerare cerebrală).

Mirea MarianaNumita Mirea Mariana, fiica lui Dumitru şi Ecaterina,

născută la 25.09.1967 în Bucureşti a participat la manifestaţia care a avut loc în centrul Capitalei în ziua de 21.12.1989 şi a fost împuşcată în cap în timp ce se afla în zona Sălii Dalles, leziunile cauzându-i moartea.

Manea Ruslan FlorinelNumitul Manea Ruslan-Florinel, fiul lui Marin şi

Adela, născut la 03.01.1963 în Bucureşti, în timp ce participa la manifestaţiile anticomuniste, a fost împuşcat în cap, suferind o dilacerare cerebrală.

Moşneagu IonNumitul Moşneagu Ion, fiul lui Dumitru şi Elena, născut

la 29.08.1963 în Târgu-Neamţ, a participat la manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii în ziua de 21.12.1989. A fost rănit prin împuşcare şi transportat la Spitalul Colţea, iar apoi transferat, la data de 22.12.1989, la Spitalul Dr. Gheorghe Marinescu cu diagnosticul „plagă prin împuşcare în regiunea zigomatică dreaptă cu fractură de mandibulă şi tromboză de arteră carotidă internă dreaptă, unde a decedat urmare unui stop cardio-respirator.”

382

Niculae NicolaeNumitul Niculae Nicolae, fiul lui Teodor şi Rodica,

născut la 25.08.1971 în Bucureşti, a participat la manifestaţiile anticeauşiste care au avut loc în seara zilei de 21.12.1989 în centrul Capitalei. A fost împuşcat mortal de forţele de ordine, suferind un traumatism cranio-cerebral şi toracic drept.

Poptean PetruNumitul Poptean Petru, fiul lui Teodor şi Maria, născut

la 27.01.1965 în Margîu, judeţul Cluj, a participat împreună cu sora sa, Dan Mariana, la mitingul care a avut loc în Piaţa Universităţii. A fost împuşcat în zona toraco-abdominală şi a decedat ca urmare a unei hemoragii interne şi externe.

Rusu GheorghiţăNumitul Rusu Gheorghiţă, fiul lui Gheorghe şi Maria,

născut la 06.03.1964 în Iaşi, a participat la manifestaţiile care au avut loc în ziua de 21.12.1989 în centrul Capitalei. A fost împuşcat de forţele de ordine, suferind leziuni care i-au provocat decesul.

Richard George CristianNumitul Richard George-Cristian, fiul lui Lucian

şi Maria, născut la 28.10.1964 în Bucureşti, a participat la manifestaţia care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în Bucureşti. A fost rănit prin împuşcare în seara zilei de 21.12.1989 şi transportat la Spitalul Colţea, unde a decedat pe masa de operaţie în jurul orei 01.00, din noaptea de 21/22.12.1989, urmare unei plăgi toracice prin împuşcare.

Rădulescu IonNumitul Rădulescu Ion, fiul lui Radu şi Ioana, născut

la 01.09.1946 în Bucureşti, a participat la manifestaţiile care au avut loc în seara zilei de 21.12.1989 în centrul Capitalei. A fost împuşcat de forţele de ordine (plagă penetrantă toracică, politraumatism, paraplegie). A fost internat în noaptea de 21/22.12.1989 la Spitalul Gheorghe Marinescu, fiind transferat ulterior la Spitalul Sf. Ioan, unde a decedat la data de 24.12.1989, ora 06.30, urmare unui stop cardiorespirator.

Radu Andrei EugenNumitul Radu Andrei-Eugen, fiul natural al Liviei,

născut la 22.01.1969 în Stănileşti, judeţul Vaslui, a participat la

383

manifestaţia anticeauşistă care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în centrul Capitalei. În seara aceleiaşi zile a fost împuşcat mortal în timp ce se afla în zona Sălii Dalles (plagă împuşcată abdominală, evisceraţie, hemoragie mixtă).

Stermin SorinNumitul Stermin Sorin, fiul lui Mircea şi Gabriela,

născut la 25.04.1971 în Bucureşti, a participat la manifestaţiile antidictatoriale care au avut loc în ziua de 21.12.1989, fiind împuşcat în timp ce se afla în zona Teatrului Naţional. A fost dus, decedat, la Spitalul Colţea la data de 22.12.1989.

Săvescu GheorgheNumitul Săvescu Gheorghe, fiul lui Ion şi Elena, născut

la 05.08.1971 în Bucureşti, a participat la manifestaţia care a avut loc în ziua de 21.12.1989. A fost împuşcat în cap, suferind o plagă împuşcată cranio-cerebrală, cu dilacerare cerebrală.

Sandu Roberto Numitul Sandu Roberto, fiul lui Constantin şi Justina,

născut la 04.11.1967 în Bucureşti, a participat la manifestaţia care a avut loc în centrul Capitalei în ziua de 21.12.1989. Moartea a fost violentă şi s-a datorat împuşcării (plagă împuşcată, hemoragie externă).

Sandu CălinNumitul Sandu Călin, fiul lui Anton şi Ioana, născut

la 09.04.1949 în comuna Tutova, judeţul Vaslui, a participat la manifestaţia care a avut loc în ziua de 21.12.1989 în Piaţa Universităţii. A fost împuşcat în cap de forţele de ordine şi a fost transportat la Spitalul Dr. Gheorghe Marinescu. A decedat în ziua de 22.12.1989, ca urmare a unei plăgi împuşcate cranio-cerebraleparieto-sinusală cu dilacerare cerebrală.

Stan Silviu Numitul Stan Silviu, fiul lui Marin şi Elena, născut la

data de 25.09.1970, a participat la manifestaţia care a avut loc în ziua de 21.12.1989. A fost împuşcat în abdomen de forţele de ordine, în timp ce se afla în zona restaurantului Dunărea. A fost reţinut şi transportat la Penitenciarul Jilava. În noaptea de 21/22.12.1989, în jurul orei 02.30, a fost transferat la Spitalul Penitenciar Jilava – Secţia Chirurgie, fiind diagnosticat cu „plagă împuşcată transfixiantă cu explozia colonului sigmoid şi a unei anse ileale. Hemoperitoneu. Şoc hemoragic”. La

384

data de 22.12.1989 a fost transferat la Spitalul Sectorului 4 – Clinica de Chirurgie, şi ulterior, la data de 12.02.1990, la Spitalul Fundeni – Clinica de Chirurgie generală, unde, după intervenţia chirurgicală, bolnavul „intră în insuficienţă cardiacă ireversibilă”, urmare căreia a survenit decesul celui în cauză.

Vlad Ilie Numitul Vlad Ilie, fiul lui Marian şi Voica, născut la

04.10.1966 în Ciolăneşti, judeţul Teleorman, a participat la manifestaţia revoluţionară care a avut loc în seara zilei de 21.12.1989 în Piaţa Universităţii. Moartea a fost violentă şi s-a datorat împuşcării.

Voiculescu Radu Mihai Numitul Voiculescu Radu-Mihai, fiul lui Radu-Emil şi

Maria, născut la data de 08.03.1966 în Bucureşti, a participat la manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii. A fost împuşcat mortal de forţele de ordine în noaptea de 21/22.12.1989.

Potrivit raportului medico-legal nr. A.3/15/1989/ 15.02.1990 moartea numitului Voiculescu Radu-Mihai a fost violentă şi s-a datorat unei plăgi împuşcate transfixiantehemitorace drept cu hemoragie mixtă.

Zamfirescu Răzvan Numitul Zamfirescu Răzvan, fiul lui Emil şi Agripina-

Ioana, născut la 11.03.1969 în Târgu-Ocna, a participat la evenimentele din 21 decembrie 1989. A fost împuşcat mortal de forţele de ordine. La ora 00.35 a fost transportat la camera de gardă a Spitalului Dr. Gheorghe Marinescu, constatându-se decesul.

Din adresa nr. A3/320/1989 din 15.04.1991 a Institutului Naţional de Medicina Legală „Prof. dr. Mina Minovici” rezultă că moartea lui Zamfirescu Răzvan a fost violentă şi s-a datorat unei plăgi prin armă de foc în regiunea hemitoracelui drept, cu hemoragie internă şi externă.

http://mariusmioc.wordpress.com/2013/08/19/cercetarile-parchetului-in-dosarul-revolutiei-24-bucuresti-raniti-si-ucisi-in-zona-cc-5/

385

Tabel cu arestaţii în decembrie 1989 Bucureşti – Ji lava1

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

1. Andrei Aurica 17.07.1960 Buc., sect. 4 Zidar2. Avram Auraş 25.101937 Buc., sect. 4 şef complex3. Antoniu Bogdan 30.07.1968 Buc.,sect. 6 Student4. Arsenie

Constantin 06.07.1953 Urziceni Lăcătuş5. Alexe Călin 20.12.1955 Buc., sect. 2 Lăcătuş6. Apostol Costin 07.09.1971 Otopeni Zidar7. Anghel Dănuţ 18.10.1969 Buc., sect. 3 Sculer8. Arsene Dumitru 11.01.1969 Flotant Muncitor9. Albu Dumitru 02.12.1952 Buc., sect. 1 fierar betonist

10. Andrei Elena 20.05.1960 Buc., sect. 3 Ţesătoare11. Aliţei Floare 11.04.1953 Buc., sect. 6 Fochist12. Andrei Gabriela 18.10.1965 Buc., sect. 4 Biochimist13. Alecu Ivan Ghilia 01.03.1930 Buc., sect. 1 Scriitor14. Andrei George 11.03.1968 Buc. Lăcătuş15. Andrei Ioan 22.02.1964 Flotant Economist16. Andronescu Ion 24.12.1940 Pănătău, Buzău Inginer17. Andrei Ion 31.03.1972 Slobozia, Ialomiţa Muncitor18. Andrei Liliana 22.08.1968 Buc., sect. 4 Muncitoare19. Andrei Nicolae 19.07.1970 Buc., sect. 6 Bucătar20. Antonescu Petru 28.04.1957 Buc., sect. 3 Pictor21. Anghel Pavel 29.06.1957 Buc., sect. 3 Bobinator22. Alexandru Rodica 11.03.1964 Buc., sect. 3 fără ocup.23. Anghel Ştefan 18.06.1962 Flotant Muncitor24. Achim Teodor 07.08.1968 Buc. mec. auto

25. Albani Maria Andra 16.05.1970 Plagă împuş-

cată reg. stângă;

26. Bucatariu Aurelia 17.06.1972. Buc., sect.1 Elevă

27. Brătianu Pandele Alexandru 06.12.1964. Buc., sect. 2 Croitor

28. Butia Anişoara 11.07.1968 Buc., sect. 3 Croitor

29. Brecău Ion Cristian 22.01.1971 Buc., sect. 4 Elev

30. Balter Constantin 13.06.1958 Buc., sect. 4 Achizitor31. Bolozan Cremona 11.11.1968 Buc., sect.1 Plasator32. Băbescu Andrei 09.02.1950 Buc., sect.1 Pensionar33. Beraru Cristina 14.04.1969 Buc., sect.6 Sudor34. Burcea Camelia 05.06.1964 Buc., sect. 6 Operator35. Bordea Costel 04.04.1967 Brăila

1 Această listă a persoanelor reţinute şi încarcerate la Penitenciarul Bucureşti – Jilava în zilele de 21-22 decembrie 1989, ne-a fost furnizată de către instituţia respectivă, conform adresei Nr. H – 64 469/ PBJB7 26 09 2012.

386

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

36. Berescu Cătălin 12.05.1966 Buc., sect. 1 Desenator37. Bălan Costică 25.05.1960 Buc., sect. 5 Zugrav38. Biţă Daniel 26.02.1956 Buc., sect.2 Barman39. Burnaci Daniel 06.02.1967 Buc., sect. 1 Muncitor40. Bacra Daniel 21.01.1960 Buc. lăcăt. mecanic

41. Balogh Doru 20.11.1974 Ciumeghiu, Bihor Elev

42. Badea Daniela 13.12.1966 Buc. Laborantă43. Boingiu Ecaterina 28.06.1958 Buc., sect.6 Tehnician

44. Bleţoiu Iuliana Eugenia 19.07.1971 Ploieşti fără ocupaţie

45. Balaban Eustaţiu 11.03.1950 Buc., sect.6 Muzicant46. Barb Laurian Emil 14.05.1961 Buc., cămin Electrician

47. Bratu C-tin Florin 20.04.1935 Buc., sect.3 asist. medical

48. Barbu Florian 13.07.1946 Buc., sect.1 ing. constr.49. Balău Florentina 01.06.1951 Buc., sect.1 Economist

50. Badea Mihail Gavril 05.11.1948 Buc., sect.1 Bijutier

51. Badilaş Gabriel 03.01.1956 Buc., sect.4 Tehnician

52. Balea Vasile Gabriel 11.04.1970 Ploieşti automa-

caragiu

53. Buzdugan Gheorghe 14.08.1961 Năvodari Zidar

54. Barb Ioan 19.09.1943 Bicaz Chei Sondor

55. Buzoianu Ion 19.04.1965 Buc., sect.4 fără ocupaţie

56. Botez Liliana 30.09.1968 Buc., sect.2 Laborant57. Baciu Leon 03.02.1972 Buc., sect. 3 Elev58. Burcea Marian 02.11.1957 Cosmeneşti TR Tâmplar59. Berechet Marian 22.04.1953 Buc., sect. 2 Grafician60. Bordei Marian 15.01.1970 Flotant Sudor61. Bertea Mihail 27.05.1971 Buc., sect. 5 Elev62. Butoiu Mariana 27.05.1956 Buc., sect.3 Gestionar63. Băloiu Mihai 06.11.1962 Buc. Tâmplar

64. Boldeanu Mihai 28.05.1959 Buc., sect. 5 mecanic auto65. Buzaş Nicolae 01.11.1946 Buc., sect. 2 Vânzător66. Bobeică Nicolae 10.11.1947 Flotant Electronist67. Bucătaru Nicolae 06.12.1964 Buc., sect. 2 Lăcătuş68. Botuşan Roman 23.05.1953 Buc., sect.1 Lăcătuş69. Brăiloiu Sever 17.07.1968 Buc., sect.4 Student70. Breslaşu Tiberiu 18.04.1967 Buc. Lăcătuş71. Burcea Vasile 03.10.1956 Bolovani, DB. Paznic72. Bacer Viorel 25.12.1953 Putna, SV.73. Botezatu Vasile 08.03.1955 Buc., sect. 3 Frezor74. Bucur Valentin 06.09.1967 Balta

Doamnei,PH Lăcătuş

387

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

75. Baban Valeriu 13.06.1958 Titu Târg, DB Zidar

76. Brînză Mariana 22.08.1960Sarcină în luna a şaptea-ameninţare naştere;

77. Barbu Ionel 14.01.1954 Politraumatism

78. Balăşescu Eugen Traumatism cranian şi toracic

79. Băbescu Gheorghe 09.02.1950 80. Bratu Eugen 34 ani Plagă occipitală

81. Bucur Nicu 21 aniTraumatism toraco abdo-minal;

82. Creţu Valerian Apostol 26.05.19544 Buc., sect.4 Economist

83. Cristescu Teodor 11.08.1946 Buc., sect.1 ing. mecanic84. Ciobanu Anica 16.04.1943 Buc., sect.1 Infirmier85. Ciumatu Adrian 31.10.1973 Buc. Elev86. Cucoş Cristinel 04.04.1952 Buc., sect.6 Electrician87. Candiescu Călin 12.07.1948 Buc., sect.6 Cercetător88. Chirilă Cristina 28.07.1968 Buc., sect. 5 agent

încasator89. Ciumatu

Constantin 17.06.1964 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie

90. Calagian Ioana Constanţa 22.03.1957 Buc., sect.2 Gestionar

91. Cămăraş Alexandru Corin 14.06.1970 Buc., sect. 4 Muncitor

92. Chiriţă Cristina 28.03.1972 Buc., sect.4 Muncitoare93. Cigusievici

Dragoş 17.03.1922 Buc., sect. 1 Economist94. Căliman Dorin 30.03.1958 Reghin, Mureş Figurant95. Constantin Dănuţ 01.10.1964 Perieţi, Ialomiţa lucr. comer.96. Caplea Didina 27.10.1950 Buc., sect.5 Ospătar97 Cotelici Elena 05.10.1963 Buc., sect. 1 Educatoare

98. Constantinescu Emil 16.03.1962 Petroşani,

Huned. Electronist

99. Călinescu Eugenia 02.06.1934 Dărăbani,Botoşani Pensionară

100. Călin Floarea 18.03.1945 Buc., sect.3 Impiegat101. Cazacu Flavian 08.12.1972 Buc., sect. 2 Elev

102. Cazacu Gheorghe 11.07.1967 Buc., sect. 3 lăc. meecanic

103. Cocinef Gheorghe 31.08.1942 Buc., sect.2 Electronist104. Cristea Gheorghe 01.11.1927 Buc., sect. 2 Pensionar

388

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

105. Coc Gheorghe 10.04.1944 Buc., sect. 4 Preot

106. Cărăşel Adrian Gabriel 15.11.1978 Buc. Elev

107. Covrig Ioana 25.06.1970 Poenari,Dâmboviţa Şlefuitor

108. Crainiciuc Dtru. Iosif 04.08.1953 Buc., sect.6 Inginer

109. Cîmpeanu Liviu 18.04.1931 Buc., sect.6 Scriitor110. Crăciun Liviu 11.08.1969 Buc. brancadier

111. Constantinescu Liviu 05.11.1967 Buc., sect.2 muncitor

112. Ciobanu Mioara Luminiţa 12.06.1972 Videle, Teleorman elevă

113. Ciobanu Marin 21.05.1951 Pantelimon, SAI croitor

114. Ciubotar Mircea 26.07.1965 Buc., sect.1 desen.tehnic

115. Coranschi Marcel 15.07.1960 Emil Bodnăraş,SV student

116. Ceasîr Gh.Mihai 08.02.1959 Buc., sect.6 agent prim.

117. Capriţa Răducu Mihail 28.11.1942 Buc., sect.1 inginer

118. Cricov Mihaela 06.11.1961 Buc., sect.6 electrician

119. Ciodaru Magdalena 21.02.1968 Buc., sect.1 curier

120. Condacu Marian 24.01.1970 Buc. electrician121. Cîrneală Mihai 09.04.1959 C. Lung Mold. mecanic122. Ciobanu Mihail 05.02.1956 Buc., sect. 2 vopsitor

123. Cantemir Maria 27.11.1950 Buc., sect. 2 delegat ICRA

124. Cernea Nicolae 28.12.1925 Jariştea, VR. pensionar

125. Colniceanu Nicolae 03.02.1956 Celei, Gorj electronist

126. Costea Nealu 05.11.1960 Buc., sect. 3 f. ocup.127. Ciobotaru Paula 10.04.1945 Buc., sect.2 proiectant128. Călin Răzvan 16.02.1974 Buc., sect. 2 elev

129. Crăciunescu Steluţa 16.12.1955 Buc., sect. 2 casnică

130. Crăciun Adrian Sorin 11.10.1967 Buc., sect. 2 student

131. Cojocariu Tudor 09.09.1964 Iaşi dulgher

132. Călin Tudor 23.08.1965 Popeşti Leordeni sportivDinamo

133. Coroboianu Carmen Teodora 01.12.1967 Buc., sect. 4 muncitor

134. Constantinescu Vasile 29.01.1951 Rm.Vâlcea mecanic

utilaj.135. Chiriţă Viorel 30.08.1967 Buc., sect.1

389

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

136. Costaş Valentin 23.08.1965 Buc., sect. 3 muncitor137. Calfa Valeriu 12.07.1953 Grumăzoaia,VS. instalator

138. Ciobanu Veceslav 26.12.1949 Buc., sect. 4 modelier lemn

139. Constantinescu Vali 27.11.1953 Buc., sect. 2 cercet. biolog

140. Ciobanu Vasile Vidra, Giurgiu

141. Ciupitu Elena 12.09.1967 Sarcină luna a treia

142. Ciupitu Marian 11.07.1967 Rănit 143. Contiu Dumitru 27.05.1959 Rănit

144. Cămăraş Alex. Sorin 14.06.1970 Buc. Rănit.

145. Cimnades Constantin 17.07.1964 Rănit

146. Constantin Adrian 34 ani Rănit 147. Cucu Vasile 22 ani Rănit 148. Ciobanu Liviu 21 ani Rănit 149. Coman Dorin 30 ani Rănit 150. Cioprinzacu Marin 31 ani Rănit

151. Dumitrescu Anastasia 15.11.1957 Popeşti Leordeni operat.

chimist152. Dogaru Mariana 30.07.1971 Mihai Bravu muncitoare153. Dumitrescu Victor 15.03.1972 Buc., sect. 1 Elev154. David Tudor 16.03.1961 Ţăndărei, IL. strungar155. Dragomir Costel 08.08.1975 Buc., sect. 2 Elev156. Dinescu Corneliu 04.11.1946 Buc., sect. 4 economist

157. Drăgună Ion 24.01.1965 Buc., sect. 3 fără ocupaţie

158. Dreţcanu Petru 10.06.1955 Bucecea, BT. stungar159. Dorica Vasile 16.02.1972 Corbeasca,BC. muncitor

160. Doară Mihai 20.01.1944 Buc., sect. 5 antrenor -caiac

161. Durcă Ion 20.04.1924 Buc., sect. 1 croitor162. Duculescu Florin 18.03.1964 Călăraşi, Dolj dulgher163. Dobre Marin 21.12.1951 Buc., sect. 4 paznic

164. Dragomir Nicu 24.04.1963 Burduşani, IL. fierar betonist

165. Dumitru Costel 17.05.1955 Buc., sect. 4 muncitor166. Diaconescu Gh. 19.10.1956 Dobreşti, Dolj zugrav167. Diaconu Gheorghe 16.10.1946 Buc.,sect. 5 electronist

168. David Florin Marius 19.04.1970 Buc., sect. 1 pietrar

169. Dumitrescu Ilie 05.12.1971 Buc. tâmplar170. Dorofte Marian 28.02.1977 Buc. elev

390

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

171. Dolhan Maria Rodica 16.01.1960 Buc. pictor

172. Drăghici Radu Mihai 27.10.1957 Buc., sect. 3 lăcătuş

173. Dîrjan Teodora 11.02.1970 Buc., sect. 6 strungar174. Doroftei Toader 22.05.1950 Buc., sect.1 preot

175. Dumitru Alexandru 26.01.1963 Grindu,Ilfov strungar

176. Dăbuleanu Eugeniu 11.07.1956 Buc., sect. 2 muncitor

177. Davis Iulia Rodica 08.03.1950 Buc., sect. 2 178. Dumitrescu

Virginia 09.08.1972 Buc., sect. 6 elevă

179. Dan Cerasela 11.01.1963 Gh. Dej, BC. infirmieră180. Dinu Elena 06.01.1962 Buc., sect. 3 181. Dan Adriana 04.01.1960 Buc., sect.1 oper.

calculator182. Drăguş Lucian

Paul 22.03.1948 Buc., sect. 4 subinginer

183. Dan Lucian Marian 06.10.1959 Buc., sect. 1 electronist

184. Dincă Aurelian 11.12.1959 Buc., sect. 3 mecanic auto

185. Delca Gheorghe 05.01.1945 Buc., sect. 4 lăcătuş186. Doru Rîndunel 02.04.1968 căm. nefam. electrician187. Dinu Gino Liviu 11.02.1966 Buc., sect.3 student

188. Dumitrescu Bogdan 04.01.1968 Buc., sect. 3 lăcăt. mecanic

189. Dinco MarianDinu Mariana

05.07.195523.04.1973

Buc., sect. 6Traumatism craniu deschis

progra-mator

190. Elisevici Cristian 11.06.1950 Buc., sect. 4 şofer191. Ene Constantin 03.09.1956 Buc., sect. 2 muncitor

192. Eremia Nicolae Daniel 20.10.1968 Buc., sect. 1

193. Eugen Bratu 22.08.1955 Buc., sect. 5 antrenor lupte194. Ene Viorel 29.03.1975 Olteniţa elev

195. Epure DorelEne Nicu, 07.02.1975

Buc., sect. 4 Plagă frontală, traumatism cranian

elev

196. Fecer Cristina 18.06.1973 Buc., sect. 6197. Fieraru Florica 01.06.1940 Buc., sect. 3198. Filip Dorina 29.03.1945 Buc., sect. 6199. Fifea Rodica 02.05.1954 Buc., sect. 3200. Floare Dorin 25.10.1964 Buc., sect. 2

391

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

201. Filip Mihaela Loredana 17.05.1973 Buc., sect. 6

202. Fulger Doru 07.08.1961 Novaci, Gorj203. Francis Cristian 13.01.1973 Buc.204. Felciuc Titus 26.03.1966 Buc., sect. 4205. Frangu Neagu 11.08.1954 Buc., sect. 6 206. Florea Andrei 28.11.1971 Buc., sect. 1 207. Ferdinant Ronţi 10.08..1967 Buc., sect. 5

208. Goldenberg Anariţa 27.11.1968 Buc., sect. 1 studentă

209. Grădinaru Daniela 16.12.1966 Baia de Aramă, MH muncitor

210. Gavrilescu Cornelia 24.10.1973 Buc., sect. 5 elevă

211. Gheorghe Nicolae Victor 31.07.1967 Buc., sect. 5 şofer

212. Grecu Gabriel 06.04.1968 Buc., sect. 4 macaragiu213. Gologanu Mihai 22.09.1963 Buc., sect. 1 student214. Garabeţ Gabriel 17.02.1958 Buc., sect. 6 electrician

215. Gherghiceanu Gheorghe 30.09.1958 Buc., sect. 6 lăcăt. mecanic

216. Gorduţ Vasile 08.10.1953 Buc., sect. 2 sculptor217. Gadina Constantin 13.02.1954 Buc., sect. 5 subinginer218. Ghiţiu Ioan 01.12.1944 Buc., sect. 4 turnător219. Ghinea Ştefan 15.02.1939 Buc., sect. 2 distribuitor220. Ghebăilă Adrian 27.03.1965 Buc., sect. 1 electrician

221. Georgescu Hedriga Silvia 03.10.1945 Buc., sect. 3 verificator

222. Gogan Marin 13.08.1935 Buc., sect. 4 turnător

223. Griuzeanu Gheorghe 30.08.1960 Balaciu, Ialomiţa lăcătuş

224. Gheorghiţă Petre 12.04.1963 Buc. muncitor

225. Giurcă ConstantinGogiman Viorel,

11.11.195420. 05. 1960

Buc., sect. 2,Traumatism cranian, plagă împuşcată regiune suprascapulară

ing. Chimist

226. Holmanu Mihail Cristinel 05.03.1970 Buc., sect. 4 Electrician

227. Hîrleşteanu Mihai 30.05.1975 Buc., sect. 6 Elev228. Huţu Aurelian 25.09.1968 Buc., sect. 6 Electronist229. Halas Vasile 16.03.1949 Buc., sect. 2 Gestionar230. Huştea Carmen 16.11.1966 Buc. Studentă

231. Huştea Gabriela Silvia 10.04.1968 Bucureşti Gestionară

392

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

232. Higiu Vasile 22.04.1970 Buc., sect. 3 Finisator233. Hry Mnczuk Ionel 05.05.1962 Buc., sect. 5 mec. Auto

234. Herculea Andronic Valentin 15.10.1963 Buc., sect. 1 factor poştal

235. Hoffman Robert 03.04.1970 Plagă împuşcată; 236. Ionescu Valentin 10.06.194 Buc., sect. 2237. Ioan Ştefan 23.04.1950 Buc., sect. 3238. Iana Gheorghe 28.01.1967 Obreja, Caraş

Sev.239. Iordache Dan 27.11.1962 Buc., sect. 2

240. Ionescu Victor C-tin 29.10.1957 Buc., sect. 3

241. Ionişor Vasile 22.09.1958 Buc., sect. 6242. Iordache Elena 09.07.1964 Buc., sect. 3

243. Ionescu Gabriel Ciprian 15.09.1967 Buc., sect. 1

244. Ion Marin 02.05.1945 Buc., sector 2 Paznic

245. Iordănescu Elena 11.08.1961 Buc., sect.2 operat. chimist

246. Ionescu Ştefan 25.06.1934 Buc., sect. 3 Tehnician247. Iacob Mihaela 05.06.1967 Buzău Studentă248. Ionescu Artemiza 13.12.1967 Buc., sect. 6 muncitor

249. Ignat Jucu Nichita Cornel 17.09.1948 Buc. sect. 1 Laborant

250. Ianoş Fernando 12.10.1970 Buc., sect. 2 Elev251. Iacob Mircea 10.04.1928 Buc., sect. 2 şofer

252. Ionescu Tiberiu 12.07.1963 Buc., sect.1 instruct. sport

253. Istudor dan 16.03.1941 Buc., sect. 4 lăcătuş

254. Iorga Gabriel 08.10.1959 Buc., sect. 5 admini-strator

255. Ion Luminiţa 29.12.1970 Buc., sect. 3 256. Iaga Gheorghe 29.03.1947 Buc., sect. 5 mozaicar257. Ionescu Mihai 08.11.1949 Buc., sect. 3 translator258. Iordănescu Mihai 28.12.1955 Buc. sect. 2 frizer259. Ivan Alexandru 05.09.1975 Buc., sect. 5 elevă

260. Ioan Ruxandra 31.12.1969 Buc., sect. 3 lăcăt. mecanic

261. Ionescu Vladimir 02.07.1956 Buc., sect. 3 progra-mator

262. Ion Aurelia 01.10.1957 Buc., sect. 6 casnică263. Ion Ştefan 27.09.1959 Buc., sect. 3 muncitor264. Iordache Valentin 04.04.1957 Buc., sect. 3 subinginer265. Iordache Florian 13.09.1971 Buc., sect. 3 Elev266. Ionescu George 24.09.1967 Buc., sect. 4 strungar267. Ionescu Petre 25.12.1967 Buc. sect. 2 muncitor268. Ilieş Iulian 25.08.1964 Buc., sect. 5 ajutor ospătar

393

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

269. Ilie Lucian 31.07.1969 Buc., sect. 6 lăcăt. mecanic270. Istrate Dumitru 20.10.1961 Plagă abdominală 271. Ionescu Anca 20.12.1957 Politraumatism

272. Irimia Petre 06.06.1944 Fractură coloană vertebrală

273. Ianoşi Andreeva Dimităr 15.03.1969 Fractură membru

inferior

274. Kiss Adrian 27.09.1965 Traumatism cranian deschis

275. Jascu Maria 23.06.1941 Buc., sect. 2 Tehn.. geolog276. Leolea Ion 05.11.1956 Buc., sect. 6 mecanic277. Lazăr Mihai 21.04.1965 Buc., sect. 3 tehnician

278. Laudescu Nicolae Dan 03.06.1954 Buc., sect. 5 frizer

279. Lupe Costel 13.10.1950 Buc., sect. 2 ospătar280. Lungu Miţa 12.07.1955 Buc., sect. 4 dispecer281. Licşor Ludmila 13.08.1957 Buc., sect. 6 pilot

282. Lăzăroiu Răzvan Cristian 12.10.1967 Buc., sect. 2 bobinator

283. Lixandru Constantin 01.12.1953 Buc., sect. 5 lăcăt.mecanic

284. Laslo Domnica 10.06.1945 Buc., sect. 3 telefonistă285. Leonte Corneliu 07.08.1942 Buc., sect. 4 tehnician286. Leolea Elena 05.11.1950 Buc., sect. 6 muncitor

287. Mateescu Andrei Alexandru 16.03.1970 Buc., sect. 6 Fără ocupaţie

288. Marchiş Eduard 24.06.1967 Buc., sect. 6 student 289. Maxim

PetreVasile 30.06.1948 Buc., sect. 5 bucătar

290. Mădescu Alexandru 01.08.1953 Buc., sect. 4 muncitor

291. Mazilu Florin 17.08.1968 Buc., sect. 4 muncitor nec.292. Manea Petruş 27.06.1954 Buc., sect. 5 sudor293. Melian Dora 13.12.1967 Buc., sect. 3 studentă

294. Moldovan Valentin Valeriu 07.12.1953 Buc., sect. 6 rectificator

295. Marinescu Maria 22.10.1963 Buc., sect. 5 tehnician296. Mangu Valeriu 04.07.1956 Buc., sect. 4 profesor297. Miu Marian 27.06.1963 Buc., sect. 5 electronist298. Mititelu Renuş 12.06.1968 Buc., sect. 4 lăcătuş299. Marin Ion 10.03.1954 Buc., sect. 6 şef depozit300. Mazilu Mioara 12.06.1968 Buc., sect. 4 macaragiu

301. Mutulescu Dacia Mădălina 10.11.1967 Buc., sect.1 studentă

302. Marin Liliana 31.01.1970 Buc., sect. 6 funcţionară303. Manole Ioana

Eugenia 07.10.1963 Buc., sect. 4 dactilografă

304. Mureşan Letiţia 17.03.1959 Gângău, Sălaj proiectant

394

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

305. Moraru Ovidiu 23.10.1960 Buc., sect. 6 muncitor306. Manea Iuliana 04.04.1960 Buc., sect. 4 strungar

307. Mezdrea Constantin 09.12.1964 Buc., sect. 2 muncitor

308. Marica Florentin 27.06.1965 Buc., sect. 3 mecanic309. Marin Florina 04.02.1967 Buc., sect. 3 lăcătuş310. Manolache Florin 04.07.1972 Gurbăneşti,CL. Fără ocupaţie

311. Moroşanu Octavian Ctin. 18.07.1958 Buc., sect. 4 fizician

312. Miştreanu Mihai 03.06.1959 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie313. Marcu Sorin 04.11.1967 Buc., sect. 4 student314. Mihai Adrian 14.09.1956 Buc., sect. 3 şofer315. Miticăn Dragoş 01.02.1953 Buc., sect. 3 mecanic316. Mihai Vasile 10.08.1944 Buc., sect. 3 contr. CEC317. Matei Ion 23.08.1962 Buc., sect. 5 manevrant318. Manea Cătălin 19.091970 Buc., sect. 2 Asist. medic.319. Mateiescu Bogdan Buc., sect. 6 Elev320. Manea Mariana 30.10.1968 Bucureşti, casnică321. Mititelu Marcel 09.05.1972 Buc., sect. 5 muncitor322. Moraru Eugen 04.09.1951 Bâra, Neamţ sudor

323. Minculescu Carmen 27.07.1929 Buc., sect. 5

324. Munteanu Florentina 07.06.1962 Buc., sect. 3 presator

325. Matei Rodica 19.03.1969 Buc., sect.1 vânzătoare326. Mihalache Dorina 20.04.1960 Buc., sect. 2 muncitoare

327. Marinică D-tru Mircea 28.10.1954 Bucureşti,

sector 3lăcăt. mecanic

328. Marinică Florin 28.08.1971 Buc., sect. 6 vânzător329. Mitică Marian 11.09.1968 Buc., sect. 4 lăcătuş330. Mircea Maria 22.01.1967 Buc., sect. 4 331. Maxim Petre 30.06.1940 Buc., sect. 5 bucătar332. Mănescu Mihai 26.01.1945 Buc., sect. 4 333. Marcu Aurel 10.09.1948 Buc., sect. 3 lăcăt. mecanic334. Mihai Petre 05.05.1962 Buc., sect. 2 mecanic auto335. Marin Mihai 01.08.1973 Buc., sect. Elev336. Mihăiescu Florin 06.04.1936 Buc., sect. 6 tehnician337. Medrea Florica 22.08.1962 Buc., sect. 6 elevă338. Mălinaş Vasile 02.11.1951 Buc., sect. 3 strungar

339. Minca Petrică 12.06.1961

Plagă împuşcată în regiunea omoplatului stâng.

340. Morărescu Sever 10.09.1971Plagă împuşcată abdominală – şoc hemoragic.

341. Marin Adrian 28 ani Traumatism toraco-abdominal.

395

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

342. Neguţ Mihai 17.04.1967 Adun.Copăceni student343. Nicolae Victor 27.09.1976 Buc., sect. 4 Elev344. Niţă Eleonora 22.07.1957 V. Călug., PH casnică345. Nicolae Ştefan 19.06.1963 Buc., sect. 2 muncitor nec.346. Nicolae Gheorghe 21.10.1951 Buc., sect. 2 muncitor347. Nemţeanu Victor 06.07.1961 Buc., sect. 2 muncitor348. Nanu Ştefan 02.07.1955 Buc., sect. 2 frizer349. Niţă Vasile 02.03.1965 Buc., sect. 2 zugrav350. Niţă Ioana 10.01.1954 Buc., sect. 2 Fără ocupaţie351. Neghină Angela 26.02.1972 Buc., sect. 2 Elev352. Nica Sanda 02.03.1971 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie353. Nica Florea 01.04.1936 Buc., sect. 3 muncitoare354. Nicolaescu Lucian 01.01.1951 Buc., sect. 6 tipograf355. Neacşu Jeanu 26.10.1970 Buc. instalator356. Neagoe Gheorghe 30.03.1930 Buc., sect. 4 tractorist357. Nedelea Dumitru 15.03.1958 Balta Sărată, TR zidar358. Neţulescu Gh. 23.08.1957 Buc., sect. 3 muncitor nec.359. Netedu Elena 01.02.1952 Buc., sect. 1 confecţioner

360. Neacşu Cristina 21.01.1961 Buc., sect. 5 oper. principal

361. Niţa Ion 14.03.1962 Buc., sect. 4 sortator362. Nitrai Eugen 15.10.1971 Tecuci, Galaţi Elev363. Negru Gheorghe 01.01.1944 Buc., sect. 3 muncitor364. Noaghe Florian 26.07.1961 Buc., sect. 3 mecanic365. Nicolae Adrian 06.12.1948 Buc., sect. 4 profesor366. Nicu Niculina 11.10.1953 Buc., sect. 3 director367. Niţu Constantin 07.06.1970 Buc., sect. 1 lăcătuş368. Neamţu Florentina 14.04.1970 Buc., sect. 6 agent ADAS

369. Naghiu Vasile 05.04.1939 Buc., sect. 3 operat. chimist

370. Neacşu Marian 29.07.1955 Buc., sect. 3 gunoier

371. Nechifor Liliana 04.05.1960Contuzie crano-toraco-abdominală

372. Niţă Magda 05.08.1970Sarcină luna a cincea, amenin-ţare avort.

373. Niţă Sorin 07.10.1957 Traumatism toracic

374. Niţulescu Şerban 45 ani Traumatism 375. Oneaţă Doina 06.11.1959 Bucureşti desen. tehnic376. Olteanu Nicolae 06.01.1948 Buc., sect. 6 electro-

mecanic377. Onica Dimitrie 28.10.1934 Buc., sect. 4 judecător

378. Olaru Ion 25.05.1961 Traumatism cranio-cerebral

379. Pavel Mihai 14.10.1930 Buc., sect. 3 lăcăt. mecanic

380. Păcurar Ileana Silvia 26.02.1968 Buc., sect. 5 structurist

396

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

381. Popa Laurenţiu 12.08.1959 Brăila lăcătuş382. Prager Viviana 23.07.1955 Buc., sect. 5 traducătoare383. Pădureanu Mihai 06.09.1967 Buc., sect. 6 instalator384. Paralescu Damian 30.12.1968 Buc., sect. 6 fierar betonist385. Protopopescu Gh. 26.11.1952 Buc., sect. 2 şef unitate386. Pleşa Ion 19.05.1950 Buc., sect. 2 portar387. Pop Petru 26.05.1933 Buc., sect. 5 electrician

388. Paraschivescu Alex. Petru 17.12.1910 Buc., sect. 1 medic

389. Popa Marcel 15.06.1963 Buc., sect. 6 student390. Preda Vasile 23.09.1961 Buc., sect. 4 Fără ocupaţie391. Pungă Dumitru 14.03.1914 Buc., sect. 1 pensionar392. Paraschiv

Marinela 18.09.1967 Buc., sect. 6 marochiner393. Puiu Petrică 04.04.1957 Buc., sect. 2 electronist394. Pachiţa Mihail 24.09.1936 Buc., sect. 2 ing.constr.395. Pascu Fane 01.01.1962 Buc. zugrav396. Paraschiv Mihai 29.01.1968 Buc., sect. 5 Fără ocupaţie397. Popescu Dumitru 04.02.1941 Buc. electrician398. Pălmaciu Marian Buc., sect. 4 Elev399. Popa Cristian 28.10.1960 Piteşti electronist400. Panaite Eugen 06.03.1955 Buc. şofer401. Popa Ilinca 14.05.1967 Buc., sect. 1 muncitoare402. Petre Dan Marian 17.02.1974 Buc., sect. 5 Elev

403. Patapievici Roman Horia 18.03.1957 Buc., sect. 2 fizician

404. Ploscaru Zoe 03.05.1922 Buc., sect.1 pensionară405. Pop Ioana Silvia 20.11.1962 Buc., sect.1 pictor

406. Pascaluţa Blîndu Nicolae 29.10.1947 Buc., sect. 4 operator TV

407.ParaschivAlexandru Florin

26.04.1964 Buc., sect. 2 tehnician

408. Prunariu Eugeniu 16.07.1936 Buc., sect. 3 sudor

409. Petriuc Ştefan Nicolae 04.12.1970 Buc., sect. 6 electrician

410. Paşaluc Constant. 01.02.1961 Buc., sect. 4 mecanic întreţ.

411. Pauşan Vasile 13.12.1956 Buc., sect. 2 lăcătuş412. Popa Ionel Florian 09.04.1971 Buc., sect. 5 sudor413. Pop Gheorghe 18.04.1919 Buc., sect. 3 muncitor414. Preda Eugen 04.05.1954 Buc., sect. 6 bucătar415. Popa Sorin 08.09.1971 Buc., sect. 6 Elev416. Petrescu Daniel 16.07.1973 Buc., sect. 6 Elev417. Pascale Viorel 24.05.1964 Buzău inginer418. Pascu Valentin 01.07.1954 Buc., sect. 6 subinginer419. Pripici Marian 09.07.1966 Buc. lăcătuş420. Petrescu Marinela 08.02.1931 Buc., sect. 5 pensionar

397

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

421. Poparcea Daniel 29.09.1973 Traumatism cranio-deschis

422. Purice Gheorghe 10.04.1944Politrau-matism cranio-cerebral

423. Peter Florescu Ovidiu 17 ani Multiple plăgi

reg. facială.

424. Rusu Gheorghe 19.03.1955 Iaşi oper. chim.425. Rotiliuc

Constantin 06.05.1970 Putna, Suceava zidar426. Radu Alexandru 16.03.1967 Buc., sect. 5 muncitor427. Răţoi Sorin 06.06.1962 Buc., sect. 5 electrician428. Roşescu Petruţa 20.01.1949 Buc., sect. 6 sortator mărf.429. Romanescu

Cristian 29.04.1962 Buc. electrician430. Răutescu Radu 11.01.1965 Buc., sect. 4 student431. Raţă Petre 20.09.1967 Văreşti, Giurgiu electician432. Radu Ion 12.08.1964 Buc. muncitor433. Radu Maria 13.03.1951 Buc., sect. 6 dactilografă434. Rîpanu Luminiţa 19.07.1971 Buc., sect. 2 casnică435. Răduţ Vasile 13.11.1950 Buc., sect. 2 vânzător

436. Rădulescu Lucian Teodor 19.08.1966 Buc., sect. 3 muncitor

437. Rizac Mircea 07.07.1946 Buc., sect. 4 instructor auto438. Rădulescu Stelian 01.09.1957 Buc., sect. 2 lăcătuş439. Rucsăndoiu Nistor 18.01.1951 Buc., sect. 6 muncitor440. Radovici Ion 23.08.1947 Buc., sect. 6 strungar441. Ruse Ilie 16.05.1970 Buc., sect. 4 vulcanizator442. Răducu Ilie 20.04.1938 Traumatism

443. Rădoiu Constantin 28.09.1965 Plagă împuşcată coapsă dreapta

444. Ripa Florin 24.05.1954

445. Ruseanu Joiţa 45 aniEntorsă şi fractură, pus în gips.

446. Stoenică Aurel 24.02.1955 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie

447.Socolescu Mariana Alexandra

01.03.1949 Buc., sect. 6 proiectant

448. Stănescu Anton 13.01.1952 Buc., sect.2 subinginer449. Sîrbu Alexandru 09.05.1972 Buc., sect. 2 muncitor450. Stoian Beniamin 19.08.1967 Buc., sect. 5 fotbalist

451. Sfirschi Dionisie Cristian 18.05.1969 Buc., sect. 4 şofer

452. Stoian Constantin 19.03.1965 Buc., sect. 5 electrician453. Strat Constantin 21.05.1970 Buc. bucătar

398

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

454. Samoilă Adrian Dan 02.05.1969 Buc., sect. 1 Elev

455. Sava Daniel 17.11.1967 Buc., sect.3 strungar456. Simiganovchi Dan 30.05.1957 Buc., sect. 1 ing. horticol457. Ştefan Doina 11.02.1969 Buc., sect. 4 casnică458. Stanciu Dragoş 20.09.1956 Buc., sect. 6 gestionar459. Stan Daniela 21.01.1973 Buc., sect. 3 elevă460. Stancu Daniel 24.10.1968 Buc., sect. 4 strungar

461. Ştefănescu Dumitru 26.10.1939 Buc., sect. 3 electronist

462. Stănculescu Doru Emil 25.06.1950 Buc., sect. 6 compozitor

463. Stefogiu Ecaterina 23.10.1954 Buc., sect. 3 recepţioner464. Santea Eugenia 11.05.1972 Buc., sect. 1 Elev

465. Skrobotovitz Eugen 14.12.1953 Buc., sect. 2 ajutor maistru

466. Stavarache Florin 03.06.1970 flotant sudor467. Smeu Florentin 07.05.1970 Buc., sect. 6 muncitor468. Ştefan Gheorghe 27.08.1951 Călugăreni conduc. auto469. Ştefan Georgeta 07.09.1952 Buc., sect. 1 îngrijitor 470. Sbirlea Gheorghe 17.03.1954 Buc., sect. 2 merceolog 471. Samoilă Gheorghe 27.09.1966 Buc. conduc. auto472. Stancu George 04.04.1963 Buc., sect. 6 lăcătuş473. Şelaru Geta 13.08.1953 Buc., sect.1 arhivar

474. Ştefănescu Gheorghe 18.02.1951 Craiova şofer

475. Stănculescu Gh. 05.02.1965 flotant electrician476. Stoian T.

Gheorghe 27.07.1954 Gârbovi, IL. tâmplar477. Sode Gheorghe 14.08.1955 Buc. 478. Spiridon

Gheorghe 27.01.1952 flotant muncitor479. Şerb Ionel 11.03.1966 Buc., sect. 2 muncitor480. Stănilă Ilie 11.05.1966 jud. Dâmboviţa instalator481. Stroe Ion 07.01.1944 Buc., sect. 6 CTC-ist 482. Sabău Ioan 28.11.1958 Zalău, Sălaj lăc. mec.483. Stoica Ionel 21.01.1971 Mereni, TR instal. sanitar484. Senteş Ionică 02.02.1962 Buc., sect. 5 şef unitate485. Stoicănel Jeni 02.09.1967 Roşiori de Vede muncitoare486. Staicu Marian 12.08.1970 Buc., sect. 3 dulgher487. Stamenco Marian 23.09.1954 Buc., sect.1 electrician488. Şerb Marin 28.06.1949 Buc. şofer489. Sicoe Marian 17.11.1959 Sohodol, Alba matematician490. Soica Nicolae 30.01.1973 Buc., sect. 2 Elev491. Silache Nicolae 25.12.1957 Buc., sect. 1 magazioner492. Scrieciu Nicu 07.07.1963 Buc., sect. 3 electrician493. Şerban Nicolae 27.06.1968 Buc., sect. 5 vopsitor494. Sandu Ovidiu 28.12.1958 Buc., sect. 5 sculer matriţer495. Simionescu Petru 27.03.1927 Buc., sect. 2 redactor

399

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

496. Stoica Segheraş 1975 Buc., sect. 3 Fără ocupaţie497. Szikszai Ştefan 14.03.1964 Buc., sect. 5 frizer498. Ştefănescu Sandu 19.06.1972 Buc., sect. 5499. Şerban Titi 25.08.1960 flotant mecanic500. Şerban Valentin 08.08.1967 Buc., sect. 2 muncitor IPS501. Ştefan Victoria 12.07.1954 Buc. casnică502. Sebastian Viorel 18.02.1952 Oradea maistru503. Silvestru Victor 07.10.1952 Buc., sect.1 subingine504. Stoica Valentin 20.02.1960 Buc., sect.1 profesor505. Stan Viorica 03.04.1953 Buc., sect.3 casnică506. Şerban Vanda 03.10.1964 Buc., sect.1 operator507. Stroe Valentina 09.11.1969 Buc., sect.6 vânzătoare508. Stoenescu Virgiliu 01.07.1941 Buc., sect.5 muncitor 509. Sălceanu Victor 28.06.1957 Ploieşti sculer matriţer510. Stanca Gheorghe 07.05.1947 Traumatism

cranio-cerebral;

511. Stan Daniel 08.04.1970 Traumatism cranio-facial;

512. Stan Silviu 20 ani Plagă împuşcată;

513. Şerban Rada Sarcină lună a doua, ameninţare de avort;

514. Tomescu Aurel 20.03.1967 Cândeşti Vale mecanic utilaj515. Tache Aurel 15.07.1965 Buc., sect. 1 lăcătuş516. Tănase Alexandru 22.08.1936 Buc., sect. 5 lăcăt. mecanic517. Turcu Adrian 30.11.1967 Buc., sect. 2 sculer matriţer518. Toader Antonel 13.09.1970 Buc., sect. 5 turnător519. Teianu Aurel 20.03.1966 Buc., sect. 4 electronist520. Tenuf Bogdan 21.01.1968 Buc., sect. 3 vopsitor

521. Trandafirescu Cătălin 19.01.1965 Buc. controlor ITB

522. Teodoşescu Corina 12.06.1965 Buc., sect. 4 merceolog

523. Trandafir Cristina 17.08.1970 Buc., sect. 4 calculator524. Tănăsie Camelia 02.01.1958 Buc., sect. 4 vânzător525. Tudor Dorel 22.06.1967 cămin nefam. zidar526. Tănase Daniela 01.12.1969 Buc., sect. 4 învăţător527. Tocu Dana 03.06.1969 Buc., sect.1 laborant528. Tudor Eugen 17.06.1963 Buc. sculer matriţer529. Tucă Dorin Eugen 26.11.1953 Buc., sect. 2 oper. calculat.530. Ţigănuş Florentin 03.05.1969 Focşani,Vrancea zidar531. Tudorache Gabriel 08.07.1960 Buc., sect. 4 strungar532. Triculescu Grigore 16.12.1967 Buc., sect. 3 muncitor533. Tudose Gheorghe 22.03.1970 Vasilaţi, CL. găuritor534. Titichi Georgian 01.06.1972 Buc., sect. 5 Elev535. Tomescu Grigore 29.03.1954 Buc. jurist consult536. Taban Gelu 17.09.1965 Corbeasca, BC. lăcătuş

400

Nr. crt.

Numele şiprenumele

Datanaşte rii Domiciliul Profesia

537. Tucă Cristian Ion 01.12.1970 Buc., sect. 6 f. ocupaţie538. Trifan Ion 12.12.1950 Medgidia, CT. macaragiu539. Turcaş Ion 29.01.1938 Buc., sect.5 vânzător540. Temereancă Olivia 06.06.1971 Buc., sect. 4 elevă541. Teodorescu

Marius 06.09.1965 Buc., sect. 4 student

542. Toader Paula 20.08.1965 Buc., sect. 3 electrician

543. Toader Izabela Ştefania 13.03.1972 Buc., sect. 4 Elev

544. Ţepeş Vlad 05.02.1697 Buc., sect. 3 strungar545. Ungureanu Mihai 19.08.1951 Buc., sect.6 maistru546. Ursu Dan Mircea 14.05.1967 Buc. student547. Vas Camelia 25.11.1964 Buc., sect. 5 casnică548. Vâlcu Camelia 26.08.1967 Buc., sect. 2 gestionar

549. Vlioncu Cristian Doru 30.05.1969 Chitila, SAI tâmplar

550. Vlăduţ Elena 04.10.1972 Buc., sect. 6 elevă551. Vasilica Florin 07.11.1967 Buc., sect. 5 strungar552. Voiculescu Florina 22.03.1969 Buc., sect. 4 oper. calculat.553. Varlan Florin 05.08.1971 Buc., sect. 4 Elev 554. Vasiliu Gheorghe 21.10.1953 Buc., sect. 6 lăcătuş mec.555. Vrînceanu

Gabriela 09.11.1967 Bârlad electrician556. Vasu Georgeta 10.04.1976 Buc., sect.4 Elev 557. Vlad Gheorghe 02.10.1948 Plop, DB manevrant558. Vasile Gheorghe 01.11.1940 Buc. tâmplar559. Vâlcu Gabriel 22.04.1975 Buc., sect. 4 elev 560. Vlad Ion 18.11.1949 Periş SAI reglor561. Voiculescu Ion 26.11.1961 Buc., sect. 6 operator562. Voicu Liliana 19.09.1967 Buc., sect. 2 bucătar

563. Vlaicu Aurel Laurenţiu 24.04.1962 Găeşti, DB lăcătuş

564. Vlad Laurenţiu 19.06.1967 Piteşti Student-Istorie

565. Vlad Tibi Marius 23.07.1963 Buc. 566. Vecliuc Mihai 22.10.1966 Buc., sect.1 Muncitor567. Voineag Mihai 22.09.1967 Buc., sect.1 student 568. Vatamanu Maria 04.09.1968 Roznov, NT vânzătoare569. Vasile Marian 1975 flotant, sect. 3570. Zanidache Venus 06.10.1968 Buc., sect.1 samponeză571. Zainea Petruţa 22.02.1956 Buc., sect. 6 lăcăt. mont.572. Zanfir Lazăr 12.01.1952 Tunari, SAI muncitor573. Zeleniuc Luminiţa 18.04.1970 Buc. muncitor574. Zainea Gheorghe 22.04.1955 Buc., sect. 6 pensionar575. Zamfir Sanda 13 ani

401

NOTĂ

La data de 20 decembrie 1989 în unităţile Ministerului Turis-mului se afla un număr de 971 turişti străini, din care:

Sosiţi Organizaţi Pe cont propriuDin ţările socialiste 444 305Din ţările capitaliste 103 119

402

XII. BIBLIOGRAFIE

I: IZVOARE

A. Inedite;Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), Fond

C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Dosar nr. 22, 31,78, 91, 131, 338/1989;

Idem, Fond C.C. al P.C.R.– Secţia Organizatorică, Do-sar nr. 58/1989;

Idem, Fond C.C. al P.C.R.– Secţia Relaţii Externe, Do-sar nr.22/1989;

Idem, Fond C.C. al P.C.R.– Secţia Probleme de Apă rare, Dosar nr. 9/1989

Arhiva Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (Arhiva I.R.R.D.), Documentele nr. 73, 75; Sinteza aspec-telor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din de-cembrie 1989, manuscris dactilografiat, 1994;

B. Edite; ***,,Buletinul Oficial” nr. 48/1974***Codul Penal. Text oficial cu modificările până la

data de 1 iunie 1958, urmat de o anexă de legi penale speci-ale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958

*** Comisia Prezidenţială pentru analiza Dictaturii co-muniste din România. Raport final, coordonatori: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Bucureşti, 2007;

*** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. I, Editura Mirton, Timişoara, 2004;

*** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. II, Editura Mirton, Timişoara, 2004;

*** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. III, Editura Mirton, Timişoara, 2005;

*** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. IV, Editura Mirton, Timişoara, 2006;

403

*** Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. V, Editura Mirton, Timişoara, 2007;

*** E un început în tot sfârşitul... Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17-25 decembrie 1989, Societatea Română de Radiodifuziune. Departamentul Secreta riat General. Direcţia Patrimoniu. Secţia de Istorie Orală, Edi tura Casa Radio, Bucureşti, 1998; ***Întrebări cu şi fără răs puns, Editura Mirton, Timişoara, 2001;

***Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente, Ion Calafeteanu (coordonator), Editura Mega, Cluj -Napoca, 2009;

***România 1945-1989: Enciclopedia Regimului Comunist: Instituţii de partid şi de stat, obşteşti şi cooperatiste, Dan Cătănuş (coordonator), INST, Bucureşti, 2012;

***Proclamaţia Frontului Democratic Român, Timi-şoara, 20 decembrie 1989, în „Clio 1989”, an. I (2005), nr. 1-2, p. 194-195;

***Punct de vedere preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind Evenimentele din Decembrie 1989, ,,Omniapres” - ,,Ordinea” Supliment, Bucureşti, f.a.;

***Raportul Comisiei Senatoriale privind acţiunile desfăşurate în Revoluţia din decembrie 1989, material aflat in Biblioteca Senatului României, Inventar nr. 8/373/104, Bucu-reşti;

***Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Su-premă de Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, întocmit la 29 mai 1998;

*** Stenograma audierii lui Silviu Curticeanu din data de 28 oct. 1993, în „Clio 1989”, an. IV (2008), nr. 1, p. 123-146;

***Trupele de Securitate(1949-1989), Documente se-lectate şi editate de: Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu, Editura Nemira, Bucureşti, 2004;

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, Ediţia a III, Editura Pentru Literatura Politică, 1953;

Ibidem, Articole şi Cuvântări, iunie 1961-decembrie 1962, vol. 3, Editura Politică, Bucureşti, 1962 ;

Marx, Karl şi Engels, Friederich, Manifestul Partidului Comunist, Editura Partidului Comunist din România, 1945;

404

Muraru Ioan, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române. Texte. Note. Prezentare comparativă. Regia Autonomă ,,Monitorul Ofi-cial”, Bucureşti, 1993.

Oprea, Marius, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1948-1989. Editura Polirom, Iaşi, 2002

Preda, Dumitru; Retegan, Mihai, 1989. Principiul domi-noului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene, Editura Fundaţiei Culturale Române Bucureşti, 2000;

Sava, Constantin, Monac, Constantin, Revoluţia din De-cembrie 1989 percepută prin documentele vremii. Mărturii incendiare din arhivele militar, Editura Axioma, Bucureşti 2000.

C. Publicaţii;*** Memorial 1989, Buletin ştiinţific şi de informare,

Editat de Centrul Naţional de Documentare, Cercetare şi In-formare Publică despre Revoluţia din Decembrie 1989, Timi-şoara, nr. 1; 2/2007, 2007;

*** Clio 1989, Editate de Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Editura IRRD, Bucureşti, nr. 1 – 2 / 2005; 1 – 2 / 2006; 1 (5); 2 (6) / 2007; 1 (7) ; 2 (8) / 2010;

***Caietele Revoluţiei, Editate de Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Editura IRRD, Bucureşti; 2; 3 / (2005); 1(8) ; 3 (10) ; 4 (11) /2007; 1(14); 2 (15); 3 (16); 4 (17); 6 (19) /2008; 1 (20) / 2009; 6 (31); 7 (32) / 2010; 1 (33); 2 (34); 5 (37); 6 (38) /2011; 2 (40); 3 (41); 4 (42) / 2012;

D. Presa; Scînteia, 21 decembrie 1989;România Liberă, 21 decembrie 1989; Jurnalul National, 20; 26; 27 ianuarie 2006; E. Instrumente de Lucru: Dicţionare, Cronologii;

Enciclopedii; *** Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Secu-

rităţii, Membrii C.C. al P.C.R., 1945-1989. Dicţionar. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1989, 2004.

405

***Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981;

***România: 1945-1989: Enciclopedia Regimului Co-munist: Represiunea: vol. I, A-E. p. 115, Octavian Roske (co-ordonator), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Tota-litarismului, 2011; vol. II, F-O, 2012;

***România 1945-1989: Enciclopedia Regimului Comunist: Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, Dan Cătănuş (coordonator), I.N.S.T., Bucureşti, 2012;

Duţu, Alesandru, Revoluţia din Decembrie 1989, Cro-nologie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2010;

Marin, Valentin, Mărtirii Revoluţiei în date statistice, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2010;

Stoica, Stan, Dicționarul partidelor politice din România (1989-2004), Ediţia a 4-a, revizuită şi actualizată, București, 2004;

Ştefănescu, Domniţa, Cinci ani din istoria României, o cronologie a evenimentelor din România. 1989-2005. O istorie cronologică, Bucureşti, 2005;

F. Memorii, Interviuri, Convorbiri; Betea, Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Cea-

uşescu şi Iliescu, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997;

Idem, Maurer si lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Editura Fundaţia Ioan Slavici, Arad, 1995;

Idem, Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în di-alog cu Lavinia Betea, Editura Polirom, Iaşi, 2001;

Brateş, Teodor, Trilogia Revoluţiei Române în direct. Câteva zile dintr-o viaţă. 22-24 decembrie ’89 în Studioul 4 al RTV, vol. I-III, Bucureşti, 2004;

Brucan, Silviu, Generaţia irosită. Memorii, Editura Uni-versul şi Calistrat Hogaş, Bucureşti 1992;

Burciu, Grigore, Cum mi-am petrecut revoluţia în Mi-nisterul Apărării Naţionale, Bucureşti, 2008;

Coposu, Corneliu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, Editura Anastasia, Bucureşti, 1991;

406

Curticeanu, Silviu, Mărturia unei Istorii trăite. Imagini suprapuse, Editura Historia, Bucureşti, 2008;

Idem, Meditaţii necenzurate, Editura Historia, Bucureşti, 2007;

Gorbaciov Mihail, Memorii, Editura Nemira, București, 1994;

Stoenescu, Alex Mihai, Interviuri despre revoluţie, Edi-tura RAO, Bucureşti;

Suceavă, Ion, În numele adevărului – memorii –, Editura Venus, Bucureşti, 1991;

Marele şoc. Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu. Despre comunism, post-comuinism, democraţie (prefaţă de Dinu C. Giurescu), Bu-cureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

G. Lucrări generale; Avram, Cezar, Roxana, Radu, Regimuri politice compa-

rate, Fascism, Nazism, Stalinism, Editura Aius Printed, Cra-iova, 2008;

Andrew, Christopher, Gordievski, Oleg, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, Bucureşti, 1994;

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Hu-manitas, Bucureşti, 1994;

Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace (1945-1993), vol. 2, Editura ALL, Bucureşti, 1998;

Boldur, Lăţescu, Gheorghe, Genocidul comunist în Ro-mânia, vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1994;

Ciupercă, Ion, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, partea I, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 1997;

Carpinschi, Anton, Doctrine politice contemporane, Editura Moldova, Iaşi 1992;

Idem, Deschidere şi sens în gândirea politică, Editura Institutul European, Iaşi, 1995;

Câmpeanu, Pavel, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Iaşi, 2004;

407

Conquest, Robert, Marea Teroare, O reevaluare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998;

Courtois, Stephane (coordonator), Dicţionarul Comu-nismului, Editura Polirom, Iaşi, 2009;

Czeslaw, Milosz, Gândirea captivă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999;

Deletant, Dennis, Ceauşescu şi Securitatea. Constrân-gere şi disidenţă în România anilor 1965 - 1989, Editura Hu-manitas, Bucureşti, 1998;

Idem, Securitatea şi statul poliţienesc în România (1948-1989). Studiu introductiv în Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Editura Polirom, Iaşi, 2008;

Dobre, Florica, Duţu, Alesandru, Distrugerea elitei mi-litare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, 2 vol., In-stitutul Român pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000-2001;

Ibidem, Drama generalilor români, (1944-1964), Edi-tura Enciclopedică, Bucureşti, 1997;

Dobrincu, Dorin, Listele morţii. Deţinuţi politici dece-daţi în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securităţii, 1945-1958. Editura Polirom, Iaşi, 2008;

Giurescu, Dinu C., Ştefănescu, Alexandru, Ţiu, Ilarion, România şi Comunismul. O istorie ilustrată, Editura Corint, Bucureşti, 2010;

Hentea, Cătălin, Armata şi luptele românilor, Editura Nemira, Bucureşti, 2004;

Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României. 1859-1991.Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;

Kolakowski, Laszek, Principalele curente ale Marxis-mului, Fondatori, vol. I, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009;

Oprea, Marius, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securită-ţii (1948-1964), Editura Polirom, Iaşi, 2008;

Kolodziejski, Jan, Bialecki, Konrad, Solidarni z Rumunia – Solidari cu România, decembrie 1989 – ianuarie 1990, Institutul Memoriei Naţionale, Varşovia – Poznan, 2009, apud Liza Kratochwill, ,,Memorial 1989”, Nr. 2(7)/2010, Ti mişoara Solidari cu România, decembrie 1989-ianuarie 1990;

408

Mizil, Paul, Niculescu, De la Comintern la Comunism Național, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1998;

Scurtu, Ioan, (coordonator), Structuri Politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001). România. Vol. II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003;

Suciu, Mircea, Levy, Robert, Panaite, Laurenţiu, MAI şi Securitatea: date şi documente inedite, p. 61-64, în Dosarele Istoriei, An I, nr. 5/1996, p.47-64;

Şperlea, Florin, De la Armata Regală la Armata Popu-lară. Sovietizarea Armatei Române, 1948-1955), Editura Ziua, Bucureşti, 2003;

Thom, Françoise, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 2003;

Tănase, Stelian, Anatomia mistificării, 1944-1989, Edi-tura Humanitas, Bucureşti, 1997;

Ţăranu, Liviu, Evoluţia structurilor de Securitate în ca-drul structurilor MAI în Arhivele Securităţii , Editura Nemira, Bucureşti, p.296-310;

Ulam, Adam, B. Bolşevicii. Triumful comunismului în Rusia. O istorie intelectuală şi politică, Editura Corint, Bucu-reşti, 2009

Zinoviev, Alexandr, Homo sovieticus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

H. Lucrări Speciale;*** Lugoj, Decembrie 1989, Ediţie îngrijită de Gino

Rado, Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011;***Timpul care a învins teama. Martori ai istoriei. De-

cembrie 1989-Decembrie 2007. Ediţie alcătuită de Puşa Roth, Editura Ars Longa, Iaşi, 2008;

Balint, Costel, 1989, Timişoara în Decembrie, Editura Helicon, Timişoara 1992;

Codrescu, Constantin (coordonator), Seteanu, Mircea, Olaru, Radu, Preda, Costin, Monac, Constantin, Săraru, Dan, Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989, Editura Romfel, Bucureşti, 1994;

Cesereanu, Ruxandra, Decembrie ‚89. Deconstrucţia unei revoluţii, Iaşi, 2004;

409

Cristea, Romulus, Revoluţia 1989, Editura România Pur şi Simplu, Bucureşti, 2006;

Domenico, Viorel, Revoluţia de Ghips, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2011;

Ibidem, După Execuţie a Nins, Editura Adevărul Hol-ding, Bucureşti, 2011;

Fortuna, Lorin Ioan, (coordonator) Rolul Frontului De-mocratic în cadrul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Editura Artpress, Timişoara, 2011;

Gabanyi, Anneli Ute, Revoluţia neterminată, Editura Fundaţiei Culturale Române, București, 1999;

Iliescu, Ion, Revoluţie ca reformă, Editura Enciclope-dică, București, 1994;

Idem, Revoluţia română, Editura Enciclopedică București, 2001;

Iordache, Claudiu, Isus s-a născut la Timişoara, Decem-brie 1989, Editura Helicon, Timişoara,1994;

Idem, Revoluţia Românilor. Sfârşit de poveste, Editura IRINI, Bucureşti, 2010

Kali, Adrian, Hosu,Virgil, Timişoara 89. 6 zile de ase-diu. Editura Saol Timişoara

Mazilu, Dumitru, Proclamaţia Revoluţiei Române. 18 ani de la speranţele din 1989, Ediţia a 3-a, Bucureşti, 2007;

Miodrag, Milin (coord.), Timişoara în arhivele ,,Europei Libere” 17-20 Decembrie 1989, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999;

Idem, Timişoara în Revoluţie şi după, Editura Marineasa, Timişoara, 1997;

Nicolaescu, Sergiu, Revoluţia. Începutul adevărului. Un raport personal, București, 1995;

Idem, Cartea Revoluţiei Române. Decembrie 89, Editura ,,Ion Cristoiu”, București, 2000;

Idem, Lupta pentru putere: Decembrie 1989, Edit. BIC ALL, Bucureşti 2005

Lungu, Victor Eugen Mihai, Domşa, Tit-Liviu, Împuş-caţi-i că nu-s oameni!, Fundaţia Academia Civică Cluj, Cluj Napoca, 2005;

Oşca, Alexandru, (coordonator), Revoluţia Română în Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009 Idem, Dincolo de Rubi-con 1989-Timişoara-1990, Edit. Sitech, Craiova, 2011.

410

Peter, Siani-Davies, Revoluţia română din decembrie 1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;

Pitulescu Ion (coordonator) Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în Decembrie 1989, vol.I, Bu-cureşti, 1995;

Pop, Adrian, Tentația Tranziției. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, București, 2002;

Idem, Originile şi Tipologia Revoluţiilor Est-Europene, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010

Rado, Gino, Departamentul Securităţii Statului în 1988-1989. Structură şi ,, plan de măsuri”, în Caietele Revoluţiei, nr. 1(3)/2006

Sava, Constantin, Monac, Constantin, Adevăr despre Decembrie 1989. Conspiraţie – Diversiune - Revoluţie..., Edi-tura Forum, Bucureşti, 1999;

Scurtu, Ioan, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, 2006;

Spiridon, Cassian Maria, Iaşi,14 decembrie 1989. Înce-putul Revoluţiei Române, Edit. Timpul, Iaşi, 1994;

Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat in Ro-mania. IV . „Revoluţia din decembrie 1989” - o tragedie ro-mânească, Editura Rao, Bucureşti, 2005;

Suciu, Titus, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla, Timişoara, 1990;

Idem, Lumea bună a balconului, Editura Institutului Re-voluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti;

Şimandan, Emil, Întrebătorul din agora. În amintirea eroilor martiri ai revoluţiei de la Arad, Editura Fundaţiei Culturale ,,Ioan Slavici”, 2003;

Ungheanu, Mihai Un război civil regizat? Redefinirea Revoluţiei, Editura Romcartexim, Bucureşti, 1997;

Ursu, Doru, Viorel, Acvariul groazei. Sibiu, Decembrie 1989, Editura Bibliostar, Râmnicu Vâlcea, 2011.

Zărnescu, Constantin, Revoluţia Română din 17-22 de cembrie 1989 (la Cluj-Napoca), Editura Eurograph, Cluj, 2005.

411

XIII. Album

Listă arestaţi Jilava

Interiorul unei celule din penitenciarul din strada Popa Şapcă

412

Rănit în Revoluţie

Forţe de represiune blochează străzi din Timişoara

413

Gura de canal din Popeşti-Leordeni, unde a fost aruncată cenuşa martirilor timişoreni arşi

la crematoriul din Bucureşti

Numele celor 44 de timişoreni arşi la crematoriu

414

Scutieri în dispozitivul de represiune

Morţi şi răniţi pe străzile din Cluj

415

Forţele de intervenţie şi demonstranţi (Arad)

Coloană de manifestanţi (Sibiu)

416

Urmări ale represiunii

Mame îndurerate

417

Forţe de represiune în centrul capitalei

21 Decembrie 1989, Bucureşti, Piaţa Palatului – actualmentePiaţa Revoluţiei. Mulţimea părăsind în dezordine mitingul

418

Trupe de intervenţie cu TAB-uri şi demonstranţi

Jilava – Interior celulă

419

Jilava – Izolare

Jilava – Intrare în Fortul 13