UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

HANDBAL TEORIE ŞI METODICĂ

SUPORT DE CURS ELECTRONIC

CONF.UNIV. GHEORGHE ZAMFIR ASIST UNIV.DRD. LEON GOMBOŞ

CURSUL I

1. SCURT ISTORIC 2. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HANDBAL 3. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE HANDBAL 4. ASPECTE ALE EVOLUŢIEI HANDBALULUI MODERN 5. CONCEPŢIA DE JOC 6.OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII HANDBALULUI

1. SCURT ISTORIC

Handbalul a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea prin transformarea unor jocuri cu caracter popular şi sub influenţa altor jocuri sportive, în special al fotbalului din a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat cel mai mult.

Părerii unor autori că handbalul îşi are originea în Germania i se opun date care demonstrează că jocuri asemănătoare ca idee au existat înaintea handbalului în 11 alte ţări cum ar fi Cehoslovacia "hazena" şi în Danemarca "handbold". Denumirea de handbal este dată de profesorul Karl Schelenz din Berlin. Anul 1921 mai exact ziua de 2 mai poate fi considerat data naşterii handbalului românesc, odată cu desfăşurarea unui joc între două echipe şcolare din localitate.

În anul 1928 se constituie Federaţia Internaţională de Handbal Amator (FIMA), la cere se stabileşte primul regulament internaţional de joc. România devine membră în anul 1930.

La Sibiu, Braşov, Bistriţa, Mediaş şi Sighişoara au loc în anul 1931 primele campionate pe localitate. în anul 1933 handbalul din România s-a organizat alături de volei şi baschet într-o federaţie comună iar la 7 aprilie 1936 este fondată Federaţia Română de Handbal.

De altfel cel care este socotit pionierul handbalului (în 11 jucători), profesorul Karl Schelenz, de la Institutul de Educaţie Fizică din Berlin a venit în România în anii 1935-1936 pentru a susţine cursuri pentru antrenori şi arbitrii şi chiar antrenamente cu echipele din Sibiu şi Sighişoara, având o contribuţie deosebită la pregătirea echipei naţionale masculine a României, care a participat la Jocurile Olimpice de la Berlin în 1936.

În 1950 se înfiinţează divizia A pentru echipele masculine, iar în 1955 pentru echipele feminine. Între anii 1956-1999 echipele naţionale ale României cât şi echipele de club, participante la competiţiile internaţionale au obţinut o serie de succese remarcabile, ceea ce face din handbal jocul sportiv cu cele mai mari performanţe din România.

2. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HANDBAL

Federaţia Română de Handbal este organul de specialitate, apolitic şi nediscriminatoriu din toate punctele de vedere, care are ca scop organizarea, îndrumarea, dezvoltarea şi controlul activităţii de handbal din România. FRH a fost fondată la 1 aprilie 1936 şi cuprinde cluburile şi secţiile de handbal afiliate la aceasta.

Ca organism în subordinea Agenţiei Naţionale de Sport şi fiind o persoană juridică, se bucură de toate drepturile ce sunt conferite prin lege şi alte acte normative.

Structura FRH este următoarea: • Secţia de handbal; • Clubul de handbal; • Colegiile şi comisiile de specialitate: • Colegiul Central al Antrenorilor; • Colegiul Central al Arbitrilor; • Comisia centrală de competiţii, legitimări, transferări şi clasificări;

• Comisia de juniori şi sport şcolar şi universitar; • Comisia centrală de disciplină; • Comisia centrală medicală; • Comisia de mass-media; • Comisia de apel.

Salariaţi ai federaţiei: • Preşedinte nesalariati • Secretar general • Secretar federal 2 • Antrenor federal 4 • Organizator de competiţii • Contabili • Secretar- dactilograf.

ORGANELE DE CONDUCERE ALE FRH: • Adunarea generală • Consiliul de administraţie • Comitetul director • Preşedintele

Pentru îndeplinirea sarcinilor privind activitatea handbalului în teritoriu s-au constituit comisii judeţene şi municipale.

FRH are steag, emblemă, insignă şi stampilă proprie, iar sediul acesteia este situat în Bucureşti.

Întreaga activitate handbalistică se desfăşoară după următoarele acte normative, aprobate de ANS, elaborate în funcţie de cerinţele acestuia, precum şi de cerinţele organismelor internaţionale de specialitate (FIH, FEH, CIO, FISU):

• Statutul FRH; • Regulamentul de organizare şi funcţionare al FRH; • Regulamentul intern de transfer; • Regulamentul internaţional de transfer; • Statutul antrenorului şi sportivului de lot naţional; • Regulamentul de clasificare.

FRH este membră a organismelor internaţionale mai sus menţionate, în cadrul cărora a desfăşurat şi desfăşoară o activitate substanţială, organizatorică şi de concepţie.

3. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALA DE HANDBAL

Federaţia Internaţională de Handbal este organismul internaţional care are ca scop dezvoltarea, propagarea şi coordonarea activităţii handbalistice în lume.Acest organism internaţional a apărut cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Amsterdam din 1928, numindu-se Federaţia Internaţională de Handbal Amator IAHF. În 1946 se transformă în FIH, în cadrul congresului desfăşurat la Copenhaga, având ca ţări fondatoare Danemarca, Finlanda, Franţa, Ţările de Jos, Norvegia, Polonia, Suedia şi Elveţia. În prezent FIH numără înjur de 140 de ţări afiliate, de pe toate continentele, multe din cele neafiliate fiind interesate de a intra în familia mondială a handbalului.

ORGANELE DE CONDUCERE ALE FIH SUNT: • Congresul • Consiliul • Comitetul executiv

Activitatea FIH este coordonată de câteva comisii de specialitate: • Comisia tehnică, cu atribuţii în: -organizarea competiţiilor - arbitraj şi regulament - metodică şi antrenori

• comisia medicală • comisia de propagandă.

FIH este singura în măsură să organizeze competiţiile oficiale de handbal şi să atribuie unor federaţii continentale sau naţionale această organizare. Limbile oficiale în care se redactează corespondenţa, procesele verbale, comunicatele sunt: germană, engleză şi franceză. Sediul FIH este la Basel în Elveţia.

Handbalul românesc a avut în I.K. Ghermăncscu, L. Grigorescu şi V. Sidca, reprezentanţi de marcă în comisiile de specialitate ale FIH, activitatea acestora fiind foarte apreciată.

FIH are în subordine următoarele federaţii continentale, cu responsabilităţi bine determinate şi obiective clar conturate: • Federaţia Europeană de Handbal - FEH; • Federaţia Africană de Handbal - CAHB; • Federaţia Asiatică de Handbal - AHF; • Federaţia Panamericană de Handbal - PATHF; • Federaţia Oceania de Handbal - OHF. Sistemul competiţional internaţional este compus din: • Jocurile Olimpice; • Campionatele Mondiale; • Campionatele continentale; • Campionate Mondiale de juniori şi tineret; • Campionate Mondiale universitare; Cupele Europene sunt:

• CUPA CAMPIONILOR EUROPENI • CUPA CUPELOR • CUPA FEDERAŢIEI EUROPENR DE HANDBAL • CHALANGE CUP

4. ASPECTE ALE EVOLUŢIEI HANDBALULUI MODERN

Jocul de handbal se află într-o continuă schimbare şi evoluţie. în toate domeniile şi aspectele jocului, cât şi în desfăşurarea antrenamentului, apar multe elemente de progres, de perfecţionare, unele fiind noutăţi iar altele reactualizări şi adaptări la parametrii superiori. Datorită competiţiei acerbe, se caută mereu şi se cercetează metode şi mijloace de perfecţionare a jocului şi a procesului de antrenament. Pornind de la analiza jocului echipelor participante la cele mai mari competiţii europene şi mondiale, se pot sintetiza principalele aspecte ale handbalului modern.

ASPECTE POZITIVE Viteza, din ce în ce mai mare de deplasare şi exprimare tchnico-tactică este deja o

tendinţă dominantă în toate acţiunile individuale ale jucătorilor, ceea ce determină o creştere vizibilă a ritmului de joc.

Contraatacul şi faza a Ii-a sunt pentru toate echipele valoroase o preocupare constantă, o armă rapidă şi eficientă de finalizare, îneercându-se permanent şi insistent surprinderea apărării neorganizate şi vulnerabilă.

Creşterea măiestriei tehnico-tactice a jucătorilor este evidentă şi în deplină concordanţă cu viteza crescută a jocului. Au apărut o serie de procedee noi, unele

readaptate jocului în viteză, eficacitatea execuţiei avînd o pondere din ce în ce mai mare, nu însă în detrimentul jocului.

Pentru fiecare post din echipă s-a dezvoltat şi perfecţionat un bagaj tehnico-tactic considerabil, conturându-se un model al jucătorului pe post. în acelaşi timp jucătorul trebuie să acţioneze eficient şi pe alte două-trei posturi, fără a diminua cu ceva specializarea pe un anumit post.

Stăpânirea perfectă a mecanismelor de aşezare în teren şi de acţionare a jucătorilor, o adaptabilitate la condiţiile concrete de joc,se materializează printr-o mare varietate a folosirii sistemelor de joc în apărare şi atac.

Antrenamentele sau unele părţi ale acestora cu accent pe pregătirea fizică, se utilizează astăzi frecvent la majoritatea echipelor de elită, indiferent de metoda de pregătire. O excelentă condiţie fizică, condiţionată de o motricitate deosebită prelucrată la cote maxime este astăzi o condiţie absolută şi indispensabilă în practică. în procesul de pregătire se pune accent acum pe rezistenţă în regim de acţionare de viteză şi forţă.

ASPECTE NEGATIVE Sunt şi unele elemente (cei drept mai puţine la număr) care trebuie cunoscute şi

analizate, care frânează dezvoltarea jocului de handbal şi diminuează din spectaculozitatea lui.

Dintre acestea cele mai numeroase sunt cele care aparţin jocului apărătorului, şi anume: faulturile intenţionate, blocarea neregulamentară a adversarului, îmbrăţişările, împingerile, ţinerile, îmbrâncirile, jocul brutal prin care se urmăreşte periclitarea integrităţii corporale a adversarului prin lovire, rănire sau intimidare.

Sunt şi unele elemente ce ţin de jocul în atac cum ar fi: ţinerea apărătorului la semicerc de către pivotul echipei în atac, împingerea sau îmbrâncirea apărătorului în semicerc, blocarea neregulamentară a apărătorului, intrarea forţată în ,sau printre apărători, lovirea apărătorului după aruncare, jocul pasiv şi întârzierea reluării jocului.

5. CONCEPŢIA DE JOC

Prin concepţie de joc se înţelege modul de aplicare a tacticii de către o echipă. Concepţia de joc tratează jaloanele de bază ale practicării handbalului într-o anumită etapă a acestuia. De aceea ea trebuie privită într-o continuă evoluţie. în stabilirea concepţiei de joc este necesar să se ţină cont de următoarele aspecte: Caracteristicile jocului practicat de cele mai valoroase echipe din lume. Vor fi alese acele caracteristici strict necesare, fără de care nu se pot obţine performanţe pe plan internaţional, precum şi pe acelea care se potrivesc specificului sportivului şi echipelor antrenate. Tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial: aceste tendinţe trebuiesc anticipate, identificate şi adaptate la maniera de joc a echipei, în scopul păstrării permanente a contactului cu atributele jocului modern. Valorificarea talentului handbaliştilor români: România a dat handbalului de înaltă performanţă numeroase talente care au rămas celebre de-a lungul timpului. Toate cele trei aspecte trebuie să acţioneze sinergie şi în conexiune pentru a-şi amplifica eficienţa, iar un rol important în acest plan îl are capacitatea de creativitate a antrenorului. Aceasta presupune stabilirea după criterii eficiente a celor mai potrivite idei de joc, în stare să valorifice deplina disponibilitate de performanţă a echipei, să completeze carenţele proprii şi să le exploateze pe cele care le manifestă adversarul.

Concepţia de joc în atac

Fiecare jucător al unei echipe aflate în apărare şi trecând în faza de atac, trebuie să fie preocupat de declanşarea în cel mai scurt timp a contraatacului, care trebuie folosit ori de câte ori se iveşte o şansă. El trebuie realizat fără a mai da şansa adversarului de a se replia. în unele situaţii plecarea unui jucător pe contraatac trebuie să se facă cu anticipaţie, chiar înainte de finalizarea acţiunii.

Jucătorii care trebuie să declanşeze contraatacul sunt extremele, în special cele de pe partea opusă acţiunii de atac a adversarului şi zburătorii, în nici un caz jucătorii centrali din apărare.

Pentru iniţierea unui contraatac, jucătorii trebuie să cunoască bine formele de realizare a lui, cu un vârf, cu două vârfuri, direct sau prin intermediar. în multe situaţii mingea nu poate fi pasată vârfurilor de contraatac, ele fiind marcate de adversar. Acest lucru nu presupune oprirea jucătorilor, ci continuarea alergării spre poarta adversă, pentru a produce dificultăţi adversarului care se retrage în apărare.

Vârfurile de contraatac vor fi susţinute de către jucătorii din linia a II-a (de 9 metri) care pleacă şi ei din apărare în atac, tocmai pentru a nu da timp adversarului să se organizeze. în acest caz mingea va fi dusă din apărare în atac, prin pase rapide, scurte, derutante şi în ritm susţinut de alergare.

Această acţiune a primit denumirea de contraatac susţinut, finalizarea putându-se realiza de la distanţă sau de către un jucător infiltrat pe semicercul advers. în acest caz jucătorii de pe semicerc primesc o dublă sarcină, de a se demarca permanent, iar în acelaşi timp să realizeze blocaje sau paravane pentru jucătorii din linia a doua.

Conducătorul de joc sau unul din jucătorii care au sesizat nereuşita contraatacului sau a contraatacului susţinut, opreşte jocul, trecând în faza de organizare a atacului. în această fazăjucătorii sunt obligaţi să se aşeze pe posturile ce le deţin în echipă şi să acţioneze în mod disciplinat în atacul poziţional, caracterizat printr-o circulaţie intensă, precisă şi rapidă a mingii.

Ca urmare a pătrunderilor permanente şi succesive a jucătorilor de la 9 metri, a circulaţiei rapide a mingii, apărătorii sunt obligaţi să se deplaseze mereu în teren şi să fie foarte atenţi, fapt ce le slăbeşte energia şi vigilenţa, acesta fiind momentul de trecere de la o fază la alta a atacului şi anume atacul în sistem,cu o aşezare precisă în teren, în funcţie de sistem (cu unul sau doi pivoţi) şi de tactica adoptată de echipă.

Ţinând cont de sistemul de apărare, trebuie să se acţioneze cu unul sau doi pivoţi, în circulaţie sau poziţional. Pentru finalizare este necesară multă atenţie, folosind cele mai indicate mijloace de tactică individuală sau colectivă, coordonate cu multă inteligenţă. După o încercare nereuşită de realizare a unui gol, se trece obligatoriu la faza de organizare, păstrându-se posesia mingii.

La atacul în sistem, acţiunea individuală trebuie să fie executată cu multă hotărâre, viteză şi forţă, mai ales ca element de încheiere a unei acţiunii colective. Acţiunea individuală de pătrundere trebuie să fie subordonată jocului colectiv şi intereselor generale ale echipei. Toţi jucătorii unei echipe în atac, indiferent de sistem, sunt obligaţi să acţioneze pe un front larg, să se plaseze în acelaşi timp şi în adâncime, ceea ce va permite utilizarea la momentul oportun a unei combinaţii stabilite.

Sistemul de atac va fi ales în funcţie de valoarea şi specificul jucătorilor care compun echipa proprie şi de particularităţile jucătorilor adverşi. Indiferent de sistemul folosit, atacul trebuie să fie desfăşurat în mod variat, prin schimbarea continuă a ritmului şi a mijloacelor tacticii colective.

Concepţia de joc în apărare

În momentul pierderii mingii, prima preocupare a jucătorului o constituie replierea în apărare, desfăşurată în cea mai mare viteză. Replierea se efectuează cu faţa spre propria poartă până la mijlocul terenului şi cu spatele în continuare, urmărind în acelaşi timp desfăşurarea acţiunilor adverse. Oprirea lansării contraatacului se poate face de către jucătorul aflat în imediata apropiere a portarului advers sau a jucătorului intermediar, acţionând asupra lui regulamentar. în situaţia în care contraatacul a fost declanşat, iar apărătorii n-au reuşit cu toţii replierea, se acţionează în zona temporară, realizată de 2, 3 sau 4 jucători, aceştia încercând să rezolve în faţa semicercului apărarea, până se retrag toţi. Zona temporară se aplică şi în cazul în care toţi jucătorii s-au repliat pe semicerc, dar acţionează în alte zone decât cele repartizate în sistemul de apărare al echipei.

În această situaţie jucătorii trebuie să găsească momentul optim de organizare a apărării. Acest lucru se poate realiza în timpul jocului, între doi apărători apropiaţi, sau în timpul întreruperii jocului între alţi apărători. Ţinând cont de sistemul de atac al adversarului, echipa în apărare trebuie să acţioneze în sistem şi să aplice, în funcţie de situaţie, formele de apărare în zonă, om la om sau combinată. Fiecare echipă trebuie să cunoască şi să aplice cel puţin două sisteme de apărare.

Apărarea, indiferent de sistemul folosit, trebuie să fie mobilă, elastică şi dârză, jucătorii acţionând rapid şi hotărât în lupta cu adversarul. Fiecare jucător răspunde de un atacant pe care trebuie să-1 anihileze cu multă atenţie. Apărătorul care atacă jucătorul cu mingea trebuie să fie dublat în apărare de cel puţin un coechipier învecinat, aceasta constituind jocul colectiv în apărare.

6. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII HANDBALULUI

Handbalul este studiat de către teoria şi metodica jocului din mai multe puncte de vedere: • Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice; • Handbalul ca disciplină sportivă; • Handbalul ca disciplină ştiinţifică.

Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice. Jocul de handbal corespunde unor îmbinări armonioase între mişcările naturale (alergare, aruncare, săritură) precum şi deprinderile motrice simple, accesibile tuturor vârstelor şi sexelor. Jocul se desfăşoară pe un fond de solicitări psihice, care au un pronunţat caracter educativ şi formativ. Toate aceste aspecte fac ca jocul de handbal să fie un foarte important mijloc al educaţiei fizice, care poate contribui la dezvoltarea unor calităţi motrice, psihice, precum şi la însuşirea unor deprinderi motrice. Urmare a acestor calităţi deosebite ale jocului de handbal, educative şi formative, el este cuprins în programele şcolare , începând cu clasa a V-a (el poate coborî şi mai jos, chiar din clasele III-IV, lucru este dovedit de către cadrele didactice care au fost inspectate pentru gradul I în ţară).

Handbalul ca disciplină sportivă. Ca disciplină sportivă pe parcursul anilor a cunoscut o evoluţie şi dezvoltare deosebită, astăzi organizându-se competiţii sportive la toate categoriile de copii şi până la cea mai înaltă performanţă. Nivelul calitativ şi spectacular a crescut deosebit, fiecare competiţie de nivel naţional şi internaţional vine şi aduce îmbunătăţiri deosebite, ceea ce presupune că mai există resurse pentru perfecţionare. Concepţia de joc elaborată corespunzător exigenţelor mondiale în etapa respectivă trebuie mereu actualizată, ţinând pasul cu evoluţia pe plan internaţional. Acelaşi lucru se presupune şi în elaborarea unor noi programe de pregătire. Handbalul se practică pe baza unui regulament, cu reguli precise, în spiritul eticii sportive, spectatorii trăind din plin fazele spectaculoase ale jocului, desfăşurate în cel mai înalt grad de fair-play. Handbalul ca disciplină ştiinţifică. Jocul de handbal este studiat din punct de vedere tehnic, fizic, teoretic şi psihologic, generalizând activitatea celor mai bune echipe. Studiază apariţia, istoria şi evoluţia jocului, făcând legătura între celelalte jocuri sportive de la care împrumută metode şi mijloace de pregătire, procedee tehnice şi tactice, adaptate specificului. Jocul de handbal face legătura şi cu alte discipline, ca: igiena sportivă, fiziologia, anatomia şi biomecanica, biochimia, pedagogia şi psihologia sportivă. Totodată se studiază pregătirea, instruirea metodică în handbal, regulamentul şi aplicarea lui. Şcoala românească de handbal a efectuat şi continuă cercetarea ştiinţifică de îmbunătăţire şi perfecţionare a metodicii de pregătire sportivă. Există cercetări care dovedesc că jocul de

handbal poate începe la o vârstă timpurie, stabilindu-se programe pentru toate vârstele. Este stabilit modelul jucătorului de performanţă, specializat pe un anumit post, precum şi modelul echipei participante la CM. sau J.O., la nivel de echipe şcolare, divizionare etc. Sunt stabilite criteriile de selecţie a copiilor şi juniorilor pentru handbalul de înaltă performanţă.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Când a apărut handbalul în Europa? Dar în România? • Când s-a înfiinţat FRH? • Care este structura FRH? • Care sunt organele de conducere a FRH? • Când a apărut IHF? • Care sunt organismele de conducere ale IHF? • Care sunt aspectele pozitive ale evoluţiei handbalului modern? • Care sunt aspectele negative ale evoluţiei handbalului modern? • Ce reprezintă concepţia de joc în apărare, dar în atac? • Din ce perspective este studiat handbalul de către teoria şi metodica jocului?

CURSUL II

7. SELECŢIA ÎN HANDBAL CONŢINUTUL SELECŢIEI ETAPELE SELECŢIEI CARACTERUL DINAMIC ŞI CONTINUU AL SELECŢIEI

7. SELECŢIA ÎN HANDBAL

Selecţia este un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a posibilităţilor înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii medicale, biologice, psihosociologice şi motrice, pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă.

Selecţia nu este o operaţie unică, făcută odată pentru totdeauna, ci un proces evolutiv, strâns legat de creşterea şi dezvoltarea somato-funcţională şi motrică a copilului şi adolescentului. Având în vedere tendinţele de dezvoltare a handbalului pe plan mondial, precum şi stadiul actual de progres al handbalului românesc, printre măsurile ce se impun este şi aceea a efectuării cu atenţie sporită a selecţiei şi pregătirii copiilor şi juniorilor.

O selecţie bună trebuie să aibă un caracter obiectiv şi o bază ştiinţifică. Pentru a asigura aceste deziderate sunt necesare respectarea şi aplicarea câtorva cerinţe de bază ale selecţiei şi anume:

• investigarea unui număr cât mai mare de copii cuprinşi între vârsta de 8-10 ani (vârstă când pot începe handbalul);

• asigurarea concordanţei dintre modelul selectiv şi modelele care determină obţinerea performanţelor la diferite nivele de pregătire şi categorii de vârstă;

• îmbunătăţirea raportului dintre numărul celor selecţionaţi şi ponderea elementelor de valoare formate în succesiunea nivelurilor de pregătire pe parcursul activităţii compctiţionale.

7.1. CONŢINUTULSELECŢIEI

Selecţia este o activitate complexă care vizează toate laturile personalităţii sportivului şi se realizează după următoarele criterii:

• Criterii medico-biologice Acestea trebuie să stabilească starea de sănătate, dezvoltarea somato-funcţională a

viitorului sportiv şi se realizează prin examen clinic complex, pe aparate. Rezultatele acestor examinări sunt date de examenul antropometric, somatoscopic,

precum şi prin determinarea stării funcţionale endocrino-metabolică, neuromusculară, neuropsihică, hepato-renală, cardio-respiratorie etc, cu precizarea că dintre toate organele şi sistemele, aparatul cardio-vascular şi cel respirator sunt cele mai adaptabile la efortul fizic.Controlul medico-sportiv în toate etapele de selecţie, este absolut necesar datorită intensităţii crescânde dar şi variabile a efortului fizic.

• Criterii somatice Aceste criterii stabilesc parametrii care favorizează obţinerea performanţelor în

handbal precum şi nivelul de dezvoltare fizică generală. Pentru toate acestea se vor urmări în special: a. Talia (înălţimea corpului) - se va compara cu valorile medii pe ţară pentru a se putea preciza dacă viitorul handbalist se încadrează în normal pentru vârsta sa. în acest scop se foloseşte relaţia procentuală existentă între media pe ţară a înălţimii la 18 ani şi media pe ţară a fiecărei vârste cuprinsă între 8 şi 88 de ani. Acordând mediei înălţimii pe ţară la 18 ani procentul de referinţă de 100% rezultă că:

Vârsta înălţimea băieţilor reprezintă înălţimea fetelor reprezintă

8-10 78,21% 84,38% 11 80.95°,, 87.75",,12 84,82% 91,83% 13 87.18% 95,35% 14 91,26% 97,67%15 93,28% 99,05% 16 98.01% 99,56% 17 99,47% 99,87%18-19 100% 100% b. Greutatea - este de mare importanţă şi ea poate fi comparată cu mediile pe ţară, dar se va raporta la talie pentru aprecierea stării de nutriţie. c. Bustul - reprezintă înălţimea cuprinsă între creştetul capului şi suprafaţa scaunului, măsurată în poziţia aşezat. d. Lungimea membrelor inferioare- rezultă din diferenţa dintre talie şi bust. e. Anvergura, alonja sau deschiderea braţelor la orizontală - reprezintă lungimea ambelor braţe plus lăţimea toracelui la nivelul umerilor. Anvergura este la 6 ani mai mică decât talia, pe care o depăşeşte însă după această vârstă. Ea reprezintă 92,4% din talie la naştere, 101% la 7 ani şi 103% la 16 ani. La maturitate ea reprezintă 106% din talie. f. Perimetrul toracic - se măsoară elasticitatea, care rezultă din datele măsurătorilor acestuia în respiraţie profundă şi expiraţie forţată. g. Diametrul biacromial si bitrolianterial - indică măsura dezvoltării centurii scapulare şi a centurii pclviene.

• Criterii motrice Determină nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice precum şi volumul şi calitatea deprinderilor motrice de bază şi specifice. a. Viteza - este determinată de mobilitatea proceselor nervoase de la nivelul scoarţei şi se materializează în jurul vârstei de 16 ani la băieţi şi 14 ani la fete. Evoluţia între 8-18 ani este următoarea:

Vârsta Băieţi Fete

8 65% 80% 9 69% 83% 10 74",, 86% 11 79% 90%12 83% 94% 13 86% 97% 14 89% 98%15 95% 99% 16 97% 100% 17-18 100% b. îndemânarea - este determinată de aria motrică a scoarţei cerebrale şi analizatorii kinestezici. Ea se manifestă de timpuriu şi la vârsta de 14 ani se apropie de valorile adultului. c. Forţa - arc ca substrat morfofuncţional sistemul neuromuscular, ajungând la valoarea maximă la 30 de ani. în mod orientativ dăm mai jos evoluţia forţei între 8 şi 30 de ani.

Vârsta Băieţi Fete 8-10 41,5% 40%10-14 56,2% 56%14-16 81,25% 68%16-18 87,5% 80%18-20 93,75% 92",,20-30 100% 100%

d. Rezistenţa - ajunge la rezultate maximale la 19 ani. La vârsta de 16 ani volumul inimii şi al consumului de oxigen reprezintă 80% din valorile pe care Ic arc adultul, deci după această vârstă eforturile specifice jocului de handbal pot fi prestate de sportivi. e. Detenta - prezintă o calitate combinată între viteză şi forţă. La 15-16 ani se manifestă cel mai puternic, dezvoltarea la această vârstă având un caracter exploziv.

• Criterii psihologice Câteva dintre calităţile psihice care au importanţă pentru jocul de handbal ar fi cele din sfera afectivului sub concretizarea emotivităţii, curajului etc. a. Afectivitatea - se apreciază la copii după fondul vesel, blând sau închis şi agresiv. Comportamentul la şcoală, în colectiv, poate indica datele necesare pentru conturarea afectivităţii. b. Voinţa - duce la perseverenţă în pregătire, iar absenţa ei duce la oboseală prematură la orice efort şi chiar la abandonarea activităţii. c. Memoria şi imaginaţia - trebuie să fie bogată, vie, capabile să rezolve situaţiile în diferite momente ale jocului.

• Sistemul de probe de control Sunt de regulă fixate de federaţia de specialitate, dintre care vom enumera: • săritura în lungime de pe loc; • 50 m plat; • 5x30 m plat; • dribling printre jaloane; • alergarea de rezistenţă (test Cooper); • aruncarea mingii de oină; • aruncarea mingii de handbal; • tracţiuni cu braţele; • deplasarea în triunghi; • forţa muşchilor abdominali; •mobilitatea coxo-femurală în plan anterior etc.

7.2. ETAPELE SELECŢIEI

Această etapizare este eşalonată pe durata a 9-10 ani şi cuprinde 5 etape de selecţie: • selecţia iniţială I; • selecţia iniţială II; • selecţia intermediară I; • selecţia intermediară II; • selecţia finală.

Etapa I.Selecţia iniţială (primară) I se constituie în activitatea de constituire a grupelor de începători I, aceasta referindu-se la copii de vârsta 8-9 ani. Metodele utilizate de către cadrele didactice şi antrenori pentru a depista elemente dotate sunt multiple şi diferite, existând totuşi o sistematizare:

• asistenţa la lecţiile de educaţie fizică din şcoli; • urmărirea copiilor în activitatea competiţională organizată; • organizarea dejocuri şi competiţii în vacanţă; • urmărirea copiilor la joaca în cartier; • discuţii purtate cu profesorii din şcoală şi cu părinţii.

Obiectivele acestei etape sunt: • cultivarea pasiunii pentru handbal; • începerea pregătirii fizice generale; • dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă; • iniţierea în tehnica handbalului.

Etapa a II-a. Selecţia iniţială II se constituie în activitatea de constituire a grupelor de începători 11, cu vârsta de 10-12 ani.

Obiectivele acestei etape sunt: • continuarea pregătirii fizice generale; • dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă; • perfecţionarea tehnicii; • studiul comportamentului psiho-motric.

în aceste etape apar unele elemente care duc la pierderea multor copii dotaţi şi anume: • opoziţia părinţilor pentru participarea în activitatea sportivă, dar mai ales la handbal, dorind să-şi trimită copiii la alte sporturi; • condiţii grele de antrenament, lipsa sălilor şi lucrul în aer liber; •lipsa cadrelor de specialitate, lipsa de tact, superficialitatea în munca de instruire. Etapa a IH-a. Selecţia intermediară I. Această etapă constituie acţiunea de formare a echipei reprezentative dejuniori III, cu vârsta de 12-14 ani. După iniţierea în handbal, urmează încadrarea în activitatea organizată de grup, cu o componenţă relativ stabilă. Obiectivele acestei etape sunt:

• continuarea pregătirii fizice generale; • dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă; • începerea pregătirii tchnico-tactice.

Etapa a IV-a. Selecţia intermediară II. Se concretizează în acţiunea de formare a reprezentativei dejuniori II,cu vârsta de 15-16 ani, când din cele două grupe de nivel III se formează o grupă care va avea la bază 7-8 ani de instruire în handbal. Obiectivele acestei etape sunt:

• continuarea pregătirii fizice generale; • dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă; • prefecţionarea pregătirii tehnicio-tactice.

Etapa a V-a. Selecţia finală reprezintă practic încununarea muncii pe toată această perioadă, prin formarea echipei reprezentative dejuniori I, cu vârsta de 17- 19 ani. unde se văd deja posibilităţile individuale de a practica handbalul de marc performanţă şi promovarea în loturile naţionale sau în echipele de seniori.

Obiectivele acestei etape sunt: • selecţia definitivă la sfârşitul etapei; • abordarea pregătirii de înaltă performanţă.

Aceste etape de selecţie nu sunt singurele acţiuni menite să delimiteze o ierarhie valorică a copiilor. Pe parcursul acestor ani are loc o urmărire continuă a evoluţiei copiilor în cadrul instruirii organizate cu scopul de a verifica multilateral gradul de dezvoltare fizică, tchnico-tactică şi psihică individuală.

Căile şi mijloacele de realizare sunt multiple: • controale medicale periodice; • probele şi normele de control; • cunoaşterea exactă a situaţiei la învăţătură şi a situaţiei familiare.

Elementele de frânare care pot apărea, pot fi mai uşor prevenite prin cunoaşterea exactă din toate punctele de vedere a sportivului.

Etapizarea selecţiei are menirea de a orienta procesul de instruire atât în ceea ce priveşte forma de organizare, cât şi conţinutul acesteia.

7.3. CARACTERUL DINAMIC ŞI CONTINUU AL SELECŢIEI

Studiile şi cercetările efectuate de specialişti în domeniul selecţiei, precum şi practica handbalului au demonstrat că selecţia, mai ales la nivelul eşaloanelor cuprinse în baza de masă a handbalului de performanţă, trebuie să se desfăşoare ca un proces continuu şi dinamic.

Ideea că selecţia este o activitate de moment pentru formarea grupelor de începători, la care se adaugă ulterior noi elemente depistate întâmplător, este depăşită, nefiind în concordanţă cu cerinţele handbalului de performanţă. De la formarea grupelor de copii începători şi până la terminarea junioratului, porţile de „intrare" şi de „ieşire" sunt permanent deschise.

Caracterul dinamic şi continuu al acestei activităţi rezultă şi din faptul că selecţia se desfăşoară bidimensional la toate eşaloanele de vârstă şi de valoare ale copiilor şi juniorilor: selecţia orizontală şi selecţia verticală.

Cu excepţia nivelului de începători, unde selecţia se desfăşoară numai pe orizontală, la toate celelalte nivele, selecţia orizontală este prezentă în mod continuu, iar selecţia verticală se realizează periodic prin promovarea în eşalonul superior atunci când sunt realizate condiţiile de vârstă, dar mai ales cele de grad de pregătire. în cadrul selecţiei orizontale, care arc un caracter permanent, antrenorul trebuie să desfăşoare o activitate intensă, observând şi cercetând în mod continuu aria de selecţie.

Practica a demonstrat că pot fi depistate noi elemente, cu înclinaţii deosebite pentru handbal, dintre elevii care au scăpat selecţiei până în acel moment, dintre aceia care s-au transferat cu şcoala sau şi-au schimbat domiciliul, sau dintre elevii care provin de la alte ramuri de sport.

Selecţia orizontală este foarte activă şi intensă la eşaloanele de copii şi mai rară la eşaloanele de juniori I şi II, la care stabilitatea grupelor şi echipelor este mai mare. Selecţia verticală constă în promovarea dintr-un eşalon într-altul, ea trebuie să fie obiectivă şi cît mai exigentă pe măsură ce se urcă spre eşaloanele superioare.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• In ce constă conţinutul selecţiei ? • Care sunt etapele selecţiei ? • Ce reprezintă caracterul dinamic al selecţiei? • Ce reprezintă caracterul continuu al selecţiei?

CURSUL III

8. ORGANIZAREA BAZEI DE MASĂ A HANDBALULUI DE PERFORMANŢĂ 9. METODICA PREDĂRII HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ 8. ORGANIZAREA BAZEI DE MASA A HANDBALULUI DE PERFORMANŢĂ

8.1. INSTRUIREA COPIILOR ŞI JUNIORILOR Handbalul a cunoscut în ultima vreme o evoluţie rapidă, chiar spectaculoasă.

Performanţele realizate în etapa actuală, pe plan internaţional, cât şi pe plan intern, sunt foarte ridicate şi nu pot fi atinse decât de jucătorii a căror capacitate de performanţă este deosebit de mare şi în continuă creştere. Aria tehnicii jocului s-a extins foarte mult, au apărut noi procedee pe care handbaliştii de performanţă le execută cu mare măiestrie.

S-a îmbunătăţit sfera tacticii individuale şi colective, diversificându-se tot mai mult soluţiile de rezolvare a diferitelor situaţii de joc. Toate acestea au implicaţii asupra componentelor modelului de instruire a handbaliştilor, inclusiv asupra creşterii nivelului de pregătire. Trebuie să crească durata procesului de pregătire a jucătorilor până când aceştia sunt integraţi în eşalonul handbalului de performanţă, creştere realizată pe seama începerii timpurie, de la vârsta copilăriei, a specializării în handbal. în conceptul contemporan de antrenament, instruirea copiilor şi juniorilor este o parte integrantă a sistemului de pregătire pentru handbalul de performanţă şi de înaltă performanţă. în acest context, cantitatea dar mai ales calitatea procesului de instruire a copiilor şi juniorilor, care constituie baza de masă a handbalului de performanţă, reprezintă un factor hotărâtor al asigurării unei capacităţi superioare de performanţă a handbaliştilor.

Selecţia copiilor şi juniorilor, asigurată la un înalt nivel de obiectivitate, în strânsă corelaţie cu nevoile de perspectivă ale handbalului de performanţă, are o însemnătate deosebită. Rolul pregătirii organizate a copiilor şi juniorilor rezultă, de asemenea, din necesitatea asigurării unui proces instructiv-educativ care să răspundă la toate imperativele ştiinţei antrenamentului sportiv. Este necesară cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi a particularităţilor individuale ale fiecărui copil şi junior, precum şi a implicaţiilor acestora asupra conţinutului şi metodologiei pregătirii.

8.2. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A BAZEI DE MASĂ A HANDBALULUI DE PERFORMANŢĂ

Preluând din teoria antrenamentului sportiv ideea potrivit căreia antrenamentul sportiv trebuie să aibă un caracter stadial, teoria şi metodica handbalului au stabilit o stratificare specifică a instruirii copiilor şi juniorilor, în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi cu obiectivele instructiv-educative şi de performanţă, fixate pentru fiecare eşalon al bazei de masă a handbalului de performanţă. Astfel au fost stabilite următoarele stadii de instruire: • copii începători I, la vârsta de 8-9 ani;

• copii începători II, proveniţi din grupele de începători I, care au o evoluţie rapidă, 10-11 ani;

• copii avansaţi, proveniţi din grupele de începători, care au o evoluţie lentă dar de perspectivă reală, 12-14ani;

• copii de performanţă sau juniori III, cu o evoluţie foarte rapidă, elementele de excepţie 12-14 ani;

• juniori II, avansaţi care provin din grupele de copii de performanţă şi de avansaţi, la care se adaugă şi j uniorii nou selecţionaţi - începători ale căror calităţi le facilitează integrarea rapidă în eşalon, 15-16 ani;

• juniori I de performanţă, proveniţi din grupele de juniori 11,17-19 ani.

8.3. ORGANIZAREA SECŢIEI DE HANDBAL

Copii şi juniorii îşi desfăşoară activitatea în două categorii de unităţi sportive: • o categorie proprie bazei de masă a handbalului de performanţă, cuprinzând numai

grupe de copii şi juniori, din această categorie făcând parte şi CSS-urile. • cea de-a doua categorie este formată din grupele şi echipele de copii şi juniori din

cadrul secţiilor de handbal ale cluburilor şi asociaţiilor sportive. Nu este indicat ca vârful piramidei să stea suspendat, adică o echipă de juniori I sau II să nu aibă grupe sau echipe de copii care să-i furnizeze permanent noi elemente de perspectivă. Grupele şi echipele de handbal din cadrul CSS-urilor trebuie să-şi desfăşoare activitatea după următorul program: • grupele de copii, cu un efectiv de 18-20 elevi au 4 lecţii pe săptămână a câte 120 minute; • grupele de juniori II cu efective de 15-18 elevi au 5-6 lecţii pe săptămână a câte 120 minute; • grupele de juniori I cu efective de 14-16 elevi au 6-7 antrenamente pe săptămână a 120 minute.

Efectivul grupelor de copii trebuie să fie mai mare deoarece la acest nivel se produc fluctuaţii permanente, stabilitatea fiind foarte mică.

9. METODICA PREDĂRII HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ

Jocul de handbal se înscrie printre cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice şcolare. Prin conţinutul său complex, în care sunt prezente numeroase forme de alergare, de aruncare şi de sărituri, executate în situaţii mereu schimbătoare, handbalul aduce o contribuţie însemnată la realizarea sarcinilor educaţiei fizice şcolare, cum ar fi:

• întărirea sănătăţii; • formarea unu fond de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice care să poată fi

aplicat în condiţii cât mai variate; • creşterea indicilor de valoare a calităţilor motrice, de bază şi specifice; • dezvoltarea proceselor de cunoaştere: analiza, viteza de decizie, imaginaţie

creatoare; • dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă: spirit de echipă, responsabilitate pentru

activitatea individuală subordonată celei de echipă, combativitate, dăruire etc; • formarea obişnuinţei de practicare independentă a sportului în scop recreativ.

Efectele pozitive ale practicării jocului de handbal asupra organismului şi a personalităţii elevilor depind în foarte mare măsură de metodica predării acestui joc sportiv. în stabilirea metodicii de predare a handbalului în şcoală, trebuie să se pornească de la ideea potrivit căreia, la rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice contribuie eficient atât jocul bilateral şi fazele acestuia, cât şi exersarea analitică, izolată de condiţiile jocului, a procedeelor tehnice cuprinse în conţinutul acesteia.

Aplicarea alternativă a celor două căi trebuie să aibă o motivare logică din punct de vedere metodic. Dacă în timpul exersării jocului sau a fazelor de joc se constată că un anumit procedeu tehnic este însuşit greşit de către elevi, şi prin aceasta se frânează desfăşurarea corespunzătoare a jocului sau a fazei respective, se va trece la exersarea analitică a acestuia. Exersarea analitică trebuie făcută prin mijloace bine selecţionate, după criteriul eficienţei, pentru ca procedeul respectiv să fie însuşit cât mai repede şi integrat în global.

9.1. OBIECTIVE PRIORITARE ŞI MIJLOACE DE ACŢIONARE ÎN PROCESUL DE PREDARE A HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ

I. Clasa a V-a a. Obiective de referinţă

• aplicarea procedeelor simple şi acţiunilor tactice însuşite, în structuri simple; • integrarea în activităţi desfăşurate sub formă de întrecere.

La sfârşitul clasei a V-a elevul va fi capabil să execute:

Procedee tehnice folosite în atac:

• alergare cu schimbare de direcţie; • pasarea mingii în doi de pe loc, cu o mână de deasupra umărului; • pase din alergare între 2-3 jucători, în acelaşi plan şi în adâncime; • pasarea mingii din lateral, oblic, înainte şi înapoi; • prinderea mingii venite din lateral şi din urmă; • dribling simplu şi multiplu; • aruncare la poartă cu pas adăugat.

Procedee tehnice folosite în apărare: • poziţia fundamentală în apărare şi deplasarea în apărare; • opriri, porniri, întoarceri.

Acţiuni tactice folosite în atac: • demarcajul; • aşezarea în cadrul sistemului de atac sub formă de semicerc; • repunerea mingii în joc de către portar.

Acţiuni tactice în joc în apărare: •aşezarea în teren în cadrul sistemului de apărare 6+0. Joc de handbal bilateral cu respectarea regulilor învăţate.

b. Mijloace de acţionare • exersarea tehnicii fiecărui procedeu până la însuşirea mecanismului de bază; • exersarea de structuri tehnice cuprinzând 1 -2 procedee; • exersarea acţiunilor tehnice individuale simple; • aplicarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice însuşite în jocuri dinamice şi

pregătitoare; • ştafete, întreceri.

H.ClasaaVI-a a. Obiective de referinţă

• aplicarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice însuşite, respectând regulile cunoscute;

• integrarea în activitatea de practicare a handbalului la nivelul clasei, şcolii şi în timpul liber.

La sfârşitul clasei a Vi-a elevul va fi capabil să execute: • Procedee tehnice folosite în atac:

• pasa din alergare; • prinderea mingii venite din urmă; • dribling cu mâna stângă şi cu mâna dreaptă; • fente sau mişcări înşelătoare; • aruncarea la poartă din săritură.

• Procedee tehnice folosite în apărare: • deplasările specifice în poziţie fundamentală; • blocarea mingilor aruncate spre poartă.

• Acţiuni tactice folosite în atac: • demarcajul faţă de apărătorul care se repliază; • aşezarea în atac fără jucători pivot.

• Acţiuni tactice folosite în apărare: • marcajul adversarului fără minge; • marcajul adversarului cu minge; • intercepţia; • aşezare în sistemul de apărare 6+0.

• Joc bilateral cu respectarea regulilor învăţate.

b. Mijloace de acţionare • exersarea procedeelor însuşite în structuri variate; • jocuri pregătitoare, concursuri, întreceri, cu reguli adaptate, organizate în lecţii şi la nivelul şcolii.

III.ClasaaVII-a a. Obiective de referinţă • integrarea procedeelor învăţate în acţiuni tactice simple; • aplicarea eficientă a cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite în practicarea globală a handbalului, cu respectarea principalelor reguli. La sfârşitul clasei a VH-a elevul va fi capabil să execute: Procedee tehnice folosite în atac:

• pasarea mingii lateral, oblic înainte şi înapoi; • pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii; • dribling, alternativ cu mâna stânga şi cu cea dreaptă; • fentele sau mişcările înşelătoare; • aruncarea la poartă din alergare; • aruncarea la poartă din săritură.

Procedee tehnice folosite în apărare: • blocarea mingilor aruncate spre poartă; • scoaterea mingii din dribling.

Acţiuni tactice folosite în atac: • demarcajul; • pătrunderea; • aşezarea pe teren în sistemul de atac cu un pivot.

Acţiuni tactice folosite în apărare: • intercepţia; • replierea;

•atacarea adversarului cu mingea şi retragerea pe semicerc; •aşezarea în apărare în sistemul 6+0. Joc bilateral cu respectarea regulilor, semicerc, fault, dublu dribling, paşi.

b. Mijloace de acţionare • exersarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice noi; • exersarea procedeelor tehnice în structuri tehnico-tactice individuale şi colective; • aplicarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice în condiţii de întrecere cu reguli

adaptate; • exersarea globală cu adaptarea efectivului, duratei şi a regulilor de practicare.

IV.ClasaaVIII-a a. Obiective de performanţă

• folosirea adecvată a procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice în condiţii de concurs; • aplicarea eficientă a cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite în practicarea globală,

cu respectarea regulamentului oficial. La sfârşitul clasei a VlII-a elevul va fi capabil să execute: Procedeele tehnice folosite în atac:

• pasc laterale cu ameninţarea succesivă a porţii; • pasc de angajare a jucătorilor la semicerc; • pasa lungă de contraatac; • dribling cu variaţii de ritm şi schimbarea direcţiei; • aruncarea la poartă din săritură.

Procedee tehnice folosite în apărare: • deplasările specifice în apărare;

• scoaterea mingii din dribling. Acţiuni tactice folosite în atac:

• pătrunderea; • încrucişarea; • aşezarea în sistemul de atac cu un pivot.

Acţiuni tactice folosite în apărare: • replierea; • atacarcajucătorului cu minge şi retragerea la semicerc; • aşezare în sistemul de apărare 5+1.

Joc bilateral.

b. Mijloace de acţionare • repetarea unor structuri cu conţinut tehnico-tactic variat; • crearea şi rezolvarea de situaţii complexe prin întreceri; • concursuri şi jocuri bilaterale arbitrare.

V. Pentru ciclul gimnazial (clasele IX-XII)

Nu apar obiective prioritare noi, cele stabilite pentru clasa a VIII-a rămân valabile şi pentru acest eşalon şcolar, cu deosebirea că ele pot fi îndeplinite la un nivel calitativ superior, datorită potenţialului biologic şi motric crescut.

9.2. FORMAREA ECHIPEI REPREZENTATIVE A ŞCOLII

În scopul reprezentării şcolii la diferite competiţii de masă pe plan local sau la un nivel superior, fiecare unitate şcolară îşi pregăteşte o echipă reprezentativă. Formarea loturilor şcolii se realizează pe baza observaţiilor făcute de către profesorul de educaţie fizică în cadrul lecţiilor şi a activităţilor sportive.

Există o deosebire între selecţia pentru CSS, unde se cere o anumită metodologie, şi şcoală unde selecţia este mult mai liberă, ţinându-se totuşi seama de modelele somatice şi motrice stabilite pentru CSS.

De acest lucru va depinde în mare măsură şi valoarea echipei reprezentative. Lotul trebuie să cuprindă minimum 15 elevi, dintre care trei portari, şase jucători de semicerc şi şase de 9 metri.

Pregătirea echipei se va face separat de orele de activităţi sportive, fiind introduse 2-3 antrenamente săptămânal.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• În ce constă instruirea copiilor şi juniorilor ?

• Care este structura organizatorică a bazei de masă a handbalului de performanţă ?

• Cum se realizează organizarea secţiei de handbal ?

• Care sunt obiectivele prioritate în procesul de predare a handbalului în gimnaziu ?

• Care sunt mijloacele de acţionare în procesul de predare în gimnaziu ?

• Care sunt obiectivele prioritate în procesul de predare a handbalului în liceu ?

• Care sunt mijloacele de acţionare în procesul de predare a handbalului în liceu?

CURSUL IV

10. PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI ÎN JOCUL DE HANDBAL

Prin planificare se urmăreşte stabilirea cu anticipaţie a căilor, încărcăturilor şi repartizarea mijloacelor pentru realizarea performanţei sportive de-a lungul unui interval de timp determinat.

Astfel se realizează un cadru stabil procesului de antrenament, cât şi celui eompetitional, eliminând improvizaţiile şi asigurându-i o desfăşurare ordonată, controlabilă şi etapizată pentru obţinerea formei sportive şi a obiectivelor de performanţă propuse.

Planificarea antrenamentului prezintă unele caracteristici: • este obiectivă, datorită indicatorilor care dau posibilitatea unui control; • asigură o confruntare directă cu realităţile antrenamentului; • reprezintă pentru antrenor o posibilitate în plus de autoevaluare a activităţii de

instruire; • prezintă o unitate de acţiune pe parcursul unei perioade de timp mai mari; • este evolutivă, în conceperea planificării viitoare se pleacă de la analiza celei

curente.

Planificarea cuprinde două categorii de documente: • documente de evidenţă şi control; • documente de planificare propriu-zise.

a. Documente de evidenţă si control • datele personale ale sportivilor; • frecvenţa la antrenamente şi jocuri; • date medicale; • rezultate la normele şi probele de control; • rezultatele înregistrate la competiţii; • caracteristicile comportării sportivilor; • caracteristicile privind valoarea sportivilor (calităţi, lipsuri etc). Evidenţa şi folosirea

raţională a documentelor de evidenţă şi control rezolvă atât aspecte de ordin metodic cât şi probleme de ordin organizatoric.

b. Documentele de planificare sunt: • planul de perspectivă; • planul anual; • planul de etapă; • ciclul săptămânal de antrenament; • conspectul de lecţie; • planul individual de antrenament.

10.1. OPERAŢIUNI METODICE PENTRU ELABORAREA

DOCUMENTELOR DE PLANIFICARE

a. Analiza echipei. Este o operaţiune metodică foarte importantă, fiindcă de la realităţile pe care le prezintă echipa trebuie să plecăm la fixarea obiectivelor de performanţă şi de instruire. Criteriile de întocmire a analizei echipei sunt: • Efectivul echipei, numeric şi valoric analizat pe posturi. Ideal ar fi un lot de 18 jucători (3 portari, 6 jucători de semicerc şi 6 jucători de 9 metri plus 3 jucători de perspectivă, pentru partea dreaptă (inter-dreapta) să avem cel puţin câte un stângaci, iar fiecare post să fie acoperit de doi jucători).

• Starea sănătăţii jucătorilor. Pentru reuşita adaptării lor la efort acest lucru se face în colaborare cu medicul.

• Dezvoltare fizică. Pentru aceasta este necesar să se facă măsurători antropometrice (talie, greutate, anvergură, deschiderea palmei, diametrele biacromial, trohanterian).

• Pregătire fizică specifică: viteza de execuţie, de reacţie, de deplasare cu procedee tehnice specifice, forţa în picioare pentru jocul în apărare, detenta pentru aruncarea din săritură, îndemânare cu mingea, rezistenţa în regim de viteză şi forţă.

• Pregătire tehnică. Jucătorii vor fi analizaţi pe baza profilului tchnico-tactic al jucătorului specializat pe post precum şi a măiestriei tehnico-tactice de bază, pentru a putea colabora cu coechipierii în orice situaţie de joc.

• Pregătirea tactică. Analiza echipei prin cunoştinţe de tactică individuală şi colectivă, prin concepţia de joc stabilită faţă de anumiţi adversari. în funcţie de potenţialul tactic al echipei vor putea fi stabilite obiectivele şi sarcinile reale de antrenament.

• Pregătirea psihologică. Se va analiza comportarea jucătorilor la jocuri, antrenamente, relaţia cu coechipierii în afara vieţii sportive. • Pregătirea fizică generală. Aceşti indici vor fi apreciate în urma trecerii normelor de control

b. Fixarea obiectivelor de performanţă trebuie să ţină cont de posibilităţile echipei, de situaţia principalilor adversari, de schimbări care pot avea loc în echipă (plecări, veniri, întinerire, baza materială, condiţii de antrenament). Aceste obiective trebuie să fie mobilizatoare pentru echipă, de ocupare a unui loc superior, de promovare, de câştigare a unor jocuri importante.

c. Fixarea obiectivelor generale de antrenament. Pe baza analizei echipei şi a altor probleme ce trebuiesc rezolvate se fixează obiectivele generale de pregătire. în planul de perspectivă de 2-4 ani, obiectivele de antrenament trebuie să fie eşalonate metodic, în mod progresiv, de la om la om, gradate raţional pentru a putea duce la progres, la creşterea măiestriei, la mărirea capacităţii de performanţă a echipei. în planul anual, obiectivele de antrenament se scriu mai detaliat decât în planul de perspectivă. d. Întocmirea graficului periodizării antrenamentului. Operaţiunea metodică se face în graficul planului anual care este determinată de calendarul intern şi cel internaţional. Din acest grafic rezultă clar perioadele de pregătire, competiţionale şi de tranziţie şi trebuie să ţină seama de competiţiile oficiale. • Stabilirea obiectivelor intermediare ce revin diferitelor perioade de antrenament. Aceste obiective se stabilesc în funcţie de scopul şi sarcinile perioadei de antrenament. • Împărţirea perioadelor de antrenament în etape de instruire. Perioadele de antrenament sunt determinate de calendarul competiţional intern şi se desfăşoară pe o perioadă de 6-10-16 săptămâni, din acest motiv fiind necesar să fie eşalonat pe mai multe etape scurte de instruire, de 2-4 săptămâni. • Stabilirea principalelor sarcini de etapă. Fiecare etapă de instruire are anumite sarcini de rezolvat în funcţie de locul pe care îl ocupă în perioada respectivă (de exemplu la începutul fiecărei perioade pregătitoare, etapa de instruire are ca sarcină dezvoltarea rezistenţei fizice generale şi a repetării procedeelor tehnice, iar la sfârşitul etapei pregătitoare, numită etapa precompetiţională, se va verifica potenţialul de joc) alcătuirea formaţiei de bază, stabilirea unor cupluri de jucători. • Stabilirea normelor de control si a controlului medical. La începutul perioadei pregătitoare planul de etapă pe 2-4 săptămâni satisface nevoile de pregătire, dar apare ca necesitate alcătuirea ciclului săptămânal de antrenament. Acest grafic cuprinde două rubrici cu caracter organizatoric:

• ziua şi data; • locul şi ora.

şi trei rubrici de ordin metodic: • caracterul, tăria şi durata antrenamentului.

În cadrul ciclului săptămânal avem sarcini pentru toată echipa şi sarcini de individualizare. Caracterul antrenamentelor (pentru uşurare) poate fi Fi, Te, Ta sau combinat Fi+Te; Fi+Ta; Te+Ta; Fi+Te+Ta.

Repartizarea judicioasă a antrenamentelor în ciclul săptămânal, a lecţiilor cu diferite caractere pe factori de antrenament, dar mai ales combinat, permite antrenorilor atacarea simultană a factorilor antrenamentului. în funcţie de etapa de pregătire, de condiţii, se poate lucra separat pe factori de antrenament iar în perioada când nu este posibil acest lucru se lucrează pe factori împreună.

Tăria antrenamentului FT depăşeşte, iar cel T atinge valorile solicitărilor jucătorilor din timpul jocurilor cu miză marc. Antrenamentul moderat este sub greutatea jocului iar cel uşor este atunci când se repetă anumite combinaţii tactice.

Durata antrenamentului este un factor important în ciclul săptămânal, el putând fi exprimat în minute şi se referă la cantitatea de muncă depusă de sportiv. Stabilirea caracterului, a tăriei şi a duratei antrenamentului se face ţinând seama de principiile fiziologice şi pedagogice ale antrenamentului.

Conspectul de lecţie este documentul cel mai operativ, fiind obligatoriu pentru toţi antrenorii şi întocmit pe baza sarcinilor din ciclul săptămânal de antrenament. El cuprinde o înşiruire metodică a mijloacelor, exerciţiilor, formaţiilor, a dozării precum şi a indicaţiilor metodice.

Planul individual de antrenament se întocmeşte doar pentru anumiţi jucători, în vederea corectării unor deficienţe constatate pe parcurs.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt documentele de evidenţă şi control ?

• Care sunt documentele de planificare ?

• Care sunt operaţiunile metodice pentru elaborarea documentelor de planificare ?

• Ce reprezintă conspectul de lecţie ?

• Ce reprezintă planul individual de antrenament ?

CURSUL V

11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (1) SISTEMATIZAREA ELEMENTELOR TEHNICE POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE ATAC POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE APĂRARE

11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL

Prin tehnica jocului de handbal, se înţelege totalitatea deprinderilor motrice specifice, care ţin cont de regulile privind manevrarea mingii şi mişcările jucătorului, cu scopul de a atinge eficienţa maximă în joc.

Atunci când ne referim la tehnica jocului de handbal utilizăm de obicei noţiunile de elemente tehnice, procedee tehnice, stil şi măiestrie tehnică.

Elementele tehnice sunt categorii generale de mişcări care facilitează rezolvarea scopului şi a normelor globale ale jocului în conformitate cu regulamentul de concurs. Sarcinile globale ale jocului sunt uşor identificabile în fazele de atac şi de apărare: recuperarea mingii, trecerea în atac, finalizarea, pierderea posesiei mingii, replierea şi apărarea în sistem. Aceste sarcini globale (pe faze) sunt rezolvate prin anumite elemente tehnice distincte. Exemple: recuperarea mingii presupune: prinderea, blocarea, deplasarea în apărare etc; atacul presupune: pasarea, driblingul, aruncarea la poartă etc. Elementele tehnice au o definiţie abstractă şi strict delimitată de sarcinile globale ale jocului. Elementele tehnice ale jocului de handbal sunt:

• poziţia fundamentală; • mişcarea în teren; • ţinerea mingii; • prinderea mingii; • pasarea mingii; • driblingul; • fentele sau mişcările înşelătoare; • aruncarea la poartă; • scoaterea mingii de la adversar; • atacarea adversarului aflat în posesia mingii; • blocarea aruncărilor la poartă; • elementele tehnice specifice portarului.

Condiţiile de joc ce apar sau în care sunt aplicate elementele tehnice (atac apărare), au condus la formarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice concrete (operaţionale) pentru rezolvarea respectivelor sarcini. Procedeul tehnic se distinge în primul rând prin structură motrică de organizare internă, învăţată şi perfecţionată până la automatism în cadrul procesului de instruire.

Procedeele tehnice au o structură simplă sau complexă. Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice a căror funcţie de execuţie se

încadrează în trei faze (momente) distincte: poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi poziţia finală. Este bine de reţinut că ritmul de execuţie al acestor faze este foarte important pentru frumuseţea, corectitudinea şi eficienţa procedeelor. în jocul de handbal procedeele simple apar numai atunci când opoziţia adversarului este inexistentă (pasa de deasupra umărului, driblingul etc.) sau în momente fixe ale jocului (aruncările libere, de pedeapsă, de la margine etc).

Procedeele tehnice complexe au o mai mare frecvenţă de utilizare în jocul de handbal, structura motrică a acestora leagă două sau mai multe procedee simple. Datorită opoziţiei adversarului, unele secvenţe îşi pierd caracterul invariabil (standard), fiind executate cu un alt ritm de execuţie, cu întreruperi, cu introducerea altor acte motrice (fente)

cu indici avansaţi de viteză sau de forţă, cu soluţii creative personale sugerate de situaţia de moment. Exemple: dribling aruncare, fente de pasă - aruncare etc. Stilul tehnic - în momentul în care particularităţile individuale (dimensiuni corporale, antropometrice, calităţi motrice, atitudinea, trăsături de personalitate), intervin şi se impun cu pregnanţă în una, mai multe sau în toate secvenţele modelului de execuţie respectivul procedeu devin stil tehnic. Nu trebuie să confundăm stilul cu mişcările incorecte şi incoerente de executare a unui procedeu.

Stilul tehnic apare atât în efectuarea procedeelor simple cât şi în cele complexe. Astfel procedeele simple pot fi diferite ca stil prin ritmul de execuţie, prin utilizarea lor înşelătoare, prin implicarea unor însuşiri corporale (robusteţea etc), prin manevrarea neobişnuită a mingii, iar procedeele tehnice complexe prin prelungirea sau scurtarea fazelor de execuţie, prin fente. Stilul tehnic poate caracteriza chiar şi comportamentul tehnic al unei echipe. Exemplu: şcoala afro-asiatică adoptă stilul tehnic al înaltei măiestrii tehnice şi a acţiunilor tactice purtate în regim de viteză, spre deosebire de echipele nordice care adoptă un stil tehnic adaptat la însuşirile fizice (robusteţe, talie viguroasă) pe care le au. Stilul tehnic este adânc implementat şi în tactică, fiind vorba aici şi de acţiuni individuale subordonate gândirii. Măiestria tehnică caracterizează doar jucătorii cu o înaltă capacitate tehnică achiziţionată în decursul timpului. Ea este rezultatul instruirii (colective şi individuale) la care se adaugă şi „vocaţia" pentru joc. Criteriile după care se poate aprecia înalta măiestrie tehnică sunt:

• numărul de elemente şi procedee tehnice de atac şi apărare achiziţionate şi uşurinţa cu care sunt aplicate în rezolvarea sarcinilor de joc;

• acurateţea, virtuozitatea , precizia şi eficienţa cu care se execută în condiţii grele de joc;

• stabilitatea cu care se execută în condiţiile apariţiei unor factori perturbatori: opoziţia adversarului, oboseala, stresul, încordarea nervoasă etc;

• priceperea de a alege, regla şi schimba fazele de execuţie a procedeelor tehnice în funcţie de reacţiile adversarului.

11.1. SISTEMATIZAREA ELEMENTELOR TEHNICE Pe lângă sistematizarea clasică a elementelor tehnice, realizată de prof. I.K.

Ghcrmăncscu, se poate oferi şi o altă clasificare, în funcţie de situaţiile tactice ale jocului de handbal, atacul şi apărarea.

Tehnica jocului în atac: • poziţia fundamentală de atac; • mişcarea sau deplasarea în teren; • ţinerea mingii; • prinderea mingii; • pasarea mingii; • conducerea mingii; • aruncarea la poartă; • fentele sau mişcările înşelătoare.

Tehnica jocului în apărare: • poziţia fundamentală de apărare; • deplasarea în apărare; • atacarea adversarului cu corpul; • scoaterea mingii de la adversar; • blocarea aruncărilor la poartă. Tehnica portarului: • poziţia fundamentală; deplasarea în poartă; prinderea mingii; degajarea mingii; respingerea mingii cu braţele; respingerea mingii cu picioarele; plonjonul; mişcările înşelătoare.

11.3. POZIŢIA FUNDAMENTALA

Ca în orice altă ramură de sport şi în handbal jucătorul adoptă în diferite faze ale jocului o poziţie caracteristică, denumită poziţia fundamentală, din care el este capabil să execute cu maximă eficacitate mişcările cerute de situaţia respectivă. Poziţia fundamentală îl ajută pe jucător în executarea mişcărilor specifice jocului de apărare şi uneori chiar în cele de atac.

11.3.1. POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE APĂRARE Sarcina principală a apărătorului este aceea de a împiedica prin toate mijloacele

permise de regulamentul de joc înscrierea de goluri în poarta proprie. Pentru aceasta el va trebui să fie preocupat în timpul jocului de marcarea adversarului, blocarea aruncărilor la poartă, închiderea pătrunderilor spre poartă şi colaborarea cu portarul.

Atunci când se găseşte în aşteptarea acţiunii adversarului său direct, apărătorul depărtează picioarele cu 40-50 cm. unul faţă de celălalt, având genunchii uşor îndoiţi, spatele rotund, braţele îndoite din coate şi puţin depărtate de corp privirea îndreptată înainte, spre adversar, greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare, asigurându-se astfel un echilibru stabil corpului.

Metodica învăţării

Poziţia fundamentală pentru jocul în apărare se invaţă uşor de către începători încă de la primele lecţii, prin folosirea următoarelor exerciţii: • jucătorii se deplasează în mers, în alergare cu joc de glezne sau în alergare uşoară, la semnalul antrenorului ei se opresc brusc şi adoptă poziţia fundamentală de apărare. • jucătorii execută sărituri ca mingea, iar la semnal se opresc în poziţia fundamentală de apărare. • jucătorii se deplasează în alergare înainte, înapoi sau lateral, orientaţi fiind cu faţa spre antrenor. Acesta indică prin ridicarea braţului în sus momentul opririi jucătorilor din deplasare şi luarea imediată a poziţiei fundamentale, după care, printr-un alt semn convenţional făcut cu braţul, indică jucătorilor noua direcţie de deplasare.

11.3.2. POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL ÎN ATAC

În atacul poziţional se observă o poziţie specifică de lucru pe care o numim poziţia fundamentală pentru jocul de atac. Această poziţie nu diferă prea mult de cea specifică jocului de apărare, fiind şi ea uşor de învăţat. Jucătorul care aşteaptă să primească mingea se găseşte orientat cu faţa către coechipierul de la care o va primi. Piciorul opus braţului de aruncare este depărtat de celălalt la aproximativ 30-40 cm. şi dus înainte. Genunchii sunt uşor îndoiţi şi împinşi din glezne înainte. Trunchiul este puţin flcxat pe bazin, iar spatele rotunjit. Braţele sunt îndoite din coate şi îndreptate în direcţia de primire a mingii. Această poziţie, cu mici modificări este

păstrată şi după prinderea mingii, ea constituind poziţia de plecare (de bază) în vederea pasării ulterioare a acesteia.

Metodica învăţării Pentru învăţarea poziţiei fundamentale de atac, se pot utiliza exerciţiile prin care se

învaţă poziţia fundamentală de apărare, iar perfecţionarea ei se face odată cu învăţarea prinderii, ţinerii şi pasării mingii.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTONŢELE

• Ce este tehnica jocului de handbal?

• Ce reprezintă elementul tehnic, procedeul tehnic, stilul tehnic şi măiestria tehnică?

• Care sunt elementele tehnice specifice jocului de atac?

• Care sunt elementele tehnice specifice jocului de apărare?

• Care sunt elementele tehnice specifice portarului?

• Cum se realizează poziţia fundamentală pentru jocul de atac, dar pentru jocul de

apărare?

CURSUL VI

11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (2) MIŞCAREA ÎN TEREN ŢINEREA, PRINDEREA ŞI PASAREA MINGII DRIBLINGUL FENTELE SAU MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE ARUNCAREA LA POARTĂ TEHNICA APĂRĂTORULUI SCOATEREA MINGII DE LA ADVERSAR BLOCAREA ARUNCĂRILOR LA POARTĂ ATACAREA ADVERSARULUI AFLAT ÎN POSESIA MINGII TEHNICA PORTARULUI

11.4. MIŞCAREA ÎN TEREN

Mişcarea în teren cuprinde procedeele tehnice pe care jucătorul Ic foloseşte pentru a se deplasa în vederea mânuirii mingii, pentru a iniţia şi finaliza atacurile cît şi pentru realizarea fazei de apărare. Astfel există procedee de deplasare în teren specifice jocului de atac sau jocului de apărare, cât şi comune celor două faze. Dintre cele mai importante amintim:

Alergarea tropotită Acest procedeu de alergare serveşte jucătorului pentru intrarea în cel mai scurt timp în viteza maximă de deplasare. Se foloseşte la pornirile de pe loc şi la accelerările bruşte efectuate din alergare ceva mai lentă.

Alergarea lansată Acest procedeu de mişcare în teren reprezintă o alergare cu pas întins, executată în mod relaxat şi economic. Ea urmează de obicei unei alergări tropotite.

Alergarea cu spatele Este întrebuinţată de către jucătorii echipei care se retrag în apărare. Ea oferă apărătorilor posibilitatea păstrării permanente a contactului vizual cu adversarii, permiţând observarea intenţiilor de atac ale acestora, anticipând planul lor tactic, evitând astfel situaţii neprevăzute.

Deplasarea cu paşi adăugaţi, lateral, oblic înainte şi înapoi. Mişcarea de translaţie a apărătorilor pe semicercul de la 6 metri se efectuează de cele

mai multe ori cu ajutorul acestui procedeu tehnic. Jucătorul din poziţie fundamentală execută deplasarea cu paşi adăugaţi lateral, în felul următor: mai întâi deplasează lateral piciorul din direcţia deplasării, apoi aduce în poziţia iniţială celălalt picior şi aşa mai departe.

In timpul deplasării laterale cu paşi adăugaţi întreaga greutate a corpului trebuie să fie menţinută pe partea anterioară a labei piciorului, pe pingea.

Tălpile picioarelor se vor deplasa cât mai aproape de sol. în acest fel deplasarea centrului de greutate a corpului apărătorului este aproape rectilinie.

Deplasarea laterală oferă apărătorului posibilităţi optime de oprire, accelerare şi schimbare a direcţiei de deplasare în funcţie de acţiunile derutante ale atacantului.

O cerinţă obligatorie este evitarea încrucişării picioarelor, deoarece la o mişcare neprevăzută sau la o fentă a adversarului apărătorul are posibilităţi ceva mai reduse de a reacţiona în timp util.

Opririle Opririle din alergare sunt necesare atât atacantului care doreşte să acţioneze cu

scopul de a se demarca, cât şi apărătorului care-1 marchează. Oprirea ca procedeu tehnic nu reprezintă o dificultate în sine, fiind uşor de însuşit. Dezvoltarea musculaturii picioarelor pentru ca acesta să fie capabil sâ frâneze brusc, viteza de deplasare este singurele probleme metodice care se ivesc în legătură cu acest procedeu tehnic. Oprirea se poate executa printr-o frânare cu un picior, pus de obicei pe sol, oblic şi lateral, şi printr-o frânare pe ambele picioare. Oprirea pe ambele picioare este precedată de obicei de o uşoară săritură.

Schimbările de direcţie Schimbările de direcţie pot fi făcute cu scopul derutării apărătorului sau pentru simpla modificare a direcţiei de deplasare în teren a atacantului. Există mai multe procedee tehnice de schimbare de direcţie. Toate sunt necesare jucătorului aflat în lupta directă cu adversarul, mai ales când este marcat strâns de acesta. Acestea pot fii simple sau duble. Schimbarea simplă de direcţie - se execută în felul următor: jucătorul care se deplasează în linie dreaptă face la un moment dat un pas oblic lateral, lăsând apărătorului impresia că se va deplasa în continuare în această nouă direcţie. în realitate atacantul se va opri scurt pe piciorul cu care a făcut pasul oblic lateral şi va împinge din el în direcţie opusă, direcţie în care îşi va continua de fapt deplasarea. Schimbarea dublă de direcţie - are o execuţie asemănătoare cu cea descrisă mai sus, cu deosebirea că după primul pas lateral (să presupunem că s-a făcut spre stânga) urmează un mic pas oblic lateral spre dreapta, după care jucătorul porneşte decis din nou spre stânga, încercând să-şi depăşească adversarul direct. Aceste procedee tehnice se învaţă la început de pe loc, apoi din alergare uşoară.

Săriturile Săriturile sunt procedee tehnice de mare importanţă atât în jocul de apărare, cât şi în cel de atac. Prinderea mingilor înalte, unele aruncări la poartă, blocarea aruncărilor şi alte acţiuni de joc cer din partea jucătorului să execute sărituri înalte. Aceste sărituri se pot executa de pe loc şi din deplasare cu bătaie pe un singur picior, sau pe ambele picioare.

11.5. ŢINEREA MINGII

Ţinerea mingii este elementul tehnic cu ale cărui procedee un jucător de handbal îşi asigură posesia mingii pe timpul celor trei secunde regulamentare sau pe durata de timp dintre o prindere şi o aruncare. Ţinerea mingii se poate efectua cu două mâini şi cu o mână.

Ţinerea mingii cu două mâini Mingea este ţinută cu două mâini în dreptul abdomenului, uneori în dreptul

pieptului. Jucătorul de handbal pentru a-şi asigura posesia mingii pe timpul dintre o prindere şi o aruncare o ţine cu două mâini în dreptul abdomenului, adăposlind-o de adversari.

Acesta o cuprinde cu palmele, cu degetele mult răsfirate (cele mari sunt apropiate şi orientate înapoi spre corp). Mingea nu este strânsă prea tare cu degetele, iar podul palmei nu se lipeşte de ea. Din această poziţie de ţinere a mingii cu două mâini, jucătorul poate executa cu uşurinţă toate procedeele tehnice, în mod simetric, cu mâna dreaptă şi cu cea stângă.

Ţinerea mingii cu o mână Cele mai utilizate procedee de ţinere a mingii cu o mână sunt: prin apucare şi ţinerea echilibrată a mingii, între palmă şi antebraţ şi sprijinită pe coapsă, piept sau abdomen. La jocul modern de handbal, procedeul de ţinere a mingii cu o mână prin apucare s-a răspândit foarte mult. Datorită acestuia s-au dezvoltat numeroase alte procedee tehnice de fentare executate cu mingea ca: fentele de pasare, şi fentele de aruncare la poartă. Acest procedeu tehnic este indispensabil pentru pasarea mingii din pronaţie, ca şi pentru executarea diferitelor fente de pasare şi fente de aruncare la poartă. Având în vedere faptul că ţinerea mingii cu o mână prin apucare oferă jucătorilor largi posibilităţi de formare şi

dezvoltare a unor procedee tehnice complexe, apreciem ca absolut necesară învăţarea ei încă de timpuriu.

în afara acestui procedeu tehnic trebuie amintită şi ţinerea echilibrată a mingii. Ea este caracteristică jocului în mişcare, jocului de circulaţie în viteză. Mingea este ţinută în echilibru în timpul mişcării pregătitoare pentru aruncare, precum şi în timpul executării aruncării. Echilibrul de care este vorba se realizează datorită impulsului dinspre înainte spre înapoi, dat mingii de mâna stângă şi rezistenţei mâinii drepte care se opune acestui impuls.

Ţinerea echilibrată a mingii nu poate dura multă vreme; ea coincide cu timpul necesar braţului pentru pregătirea aruncării şi a aruncării propriu-zise. Procedeele tehnice de ţinere a mingii cu o mână se învaţă împreună cu cele de prindere şi pasare. Demonstrarea de către antrenor a procedeelor de ţinere a mingii, explicarea amănunţită a execuţiei lor, ca şi a importanţei învăţării lor corecte în vederea efectuării altor procedee tehnice, şi exersarea lor analitică sau globală în timpul exerciţiilor de prindere şi pasare, sunt suficiente pentru a se asigura baza acestor deprinderi motrice.

11.6. PRINDEREA MINGII

Prinderea este elementul tehnic cu ale cărui procedee jucătorul de handbal intră în posesia mingii trimisă de un coechipier sau interceptată de la un adversar. Prinderea mingii este un element de bază în jocul de handbal. Astăzi viteza şi precizia acţiunilor de joc au crescut atât de mult, încât nu se mai poate concepe ca un jucător să comită greşeli în prinderea mingii. E bine ştiut că prinderea poate fi uşurată sau îngreuiată de anumiţi factori, de care trebuie să se ţină seama atât în joc, cât şi la antrenamente. Cei mai importanţi factori sunt:

• viteza de zbor şi traiectoria mingii; • poziţia jucătorului care prinde mingea faţă de cea a coechipierului care pasează; • viteza şi direcţia de deplasare în teren a jucătorilor; • marcajul şi încercările adversarului de a intra în mod regulamentar în posesia

mingii. Prinderea mingii se realizează cu numeroase procedee executate cu două mâini şi cu o mână, de pe loc, din alergare şi din săritură. învăţarea procedeelor tehnice de prindere a mingii se realizează concomitent cu a celor de pasare. Principalele procedee de prindere a mingii sunt: Prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului Acesta este un procedeu tehnic de bază. Cu el se începe de fapt învăţarea prinderii mingii. Jucătorul adoptă poziţia fundamentală specifică jocului de atac şi îşi îndreaptă privirea şi braţele în direcţia din care va primi mingea. întreaga ţinută a corpului, a braţelor şi a degetelor trebuie să fie relaxată în faza de aşteptare a mingii. Pe măsură ce mingea se apropie de jucător, acesta va întinde braţele în întâmpinarea ei.

Palmele sunt orientate cu faţa in jos şi foarte puţin înainte. Degetele sunt răsfirate. Degetele mari sunt apropiate formând împreună cu palmele şi celelalte degete o cupă în care va intra mingea.

Prinderea mingii cu două mâini deasupra capului Prinderea mingilor care vin din lateral Prinderea mingii la piept; Prinderea mingilor joase; Prinderea mingilor care şarpe sol; Culegerea mingilor rostogolite; Prinderea mingii cu o mână; Prinderea mingii de deasupra umărului; Prinderea mingii cu o mână din lateral.

11.7. PASAREA MINGII

Aruncarea mingii unui coechipier şi prinderea ei de către acesta poartă denumirea de pasă. Aşadar, pasa este compusă dintr-o aruncare şi o prindere. Această transferare a mingii de la un jucător la altul realizată cu ajutorul procedeelor tehnice de aruncare se mai numeşte şi pasarea mingii.

Jocul modern de handbal impune cerinţe extrem de mari în ceea ce priveşte precizia, siguranţa, lungimea şi viteza paselor, deoarece apărările din ce în ce mai bine organizate nu mai pot fi depăşite decât printr-un joc colectiv al cărui element principal de legătură îl constituie pasarea mingii.

Procedeele tehnice de pasare a mingii trebuie subordonate strict tuturor principiilor de tactică individuală şi colectivă şi în special principiului asigurării mingii. în funcţie de situaţia tactică respectivă pasa poate fi dată direct, cu boltă, cu pământul sau precedată de o fentă, prin următoarele procedee de pasare a mingii:

Pasa cu o mână de deasupra umărului: Acesta este procedeul tehnic cel mai des folosit în jocul de handbal, deoarece el

corespunde integral cerinţelor de precizie, viteză, forţă şi uşurinţă de pasare din orice poziţie. Pentru realizarea pasei cu o mână de deasupra umărului, jucătorul foloseşte aruncarea zvârlită. Pentru a executa pasa de pe loc, jucătorul va adopta in prealabil poziţia fundamentală specifică jocului de atac. Acei jucători care aruncă mingea cu mâna dreaptă vor avea în faţă piciorul stâng, iar stângacii piciorul drept.

Pasa lansată înainte pe lângă şold Această aruncare este asemănătoare mişcării de lansare a bilei în jocul de popice. Pasa prin împingere Sunt numeroase situaţiile de joc când mingea transmisă cu repeziciune de la un

coechipier la altul pentru crearea unei faze decisive, de gol. La aruncarea prin împingere faza de pregătire este redusă la maximum, de cele mai multe ori confundându-se chiar cu amortizarea prinderii mingii. Pasele prin împingere se folosesc în mod deosebit pentru angajarea pivoţilor şi pentru transmiterea mingii la distante scurte la atacul în circulaţie. Pasa cu două mâini de la piept

Pasa cu două mâini de la piept este de fapt realizată tot printr-o aruncare prin împingere. Ea este întâlnită în mod curent în jocul de baschet. Cu ajutorul acestei aruncări mingea poate fi pasată repede precis şi sigur.

Pasa cu două mâini de la sold Această pasă se execută în mod asemănător cu cea întâlnită în mod frecvent în jocul

de rugby. Pasa cu două mâini de la şold se foloseşte în handbal pentru transmiterea mingii

la mică distanţă şi mai ales în timpul încrucişărilor, a circulaţiei în opt şi în şarjă rapidă. Este o pasă precisă şi sigură.

Pasa cu două mâini de deasupra capului Sunt anumite situaţii când după prinderea mingilor inalte este necesar să se execute

imediat o pasă. Pentru a nu se întârzia transmiterea mingii coechipierului, prin ducerea mai întâi a mingii deasupra umărului sau lateral lângă şold se foloseşte pasa cu două mâini pe deasupra capului.

Pasele speciale Jocul de handbal prin specificului său îşi îmbogăţeşte permanent numărul de

procedee tehnice. Mărirea numărului de procedee tehnice o considerăm normală, dacă ţinem seama de faptul că handbalul impune cerinţe extrem de ridicate, de viteză, acţiuni spontane pline de neprevăzut, sau acţiuni de fentare a adversarilor aglomeraţi în faţa spaţiului de poartă.

Pasa din pronaţie Acest procedeu tehnic se execută uşor de către jucătorii care au degetele lungi şi pot

ţine mingea cu o mână prin apucare. Pasa din pronaţie reprezintă cea mai bună soluţie pentru transmiterea rapidă a mingii unui coechipier apropiat, care se găseşte în partea braţului de aruncare a posesorului mingii, mai ales în situaţiile când acesta a făcut în prealabil o fentă de pasare sau aruncarea la poartă. Procedeul îşi găseşte o largă întrebuinţare şi în angajarea pivoţilor la semicerc.

Pasa laterală din articulaţia pumnului Jucătorii care au degete foarte lungi şi pot cuprinde cu uşurinţă mingea pot angaja

pivoţii trimiţând mingea printr-o mişcare de extensie a palmei pe antebraţ. Procedeul acesta se execută numai din ţinerea apucată şi nu poate avea ca urmare aruncări prea puternice.

Pasa înapoi pe deasupra umărului Mingea este dusă deasupra umărului ca în mişcarea pregătitoare pentru executarea

unei aruncări zvârlite. Pasa pe la spate Acest procedeu tehnic este precedat de o fentă de aruncare la poartă şi se realizează

prin ducerea braţului cu mingea oblic-înapoi la nivelul şoldului, mingea fiind pasată pe la spate.

Pasa pe sub picior Acest procedeu tehnic este precedat de o fentă de aruncare la poartă pe lângă

genunchi şi se execută de asemenea pentru angajarea surprinzătoare şi eficace a pivoţilor la semicerc.

Metodica învăţării prinderii şi pasării mingii Procedeele tehnice de prindere şi pasare se învaţă concomitent, cu ajutorul unor

exerciţii executate de pe loc, din deplasare, în grupuri mai mici sau mai mari de jucători, în funcţie de condiţiile de lucru existente şi de specificul echipei.

La începutul etapei de învăţare a procedeelor de prindere şi pasare se vor crea condiţii mai uşoare de execuţie. Pasele se vor executa de pe loc, apoi din deplasare în mers sau în alergare uşoară.

Exerciţii: 1.Pase în doi de pe loc - Variantă: - întoarcere completă 360" după pasă 2.Pase în doi şi în trei din deplasare 3.Suveică simplă 4.Suveică dublă 5.Pase în şir cu două mingi. Trei jucători stau în şir, la distanţe egale, apoi distanţa variază. Jucătorii de la capetele şirului obligă pe cel de la mijloc la prindere-pasare, coordonare alternativă prin întoarcere. 6.Pase în formaţie: triunghi, pătrat, hexagon, cerc, etc. 7.Jocuri sub formă de concurs: "mingea la căpitan", "cine ţine mingea mai mult", ştafete.

11.8. DRIBLINGUL

Driblingul este un element tehnic care a apărut in jocul de handbal odată cu introducerea regulii celor trei paşi şi a celor trei secunde. Cu ajutorul procedeelor de dribling, jucătorul se poate deplasa cu mingea în teren, poate acţiona ca vârf de contraatac, se poate încadra în diferite acţiuni colective de atac, poate pătrunde spre poartă sau acţiona în vederea păstrării mingii, atunci când coechipierii săi sunt marcaţi.

Folosirea exagerată a driblingului în joc frânează construirea fazelor de atac şi dă posibilitatea apărării adverse să se organizeze.

Driblingul simplu Acest procedeu tehnic se execută, în limitele permise de regulament, în felul

următor: să presupunem că jucătorul prinde mingea când se găseşte în sprijin pe piciorul stâng, el are voie să facă în continuare trei paşi cu mingea în mână, după care, înainte de a face cel de-al patrulea pas va trebui să împingă mingea spre pământ. Mingea care va ricoşa din pământ va fi prinsă de j ucător.

Din clipa prinderii el poate face din nou cel mult trei paşi cu mingea în mână, după efectuarea cărora va fi obligat s-o paseze unui coechipier sau să o arunce la poartă.

Dacă o va împinge din nou spre pământ şi o va reprinde sau o va juca într-un alt fel înainte ca ea să fi fost atinsă de un coechipier, adversar sau instalaţia porţii, înseamnă că a comis greşeala "dublu dribling", greşeală care se sancţionează de arbitru cu aruncare liberă.

Este bine ca jucătorii să fie obişnuiţi să execute împingerea mingii în pământ oblic înainte, în funcţie de viteza de deplasare, şi lateral, în afara planului de mişcare a picioarelor, pentru a nu se frâna viteza şi pentru a se evita greşeala numită "picior" (atingerea mingii cu piciorul considerat de la genunchi în jos).

Driblingul multiplu Acest procedeu tehnic permite o deplasare nelimitată a jucătorului în teren.

Concepţia modernă de joc acceptă folosirea driblingului multiplu atunci când un jucător a scăpat liber pe contraatac şi se îndreaptă spre poarta adversă, nestingherit de apărători, precum şi în acele cazuri când nu găseşte pentru moment nici un coechipier liber pentru a-i pasa mingea.

Driblingul multiplu constă dintr-o serie de împingeri succesive a mingii spre sol, executate prin apăsări cu palma pe suprafaţa acesteia. Dacă driblingul se execută din alergare, atunci, ca şi driblingul simplu, mingea este împinsă spre sol în partea laterală a corpului, sub un unghi care este proporţional cu viteza de deplasare a jucătorului

Metodica învăţării driblingului Însuşirea driblingului simplu nu ridică greutăţi de ordin metodic pentru antrenor.

După o sumară explicare şi demonstrare a driblingului simplu, jucătorii sunt lăsaţi să se deplaseze liber în teren, în grupe de câte doi-trei sau mai mulţi jucători, să-şi paseze mingea unul altuia, după ce în prealabil a executat dribling simplu.

Driblingul multiplu cere bună îndemânare şi coordonare a mişcărilor. învăţarea driblingului multiplu începe prin executarea de pe loc a unor împingeri repetate asupra mingii. După aceea, jucătorul este lăsat să se deplaseze înainte, lateral şi înapoi, la început în mers, mai târziu în alergare uşoară în linie dreaptă, în linie şerpuită şi cu schimbări de direcţie. Pe măsură ce jucătorul obţine siguranţă în conducerea mingii, va creşte şi viteza de deplasare în teren.

Perfecţionarea driblingului se va face prin exerciţii de deplasare variată în teren, în condiţii de viteză cu schimbări de direcţie, cu şerpuiri printre obstacole, în luptă cu adversarul semiactiv şi activ, în concursuri de întrecere sub formă de ştafete şi în timpul jocurilor de antrenament.

11.9. FENTELE SAU MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE

Fentele sunt mişcări făcute de un jucător cu corpul sau cu segmentele lui, cu şi fără minge, pe loc şi din deplasare, cu scopul de a induce în eroare pe adversar asupra adevăratelor intenţii viitoare. Sistematizarea procedeelor tehnice de fentare este destul de dificilă, deoarece mişcările sunt complexe, constituite de cele mai multe ori din începutul unei mişcări, întrerupte la un moment dat şi reluate cu altă execuţie tehnică, care la rândul ei poate fi înlocuită cu execuţia în final a altui procedeu tehnic.

Schimbările de direcţie Sunt procedee ale mişcării în teren care pot constitui elemente derutante pentru apărători sau care se asociază cu alte mişcări făcute cu braţele şi corpul, dând astfel naştere unui procedeu de fentare mai complicat şi mai eficace. Schimbările de direcţie urmăresc în principal eliberarea atacantului de apărătorul care-1 marchează strâns. Menţionăm în plus că împotriva apărării om la om pe tot terenul, schimbările de direcţie, urmate de sprinturi scurte, opriri bruşte şi alergări de viteză presărate mereu de alte schimbări de direcţie sunt mijloace de bază pentru realizarea demarcajclor, a depăşirilor apărătorilor şi a pătrunderilor spre poartă.

Fentele executate în atac urmăresc fie crearea unor situaţii de aruncare la poartă sau de angajare surprinzătoare a pivoţilor, fie adunarea a doi apărători în zona unui singur atacant, fapt care are ca urmare crearea unui raport supranumeric favorabil coechipierilor acestuia în altă porţiune de teren.

Fenta simplă de pornire Acest procedeu tehnic este folosit de jucătorii din linia a doua, atunci când acţionează împotriva unei apărări agresive circulând în "opt" sau efectuând încrucişări simple. Fenta simplă de pornire se execută de pe loc sau din uşoară deplasare înainte. Pentru a acţiona decisiv spre dreapta, atacantul face mai întâi un pas oblic înainte cu piciorul stâng, simulând pornirea în această direcţie. Apărătorul va schiţa şi el o mişcare de apărare, deplasându-se spre dreapta. Atacantul frânează înaintarea cu piciorul stâng, din care se împinge apoi puternic către dreapta, direcţie în care îşi va continua alergarea.

Fenta dublă de pornire Pentru a deruta mai mult un apărător se foloseşte fenta dublă. Se execută

asemănător cu cea simplă, cu deosebirea că primul pas cu stângul urmează un nou pas cu dreptul oblic spre dreapta după care pornirea se va face spre stânga, adică în direcţia primului pas. Sistematizarea procedeelor tehnice de fentarc este destul de dificilă, deoarece mişcările sunt complexe, constituite de cele mai multe ori din începutul unei mişcări, întrerupte la un moment dat şi reluate cu altă execuţie tehnică, care la rândul ei poate fi înlocuită cu execuţia în final a altui procedeu tehnic.

Fenta de pasare Ţinerea apucată a mingii a favorizat apariţia a numeroase fente de pasare. Ele se

execută fie premeditat, fie ca urmare a situaţiei create. în toate cazurile se cere multă îndemânare şi un bagaj bogat de procedee tehnice de pasare. Jucătorul simulează mişcarea de aruncare a mingii spre un coechipier. Prin strângerea degetelor pe minge, el o reţine înainte ca aceasta să părăsească mâna. Apoi, după ce apărătorii s-au mişcat, reacţionând la fenta făcută, atacantul pasează mingea în altă direcţie, folosind unul din procedeele tehnice de pasare, adecvat rezolvării momentului tactic respectiv. Fenta de pasare poate fi urmată de o pasă simplă din pronaţie, o pasă lansată, o pasă pe la spate sau pe deasupra umărului etc.

Fenta de aruncare la poartă Atacantul aflat în pătrundere simulează aruncarea la poartă cu pas încrucişaţi, cu pas

adăugat sau cu pas săltat, după care, sesizând blocajul apărării, opreşte mişcarea braţului, reţine mingea, frânează înaintarea corpului cu piciorul stâng şi pasează imediat coechipierului liber.

Fenta de aruncare la poartă poate fi urmată de o pasă de angajare a pivotului, de o pasă laterală sau de o aruncare la poartă cu procedeul iniţial sau cu un alt procedeu. Aceasta poate fi începută, de exemplu, prin simularea unei aruncări pe lângă şold şi continuată, dacă blocajul apărătorului advers a fost prompt, cu o altă aruncare la poartă executată pe deasupra umărului, prin evitare cu cădere laterală etc.

Metodica învăţării fentelor Învăţarea fentelor presupune stăpânirea perfectă în condiţii de joc, a procedeelor

tehnice cu care se încearcă inducerea în eroare a adversarului. Nu se poate începe învăţarea unei fente de aruncare la poartă armată, de exemplu, de o angajare a pivotului cu o pasă dată pe sub picior, până ce procedeele componente nu sunt bine însuşite şi utilizate în joc.

Când procedeele tehnice componente sunt cunoscute, se poate trece la îmbinarea lor într-o fentă. Acest lucru se face în cadrul antrenamentelor individualizate, la început fără adversar, apoi cu adversar semiactiv şi coechipier activ, cu adversar sau adversari activi şi coechipieri activi. în condiţii apropiate dejoc.

11.10. ARUNCAREA LA POARTA

Numeroase procedee tehnice de aruncare la poartă care până nu demult au fost considerate execuţii personale sau "stiluri" ale unor jucători cu calităţi fizice deosebite, au intrat astăzi în arsenalul jucătorilor obişnuiţi şi sunt observate tot mai des chiar la juniori şi copii.

Astăzi nu se mai poate concepe un jucător de handbal care să nu cunoască cel puţin 4-5 procedee diferite de aruncare la poartă specifice postului ocupat în echipă. Aruncarea la poartă, ca şi pasarea mingii, poate fi realizată, sub aspectul mişcării şi acţiunii braţului aruncător, prin zvârlire, lansare şi prin împingere.

Aruncarea zvârlită Este procedeul care corespunde cel mai bine executării aruncărilor la poartă. Cu

acest procedeu de aruncare se imprimă cel mai bine mingii o mare viteză de zbor, se obţine o bună precizie şi se creează condiţii de derutare a portarului, ca şi al apărătorilor, prin fentele de aruncare la poartă sau de pasare, care sunt favorizate de aruncarea zvârlită.

Aruncările la poartă, indiferent de modul de aruncare folosit (zvârlit, lansat sau prin împingere), pot fi executate de pe loc, din alergare, din săritură, din plonjon, cu elan cu paşi încrucişaţi, adăugaţi şi cu pas săltat. Alegerea procedeului de aruncare este determinată de mai mulţi factori, dintre care cităm: poziţia jucătorului faţă de poartă, relaţia în care se găseşte faţă de apărători, distanţa faţă de semicerc, postul ocupat în echipă ctc.

Situaţiile de joc mereu schimbătoare, ca şi poziţiile de aruncare care cer anumite execuţii tehnice, impun cunoaşterea de către fiecare jucător a procedeelor tehnice enumerate mai sus.

Astfel vom enumera: • aruncarea prin evitare; • aruncarea pe la spate; • aruncarea cu prinderea şi aruncarea mingii din săritură; • aruncările de pe extreme din săritură şi plonjon; • aruncarea din plonjon sărit; • aruncarea din săritură precedată de pas săltat; • aruncarea cu fandare sau cădere laterală spre braţul de aruncare; • alte tipuri de aruncări. Aruncarea la poartă din săritură

Acest procedeu tehnic a apărut din necesitatea de a executa aruncări la poartă peste apărătorii masaţi in faţa semicercului, pentru mărirea unghiului de aruncare, pentru evitarea călcării semicercului şi pentru micşorarea distanţei dintre aruncător şi poartă.

Aruncarea la poartă din săritură poate fi executată cu întârziere, dând posibilitatea de a fi observate mult mai bine mişcările portarului de către atacant, lucru care îi oferă acestuia mari posibilităţi de derutare.

Jucătorul care se află în pătrundere spre poartă va prinde mingea, pasată de un coechipier sau reţinută din dribling, pe piciorul drept. Aceasta îi favorizează aruncarea fie după un pas, fie după trei paşi făcuţi cu mingea în mână.

Bătaia pentru săritură se face pe piciorul stâng, cu o tehnică asemănătoare săriturilor din atletism. în urma bătăii, în care laba piciorului rulează dinspre călcâi spre vârf şi piciorul se destinde din articulaţii, corpul este aruncat în sus şi înainte, înălţarea corpului este ajutată şi de pendularea piciorului drept, care în timpul bătăii se ridică în sus cu genunchiul îndoit spre piept. în timpul înălţării corpului, mingea se duce deasupra umărului drept, fiind sprijinită la început şi de mâna stângă, apoi ţinută în mâna dreaptă, echilibrat sau prin apucare.

Când jucătorul atinge momentul maxim al înălţării, corpul se blochează în aer pentru a oferi un punct de sprijin braţului care efectuează mişcarea propriu-zisă de aruncare. Piciorul drept pendulează în jos şi înapoi, în timp ce braţul drept (braţul aruncător) trece înainte. Aterizarea din săritură se face tot pe piciorul stâng, adică pe piciorul de bătaie.

Metodica învăţării aruncării la poartă din săritură Rularea labei piciorului şi ridicarea braţului opus în sus se deprind cu ajutorul

pasului săltat. Pentru dezvoltarea forţei în picioare se pot face următoarele exerciţii: • sărituri succesive cu bătaie şi cădere pe acelaşi picior, fără şi sub formă de

concurs; • sărituri peste o bancă cu bătaie şi aterizare pe acelaşi picior; • acelaşi exerciţiu, cu ridicarea braţului drept în sus; • apoi cu ridicarea mingii deasupra umărului drept.

Pentru executarea propriu-zisă a aruncării din săritură se vor folosi la început exerciţii de pasare din săritură între coechipieri dispuşi în diferite formaţii. După ce

jucătorii au învăţat să paseze din săritură, sunt trecuţi în faţa porţii, unde vor arunca la inceput acţionând individuali din dribling, pe urmă primind mingea de la coechipieri.

Aruncarea la poartă cu pas încrucişat Acesta este un procedeu tehnic care permite realizarea unor aruncări puternice de la

distanţă. EI trebuie să aparţină bagajului motric al jucătorilor care acţionează la linia de 9 metri, adică al aruncătorilor de la distanţă. Aruncarea la poartă cu pas încrucişat se execută cu o tehnică asemănătoare cu cea folosită de atleţi în aruncarea suliţei. Jucătorul, pregătindu-se de aruncare, efectuează o încrucişare a piciorului drept peste sau prin spatele celui stâng, după care îşi fixează piciorul stâng pe sol. în timpul acestor mişcări făcute cu picioarele, mingea este dusă deasupra umărului, iar corpul se răsuceşte spre dreapta, privirea rămânând însă aţintită înainte.

Aruncarea cu pas încrucişat poate folosi cu succes procedeele de aruncare zvârlită de deasupra umărului, lateral pe lângă umăr, lateral pe lângă şold şi pe lângă genunchi.

Aruncarea la poartă cu pas adăugat La acest procedeu tehnic mişcările pregătitoare pentru aruncare se execută în felul

următor: jucătorul face un pas cu stângul înainte, aduce printr-o săritură piciorul drept lângă cel stâng, pe care-l mută din nou cu un pas înainte. în acest timp mingea a fost dusă deasupra umărului drept şi pregătită pentru aruncare.

Faţă de aruncarea cu pas încrucişat prezintă avantajul că în timpul pregătirii pentru aruncare axul umerilor este paralel cu linia porţii, deci procedeul oferă mari posibilităţi de observare a portarului; în schimb aruncările nu sunt chiar aşa de puternice.

Metodica învăţării aruncărilor la poartă cu pas încrucişat şi pas adăugat Învăţarea acestor procedee de aruncare impune însuşirea mişcărilor care preced

aruncarea propriu-zisă. lată câte exerciţii pregătitoare: • alergarea cu încrucişarea picioarelor drept peste cel stâng şi invers. • mers normal cu schimbarea pasului, adică cu săritură de pe stângul pe dreptul şi

invers; • din mers normal, schimbarea pasului sau încrucişarea picioarelor, cu ducerea

mingii deasupra umărului drept; • acelaşi lucru cu simularea aruncării la poartă; • dribling, aruncare la poartă cu pas adăugat sau pas încrucişat; • pasarea mingii în doi ,trei, din deplasare, cu aruncare la poartă cu pas adăugat, sau

pas încrucişat.

Alte tipuri de aruncări la poartă: • aruncarea la poartă pe lângă şold; • aruncarea la poartă pe lângă genunchi; • aruncarea la poartă prin evitare; • aruncarea la poartă din săritură cu evitare; • aruncarea la poartă prin evitare cu plonjon; • aruncarea la poartă pe la spate; • aruncarea înapoi pe lângă şold; • aruncarea zvârlită prin lateral; • aruncarea pe la spate cu piruetă; • aruncarea la poartă cu prinderea mingii în săritură; • aruncarea la poartă cu fandare sau cu cădere laterală spre partea braţului de

aruncare; • aruncarea cu două mâini printre picioare.

11.11. TEHNICA APĂRĂTORULUI

Cele mai multe procedee tehnice aparţin jocului de atac. Jocul apărătorului este mult mai sărac decât cel al atacantului în privinţa procedeelor tehnice. Printr-un număr restrâns de procedee tehnice apărătorul trebuie să se împotrivească multiplelor şi variatelor situaţii de atac create de adversari şi să împiedice, în ultimă instanţă, înscrierea de goluri în poarta proprie. Dacă în jocul de atac o imperfecţiune tehnică mai poate fi corectată de jucătorul respectiv sau coechipierii săi, în jocul de apărare orice greşeală tehnică poate avea ca urmare înscrierea unui gol de către adversari.

La baza jocului de apărare stau procedeele tehnice de deplasare în teren şi în poziţia fundamentală. Alergarea înainte, retragerea cu spatele, pornirea rapidă şi oprirea bruscă, întoarcerile rapide din deplasare, deplasarea laterală, ieşirea la omul cu mingea şi retragerea pe semicerc, mişcarea braţelor independent de cea a picioarelor, supleţea în mişcări sunt indispensabile fiecărui jucător când acţionează în calitate de apărător.

În afara acestor procedee de mişcare în teren, tehnica apărătorului cuprinde şi unele strâns legate de lupta împotriva atacantului care se găseşte în posesia mingii cum ar fi: scoaterea mingii de la adversar, blocarea aruncărilor la poartă şi atacarea adversarului cu corpul.

11.11.1.SCOATERE A MINGII DE LA ADVERSAR

Se poate face din dribling (prin atac din faţă, lateral şi din spate),din ţinerea echilibrată a mingii, sau prin intercepţie.

Scoaterea mingii prin atac din faţă Dacă atacantul execută dribling în faţa apărătorului, acesta are şansa să-l deposedeze, interpunând braţul cu palma deschisă între mingea care sare din pământ şi mâinile adversarului.

Scoaterea mingii prin atac din lateral Acest procedeu îşi găseşte cel mai des utilizarea în cadrul apărării "om la om".

Scoaterea mingii prin atac din spate Scoaterea mingii prin atac din spate este permisă cu condiţia respectării unor

prevederi regulamentare. Scoaterea mingii din ţinere echilibrată Este un procedeu tehnic greu de executat, care cere multă muncă pentru perfecţionare, deoarece la aplicarea lui nu se admit greşeli, orice abatere de la regulament fiind sancţionată cu aruncare de pedeapsă (7 metri).

Scoaterea mingii prin intercepţie Este un procedeu tehnic complex, care pretinde din partea apărătorului să posede un start rapid, multă îndrăzneală, precum şi capacitatea tactică de a anticipa acţiunile atacanţilor adverşi.

Metodica învăţării: • Câte doi, faţă-n faţă, unul este atacant cu mingea, iar celălalt apărător. Atacantul execută dribling din deplasare, apărătorul încearcă să scoată mingea din dribling. • Câte doi, fiecare cu mingea, din dribling într-un spaţiu restrâns se încearcă scoaterea mingii. • Acelaşi exerciţiu ca mai sus, dar se joacă în relaţia 2:2. • Un număr oarecare de jucători driblează într-un spaţiu delimitat (spaţiul de poartă). Fiecare jucător va încerca, în timp ce driblează, să scoată partenerului mingea din dribling. Jucătorul căruia i-a fost întrerupt driblingul şi a cărui minge a părăsit suprafaţa de joc, va fi exclus din joc.

11.11.2. BLOCAREA ARUNCĂRILOR LA POARTA

La handbal apărarea porţii nu cade exclusiv în seama portarului. Apărătorii au sarcina să colaboreze cu acesta, acoperind cu corpul şi braţele un colţ al porţii.

Mijloacele tehnice de realizare a acestor sarcini de apărare sunt procedeele de blocare a aruncărilor la poartă. în handbalul actual trebuie să se pună un mare accent pe însuşirea temeinică a tuturor procedeelor tehnice de blocare a aruncărilor la poartă. Aceste procedee sunt: • blocarea mingilor înalte; • blocarea mingilor laterale; • blocarea mingilor joase prin fandare; • blocarea mingii cu piciorul.

11.11.3. ATACAREA ADVERSARULUI AFLAT ÎN POSESIA MINGII

Apărătorul are voie să bareze cu corpul drumul adversarului spre poartă. De asemenea îi este permisă folosirea forţei corporale pentru împiedicarea pătrunderilor sau circulaţiilor libere ale atacantului în teren. Când adversarul direct primeşte mingea, apărătorul se va deplasa înainte, îl va ataca cu un braţ pe şold şi celălalt pe braţul de aruncare.

Metodica învăţării blocării aruncărilor la poartă şi atacării adversarului aflat în posesia mingii

• Imitarea blocării aruncărilor la poartă, prin mişcări ale braţelor în diferite poziţii: sus, jos, lateral (însoţită de fandare).

• Câte doi, faţă-n faţă, unul fiind atacantul cu mingea, se simulează aruncări Ia poartă în diferite direcţii şi la diferite înălţimi, iar apărătorul execută mişcările corespunzătoare pentru blocare.

• Jucătorii lucrează pe grupe în următoarea succesiune: atacantul pasează apărătorului, acesta retransmite mingea atacantului care aruncă, având partea şi înălţimea dinainte stabilite, iar apărătorul blochează aruncarea.

• Atacanţii cu mingea în mână vor executa fenta de aruncare precedată de un elan de trei paşi. Apărătorii vor ataca adversarul cu mingea pe partea braţului de aruncare, după care ambii jucători se retrag repetând exerciţiul.

11.12. TEHNICA PORTARULUI

Cu tot jocul bun tehnic şi tactic al apărării, echipa adversă îşi creează poziţii de aruncare la poartă. Dacă poarta este bine păzită de un portar cu calităţi şi antrenat în mod corespunzător, multe din mingile aruncate de adversar vor fi respinse.

Calmul portarului, siguranţa lui în intervenţii, curajul şi spiritul său de sacrificiu pentru echipă influenţează favorabil starea de spirit a celorlalţi jucători, îi mobilizează la luptă.

Calităţile fizice cerute unui portar sunt: viteza sub toate formele ei de manifestare şi în mod special viteza de reacţie, rezistenţa specifică, îndemânarea, coordonarea bună a mişcărilor, forţa generală şi în special forţa în picioare (detenta), forţa în braţe şi abdomen.

Calităţile morale şi de voinţă au un rol deosebit la portarul de handbal. Cea mai importantă calitate este curajul. Portarul trebuie să fie calm, să dea dovadă de multă linişte, siguranţă şi stăpânire de sine.Datorită faptului că în handbal aruncările la poartă se execută din apropiere, cu procedee tehnice variate, portarul şi-a format o tehnică specială.

Unele procedee sunt identice cu cele analizate la tehnica jucătorilor de câmp. Altele însă sunt specifice portarului şi aceste procedee sunt: poziţia fundamentală; deplasarea în poartă; prinderea mingii; respingerea mingii cu braţul; respingerea mingii cu piciorul; plonjonul; mişcările înşelătoare; degajarea mingii.

Poziţia fundamentală Aceasta este o necesitate, deoarece facilitează executarea în cel mai scurt timp a

altor mişcări în vederea apărării porţii. Poate fi descrisă astfel: picioarele depărtate cam la lăţimea umerilor, greutatea corpului fiind repartizată în mod egal pe ambele picioare şi pe toată suprafaţa tălpilor, vârfurile picioarelor orientate puţin în afară, genunchii uşor îndoiţi şi împinşi înainte clin gleznă, trunchiul puţin arcuit în faţă iar privirea îndreptată înainte spre minge, braţele îndoite din coate, uşor depărtate de corp, palmele orientate înainte. Deplasarea în poartă

Deplasarea se face cu paşi adăugaţi, în dreptul barei, adoptându-se poziţia fundamentală specifică apărării mingilor aruncate de pe extremă.

Prinderea mingii - se face ca la jucătorii de câmp. Degajarea mingii - se face prin aruncare zvârlită de deasupra umărului,

executând o uşoară fandare pe piciorul opus braţului de aruncare. Respingerea mingilor înalte - se face prin întinderea braţelor în direcţia respectivă şi lovire cu palma, concomitent cu braţele se deplasează şi corpul în direcţia mingii prin împingere puternică în piciorul opus direcţie de deplasare. Mingile trimise la înălţime medie - se resping cu un braţ, putând fi ridicat şi piciorul de pe acea parte. Mingile aruncate în colţurile de jos ale porţii - se resping printr-o fandare laterală, iar braţul şi mâna cu palma deschisă trebuie să însoţească piciorul pentru a acoperi cât mai mult zona. Plonjonul şi mişcările înşelătoare - sunt folosite numai în situaţii speciale de joc, dar nu trebuie abuzat de aceste procedee.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt procedeele specifice deplasării în teren în jocul de handbal?

• Care sunt modalităţile de ţinere a mingii?

• Care sunt modalităţile de prindere a mingii?

• Care sunt procedeele de pasare a mingii?

• Care sunt modalităţile de realizare a driblingului?

• Ce fel de fente sunt folosite în jocul de handbal?

• Care sunt principalele procedee de aruncare la poartă?

• Care sunt procedeele specifice tehnicii apărătorului?

• Care sunt procedeele specifice tehnicii portarului?

CURSUL VII 12. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL

FORMELE ŞI MIJLOACELE DE APLICARE A TACTICII PRINCIPIILE TACTICII GENERALE

12. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL

Tactica reprezintă un sistem de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversar, condiţii de joc şi în limitele regulamentului, cu scopul de a valorifica calităţile şi particularităţile propriilor jucători dar şi lipsurile în pregătire ale adversarilor.

În desfăşurarea jocului de handbal modern, la nivel superior (seniori-senioare; loturile naţionale) acolo unde deja s-a format o gândire tactică şi o concepţie de joc, rolul acesteia poate fi hotărâtor în desemnarea echipei câştigătoare. Există o interdependenţă între tactică, tehnică, pregătire fizică sau moral-volitivă.

Nu putem vorbi de plan tactic sau concepţie tactică de joc până nu formăm jucătorului gândirea tactică, care constă în "capacitatea de a se orienta rapid, de a alege cele mai corespunzătoare mijloace" de anihilare şi dominare a adversarului. Gândirea tactică se formează şi se dezvoltă în cadrul unui proces metodic bine sistematizat numit pregătire tactică.

Jocul tactic înseamnă să acţionezi gândit, să recunoşti situaţiile de joc, să cântăreşti, să anticipezi, să apreciezi corect posibilităţile de acţionare a adversarului şi în cel mai scurt timp să acţionezi cu varianta cea mai bună în situaţia respectivă. Toate acestea nu sunt posibile dacă jucătorul de handbal nu posedă capacităţile tactice de bază şi anume: capacitatea de observare - jucătorul trebuie să aibă o privire de ansamblu asupra evenimentelor jocului, să recepţioneze rapid semnalele acustice şi optice; reactivitatea - constă în transformarea capacităţii de observare în acţiune în cel mai scurt timp; simţul spaţiului - ocuparea unei poziţii sigure atât în atac cât şi în apărare, folosirea completă a spaţiului de joc iar în plus, jucătorul, trebuie să posede simţul necesar deplasării în spaţiul general de mişcare al echipei (orientare în spaţiu); simţul timpului - jucătorii trebuie să aibă un simţ temporal al desfăşurării acţiunilor de joc; simţul formaţiei - poziţionarea corectă în diferite formaţii de atac şi apărare, recunoaşterea schimbărilor de formaţii şi echilibrarea condiţiilor concrete de joc; adaptabilitatea -jucătorii trebuie să prevadă succesiunea fazelor de joc, să le prelucreze mental, să se pună în situaţia de atacant dar şi de apărător, în funcţie de posesia mingii. Principalul creator al progresului tactic este antrenorul, care trebuie să colaboreze permanent cu echipa. Cercetările actuale au condus la jocurile sportive colective (care presupun contact direct cu adversarul), la împărţirea tacticii pe trei grupe: Tactica individuală - cuprinde acţiunile tactice individuale care trebuie să ducă la creşterea capacităţii executantului de a "masca" adevăratele intenţii, surprinderea adversarului şi folosirea unor procedee variate.

Fiecare jucător trebuie să posede "inteligenţa operaţională" şi anume posibilitatea de a face faţă cu uşurinţă oricărei situaţii de joc şi pe orice post s-ar afla deoarece acţiunea este finalizată de un singur jucător dar construcţia este realizată şi de ceilalţi şase (inclusiv portarul). Toate acestea se ridică pe un suport tehnic deosebit condus până la măiestrie, calităţi fizice şi psihice, elemente ce au determinat apariţia sportivilor de excepţie.

Tactica colectivă - în care acţiunile de acest gen au ca scop simplificarea situaţiilor de joc sau a jocului pe ansamblu şi se bazează pe abilităţile jucătorilor de a intra în combinaţie cu un coechipier sau mai mulţi, armonizarea intenţiilor proprii cu cele ale coechipierilor cu care combină.

Tactica colectivă are caracter decisiv mai ales în situaţiile de superioritate numerică în atac şi inferioritate numerică în apărare. Acţiunile colective au ca scop tranzitarea acţiunilor individuale spre cele de echipă şi încadrarea în tactica joc a acesteia.

Tactica de echipă - trebuie să îmbine acţiunile individuale şi colective după concepţia tactică de joc într-un sistem general, dar va fi elaborată în funcţie de echipă (alcătuirea ei) şi de structura de bază a acesteia (jucătorii).

Tendinţa nouă este de activare a jucătorilor în teren, lucru care depinde de competenţa antrenorului, prin reducerea timpilor "morţi" de joc (momentele în care jocul este temporizat şi fiecare echipă se aşează în dispozitivele de apărare şi atac). Această acţiune trebuie să fie bazată pe o pregătire fizică excelentă a jucătorilor, dar poate fi uşor contracarată printr-un plan tactic bine alcătuit (ex. stoparea acţiunilor în faza incipientă în vederea reorganizării sistemului).

Autoactivarea este o pricepere pe care puţini jucători şi-o însuşesc sau reuşesc să o materializeze în practică. Este vorba aici de simţul plasamentului, a demarcajelor succesive pe poziţii mereu favorabile de primire sau intrare în posesia mingii, de "risipă" conştientă de energie chiar dacă aceste mijloace sunt ordonate de un sistem prestabilit.

12.1. FORMELE ŞI MIJLOACELE DE APLICAREA TACTICII

Scopul urmărit de tactică este să rupă echilibrul jocului în ambele faze (atac-apărare) şi să încline balanţa în favoarea propriei echipe. Realizarea acestui scop urmăreşte o mai mare eficientizare a procedeelor individuale şi folosirea unor acţiuni şi iniţiative individuale şi colective.

Cele mai importante componente concrete ale pregătirii tactice sunt: Acţiunea tactică - folosirea conştientă a unor procedee tehnice şi mijloace tactice de bază (paravanul, încrucişările, blocajul etc.) cu scopul de a crea pentru un jucător o situaţie şi o poziţie cât mai favorabilă de finalizare. Se realizează de către unul sau mai mulţi jucători cu respectarea sarcinilor sistemului adoptat şi concepţia dejoc a echipei. Combinaţia tactică - reprezintă o succesiune de acţiuni tactice cu deosebirea că trebuie să participe mai mulţi jucători şi fiecare are un traseu prestabilit în vederea derutării sistemului advers şi realizarea unor poziţii de finalizare anticipate. Sistemul dejoc - reprezintă forma generală de organizare, atât în atac cât şi în apărare, a tuturor acţiunilor dintr-o echipă. Acesta cuprinde:

• Dispunerea jucătorilor pe teren pentru a acoperi eficient zonele de joc;

• Stabilirea sarcinilor fiecărui post, relaţiile între jucători şi variantele principale în funcţie de răspunsul adversarului şi răspunsul echipei; • Atribuţii principale pentru jucătorii cu capacităţi deosebite de finalizare. Schema tactică - este o combinaţie tactică mai complexă, cu caracter rigid şi stereotip, pentru a pune în valoare calităţile unui jucător în fazele decisive ale jocului. Aici orice mişcare este calculată şi trebuie respectate câteva reguli pentru a avea eficacitate: • succesiunea acţiunilor sau combinaţiilor să fie logică; • să se execute convingător pentru adversar; • să nu se repete în intervale scurte de timp, doar în momentele cheie; • să existe ameninţarea continuă a porţii; • reversibilitatea acţiunilor (să se execute din ambele părţi); •accesibilitatea schemei care să corespundă nivelului de pregătire şi particularităţilor jucătorilor proprii şi a adversarului.

Concepţia dejoc - reprezintă particularitatea şi caracteristicile unei echipe în aplicarea tacticii. Capitolul de tactică este foarte vast dar măiestria profesorului bazată pe o experienţă acumulată, va selecţiona şi adopta tot ce consideră el că este esenţial. Planul tactic - este partea aplicativă a tacticii. Acesta trebuie să cuprindă o analiză obiectivă a adversarului şi a forţelor proprii, trasarea unor sarcini speciale pentru unii jucători dacă este necesar şi stabilirea unor ipoteze asupra felului cum va reacţiona adversarul.

12.2. PRINCIPIILE TACTICE GENERALE

În jocul modern de handbal, principiile tactice, de o importanţă deosebită îşi păstrează valabilitatea în toate împrejurările, călăuzindu-i pe jucători să gândească, să acţioneze conştient, să respecte ordinea şi disciplina şi în acelaşi timp să asigure organizarea şi sistematizarea acţiunilor de atac şi de apărare.

Principiile tactice orientează modul de acţiune al jucătorilor în atac şi apărare lăsând liberă imaginaţia creatoare şi puterea de improvizaţie a acestora. Tactica jocului de handbal a fost împărţită în tactică de apărare şi tactică de atac. Acţiunile tactice atât individuale cât şi colective se desfăşoară pe baza unor principii, reguli şi cerinţe de ordin tactic, care respectate în joc, se condiţionează reciproc şi constituie ideea călăuzitoare în toată manevra tactică a echipei, atât în atac cât şi apărare.

În continuare vor fi expuse principiile tactice general valabile atât în jocul de atac cât şi apărare.

Respectarea disciplinei tactice Acest principiu, deosebit de important în desfăşurarea unui joc eficient, este obligatoriu pentru toţi sportivii şi se impune a fi aplicat fără rezerve, interpretări sau comentarii. Este necesară subordonarea absolută a acţiunilor tactice individuale şi colective în vederea respectării principiilor tactice de echipă pentru îndeplinirea planului tactic elaborat pentru un anumit joc. Planul tactic elaborat de conducere tehnică are sorţi de izbândă atunci când este bine alcătuit cu privire la măsurile şi contramăsurile luate împotriva adversarului şi când acestea sunt duse la bun sfârşit şi respectate de către toţi componenţii echipei. Orice nerespectare a regulilor fundamentale de tactică şi a planului tactic, reprezintă abateri de la disciplina tactică şi poate avea urmări grave. Antrenorii trebuie să acţioneze foarte hotărât pentru combaterea tuturor acţiunilor de încălcare a principiului respectării disciplinei tactice.

Acordarea ajutorului reciproc Handbalul, fiind un joc sportiv de echipă, succesul final este determinat de modul cum s-au însumat eforturile tuturor jucătorilor. Prin acordarea permanentă a ajutorului reciproc, atât în atac cât şi în apărare, creşte randamentul individual al jucătorilor cât şi pe ansamblul echipei. Ajutorul se acordă unui coechipier angrenat în acţiuni individuale de atac sau de apărare. Efectuarea de blocaje sau paravane reprezintă acţiuni la care se aplică acest principiu. Acest principiu trebuie să se aplice la fiecare fază de joc în apărare. Jocul colectiv nu poate fi conceput tară aplicarea acestui principiu tactic general, cu participare conştientă în orice moment al jocului.

Iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util Acest principiu se referă la toate acţiunile ce trebuie efectuate cu promptitudine de

jucători pentru a reacţiona pozitiv la acţiunile partenerilor şi împotriva adversarilor. Acest principiu se aplică atât în atac cât şi în apărare.Jucătorii trebuie să fie instruiţi să acţioneze la momentul potrivit, adică atunci când acţiunea este indicată din punct de vedere tactic.

Principiul poate fi explicat prin declanşarea hotărâtă şi rapidă a contraatacului, sau prin replierea în timp util în apărare după pierderea mingii în atac.

In ambele cazuri un moment de nehotărâre poate zădărnici orice acţiune. Acest principiu se referă la toate execuţiile, intervenţiile şi iniţiativele prompte ale jucătorilor, pentru a se încadra la momentul oportun în acţiunile coechipierilor; de exemplu, demarcajul oportun, angajarea pivotului la semicerc, dublarea apărătorului care atacă decisiv şi altele.

Crearea raportului supranumeric Superioritatea numerică este o situaţie creată în mod conştient şi organizat de către

jocul de atac dar şi în apărare. Raportul normal dintre atacanţi şi apărători este de 6 la 6; prin jocul lor atacanţii

urmăresc să-ţi creeze situaţii avantajoase, realizând raporturi de 6 la 5; 5 la 4; 4 la 3, ctc. Cel

mai avantajos raport supranumeric este de 2 la 1. Şi apărătorii au obligaţia să aplice acest principiu. în toate fazele de joc în apărare jucătorii vor încerca să se concentreze în porţiunea de teren unde pericolul este mai mare.

Superioritatea numerică în atac se poate obţine prin acţiuni individuale sau colective. Toate mijloacele tactice au ca scop realizarea raportului supranumeric. Aplicarea acestui principiu pentru jocul organizat de apărare a dus la perfecţionarea jocului colectiv. în toate formele de apărare jucătorii trebuie să se ajute reciproc.

Crearea raportului supranumeric stă la baza tuturor acţiunilor de atac şi de apărare, motiv pentru care trebuie folosit pe tot parcursul jocului. în fiecare fază de joc jucătorii trebuie să fie preocupaţi să acţioneze în aşa fel încât într-una din porţiunile terenului de joc să se realizeze superioritatea numerică.

Anticiparea acţiunilor Pe baza cunoştinţelor de tactică şi a experienţei jucătorul trebuie să acţioneze, atât

în apărare cât şi în atac, în aşa fel încât prin plasamentul său, prin deplasarea în teren să poată îndeplini sarcinile de joc în cele mai bune condiţii sau cu adversarii săi şi să anticipeze prin judecăţi şi raţionamente ceea ce vor face aceştia peste câteva clipe.

Anticiparea acţiunilor în apărare se referă la atacarea cu o „secundă" mai devreme a jucătorului, pentru a nu putea primi mingea de la partener. Plecarea pe contraatac în timpul fazei de aruncare la poartă executată de adversar constituie un exemplu de anticipare în atac.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Ce este tactica jocului de handbal?

• Care sunt capacităţile tactice de bază ale jucătorilor de handbal?

• Care sunt formele şi mijloacele de aplicare a tacticii?

• Care sunt principiile tacticii generale?

CURSUL VIII

13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (1) PRINCIPIILE TACTICII ÎN JOCUL DE ATAC FAZELE ATACULUI

13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC

Atacul este situaţia tactică în care echipa se află în posesia mingii şi are posibilitatea să înscrie în poarta adversă. Acesta se desfăşoară în baza unei concepţii tactice de joc elaborată de conducerea tehnică iar valorificarea totală a acestei faze este o condiţie necesară pentru obţinerea victoriei.

În pregătirea atacului echipa se află într-o situaţie psihologică favorabilă, jucătorii sunt motivaţi, bucuria de joc este satisfăcută iar posesia mingii Ic dă posibilitatea să joace. în jocul de atac, fiecare jucător trebuie să păstreze o aşezare de bază în spaţiul de joc, în funcţie de sistemul adoptat, să ocupe toată zona lui de acţiune şi să încerce finalizări din spaţiile libere centrale. Tactica individuală în atac

Totalitatea principiilor şi regulilor după care acţionează un jucător al echipei aflate în atac, atunci când se găseşte în luptă (cu sau fără minge) cu un apărător sau când vine în relaţii de colaborare cu 1 -2 coechipieri, reprezintă tactica individuală în atac. Jocul individual din punct de vedere tactic stă la baza acţiunilor colective. Pentru a desfăşura un joc colectiv eficient este necesar să se acţioneze cât mai periculos. Acţiunea efectuată cu un scop în sine duce la joc individualist, care trebuie combătut.

Un rol important îl arc folosirea tactică a procedeelor tehnice stăpânite de jucători prin pasc exacte şi sigure către coechipier, fente şi schimbări de direcţie convingătoare, care să inducă în eroare adversarul direct şi să declanşeze acţiuni colective iar aruncările la poartă să fie executate în situaţii favorabile şi cu discernământ. Tot aici trebuie să vorbim de dorinţa angajamentului fizic la toţi componenţii echipei, folosirea simţului anticipativ, păstrarea concentrării pe toată durata jocului precum şi reducerea numărului de greşeli tehnico-tactice. Tactica colectivă în atac

Principiile şi regulile după care se desfăşoară jocul de ansamblu al echipei atunci când jucătorii, colaborând între ei, acţionează în mod unitar împotriva sistemului defensiv advers, constituie tactica colectivă în atac. Echipa îşi desfăşoară acţiunile ofensive în mod coordonat, fiecare jucător punându-şi întreaga capacitate de joc în folosul echipei.

Activitatea coordonată a doi sau mai mulţi jucători dă naştere combinaţiilor tactice de atac. La baza combinaţiilor tactice de atac stau acţiunile tactice individuale. Subordonarea capacităţilor individuale ale fiecărui jucător intereselor echipei joacă un rol de mare însemnătate, cu condiţia ca jucătorii să cunoască mijloacele tactice colective în atac. Fiecare echipă trebuie să posede în arsenalul ei cât mai multe mijloace de bază ale tacticii colective, aceasta permiţând echipei să improvizeze noi situaţii de joc, luptând cu succes împotriva apărării adverse.

13.1. PRINCIPIILE TACTICII ÎN JOCUL DE ATAC

Asigurarea mingii Echipa care intră în posesia mingii se consideră echipa în atac şi preia iniţiativa

jocului. Jucătorii echipei în atac sunt datori să se preocupe de asigurarea mingii. Mingea trebuie asigurată şi păstrată în posesia echipei până la înscrierea unui gol în poarta adversă. Principiul asigurării mingii a determinat apariţia în tactica jocului de atac a unui marc număr de reguli tactice, a căror aplicare contribuie la obţinerea unui randament sporit.

Protejarea mingii se impune ca o regulă generală în efectuarea prinderilor, paselor, driblingului şi a fentelor. Mingea trebuie pasată acelui coechipier care se aşteaptă să primească mingea şi cu care a fost luat contactul vizual în prealabil. Jucătorul care primeşte pasa trebuie să ajungă la minge pe cel mai scurt drum şi înaintea adversarului. Asigurarea mingii impune folosirea cu discernământ a paselor lungi, peste mai mulţi adversari sau prin faţa apărării adverse.

Pasa dată unui coechipier trebuie să fie pe poziţie viitoare şi pe direcţia lui de deplasare, în dribling, jucătorii sunt obligaţi să folosească întotdeauna mâna opusă părţii de marcaj a adversarului. în acţiunea individuală de pătrundere atacantul are nevoie de multă pricepere pentru a nu pierde mingea. în momentul în care a constatat că a atras asupra sa doi apărători, ci trebuie să paseze mingea cât mai rapid unui coechipier demarcat.

Variaţiile de ritm la deplasarea în teren În teren jucătorul nu se deplasează uniform. Atacantul îşi reduce sau accelerează

viteza de deplasare în funcţie de următoarele criterii: • este sau nu în posesia mingii; • se găseşte departe sau aproape de adversar; • participă sau nu la faza respectivă dejoc.

Prin micşorarea vitezei se creează o situaţie mai bună de demarca), de asigurare a mingii şi de supraveghere a câmpului dejoc, ceea ce favorizează alegerea soluţiei celei mai potrivite fazei respective. Demarcajul de lângă un apărător trebuie să se facă prin mişcări înşelătoare urmate de accelerări rapide.

Alternarea acţiunilor tehnico-tactice Rezolvarea diferitelor situaţii de atac depinde în cea mai mare măsură de

surprinderea adversarului. Surprinderea adversarului reuşeşte cu atât mai bine dacă atacantul nu-i dă elemente de anticipaţie sau îi furnizează chiar elemente eronate prin mişcări înşelătoare. Este necesar ca procedeele tehnice şi acţiunile tactice efectuate de atacant să fie alternate în permanenţă. Pentru ca acest principiu să fie aplicat cu succes trebuie ca jucătorii să posede un bogat bagaj tehnico-tactic.

Păstrarea posturilor Fiecare post în atac trebuie să fie ocupat de un jucător, asigurând astfel un echilibru propriului atac şi punând în dificultate apărarea adversă. Jucătorii care îşi păstrează postul fără un scop tactic bine definit comit o greşeală tactică şi se abat de la disciplina tactică de joc. Numai prin aşezarea raţională a jucătorilor pe teren, pe posturi şi compartimente, se asigură succesul aplicării sistemelor tactice de joc. Echipa al cărei jucători rezolvă conştiincios sarcinile individuale este disciplinată din punct de vedere tactic. Păstrarea posturilor nu exclude circulaţia pe teren efectuată în mod raţional, pe baza unor reguli tactice, ceea ce presupune ocuparea imediată a postului rămas liber de către un alt jucător şi preluarea integrală a sarcinilor de joc.

Schimbarea jocului de pe o parte pe alta Se ştie că apărarea se aglomerează şi se concentrează mai mult asupra porţiunii de teren unde se află mingea. Un atac iniţiat pe o parte trebuie continuat şi terminat surprinzător pe partea cealaltă. Schimbarea judicioasă a jocului de pe o parte pe alta de câteva ori duce aproape sigur la realizarea golului. Posesorul mingii este răspunzător de păstrarea acesteia. El nu are voie să rişte transmiterea mingii pe partea cealaltă a atacului decât după ce a luat contact vizual cu coechipierul său şi este sigur că mingea ajunge la acesta.

Variaţia in acţiuni Acest principiu se referă la jocul de ansamblu al echipei, impunându-i acesteia ceea ce principiul alternării acţiunilor tehnico-tactice impune fiecărui jucător în parte. Jocul de atac nu trebuie să se şablonizeze sau să se schematizeze datorită aplicării mecanice a unor indicaţii date de antrenor.

Tendinţele de şablonizare a jocului trebuiesc combătute permanent, ele neavând nimic comun cu respectarea disciplinei tactice. Trebuie încurajate acţiunile surprinzătoare şi variante, lăsându-se liberă imaginaţia creatoare a jucătorilor, încadrată în sfera precisă a principiilor ce călăuzesc acţiunile tactice. Apărarea adversă nu trebuie să se obişnuiască cu acţiunile folosite, ci să fie mereu surprinsă.

13.2. FAZELE ATACULUI

Intrarea unui jucător al unei echipe în posesia mingii şi până la trecerea acesteia în posesia adversarului desemnează respectiva echipă ca fiind în atac. Această situaţie a echipei aliate în atac a fost împărţită în mod convenţional în patru faze, şi anume: • fazal a atacului- contraatacul; • faza a Ii-a a atacului - contraatacul susţinut; • faza a IlI-a a atacului - organizarea; • faza a IV-a a atacului - jocul în sistem.

Această împărţire convenţională a fost făcută pe baza unor studii care au stabilit conţinutul fiecărei faze sub aspect tehnico-tactic, al pregătirii fizice şi psihice. Planificarea conţinutului pregătirii, instruirea teoretică şi practică a jucătorilor capătă în acest fel un conţinut conform cerinţelor unui joc modern. în cele ce urmează se poate vedea că fiecărei faze de atac îi corespunde, elemente componente comune, dar şi multe elemente distincte, care le caracterizează pe fiecare în parte.

13. 2. 1. FAZA I A ATACULUI - CONTRAATACUL

Contraatacul reprezintă faza în care mingea reintrată în posesia echipei din apărare pe drumul cel mai scurt, portar-jucător sau portar-intermediar-jucător, se finalizează tară ca echipa adversă să ajungă în sistemul organizat de apărare

Situaţiile cele mai favorabile iniţierii unui contraatac sunt următoarele: • intercepţia unui jucător al echipei aflate în apărare;

• intrarea rapidă în posesia mingii de către portar, la aruncările la poartă executate de adversar;

• comiterea unei greşeli tehnice sau o abatere de la regulament, sancţionată de către arbitru, care are ca urmare trecerea mingii în posesia echipei aflate până atunci în apărare. Reuşita contraatacului depinde foarte mult de capacitate de a anticipaţie a

jucătorilor care trebuie să declanşeze alergarea de viteză şi respectiv desprinderea de adversarul direct cu o „secundă" înaintea lui, lucru care depinde de experienţa de joc a fiecăruia.

În general extremele sunt vârfurile de contraatac dar oricare dintre jucătorii care a reuşit desprinderea poate primii mingea pentru a fructifica posesia ei. Declanşarea contraatacului trebuie să fie precisă (eliminăm astfel posibilitatea intercepţiei), rapidă şi exactă chiar din prima fază.

Alergarea în această fază este caracterizată printr-un start rapid şi un traseu sub formă de arc de cerc cu prima fază spre exterior până la centrul terenului (paralel cu linia de margine) şi apoi pătrunderea spre interior în vederea unei finalizări din zona centrală. Această fază deţine atuul, deoarece executată prompt duce la înscrierea uşoară a unui gol şi declanşează un dezechilibru psihic pentru echipa din apărare.

FORMELE CONTRAATACULUI Contraatacul direct Această formă presupune pasarea directă a mingii vârfului de contraatac, fie de

către portar, fie de către un jucător de câmp. în handbalul actual, cele mai multe situaţii de contraatac sunt lansate de către portar. Este faza cea mai simplă, rapidă şi cântăreşte cel mai greu în economia jocului datorită faptului că ceilalţi jucători care nu participă la această fază au un moment de reechilibrare energetică faţă de adversari. Astfel întâlnim:

• Contraatacul direct cu un vârf; • Contraatacul direct cu două vârfuri; • Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucişare;

• Contraatacul direct cu două vârfuri, încheiat cu o încrucişare şi o reangajare a unui vârf

Contraatacul direct cu un vârf În momentul intrării portarului în posesia mingii, unul dintre apărătorii laterali

sprintează spre linia de centru a terenului. La început, alergarea se efectuează paralel cu linia de margine, apoi se deplasează spre linia mediană a terenului, întorcând privirea spre portar. Acesta apreciind direcţia şi viteza de deplasare a vârfului de contraatac, transmite mingea cu boltă, nu prea accentuată, pe poziţia viitoare, acolo unde jucătorul va trebui să se întâlnească cu mingea. După intrarea în posesia mingii, atacantul continuă intrarea în mare viteză, conduce mingea în dribling şi aruncă la poartă.

Contraatacul direct cu două vârfuri Există posibilitatea ca ambii apărători laterali să poată sprinta concomitent spre

centrul terenului. în astfel de situaţii s-a dovedit eficient ca portarul să trimită mingea extremei din jumătatea de teren opusă locului său de acţionare. Dacă portarul se află în partea dreaptă a terenului el va pasa mingea extremei de pe partea stângă. Această regulă tactică prezintă avantajul că portarul poate pasa mingea mai uşor, iar extrema nu este obligată să se întoarcă foarte mult pentru a prinde mingea. După prinderea mingii de către extremă, aceasta o transmite partenerului printr-o pasă oblică înainte, pasă efectuată din alergare.

Extrema care ştie că nu va primi mingea aleargă în viteză maximă până dincolo de centrul terenului, nefiind preocupat să privească înapoi. în felul acesta el se află înaintea coechipierului beneficiind de avantajul terenului, după primirea mingii el se îndreaptă pe drumul cel mai scurt spre poarta adversă şi aruncă la poartă.

Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucişare Desfăşurarea contraatacului este la fel ca cea descrisă anterior cu deosebire că se

execută o încrucişare între cele două vârfuri.

Contraatacul direct cu două vârfuri, încheiat cu o încrucişare şi o reangajare Situaţia tactică este similară cu cea descrisă înainte. Deosebirea constă în

capacitate de anticipaţie şi viteza de reacţie a apărătorului care reuşeşte să atace jucătorul venit la încrucişare dar printr-o demarcare atentă în spaţiul apropriat reprimeşte mingea şi nemarcat poate să finalizeze.

Contraatacul cu intermediar Contraatacul cu un intermediar şi cu un vârf. Există multe situaţii când portarul nu poate pasa mingea direct vârfului de

contraatac. Astfel un jucător se demarcă în lateral primeşte mingea de la portar şi lansează vârful de contraatac demarcat. Jucătorul intermediar se demarcă în lateral cu scopul să-şi lărgească spectrul vizual, să cuprindă toţi jucătorii, dar îşi măreşte posibilitatea de a pasa în siguranţă jucătorului liber.

Contraatacul cu intermediar şi două vârfuri În situaţia în care două vârfuri de contraatac se desprind de semicercul propriu şi în

alergarea lor pe contraatac sunt marcate la intercepţie de adversari, portarul recurge tot la contraatacul cu intermediar.

Interul se demarcă lateral într-un spaţiu rămas liber prin retragerea adversarilor spre propriul teren. După primirea mingi de la portar, pasează vârfului de pe partea opusă, în aşa fel încât să nu poată fi interceptată de către apărător.

Observând poziţia mai bună a extremei din partea cealaltă, mingea este trimisă acesteia pentru finalizarea contraatacului. Contraatacul cu intermediar şi două vârfuri poate fi finalizat şi prin încrucişare urmată de pasă sau prin încrucişare şi pasă dublă între cele două vârfuri.

Mijloace tehnico – tactice de realizare a contraatacului

Contraatacul solicită jucătorilor cunoştinţe de tactică individuală şi colectivă, precum şi stăpânirea procedeelor tehnice necesare. Aplicarea eficientă a procedeelor tehnice necesită calităţi motrice şi psihice.

Din punct de vedere tchnico-tactic şi al calităţilor motrice, la contraatacul cu un vârf elementele tehnice se succed în mod logic ca verigile unui lanţ.

Acestea sunt următoarele:

• Intrarea în posesia mingii sau recuperarea mingii de către portar; • Startul rapid; • Alergarea de viteză; • Degajarea sau păstrarea mingii; • Prinderea mingii venite din urmă; • Driblingul; • Aruncarea la poartă.

La contraatacul cu două vârfuri apar câteva verigi în plus. Primele 5 verigi sunt la fel, după care urmează:

• Pasarea mingii oblic înainte către celălalt vârf; • Prinderea mingii; • Reangajarea celuilalt vârf (în cazul încrucişării celor două vârfuri).

în cazul contraatacului cu intermediar terminat cu încrucişare şi pasă dublă între vârfuri, numărul verigilor creşte.

13.2.2. FAZA A II-A A ATACULUI - CONTRAATACUL SUSŢINUT

În instruirea jucătorilor trebuie acordată o marc importanţă fazei a II-a a atacului. De regulă, apărătorii adverşi marchează vârfurile de contraatac prin marcajul de intercepţie, fapt ce împiedică portarul sau intermediarul să paseze mingea în adâncime unuia dintre vârfurile de contraatac.

Printr-un atac colectiv, purtat în cea mai mare viteză de jucătorii liniei de 9 metri, care urmăresc vârfurile de contraatac, se poate ajunge la o situaţie favorabilă înscrierii unui gol, fie datorită raportului supranumeric creat, fie din cauza unor greşeli de apărare. în funcţie de modul cum se realizează finalizarea, contraatacul susţinut poate fi astfel sistematizat:

• contraatac susţinut finalizat prin aruncări de la distanţă efectuate de jucătorii liniei de 9 metri;

• contraatac susţinut finalizat prin aruncări în urma unor angajări ale jucătorilor de semicerc.

13.2.3. FAZA A III-A A ATACULUI - ORGANIZAREA

Ajungând cu mingea în apropierea zonei de finalizare, atacantul cu mingea constată că apărarea adversă s-a repliat şi contraatacul susţinut nu mai are şanse de reuşită. Pentru ca echipa să poată rămâne în posesia mingii el trece la a III-a fază a atacului numită organizarea.

Faza de organizare nu are nimic spectaculos sau deosebit, ea are ca scop asigurarea mingii şi aşezarea jucătorilor pe posturile lor în atac.

După ce toţi jucătorii din atac au ajuns la posturile lor, jocul continuă cu circulaţia mingii care are ca scop dezorganizare apărării adverse şi odihna propriilor jucători, în handbalul actual se caută ca faza de organizare a atacului să fie cât mai scurtă sau chiar să dispară din desfăşurarea atacului.

După faza a III-a a atacului se trece la atacul într-un anumit sistem, ceea ce constituie faza a IV-a a atacului.

Mijloacele tehnico-tactice de realizare a fazei a III-a. Principalele mijloace tehnico-tactice de realizare a fazei a III-a sunt circulaţiile de

minge in sistemul cu un pivot şi în sistemul cu doi pivoţi. Acestea pot fi întâmplătoare sau premeditate; în primul caz, jucătorii se orientează după situaţia concretă din teren. în al doilea caz, drumul parcurs de minge este cunoscut dinainte de jucători, care se demarcă la timp, astfel încât mingea să poată circula prin toate "staţiile" formate din jucătorii plasaţi pe posturile lor.

13.2.4. FAZA AIV-A A ATACULUI - JOCUL IN SISTEM

După ce conducătorul de joc apreciază că atacul s-a organizat in bune condiţii, că jucătorii şi-au ocupat posturile, poate da semnalul de trecere la jocul într-un anumit sistem de atac. în această fază, echipa în atac se străduieşte ca, prin folosirea mijloacelor tacticii individuale şi a celei colective, să-şi creeze o situaţie bună de finalizare. în această fază a atacului, pe lângă cunoştinţele teoretice de tactică colectivă, jucătorii trebuie să manifeste clarviziune, spirit de anticipaţie, răbdare, spirit de sacrificiu, să-şi subordoneze acţiunile personale interesului colectiv.

Numai studiul tacticii colective, însuşirea sistemelor de joc în atac, în diferitele lor forme de aplicare, va da jucătorilor posibilitatea să găsească soluţii de rezolvare pentru diferitele situaţii care se creează în atacul în sistem. în atacarea diferitelor sisteme de apărare nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării.

În faza a IV-a a atacului, deci în atacul într-un anumit sistem, deosebim mai multe faze de desfăşurare, şi anume:

• faza de pregătire a atacului; • faza de construire a acţiunii de finalizare; • faza de finalizare.

Faza de pregătire a atacului se realizează prin circulaţia activă de minge şi de jucători. La faza de construire a acţiunii de finalizare contribuie mijloacele tactice colective. Faza de finalizare reprezintă ultima acţiune a atacului în sistem şi se compune dintr-o acţiune individuală mai simplă sau mai complicată, prin care jucătorul se străduieşte să ajungă într-o poziţie favorabilă de aruncare la poartă şi să înscrie.

Dacă o încercare de creare a fazei de finalizare nu reuşeşte din diferite motive, dar echipa respectivă rămâne în poziţia mingii, atunci jocul se reia prin faza a IlI-a de organizare. Această alternare a fazelor de atac, atunci când finalizarea nu reuşeşte, conferă siguranţă jocului în atac. Este necesar ca în instruirea atacanţilor să se urmărească şi însuşirea unor procedee tehnice de finalizare specifice unor posturi învecinate.

Mijloace tehnico-tactice de realizare a atacului în sistem: • poziţia fundamentală pentru jocul de atac; • ţinerea mingii cu două mâini şi cu o mână; • prinderea mingii cu două mâini; • pasarea mingii în pătrundere succesivă; • pasă peste semicerc; • pasă de angajare a jucătorilor de semicerc; • aruncările la poartă la semicerc; • aruncările la poartă de la distanţă; fentele - mişcările înşelătoare; demarcajul;

•paşii pivotului; acţiuni tactice de bază în atac; încrucişările; paravanul; blocajele • plecarea din blocaj; • acţiuni tactice de atac în momente fixe de joc; circulaţie de minge şi de jucători în atac.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt principiile tactice în jocul de atac?

• Care sunt fazele atacului?

• Care sunt formele contraatacului?

• Care sunt mijloacele tehnico-tactice de realizare a contraatacului?

• Care sunt variantele contraatacului susţinut ?

• Care sunt mijloacele tehnico-tactice de realizare a fazei a III-a a atacului ?

• Care sunt mijloacele tehnico-tactice de realizare a atacului în sistem?

CURSUL IX 13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (2)

ACŢIUNI TACTICE DE BAZĂ FORME DE JOC ÎN ATAC SISTEME DE JOC ÎN ATAC ATACUL ÎMPOTRIVA DIFERITELOR SISTEME DE APĂRARE

13.3. ACŢIUNI TACTICE DE BAZĂ

Acţiunile tactice de bază sunt acţiuni ofensive executate de 2-3 jucători cu scopul să elibereze sau să creeze unui jucător posibilitate cât mai favorabilă de aruncare sau angajare. Sunt noţiuni elementare în handbalul actual, care trebuie să fie cunoscute de toţi jucătorii şi exersate până la automatizare.

Calea metodică cea mai bună este repetarea până la cunoaşterea fiecărei acţiuni în toate poziţiile de joc şi apoi improvizarea pe baza acestora în joc bilateral. Dintre acţiunile tactice de bază amintim • angajările (pase spre un coechipier demarcat); • demarcajul; • paravanul; • încrucişarea; • blocajul şi plecarea din blocaj; • acţiuni tactice de atac în momente fixe dejoc; • circulaţii de minge şi de jucători în atac. Paravanul

Paravanul este o acţiune tactică de atac prin care se urmăreşte favorizarea aruncărilor la poartă din săritură, de la distanţă peste apărători. Paravanul s-a format ca acţiune tactică dejoc din nevoia de a proteja jucătorii care execută aruncări libere de la 9 metri.

Paravanul nu se utilizează pentru a favoriza demarcajul unui coechipier, aşa cum se petrec lucrurile cu acţiunile de blocaj ale apărătorului. Paravanul şi blocajul sunt acţiuni tactice diferite, care au scopuri şi modalităţi de execuţie independente. Paravanul poate fi făcut la momentele fixe dejoc în cazul aruncărilor libere de la 9 metri, precum şi în timpul fazelor curgătoare dejoc, cum ar fi la finalizarea fazei a II-a a atacului.

Uneori, in timpul circulaţiei intense a jucătorilor de semicerc, se pot constitui paravane ocazionale care, folosite prompt, duc la înscrierea unor goluri de la distanţă prin aruncări surprinzătoare. Încrucişarea

Încrucişarea reprezintă acţiunea tactică de bază ce constă în întretăierea traseelor a doi sau trei jucători pentru ca unul dintre ei să finalizeze dintr-o poziţie cât mai favorabilă. Aceasta poate fi simplă sau dublă.

Încrucişarea simplă se realizează între doi jucători în care jucătorul cu mingea pătrunde prin faţa celui fără minge şi apoi o pasează celuilalt cu scopul de a dezechilibra apărătorul.

Încrucişarea dublă se realizează între trei jucători, de obicei între jucătorii din zona centrală şi constă într-o succesiune de două încrucişări simple între cei trei jucători.

Blocajul şi plecarea din blocaj • Blocajul şi plecarea din blocaj erau tratate înainte diferenţiat dar aceste două acţiuni sunt dependente una de cealaltă pentru a reuşi să-şi atingă scopul. Blocajul are o mare importanţă deoarece un apărător agresiv poate domina atacantul. Prin această acţiune, colaborarea dintre cei doi apărători poate manifesta carenţe care trebuie fructificate de cei doi atacanţi. Clasificarea blocajelor se poate face astfel:

• blocaj efectuat de pivot unuia dintre jucătorii de 9m; • blocaj cu doi jucători; • blocaj exterior; • blocaj pentru formarea unui culoar de pătrundere sau de aruncare la poartă; • blocaj -plecare din blocaj.

Acţiuni tactice de atac în momente fixe de joc Principalele acţiuni tactice în momentele fixe dejoc sunt:

• aruncarea de la 9 metri; • aruncarea de la 7 metri; • aruncarea de la margine; • aruncarea de la colţ; • mingea de arbitru; • aruncarea de începere

Circulaţii de minge şi de jucători în atac Pentru a înfrânge rezistenţa apărătorilor echipei adverse care se opun în mod

organizat acţionând individual şi colectiv pentru evitarea golului, jucătorii echipei în atac utilizează circulaţii de minge şi circulaţii de jucători spre a-i determina pe apărători să se deplaseze în teren, ceea ce poate determina comiterea unei greşeli de apărare sau intervenţia întârziată a unui apărător. Circulaţiile de mingi îi pun pe apărători în mişcare, impunându-le un efort susţinut pentru a se plasa corect faţă de minge şi faţă de posesorul acesteia.

Circulaţiile de jucători în atac, care nu pot fi despărţite şi de o anumită circulaţie a mingii determină deplasarea apărătorilor pe distanţe mari, efectuând în acelaşi timp numeroase preluări şi predări, sau schimburi de oameni în apărare, ceea ce facilitează apariţia unor greşeli de apărare. Numai după o bună pregătire a atacului prin circulaţii de minge şi de jucători se creează condiţiile propice folosirii unor acţiuni tactice de finalizare.

Circulaţia de minge şi de jucători trebuie exersată foarte mult la antrenamente. Pe un astfel de fond de pregătire a atacului pot fi utilizate cu succes toate mijloacele tacticii individuale şi colective. Jocul competiţional solicită din partea atacanţilor capacitatea de a se orienta rapid în joc şi, pe fondul unei pregătiri tehnico-tactice complexe, de a rezolva situaţia tactică dată, întrerupând o circulaţie. Atacanţii nu trebuie să rămână tributari unei circulaţii ordonate sau începute de conducătorul de joc ci, pe baza gândirii tactice creatoare, a capacităţii de analiză şi anticipaţie, fiecare jucător este dator să modifice circulaţia în funcţie de situaţia concretă de pe teren. Fiecare sportiv răspunde în faţa antrenorului şi a echipei de felul cum acţionează.

13.4. FORME DE JOC ÎN ATAC

În cadrul fazei a I V-a a atacului, sistemele de joc pot fi aplicate în două forme: • atacul poziţional; • atacul în circulaţie.

Ambele forme de atac sunt indispensabile pentru o echipă de handbal care îşi propune să obţină rezultate deosebite. Practica ne arată că echipele de valoare sunt capabile să aplice alternativ cele două forme de atac, în mod conştient, cu justificare tactică. Nu se poate spune că o formă de atac este mai bună decât cealaltă. Se recomandă alternarea judicioasă a celor două forme de atac în faza a IV-a a atacului.

Atacul poziţional Această formă de atac se utilizează tactic în următoarele situaţii:

• atunci când apărarea a avut timp să se organizeze şi nu poate fi depăşită prin acţiuni tactice individuale sau colective; • când echipa care atacă urmăreşte să câştige timp, fiind cea care conduce. • echipa care atacă este nevoită să facă economie de energie deoarece are în faţă o apărare agresivă şi bine organizată; • jucătorii echipei în atac sunt puţin pregătiţi tactic şi nu pot folosi atacul în circulaţie.

În prima parte a atacului poziţional jucătorii se deplasează pe posturile lor, înainte, înapoi, lateral, în funcţie de nevoile de demarcaj, pasându-şi mingea cu circulaţiile de minge cunoscute, fără intenţia de a provoca prea repede o situaţie de pătrundere sau de aruncare la poartă.

Prin circulaţia rapidă a mingii ca şi prin fentele de pătrundere făcute de către unii atacanţi nu trebuie să se lase timp de odihnă apărătorilor. Efortul atacanţilor într-o astfel de circulaţie a mingii este mult mai mic decât al apărătorilor.

Pentru realizarea atacului poziţional este absolut necesar ca posturile echipei să fie ocupate de jucători cu calităţi corespunzătoare. Privită în ansamblu, activitatea atacanţilor se rezuma la mişcări înşelătoare, de pasare şi de deplasare în zona de teren rezervată postului ocupat în echipă.

13.4. FORME DE JOC ÎN ATAC

În cadrul fazei a I V-a a atacului, sistemele de joc pot fi aplicate în două forme: • atacul poziţional; • atacul în circulaţie.

Ambele forme de atac sunt indispensabile pentru o echipă de handbal care îşi propune să obţină rezultate deosebite. Practica ne arată că echipele de valoare sunt capabile să aplice alternativ cele două forme de atac, în mod conştient, cu justificare tactică. Nu se poate spune că o formă de atac este mai bună decât cealaltă. Se recomandă alternarea judicioasă a celor două forme de atac în faza a IV-a a atacului.

Atacul poziţional

Această formă de atac se utilizează tactic în următoarele situaţii: • atunci când apărarea a avut timp să se organizeze şi nu poate fi depăşită prin acţiuni tactice individuale sau colective; • când echipa care atacă urmăreşte să câştige timp, fiind cea care conduce pe tabela de marcaj; • echipa care atacă este nevoită să facă economie de energie deoarece are în faţă o apărare agresivă şi bine organizată; • jucătorii echipei în atac sunt puţin pregătiţi tactic şi nu pot folosi atacul în circulaţie.

În prima parte a atacului poziţional jucătorii se deplasează pe posturile lor, înainte, înapoi, lateral, în funcţie de nevoile de demarcaj, pasându-şi mingea cu circulaţiile de minge cunoscute, fără intenţia de a provoca prea repede o situaţie de pătrundere sau de aruncare la poartă.

Prin circulaţia rapidă a mingii ca şi prin fentele de pătrundere făcute de către unii atacanţi nu trebuie să se lase timp de odihnă apărătorilor. Efortul atacanţilor într-o astfel de circulaţie a mingii este mult mai mic decât al apărătorilor.

Pentru realizarea atacului poziţional este absolut necesar ca posturile echipei să fie ocupate de jucători cu calităţi corespunzătoare. Privită în ansamblu, activitatea atacanţilor se rezuma la mişcări înşelătoare, de pasare şi de deplasare în zona de teren rezervată postului ocupat în echipă.

Prin jocul poziţional se urmăreşte crearea unor faze de gol pentru fiecare jucător din dreptul zonei postului în care joacă.

Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie buni aruncători la poartă de la distanţă. Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de dinamism. Atacul poziţional alternat judicios cu atacul în circulaţie, pe fondul folosirii mijloacelor tacticii colective, îşi păstrează eficienţa în permanenţă. Această formă de atac se învaţă de la primele lecţii de handbal, după însuşirea elementelor, fundamentale de tehnică în atac.

Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie buni aruncători la poartă de la distanţă.

Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de dinamism. Atacul poziţional alternat judicios cu atacul în circulaţie, pe fondul folosirii

mijloacelor tacticii colective, îşi păstrează eficienţa în permanenţă. Această formă de atac se învaţă de la primele lecţii de handbal, după însuşirea elementelor, fundamentale de tehnică în atac.

Atacul în circulaţie Cea de-a doua formă de aplicare a sistemelor de joc în atac - atacul în circulaţie -se realizează prin circulaţia continuă, cu viteză, cu multă vigoare a atacanţilor pe trasee cunoscute, anterior determinate, sau prin trasee întâmplătoare. în ceea ce priveşte circulaţia jucătorilor trebuie să precizăm că poate angrena întreaga echipă în atac sau numai o parte din componenţii acesteia. Pentru a putea aplica cu succes atacul în circulaţie, jucătorii trebuie să beneficieze de o tehnică bună, o bună pregătire fizică, de cunoştinţe tactice multilaterale. în această formă de atac aşezarea jucătorilor în teren, foarte precisă este determinată de sistemul de atac întrebuinţat în echipă.

Cea mai des întâlnită este circulaţia jucătorilor de semicerc combinată cu pătrunderile succesive ale jucătorilor liniei de 9 metri. Prin circulaţia intensă a jucătorilor de semicerc, apărătorii adverşi sunt obligaţi să rămână la semicerc şi împiedicaţi să atace jucătorii de la 9 metri. Dificultăţile apărătorilor sporesc odată cu angajarea în circulaţie şi a jucătorilor liniei de 9 metri.

Acţiunile colective sunt utilizate în mod conştient, premeditat, cu perseverenţă, cu scopul de a determina apărarea să greşească. Atacul în circulaţie, mult mai obositor decât cel poziţional, diminuează considerabil forţele fizice ale adversarului şi creează situaţii favorabile de aruncare la poartă. Atacul în circulaţie liberă în teren, pe baza unor reguli tactice precise se învaţă concomitent cu atacul poziţional.

13.5. SISTEME DE JOC ÎN ATAC

Sistemele de joc în atac se diferenţiază prin aşezarea jucătorilor în teren, în cadrul căruia se formează linii şi cupluri de jucători. Indiferent de sistemul dejoc folosit în echipă, principiile şi regulile tactice de bază rămân valabile.

Sistemele de joc în atac pot fi recunoscute după numărul jucătorilor care acţionează în apropierea semicercului de 6 metri şi a celor care joacă în afară. Doar în atacul poziţional se poate recunoaşte uşor sistemul dejoc al echipei.

Este necesară pregătirea multilaterală din punct de vedere tehnico-tactic a jucătorilor dar aceasta trebuie să constituie baza unei pregătiri cât mai specializate la toţi factorii, în funcţie de cerinţele postului. Această specializare pe posturi este necesară pentru obţinerea unui randament maxim din partea tuturor jucătorilor.

Sistemul de atac cu un pivot Aşezarea jucătorilor pe teren este determinată de sistemul de atac folosit de

echipă, ca în figura de mai jos. Aacanţii sunt aşezaţi pe două linii de atac. O primă linie este formată din jucătorii

care acţionează pe semicercul de la 6 m. O a doua linie de atac este aşezată şi acţionează la o distanţă cuprinsă aproximativ între 10 şi 16 metri depărtare de poartă.

În prima linie de atac intră cele două extreme şi pivotul, a doua linie de atac este alcătuită din cei doi interi şi centru. Practica arată că numărul jucătorilor care formează cele două linii se schimbă în funcţie de sistemul de atac folosit.

Posturile de extremă dreapta şi inter drept sunt ocupate de obicei de jucători stângaci. în atacul poziţional pivotul se deplasează între apărătorul lateral şi cel intermediar. Extremele îşi ocupă locurile pe colţurile terenului. Pivotul, prin jocul său poziţional, caută să fixeze lângă el unul sau mai mulţi apărători, uşurând astfel jocul celor din linia de 9 metri. Extremele se deplasează în permanenţă în întâmpinarea mingii demarcându-se dinspre colţul terenului spre linia de centru apoi, după pasarea mingii, se îndreaptă din nou spre colţul terenului pentru o nouă acţiune. Interii şi centrul acţionează în pătrundere succesivă, ameninţând poarta şi urmărind crearea unei situaţii favorabile de aruncare la poartă. Sistemul de atac cu un pivot permite aplicarea formei de atac în circulaţie. Acest sistem de atac este eficient împotriva oricărui sistem de apărare, în afară de sistemul om la om.

Sistemul de atac cu doi pivoţi Indiferent de modul de aşezare al celorlalţi jucători, pivoţii se plasează între

apărătorii laterali şi intermediari, de fiecare parte a apărării. Pivoţii işi schimbă din când în când locurile între ei, în funcţie de circulaţia

mingii. În cadrul sistemului cu doi pivoţi există două variante de formarea echipei:

• două extreme specializate acţionează pe colţurile terenului, ca la atacul cu un pivot; • extremele sunt înlocuite cu jucători din linia de 9 metri, pentru a se mări în felul

acesta forţa de aruncare la poartă de la distanţă. În ambele situaţii, conducătorul de joc este unul dintre cei doi interi. Este necesar să

reţinem că, deşi aşezarea jucătorilor în sistemul cu doi pivoţi este aceeaşi, funcţionalitatea sistemului se schimbă după componenţa echipei, cu jucători de semicerc sau cu jucători de 9 metri plasaţi pe posturile de extreme.

13.6. ATACUL ÎMPOTRIVADIFERITELOR SISTEME DE APĂRARE

Fiecare sistem de apărare prezintă părţi invulnerabile la un atac desfăşurat întâmplător şi anumite părţi slabe, vulnerabile, a căror exploatare chibzuită poate fi cheia reuşitei pentru atacanţi. înţelegerea atacului împotriva diferitelor sisteme de apărare este uşurată de cunoaşterea mecanismului de funcţionare a acestora.

Atacul împotriva sistemului de apărare în zonă 6+0 Împotriva acestui sistem de apărare, care acoperă o mare suprafaţă a semicercului,

se foloseşte cu succes sistemul de atac poziţional cu doi pivoţi sau atacul în circulaţie în sistemul cu un pivot. în sistemul de atac cu doi pivoţi, aceştia se plasează la nivelul penultimului apărător din fiecare parte a apărării adică în zona dintre apărătorul lateral şi cel intermediar. Interii acţionează în dreptul pivoţilor, iar extremele pe marginile terenului pentru a menţine un front larg de atac.

Pentru atacarea apărării 6:0 jucătorii trebuie să cunoască şi să respecte cu stricteţe următoarele reguli tactice: • apărarea 6:0 poate fi depăşită de către aruncătorii la poartă de la distanţă, cărora li se subordonează jocul întregii echipe;

• pivoţii nu se angajează în mod forţat pentru că sunt bine marcaţi şi acţionează pe spaţii restrânse;

• faza decisivă este rapidă şi se execută numai după o lungă perioadă de pasare a mingii;

• interul aruncă la poartă de la distanţă prin zona pivotului şi numai atunci când apărătorul acestuia nu-1 poate ataca la timp;

• pivotul este angajat numai în situaţia în care apărătorul direct îl părăseşte pentru a ataca aruncătorul la poartă de la distanţă;

• interii se plasează şi acţionează pe direcţia apărătorului pivotului, în felul acesta cei doi apărători centrali devin inutili.

Împotriva apărării 6:0 se poate folosi şi sistemul de atac cu un pivot. În acest caz se începe cu o circulaţie intensă a jucătorilor şi a mingii, apărătorii fiind

nevoiţi să preia şi să predea atacanţii de nenumărate ori, ceea ce îi determină apariţia situaţiilor de superioritate numerică. Indiferent de sistemul de atac folosit împotriva apărării pe zonă, dacă încercarea de finalizare a atacului nu a dus la nici un rezultat, jocul se reia prin faza de organizare a atacului. Atacul împotriva sistemului de apărare 5+1

Datorită prezenţei apărătorului nr. 7 - în faţa conducătorului de joc, schimbarea mingii de pe o parte pe alta a terenului trebuie să se facă cu mare atenţie, existând pericolului interceptării mingii de către adversar.

Sistemul de apărare 5+1 poate fi atacat, de asemenea, cu unul său doi pivoţi, folosindu-se următoarele acţiuni tactice:

• circulaţia intensă a jucătorilor de semicerc pentru menţinerea retrasă a apărătorilor intermediari;

• ameninţarea permanentă a porţii, mai ales de către interi, prin pătrunderi succesive; • combinaţii tactice de bază în atac la momentul oportun, atunci când s-a creat un

raport supranumeric favorabil atacanţilor; • aruncări la poartă din săritură sau printre apărători, executate pe fondul unei

circulaţii intense a jucătorilor pe semicerc; • acţiuni tactice colective.

Atacul împotriva sistemului de apărare 3+2+1 Apariţia sistemului de apărare 3+2+1 a surprins majoritatea echipelor, acestea

jucând la întâmplare în atac, bizuindu-se mai mult pe improvizaţie decât pe acţiuni pregătite temeinic.

Problema de bază în atacarea acestui sistem o reprezintă folosirea unor acţiuni tactice ale atacanţilor, prin care cei doi apărători intermediari sunt obligaţi să se retragă pe semicerc.

Acest lucru se poate obţine fie prin circulaţia rapidă a jucătorilor de semicerc, în cazul în care se atacă cu un singur pivot, fie prin introducerea la semicerc a celui deal doilea pivot. Dacă prin aceste manevre tactice apărătorii au fost nevoiţi să-şi schimbe sistemul de joc în apărare, atacanţii trebuie să acţioneze în consecinţă şi să folosească cele mai indicate mijloace tactice de atac pentru noua situaţie.

În cazul în care apărătorii intermediari rămân avansaţi este rândul pivoţilor să se demarce pentru a putea fi angajaţi. Jocul extremelor trebuie să fie larg, pentru a desface sistemul defensiv advers.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt acţiunile tactice de bază?

• Care sunt formele de joc folosite în atacul poziţional?

• Care sunt sistemele de joc în atac?

• Care sunt regulile tactice ce trebuie respectate de jucători în atacarea sistemului de

apărare 6:0?

• Care sunt regulile tactice ce trebuie respectate de jucători în atacarea sistemului de

apărare 5+1?

• Care sunt regulile tactice ce trebuie respectate de jucători în atacarea sistemului de

apărare 3+2+1?

CURSUL X 14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE

PRINCIPIILE TACTICE ÎN JOCUL DE APĂRARE FAZELE APĂRĂRII

14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE

Handbalul modern, prin dezvoltarea lui permanentă, a atins un nivel foarte ridicat, cu procedee noi de finalizare, viteză în execuţie şi o dexteritate excelentă în mânuirea mingii. Multe din schimbările în regulament şi în joc au fost aduse în cazul atacului, apărarea fiind neglijată cu toate că ca cântăreşte mult mai greu în economia jocului fiind mult mai uşor să distrugi decât să construeşti în atac. Este recunoscut faptul că o apărare care funcţionează bine are o puternică influenţă psihologică asupra jocului. Apărătorul trebuie să posede calităţi deosebite ca:

• viteză şi rezistenţă pentru a interveni prompt la toate acţiunile ofensive; • forţă fizică generală dar mai ales la membrele inferioare, antrenate pentru mişcări de pornire, schimbări de direcţie şi opriri;

• stăpânirea procedeelor specifice în apărare, viteză de reacţie şi de execuţie Tactica individuală în apărare

Tactica individuală în apărare cuprinde totalitatea principiilor şi procedeelor specifice jocului de apărare, după care apărătorul acţionează cu scopul opririi acţiunilor atacantului prin mijloace regulamentare. Tactica colectivă în apărare

Tactica colectivă în apărare constă în regulile şi principiile după care se desfăşoară acţiunile de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători, în vederea opririi acţiunilor de atac ale adversarilor. Aplicarea unei tactici colective presupune pe lângă o bună pregătire individuală, o omogenizare a apărătorilor prin cunoaşterea perfectă a posibilităţilor fiecăruia de către ceilalţi jucători.

14.1. PRINCIPII TACTICE ÎN JOCUL DE APĂRARE Mai puţin numeroase ca la jocul în atac, principiile jocului în apărare îşi au

importanţa lor în rezolvarea logică a diferitelor situaţii. Asigurarea echilibrului defensiv Acest principiu impune jucătorilor să ia din timp măsuri de prevedere pentru a nu fi

surprinşi descoperiţi în cazul pierderii mingii în atac. Aplicarea echilibrului defensiv revine pe rând tuturor jucătorilor din linia de 9 metri şi extremelor. Presupunând că atacanţii adverşi încearcă o acţiune de finalizare pe aripa stângă, atunci interul drept şi extrema dreaptă se retrag spre propria poartă, urmărind evoluţia fazei de joc. în acest fel, dacă se pierde mingea, cei doi jucători retraşi pot ajunge la propriul semicerc înaintea adversarilor.

Replierea în timp util Asupra acestui principiu se va reveni la descrierea fazei a II-a a apărării.

Repartizarea adversarilor Acest principiu este valabil în toate fazele apărării, fiind necesar ca toţi jucătorii, din

moment ce au trecut în apărare, să-şi găsească adversarul pe care să-1 marcheze, împiedicându-1 prin mijloace regulamentare să acţioneze în teren.

Atacarea permanentă a jucătorului aflat în posesia mingii Atacantul care ameninţă poarta, trebuie imediat întâmpinat şi oprit să desfăşoare

acţiuni de atac.

14.2. FAZELE APĂRĂRII

Prin analogic cu fazele atacului, şi în jocul apărării deosebim patru faze: • faza I - replierea; • faza a II-a - zona temporară; • faza a III-a - organizarea; • faza a IV-a -jocul de apărare în sistem.

Împărţirea jocului de apărare pe faze constituie o modalitate nouă de înţelegere a sarcinilor jucătorilor in toate acţiunile pe care le întreprind în disputa cu atacanţii adverşi. Problemele tehnico-tactice diferă de la o fază la alta şi sunt condiţionate de sistemul de apărare utilizat. Studierea handbalului pe faze de joc conduce la accelerarea procesului de creştere valorică a echipelor şi jucătorilor.

14.2.1. FAZA I A APĂRĂRII - REPLIEREA

Replierea începe în momentul în care jucătorii echipei aflată în atac au pirdut mingea. în situaţia în care mingea a fost pierdută datorită aruncărilor la poartă nereuşite şi se constată că repunerea acesteia în joc de către portar durează un timp oarecare, replierea în apărare se face cu o viteză adecvată situaţiei. în cazul în care după pierderea mingii se constată că există condiţiile declanşării unui contraatac, jucătorii se repliază în apărare în cea mai mare viteză.

Nu se recomandă străbaterea terenului pe diagonală în timpul replierii sau rămânerea unuia sau a mai multor jucători în terenul advers. Replierea se face cu faţa spre propria poartă până la mijlocul terenului, iar în continuare cu spatele, urmărindu-se mişcările adversarului.

Replierea se bazează pe două reguli importante care pot să asigure echilibru defensiv astfel:

• jucătorii liniei de 9 m (interii şi centrul) se vor replia primii cu vârfurile de contraatac fiind cei mai apropiaţi de propria poartă;

• jucătorul care a finalizat va încerca să oprească prin mijloace regulamentare contraatacul advers încă din prima fază şi se va orienta spre intermediarul care urmează să declanşeze faza a II-a.

Mijloace tehnico-tactice pentru realizarea replierii:

• Oprirea lansării contraatacului • Retragerea spre poartă în alergare de viteză • Retragerea spre poartă în alergare cu spatele • Marcajul adversarului( la supraveghere," om la om", la intercepţie) • Atacarea posesorului mingii • Scoaterea mingii din dribling (din spate, lateral, din faţă) • Intercepţia mingii

14.2.2. FAZA A II-A A APĂRĂRII - ZONA TEMPORARA

Jucătorii nu se pot replia întotdeauna în formaţie completă sau nu pot reveni pe posturile proprii din dispozitivul de apărare, din cauza crizei de timp provocată de viteza cu care adversarii au declanşat contraatacul. De aceea, primii jucători repliaţi în apărare se aşează în zona centrală a apărării, pentru a acoperi zonele cele mai vulnerabile, iar jucătorii următori, de o parte şi de alta a dispozitivului astfel format.

Pentru ca jucătorii să poată acţiona eficient în cadrul zonei temporare este necesar să cunoască toate procedeele tehnice, acţiunile tactice individuale şi colective, specifice fazei a IV-a a apărării.

14.2.3. FAZA A III-A A APĂRĂRII - ORGANIZAREA

În faza de organizare a apărării, jucătorii aflaţi pe alte posturi sunt obligaţi să revină cât mai repede la poziţiile lor de bază. Randamentul sistemului de apărare este mai mare dacă jucătorii sunt dispuşi fiecare în poziţia în care se apără.

Acest lucru se realizează în două feluri: • în timpul acţiunilor de apărare; • la întreruperea jocului de către arbitru.

Organizarea apărării, atunci când adversarul acţionează în atac poziţional, se face cu multă prudenţă şi numai între doi apărători învecinaţi. Aceştia schimbă locurile numai atunci când mingea se află pe partea opusă zonei în care sunt, cu atenţie la o eventuală pasă lungă spre zona în care se face permutarea. Celelalte momente oportune sunt cele în care se fac schimbări între jucătorii din teren şi cei de pe bancă, sau, când unul dintre apărători a reuşit să stopeze atacul prin fault.

La întreruperea jocului de către arbitru, apărarea se reorganizează, în momentul în care nu este posibilă o aruncare la poartă prin surprindere.

14.2.4. FAZA A IV-A A APĂRĂRII - JOCUL DE APĂRARE ÎN SISTEM

Apărarea împotriva sistemelor de atac, implică utilizarea cunoştinţelor tehnico-tactice, a calităţilor fizice şi psihice ale tuturor jucătorilor şi, valorificarea acestora în cadrul unui sistem defensiv bine organizat. în apărare, jocul trebuie să se desfăşoare fără greşeală cu sincronizarea perfectă a tuturor apărătorilor.

Procedee tehnice cu ajutorul cărora se acţionează în această fază a apărării:

• Poziţia fundamentala pentru jocul de apărare • Deplasarea în apărare

• Atacarea adversarului cu corpul • Blocarea aruncărilor la poartă

• Scoaterea mingii de la adversar

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt principiile tactice în jocul de apărare?

• Care sunt fazele apărării?

• Care sunt mijloacele tehnico-tactice de realizare a replierii?

• Care sunt procedeele tehnice cu care se acţionează în jocul de apărare în sistem?

CURSUL XI

14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE (2) TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII TACTICA COLECTIVĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII FORME ŞI SISTEME DE JOC ÎN APĂRARE TACTICA PORTARULUI

14.3. TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN FAZA AIV-A A APĂRĂRII

Jocul de apărare în sistem pretinde din partea fiecărui apărător cunoştinţe tactice referitoare la modalităţile optime de folosire a diferitelor procedee tehnice specifice. Acestea trebuie aplicate de fiecare dată în mod conştient, cu siguranţă şi convingere.

Ieşirea la adversarul cu mingea Ieşirea apărătorului spre adversarul cu mingea se face cu paşi adăugaţi înainte, sau

oblic înainte, fără sărituri, pentru a avea o cât mai bună stabilitate şi a evita depăşirea. Retragerea pe semicerc

După ce a atacat adversarul cu mingea, apărătorul, prin paşi adăugaţi înapoi sau oblic înapoi, reintră în dispozitivul de apărare. Atacarea adversarului care ameninţă poarta

Sunt situaţii în care apărarea este surprinsă în inferioritate numerică. în astfel de situaţii se recomandă ca finalizarea să fie făcută de un jucător aflat pe o poziţie laterală. Astfel, se atacă adversarul care deţine o poziţie centrală, pentru a-1 determina să paseze în lateral. Mişcarea de translaţie a apărătorului

Sistemelor de apărare pe zonă şi combinată le este specifică mişcarea de translaţie a apărătorului. Aceasta se efectuează în funcţie de circulaţia mingii, dar şi de plasamentul şi deplasarea în teren a adversarului direct şi a coechipierilor acestuia. Mişcarea de translaţie se face în apropierea semicercului de 6 metri prin paşi adăugaţi laterali, cât şi atacarea adversarului cu mingea şi retragerea spre semicerc. Închiderea pătrunderii

Pătrunderea spre poartă a unui atacant poate fi oprită de către un jucător din zonă care se plasează pe direcţia de deplasare a adversarului, sau, prin colaborarea apărătorilor învecinaţi culoarului de pătrundere. Marcajul adversarului

Este o acţiune tactică individuală prin care apărătorul supraveghează mişcările atacantului. Prin aceasta îl împiedică prin mijloace regulamentare să manevreze şi să se deplaseze cu mingea în teren şi să finalizeze. în funcţie de modul cum se efectuează, marcajul adversarului poate fi:

• la supraveghere; • strâns; • la intercepţie.

Interceptarea mingii Acţiunea premeditată sau întâmplătoare a apărătorului prin care acesta reuşeşte să

prindă, să respingă spre un coechipier, sau să culeagă o minge pasată ori jucată de atacanţi - adică interceptarea mingii - nu trebuie să fie confundată cu acţiunea tactică individuală de apărare mai sus amintită.

Preluarea-predarea adversarului În momentul în care un atacant a pasat mingea şi porneşte în circulaţie pe

semicerc, apărătorul direct îl preia şi îl conduce spre direcţia coechipierului cel mai apropiat, unde îl va preda acestuia.

Acoperirea braţului de aruncare

14.4. TACTICA COLECTIVA IN FAZA AIV-A A APĂRĂRII

În această fază, tactica colectivă este extrem de bogată în principii, reguli şi mijloace tactice, cu ajutorul cărora se valorifică potenţialul individual tehnico-tactic, fizic şi psihic al apărătorilor, dând forţă sistemului de apărare întrebuinţat de echipă. Acţiunile tactice colective pentru realizarea fazei a IV-a a apărării sunt:

Repartizarea adversarilor Pentru a înlătura plasarea defectuoasă în teren a apărătorilor trebuie realizată o

instruire tactică corespunzătoare cu privire la repartizarea adversarilor şi la stabilirea exactă a responsabilităţilor pentru fiecare j ucător în parte.

Repartizarea se face, de regulă, începând cu apărătorii laterali şi se continuă cu cei intermediari, centrali şi cu zburătorul.

Astfel, apărătorii laterali marchează extremele, intermediarii marchează interii, zburătorul va marca centrul, iar apărătorul central va marca pivotul. Această repartizare poate suferi modificări, în funcţie de sistemul de atac folosit de adversar.

Preluarea, predarea şi schimbul de oameni în apărare Atacantul intrat în circulaţie pe semicerc este preluat de jucătorul din zona de

apărare, condus şi predat coechipierului din zona învecinată. Schimbul de oameni în apărare se face de către apărătorii care marchează simultan doi atacanţi aflaţi în acelaşi timp în circulaţie.

Alunecarea Această acţiune tactică colectivă de apărare este făcută cu scopul evitării

blocajelor şi se aplică mai ales în apărarea om la om, precum şi în unele faze ale apărării pe zonă şi combinate.

Aşezarea apărătorilor la aruncările libere de la 9 metri Aruncările libere care se execută din apropierea semicercului de la 9 metri obligă

apărătorii să constituie un zid de apărare a porţii, după care se orientează portarul Zidul este format din 2-3 apărători înalţi care se interpun între aruncător şi propria poartă. Zidul trebuie plasat în aşa fel încât să acopere colţul din partea braţului de aruncare al adversarului.

Aşezarea apărătorilor la aruncările de la 7metri Echipa în apărare trebuie să-şi ia toate măsurile de prevedere pentru a recupera

mingea revenită în teren după executarea aruncărilor de la 7 metri. Patru apărători, stau în apropierea semicercului de la 9 metri, pentru a putea recupera mingile respinse de portar sau din bară. Doi jucători se plasează spre centrul terenului pentru a se transforma, eventual, în vârfuri de contraatac.

14.5. FORME ŞI SISTEME DE JOC ÎN APĂRARE

În handbalul modem se întâlnesc mai multe forme de acţionare în apărare:

• în zonă; • om la om; • combinată; • în situaţii speciale.

Fiecare formă de apărare prezintă caracteristici specifice şi se desfăşoară după principii şi reguli tactice proprii. Alegerea formei de apărare este determinată de particularităţile formaţiei adverse şi de gradul de pregătire şi de nivelul de cunoştinţe caracteristic jucătorilor proprii. în etapa actuală de evoluţie a jocului se folosesc toate cele trei forme. Fiecare formă prezintă avantaje şi dezavantaje.

Apărarea în zonă La apărarea pe zonă fiecare apărător răspunde de o anumită porţiune de teren, în care

îşi marchează adversarul, împiedicându-1 să pătrundă sau să arunce la poartă.

Când adversarul a trecut într-o alta zonă de acţionare îl preia alt apărător care răspunde în continuare de el. Predarea şi preluarea adversarului se face prin faţa apărătorilor. Caracteristice pentru apărarea în zonă sunt:

• mişcarea de translaţie; • ieşirea la adversarul cu mingea.

Mişcarea de translaţie, determinată de locul şi direcţia de atac a adversarilor, se execută în faţa semicercului de către toţi apărătorii, cu scopul aglomerării porţiunii de teren unde acţionează adversarii.

Este însoţită şi de ieşirea succesivă a apărătorilor în faţă cu scopul de a-1 ataca pe adversarul cu mingea când se găseşte într-o poziţie periculoasă pentru poartă. Locul rămas liber în urma acestor ieşiri este acoperit prin mişcarea de translaţie a celor doi apărători învecinaţi.

În cadrul apărării pe zonă întâlnim următoarele sisteme de joc:

Sistemul de apărare în zonă (6+0) În cazul acestui sistem de apărare, jucătorii se plasează pe semicercul de la 6 m sau

puţin mai în faţă, într-o singură linie, la intervale de 2-3 m depărtare unul de altul. Prin această aşezare se urmăreşte acoperirea unei porţiuni cât mai mari din lungimea semicercului. Apărătorii 2 şi 7 se numesc apărători laterali, cei cu numerele 3 şi 6 se numesc apărători intermediari, iar 4 şi 5 se numesc apărători centrali. Fiecare apărător răspunde pentru un anumit spaţiu, care nu este constant. El se mută de partea mingii pentru a crea un centru de greutate în locurile periculoase. Jucătorii în pătrundere vor fi preluaţi în propriul spaţiu de apărare, conduşi şi predaţi apărătorilor alăturaţi, dar sunt şi anumite situaţii în care conducerea este necesară şi în spaţiile mai îndepărtate. împotriva atacanţilor aflaţi în posesia mingii care intră în spaţiul propriu de apărare, se va ieşi în funcţie de periculozitatea aruncării, iar apărătorul alăturat va asigura spaţiul liber de pe semicerc.

Sistemul de apărare în zonă (5+1) În cadrul acestui sistem de apărare, cinci jucători sunt plasaţi pe semicercul de 6 m

şi anume: 2 apărători laterali, 2 intermediari, unul central, iar în faţa acestei linii de apărători, pe semicercul de 9 m se află zburătorul.

Apărătorii de pe semicerc respectă aceleaşi reguli şi principii ca la sistemul 6+0, cu excepţia apărătorului central, care avându-l în faţă pe zburător, nu iese decât arareori. Zburătorul prin plasamentul său, împiedică adversarii să arunce la poartă din zona centrală, să pătrundă la semicerc sau să angajeze pivotul.

Sistemul de apărare în zonă (4+2) În cadrul sistemului de apărare pe zonă 4+2, patru jucători sunt plasaţi pe

semicercul de 6 m, iar ceilalţi doi sunt avansaţi pe semicercul de 9 m, în apropierea căruia acţionează. La sistemul de apărare 4 + 2, deosebim doi apărători laterali, doi centrali şi doi zburători.

Sarcina zburătorilor este de a împiedica atacanţii să arunce la poartă de la distanţă sau să pătrundă prin zona centrală a terenului. Pentru închiderea pătrunderilor, cei doi zburători se dublează reciproc. în mişcarea lor de translaţie, ei nu trebuie să depăşească zona interilor adverşi.

Sistemul de apărare în zonă (3+2+1) În cadrul acestui sistem de apărare jucătorii sunt plasaţi în trei planuri: la

semicercul de 6 m se află trei apărători, doi laterali (2 şi6) şi unul central (4), la jumătatea distanţei dintre cele două semicercuri, în intervalul dintre apărătorii laterali şi apărătorul central, sunt cei doi apărători intermediari (3 şi 5), iar în faţa apărătorului central, pe semicercul de la 9 m, apărătorul central avansat (7).

Apărătorii laterali sunt de obicei jucătorii care ocupă posturile de interi în atac, apărătorul central este ales din rândul pivoţilor, apărătorii intermediari sunt de obicei extremele, iar apărătorul central avansat trebuie să fie ales dintre jucătorii cu o bună pregătire fizică, viteză de deplasare, mobilitate, voinţă, etc.

Cei doi apărători intermediari au de făcut mişcări rapide, în vederea marcării interilor şi colaborării cu coechipierii învecinaţi. în unele situaţii ei se retrag pe semicerc şi preiau marcajul pivotului dacă acesta se găseşte în zona lor.

Apărătorul central avansat are rolul de a acoperi zona centrală pentru ca adversarii să nu arunce la poartă de la distanţă, să închidă pătrunderile interilor sau centrului şi să acorde ajutor apărătorilor intermediari.

Apărarea om la om Apărarea om la om este cel mai frecvent folosită în cazul superiorităţii numerice a

apărării din necesitatea de dezorganiza tactica de atac obişnuită pentru adversar. Se mai foloseşte împotriva unei echipe care au o linie de atac puternică, forţându-le

să joace la o distanţă cât mai mare de poartă. în aplicarea sistemelor de apărare om la om, fiecare apărător răspunde de un anumit atacant, folosind toate mijloacele permise de regulament. Repartizarea adversarilor pentru a fi marcaţi se poate face nominal sau pe posturi.

Regula de bază a apărării om la om este aceea ca atenţia apărătorului să fie îndreptată spre adversarul repartizat. Pentru aplicarea cu succes a apărării om la om este necesară o bună cunoaştere a marcajului strâns, a alunecărilor şi a schimbului de oameni în apărare.

Apărarea om la om poate fi folosită în următoarele sisteme: • pe tot terenul; • în propria jumătate de teren; • cu aglomerare.

Sistem ui de apărare om la om pe tot terenul Apărătorii sunt obligaţi să găsească repede adversarii, să-i marcheze strâns,

urmărindu-i pe tot terenul, indiferent de partea de teren, locul sau zonă în care aceştia acţionează.

Prin aplicarea marcajului strâns pe tot terenul sau a "presingului", adversarii sunt stânjeniţi în activitatea lor şi în mod deosebit în pasarea mingii şi în aruncarea la poartă. Apărătorii nu au voie să cedeze lupta nici o clipă, trebuie să fie toţi în acelaşi timp în apropierea adversarilor şi să-i marcheze strâns.

Dacă un singur apărător este neatent, tot sistemul devine vulnerabil. în schimb, dacă atacanţii se găsesc tot timpul sub un marcaj sever şi, ca urmare, nu pot pasa mingea în voie, apărarea este în avantaj.

Sistemul de apărare om la om in propria jumătate de teren Acest sistem de apărare om la om nu diferă prea mult de cel descris anterior,

împărţirea oamenilor se face prin aceleaşi metode. Marcajul adversarilor este foarte strâns atunci când aceştia sunt mai aproape de poartă şi ceva mai lejer când se retrag spre centrul terenului. Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de, teren este mai puţin obositor pentru apărători dar şi mai puţin eficient în ceea ce priveşte deposedarea adversarilor de minge.

Sistemul de apărare om la om cu aglomerare Apărătorii nu se deplasează prea mult faţă de semicercul de la 9 metri pentru a nu se izola unii de alţii. După împărţirea adversarilor, unii apărători marchează ceva mai sever pe conducătorul de joc şi pe unul sau doi dintre cei mai buni adversari. Ceilalţi adversari sunt marcaţi mai mult la supraveghere, dar şi strâns, când se apropie de semicercul de la 9 metri. Prin acest mod de acţionare, echipa în apărare obţine avantajul scoaterii din joc a celor mai buni atacanţi şi diminuarea forţei de joc în atac a echipei adverse. Plasamentul ceva mai retras al apărătorilor face posibilă închiderea pătrunderilor, înlesneşte acordarea ajutorului reciproc şi permite uneori intervenţia de ultim moment a unui apărător în calea unui atacant scăpat de sub marcajul apărătorului direct.

Apărarea combinată Caracteristic apărării combinate este faptul ca un jucător aplică principiile şi

regulile apărării om la om, iar ceilalţi cinci, pe cele ale apărării pe zonă. Prin marcajul strâns făcut celui mai periculos aruncător la poartă se reduce din eficacitatea acestuia, ceea ce constituie, desigur, un avantaj pentru echipa în apărare, în cazul în care este marcat

conducătorul de joc, se reduce din capacitatea combinată a echipei, ceea ce are ca urmare diminuarea posibilităţilor de a crea faze clare de gol şi de a înscrie. Acest sistem de joc este foarte eficient atunci când echipa adversă nu are încă un jucător la fel de bun care, introdus în joc în acelaşi timp cu cel marcat om la om, să preia sarcina acestuia de a marca goluri prin aruncări la poartă de la distanţă.

Apărarea în situaţii speciale Există unele momente în joc când apărarea se găseşte în superioritate numerică faţă

de adversar şi altele când situaţia se prezintă invers. în ambele cazuri, trebuie să se acţioneze cu atenţie pentru a nu se primi goluri.

Apărarea în superioritate numerică Atunci când echipa adversă are un om în minus, datorită unei eliminări dictate de

arbitru, echipa în apărare trebuie să acţioneze foarte precis, căci în astfel de momente ale jocului se decide, uneori, rezultatul final. Apărarea poate acţiona în mai multe feluri:

• cinci apărători îi preiau pe cei cinci atacanţi adverşi si îi marchează om la om pe tot terenul, iar al şaselea apărător se plasează pe semicercul de la 6 metri, unde acţionează ca jucător de siguranţă, intervenind în calea unui eventual adversar scăpat de sub marcajul apărătorului direct;

• dacă echipa în apărare conduce cu un număr mare de goluri, ca poate juca normal, folosind sistemul de apărare pe zonă specific;

• se poate folosi şi sistemul de apărare combinată 5+1, în care zburătorul marchează pe cel mai periculos atacant.

Apărarea în inferioritate numerică Dacă arbitrul a eliminat din teren un jucător al echipei în apărare, se recurge la

folosirea unei apărări pe zonă cu cinci jucători într-o linie, retraşi pe semicercul de la 6 metri. Apărătorii acţionează pe baza regulilor descrise la sistemul de apărare pe zona 6: 0 dar mult mai mobil, pentru a suplini lipsa coechipierului lor din formaţie. Apărătorii aflaţi în inferioritate numerică trebuie să se abţină să atace adversarii la o distanţă prea mare de semicerc si nu au voie să iasă la intercepţie.

14.6. TACTICA PORTARULUI

Apărarea porţii reprezintă o activitate conştientă a portarului, bazată pe reguli tactice stabilite prin îndelungi observaţii, analize şi procese de gândire.

Plasamentul portarului Poziţia mingii în teren, poziţia corpului aruncătorului şi plasamentul apărătorilor în

teren determină plasamentul portarului. în funcţie de locul în care se găseşte mingea, portarul se deplasează, încercând să se afle mereu pe bisectoarca unghiului format de braţul de aruncare al adversarului care are mingea şi cele două bare verticale ale porţii.

Bazat pe această regulă tactică portarul se va plasa în mijlocul porţii în situaţia în care adversarul se află pe centru, sau, se va apropia de barele verticale pe măsură ce mingea se deplasează spre marginile terenului.

Plasamentul se realizează prin mişcarea de translaţie cu ajutorul paşilor adăugaţi. Portarii defensivi, care sunt prudenţi, se deplasează de la o bară la alta pe o linie imaginară dreaptă, cu puţin în faţa porţii. Ceilalţi, caracterizaţi prin stilul ofensiv, se deplasează pe un arc de cerc care măsoară, în faţa porţii 1-l,5 m.

Apărarea mingilor aruncate de la distanţă Portarul trebuie să anticipeze şi să observe traiectoria mingii în zbor, dar mai cu

seamă să se orienteze după braţul jucătorului. Dacă portarul nu vede mingea sau braţul de aruncare al adversarului, atunci el nu poate interveni în timp util pentru a opri marcarea golului. Aruncările de la distanţă se apără şi cu ajutorul coechipierilor.

Portarul bine instruit ştie dinainte ce vor face apărătorii şi ce posibilităţi de aruncare îi rămân atacantului. Astfel, în funcţie de plasamentul şi activitatea apărătorilor,

deduce la timp direcţia din care poate veni mingea şi se deplasează corespunzător. Alteori lasă intenţionat un colţ ceva mai liber pentru a-1 obliga pe atacant să arunce acolo, şi, pregătit fiind, reacţionează rapid şi reţine mingea, chiar dacă aruncarea este foarte puternică.

În handbalul modern nu i se admite portarului să neglijeze complet partea de poartă acoperită de apărători. Răspunderea pentru apărarea porţii revine în întregime portarului, indiferent de condiţiile în care se aruncă la poartă.

Apărarea mingilor aruncate din apropierea semicercului Cel mai greu se apără mingile aruncate de pe mijlocul semicercului de către un

adversar scăpat liber, nemarcat şi neatacat de nimeni. În astfel de situaţii, portarul este obligat să iasă în întâmpinarea aruncătorului, să-i micşoreze prin această deplasare tactică unghiul de aruncare şi bazat pe reflexele sale. să încerce să respingă mingea cu braţele, cu picioarele sau cu corpul.

Dacă adversarul aflat în zona centrală a semicercului este atacat de un apărător, plasamentul portarului se modifică, fireşte, în funcţie de această situaţie. în cazul în care apărătorul poate interveni pe partea braţului de aruncare al adversarului, atunci portarul anticipează trimiterea mingii în colţul rămas liber şi intervine. La aruncările de pe extreme care se execută din unghiuri mai mici de 30 grade, portarul se plasează lângă bară. El trebuie să stea lângă bară, în colţul scurt, să nu se deplaseze cu anticipaţie, forţându-1 pe adversar să arunce la colţul lung. Portarul va reacţiona numai după ce mingea a fost aruncată. La eforturile de apărare a porţii, portarul este ajutat însă şi de apărătorul din partea respectivă, care trebuie să încerce să blocheze aruncarea cu braţele. în toate cazurile, indiferent de braţul de aruncare al atacantului sau de partea, de teren de unde se aruncă, apărătorul lateral acoperă colţul lung al porţii, iar portarul rămâne responsabil în principal pentru colţul scurt.

Apărarea aruncărilor de la 7 metri Pentru portar, aruncarea de la 7 metri este un moment de mare solicitare psihică, dar

şi fizică, în care el trebuie să facă dovada unui bun control psiho-motric şi de măiestrie tehnico-tactică. Nici un portar nu are dreptul să considere că la aruncarea de la 7 metri nu mai este nimic de făcut.

Este indicat ca la aruncările de la 7 metri portarul să stea în faţa liniei de poartă la o distanţă de 2-4 metri. în momentul aruncării, portarul trebuie să se găsească într-o poziţie fundamentală stabilă, să fie bine echilibrat, pentru a putea reacţiona în orice direcţie, în cel mai scurt timp.

Având în vedere faptul că într-o partidă numărul aruncărilor de la 7 metri a crescut, că fructificarea aruncărilor de la 7 metri sau apărarea lor pot influenţa considerabil bilanţul final al jocului, se recomandă ca, la fiecare antrenament, în diferite momente, să se execute mai multe aruncări de la 7 metri de către jucători care folosesc procedee tehnice diferite, portarul aflându-se în condiţii de oboseală fizică şi psihică.

Pregătirea tactică a portarului Pregătirea tactică a portarului se realizează individual şi concomitent cu pregătirea

tactică a echipei. Pentru pregătirea teoretică a portarului se folosesc expuneri, explicaţii şi analize,

vizionări de jocuri, care pot avea teme diferite. Latura practică a pregătirii tactice se realizează în antrenamente de individualizare, precum şi în antrenamente colective.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt procedeele tehnice specifice tacticii individuale în apărare?

• Care sunt acţiunile tactice colective în faza a iv-a a apărării?

• Care sunt formele de joc în apărare?

• Care sunt sistemele de joc în apărare?

CURSUL XII

15. SISTEMUL COMPETIŢIONAL INTERN DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND JOCURILE OFICIALE DREPTUL DE PARTICIPARE A SPORTIVILOR LA JOCURILE OFICIALE ECHIPAMENTUL ŞI ŢINUTA SPORTIVILOR BANCA DE REZERVE

15. SISTEMUL COMPETIŢIONAL INTERN

Termenul de „competiţie" este derivat din noţiunea de „întrecere", „luptă" iar după Kluge (1967) termenul este derivat din latinescul campus (câmp de bătălie). în mod similar competiţia se foloseşte în toate domeniile vieţii sociale, în şcoală, economic, cultură, comerţ, sport etc.

Competiţiile sportive sunt indispensabile procesului de instruire şi formare a sportivilor de mare performanţă. Jocurile din campionat reprezintă un moment important în activitatea jucătorilor şi antrenorilor, deoarece numai în concurs se pot verifica metodele şi mijloacele folosite în pregătire şi se aprecia în mod critic, reuşita ideilor metodice care au stat la baza planificării procesului de antrenament.

În handbalului nostru s-a format din timp un sistem competiţional piramidal, care are la bază competiţiile de masă, apoi pe cele cuprinse în eşalonul numit baza de masă a handbalului de performanţă, urmând eşalonul handbalului de performanţă (Liga Naţională, diviziile A şi B), iar în vârful piramidei handbalul de înaltă performanţă care cuprinde Echipa Naţională precum şi echipele participante în CCE, CC, CEHF şi Chalange Cup.

Ca sport de masă, fiind practicat de către toate vârstele, se desfăşoară şi se organizează competiţii pentru elevi, studenţi, militari, muncitori, pe plan local, în şcoli, facultăţi, instituţii, unităţi militare, întreprinderi, la oraşe şi sate.

În eşalonul inferior al bazei de masă a handbalului de performanţă sunt cuprinse echipele de juniori III şi II (masculin şi feminin) din şcoli, cluburi şi asociaţii sportive. în eşalonul superior al bazei de masă al handbalului de performanţă activează echipele de juniori I ale cluburilor sportive şi liceelor cu profil sportiv.

Pentru toate aceste categorii de echipe se organizează anual competiţii pe plan local, judeţean şi naţional. Astfel, avem organizate în ţară următoarele competiţii handbalistice, stabilite prin calendarul sportiv intern al FRH: Campionatul şcolilor generale şi al liceelor (masculin şi feminin) • etapa judeţeană • etapa interjudeţeană • turneu final

Concursul Republican al juniorilor III (masculin şi feminin). Echipele sunt împărţite în serii geografice, iar FRH, în funcţie de numărul

echipelor înscrise, stabileşte sistemul de desfăşurare în vacanţele de iarnă şi primăvară. Turneul final se organizează cu echipele câştigătoare a seriilor geografice.

Campionatul Republican al juniorilor II (masculin şi feminin): • etapa preliminară • etapa semifinală • turneul final

Campionatul Republican al juniorilor I (masculin şi feminin) • etapa judeţeană; • etapa interjudeţeană; • turneul final.

Campionatul republican divizionar Care însumează un număr de 32de echipe, împărţite în patru serii geografice şi care îşi desfăşoară competiţia în trei tururi, după cum urmează:

• tur • turnee de sală • retur

Primele două echipe din fiecare serie se califică pentru turneul final.

Divizia B tineret- formată din patru scrii a 8 echipe (masculin şi feminin) care joacă după sistemul tur-retur. Câştigătoarele fiecărei serii promovează în divizia A.

Divizia A - formată din două serii a câte 12 echipe (masculin şi feminin) care joacă după sistemul tur-retur. Câştigătoarea fiecărei seri promovează în Liga Naţională.

Liga Naţională - formată din 12 echipe (masculin şi feminin) care joacă după sistemul tur-turnee de sală - retur. Prima clasată este declarată campioană naţională, iar ultimele două clasate retrogradează în divizia A.

Cupa României - sistemul de desfăşurare al acestei competiţii suferă modificări de la un an la altul, în funcţie de calendarul competiţional internaţional.

15.1. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND JOCURILE OFICIALE Legitimarea sportivilor. Pentru a putea lua parte la competiţii jucătorii trebuie să aparţină unei secţii afiliate la FRH şi să posede un carnet tip. Un sportiv poate fi legitimat numai la o singură secţie de handbal afiliată la FRH, iar în cazul în care un jucător este găsit legitimat la două secţii va rămâne bun doar pentru prima secţie. Viza anuală. Carnetele de legitimare ale sportivilor vor trebui vizate anual de către comisiile judeţene (1-30 decembrie). începând cu 1 ianuarie a fiecărui an toţi sportivii vor trebui să posede viza anuală pentru a putea participa la jocurile oficiale, în cazul lipsei vizei anuale echipa în cauză pierde jocul cu 6-0. Viza medicală. Pentru a putea participa la jocurile oficiale, viza medicală este obligatoriu a fi trecută în carnetul de legitimare. Această viză se trece odată la şase luni. Există situaţii când se acordă şi viza flotantă, aceasta in cazul pierderii carnetului de legitimare, a distrugerii etc. Lipsa vizei medicale în cazul unei contestaţii duce la pierderea jocului cu 6-0.

15.2. DREPTUL DE PARTICIPARE A SPORTIVILOR LA JOCURILE OFICIALE

La fiecare joc oficial, delegaţii echipelor participante sunt obligaţi să prezinte arbitrilor, pentru sportivii pe care îi înscriu în raportul de arbitraj, carnetele de legitimare, tip FRH, având viza anuală şi medicală la zi, indicând pentru fiecare jucător şi numărul pe care îl poartă pe tricou. în lipsa carnetului FRH, jucătorul va prezenta buletinul de identitate şi avizul medical recent, fără de care nu poate fi trecut în raportul de arbitraj, iar după aceste operaţiuni jucătorul în cauză va semna în dreptul buletinului.

La jocurile oficiale de juniori, calificare seniori şi divizia B tineret, se trece în raport şi anul naşterii. La jocurile oficiale ale juniorilor, pe lângă carnetul de tip FRH este obligatorie şi prezentarea buletinului.

15. 3. ECHIPAMENTUL ŞI ŢINUTA SPORTIVILOR Echipele participante la jocurile oficiale sunt obligate a prezenta sportivii proprii

echipaţi regulamentar şi uniform. Portarii vor trebui să aibă şi să poarte tricouri de o culoare distinctă faţă de jucătorii ambelor echipe. Sportivii vor trebui să aibă pe spate numere de la 1 la 20, de culoare distinctă faţă de tricou, cu înălţimea de 20 cm. şi acelaşi număr, de 10 cm. înălţime pe piept. Numerele 1, 12 şi 16 vor fi purtate de către portari. Fiecare echipă va avea trecut în raportul de arbitraj un căpitan care va purta pe braţul stâng o banderolă distinctă.

15.4. BANCA DE REZERVĂ La fiecare joc oficial trebuie să existe două bănci pentru jucătorii de schimb,

aşezate în dreapta şi în stânga mesei oficiale, cât mai aproape de ea. Pe fiecare bancă au dreptul să ia loc maximum 11 persoane din fiecare echipă: 7 jucători de schimb echipaţi şi înscrişi în raport; 4 persoane oficiale: 1-2 antrenori, 1 medic, 1 conducător, fiecare dintre aceste persoane oficiale trebuind să aibă carnetul FRH cu viza la zi.

Conform prevederilor regulamentare, una dintre persoanele oficiale va fi notată cu litera „R" pe raportul de arbitraj ca reprezentant al echipei, el fiind singurul în măsură să se adreseze juriului (secretar-cronometror) pentru anumite lămuriri.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care este structura sistemului competiţional intern?

• Care sunt dispoziţiile generale privind jocurile oficiale?

• Care sunt condiţiile obligatorii pentru ca un sportiv să poată participa la meci?

• Care este echipamentul şi ţinuta sportivilor?

• Cine ia loc şi în ce condiţii pe banca de rezerve?

CURSUL XIII

16. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR 17 REGULAMENTUL DE ORGANIZARE A COMPETIŢIILOR

16. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR • Sistemul eliminatoriu; • Sistemul turneu; • Sistemul mixt. Sistemul eliminatoriu

În acest sistem se întâlnesc două situaţii: • numărul echipelor participante este par (4,8,16, etc.) • numărul echipelor participante este impar

Dacă la primul caz rezolvarea este simplă, toate echipele intrând de la început în competiţie, în cel de-al doilea o echipă va sta un tur, aceasta stabilindu-se în urma tragerii la sorţi. Pentru exemplificare, s-a ales un sistem eliminatoriu cu şapte echipe:

Acest sistem prezintă avantaje şi dezavantaje: • ca avantaj putem remarca posibilitatea ca într-un timp scurt să se desfăşoare o competiţie cu un număr mare de echipe; • ca dezavantaje, enumerăm faptul că nu există posibilitatea întocmirii unei ierarhii a echipelor participante.

Sistemul turneu Acest sistem prezintă diferite variante:

• cea clasică cu tur-retur • tur - turnee de sală - retur • cu formarea după un tur a două grupe valorice care continuă în sistem turneu • tur - retur cu "play- off' Ca dezavantaj al acestui sistem este timpul îndelungat de desfăşurare a competiţiei.

Ca avantaje, sunt posibilităţile egale de disputare pentru toate echipele şi elaborarea unui clasament general care să reflecte valoarea tuturor echipelor. în funcţie de numărul echipelor participante, acesta poate fi cu soţ sau fără soţ. Pentru a stabili numărul total al întâlnirilor se foloseşte formula:

• a - este numărul participanţilor • x – numărul întâlnirilor.

Exemplu de întocmire a tabelului de programare a etapelor unei competiţii cu 7 şi 8 echipe

Etapa I. Etapa II. Etapa III. Etapa IV. Etapa V. Etapa VI. Etapa VII.

2-7 1-2 3-1 2-3 4-2 3-4 5-3 3-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-2 4-5 6-4 5-6 7-5 6-7 1-6 7-1 l-(8) (8)-5 2-(8) (8)-6 3-(8) (8)-7 4-(8)

În situaţia unui număr de echipe participante cu soţ, în cazul nostru 8, cea de-a opta va juca cu cele care în schema de mai sus stau, păstrând regula: etapă acasă -etapă în deplasare. Sistemul mixt Acesta presupune două etape distincte. în prima se foloseşte sistemul eliminatoriu (campionatul grupelor) şi în a doua sistemul turneu (al câştigătoarelor grupelor).

In practica naţională şi internaţională se întâlnesc nenumărate formule de disputare şi de calificare, generate de stabilirea unei echităţi în desfăşurare, dar şi de posibilităţile organizatorilor in funcţie de durată, locuri de desfăşurare. posibilităţi financiare etc.

La toate competiţiile oficiale, clasamentul echipelor se face în funcţie de punctele acumulate, şi anume: •joc câştigat = 3 puncte; •joc egal = 2 puncte;

• joc pierdut = 1 punct; • joc pierdut prin neprezentare, contestaţie sau pierdut din oficiu cu 10-0 = 0 puncte.

La toate competiţiile care se desfăşoară în sistem turneu, în cazul în care două sau mai multe echipe se vor afla la egalitate de puncte, ordinea în clasament se va stabili după următoarele criterii: • rezultatul în puncte dintre echipele în cauză; •diferenţa de goluri în meciurile directe; • cel mai mare număr de goluri în meciurile directe. Dacă în continuare egalitatea se menţine se va lua în considerare: • diferenţa de goluri în toate meciurile; • cel mai mare număr de goluri marcate în toate meciurile.

În cadrul sistemului eliminatoriu, dacă două echipe se află la egalitate, după expirarea timpului regulamentar de joc (2x30 minute), după o pauză de 5 minute, vor avea loc două reprize a câte 5 minute fiecare, fără pauză între ele.

Dacă şi după aceste prelungiri se consemnează egalitatea, vor avea loc alte două reprize de prelungiri a câte 5 minute fiecare. Dacă şi după aceste reprize va persista egalitatea, se va trece la executarea loviturilor de la 7 metri.

17. REGULAMENTUL DE ORGANIZARE A COMPETIŢIILOR

Fiecare competiţie sportivă se organizează pe baza unui regulament. Acest regulament întocmit de către organizatori trebuie făcut cunoscut participanţilor din vreme.

Organizatorii trebuie să prevadă în mod real în acest regulament toate măsurile menite să sprijine reuşita competiţiei.

Din partea celor care au acceptat să participe la competiţie apare necesitatea respectării întru totul a regulamentului.

Dăm mai jos un model pentru întocmirea regulamentului unei competiţii de handbal: • Tipul competiţiei • Scopul competiţiei • Conducerea şi organizarea: se va stabili comitetul de organizare şi comisiile (tehnică, de propagandă, medicală, administrativă) • Data şi locul desfăşurării • Sistemul de desfăşurare • Cum se alcătuieşte clasamentul • Cine participă • Premii acordate • Condiţiile de participare • Locul unde se primesc înscrierile (sau confirmările) şi data până la care se primesc.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

• Care sunt sistemele de disputare a competiţiilor în handbalul românesc?

• Întocmiţi un tabel de programare a etapelor unei competiţii cu 9 echipe.

• Întocmiţi un tabel de programare a etapelor unei competiţii cu 10 echipe.

• Ce conţine regulamentul unei competiţii de handbal?

CURSUL XIV

18. REGULI ALE HANDBALULUI DE PLAJĂ

1. Terenul de joc 1.1. Terenul dejoc arc o formă rectangulară, cu lungimea de 27 m şi lăţimea de 12 m. Acesta constă din suprafaţa dejoc şi două spaţii de poartă. Suprafaţa terenului este formată din nisip de cel puţin 40 cm adâncime. în jurul terenului trebuie să fie zonă liberă de cel puţin 3m lăţime. 1.2. Marginile lungi ale terenului se numesc linii laterale, în timp ce cele scurte se numesc linii de marcaj exterioare. Poarta este plasată în centrul liniei exterioare de marcaj şi are 3 m lăţime şi 2 m înălţime. Linia dintre stâlpii porţii se numeşte linie de poartă şi se trasează în nisip. Suprafaţa de poartă este formată prin trasarea unei linii şi la 6 m distanţă de linia exterioară de marcaj. 1.3. Suprafaţa dejoc este de 15 m lungime şi 12 m lăţime. Liniile trebuie marcate cu o bandă elastică de 8 cm lăţime. Masa oficială ar trebui să ofere loc pentru cel puţin 3-4 persoane şi trebuie plasată la cel puţin 3 m distanţă de margine, la mijlocul terenului.

2. Timpul de joc

2.1. Jocul constă în două reprize a câte 10 minute care au un scor separat. Pauza durează 5 minute. 2.2. Jocul începe în fiecare repriză cu aruncarea arbitrului. Prin aruncarea unei monede se stabileşte jumătatea de teren ce revine fiecărei echipe. Cealaltă echipă decide pe ce parte a terenului îşi va efectua schimbările. După prima repriză terenul şi suprafaţa de schimb se inversează. 2.3. Fiecare echipă poate cere un time out pe repriză. 2.4. Dacă scorul este egal la sfârşitul reprizei, se apelează la metoda "golul de aur", adică golul imediat următor stabileşte învingătorul. Câştigătorul fiecărei reprize primeşte un punct.

2.5. Dacă ambele reprize sunt câştigate de aceeaşi echipă atunci echipa este câştigătoare cu scorul de 2-0.

2.6. Dacă fiecare echipă câştigă o repriză, se foloseşte metoda "un jucător împotriva portarului".

3. Mingea

3.1. Mingea este din cauciuc, la băieţi cântăreşte aproximativ 360 g şi are un diametru de 17,5 cm, iar la fete 260 g şi diametrul de 16,5 cm. La copii poate fi folosită o minge mai mică. 3.2. înaintea fiecărui meci, cel puţin 3 mingi regulamentare trebuie să fie disponibile şi ţinute pe masa oficială. Arbitrul decide dacă în joc trebuie să intre o minge de rezervă. Pentru a evita întreruperea timpului timp îndelungat, arbitrul trebuie să aducă noua minge în joc cât mai repede.

4. Echipa

4.1.0 echipă este formată din 8 jucători, dintre care cel puţin 6 trebuie să participe la începutul jocului. Dacă numărul de jucători scade sub 4 membrii pe echipă, jocul va fi întrerupt şi echipa respectivă va fi declarată învinsă. 4.2.Un maximum de 4 jucători pe echipă (3 jucători de câmp şi un portar), trebuie să fie asigurat în teren. Restul jucătorilor sunt rezerve şi trebuie să rămână în zona de schimb.

4.3.în cazul în care înlocuirea se face din cauza unui fault, jocul se reia cu o lovitură liberă, sau cu o lovitură de la 6 m., pentru echipa adversă. Dacă jocul a fost oricum întrerupt, aruncarea se va face în concordanţă evoluţia jocului. Jucătorul care a faultat va fi sancţionat 4.4.Toţi jucătorii joacă desculţi. Pot purta şosete sau bandaje protectoare. Este interzisă folosirea oricărui tip de încălţăminte.

5. Portarul

5.1. Portarul poate părăsi spaţiul de poartă şi să joace în câmp. 5.2. Dacă portarul înscrie un gol ca orice jucător se acordă echipei sale încă un punct. 5.3. Dacă portarul marchează un gol din aruncare din suprafaţa proprie de poartă într-o

situaţie de genul "un jucător contra unui portar", se mai acordă un punct. 5.4. După fiecare gol marcat, jocul continuă cu o aruncare a portarului din suprafaţa de

poartă.

6. Spaţiul de poartă.

6.1. Mingea poate fi pasată, lovită sau rostogolită în tot restul terenului mai puţin în spaţiul de poartă.

7. Jucărea mingii

7.1. Lupta pentru o minge care este pe nisip sau se rostogoleşte este permisă. 7.2. Mingea nu poate rămâne pe jos mai mult de 3 secunde şi poate fi culeasă din nou dejucătorul care a atins-o ultimul.

8. Comportamentul faţă de adversar

8.1. Regulile IHF (mai ales regula 8) se aplică şi aici, dar în orice caz, sancţiunile individuale nu au drept consecinţă reducerea numărului de jucători al echipei. Jucătorii care au fost suspendaţi, descalificaţi, sau excluşi pot fi înlocuiţi imediat, continuarea jocului nefiind afectată.

9. Marcarea unui gol

9.1. Un gol este acordat când mingea a trecut în totalitate de linia de poartă. în următoarele situaţii se mai acordă câte un punct în plus:

• marcarea unui gol "din aeriană"; • un gol marcat de un portar din poartă în poartă; • un gol marcat de la 6 m; • un gol marcat dintr-o aruncare a portarului din careu, în situaţia "un jucător contra

portarului"; • în cazul unui autogol.

După marcarea fiecărui gol, jocul reîncepe cu aruncarea portarului.

9.2. Dacă ambele echipe câştigă câte o repriză, se foloseşte metoda "un jucător contra portarului". Fiecare echipă numeşte 5 jucători care aruncă alternativ. Dacă portarul este unul dintre cei numiţi printre aruncători, el este considerat jucător de câmp şi un alt jucător trebuie să-1 înlocuiască. Este declarată câştigătoare echipa care marchează mai multe goluri din 5 aruncări.

• în situaţia "un jucător împotriva portarului, arbitrii aruncă o monedă pentru a stabilii porţile şi echipa care începe;

• amândoi portarii încep jocul pe linia porţii; • la începutul fiecărei acţiuni, jucătorii echipei nominalizate, trebuie să stea cu un

picior pe linia de intersecţie dintre linia spaţiului de poartă şi liniile de margine. Când arbitrul fluieră, jucătorii încep să îşi paseze mingea înspre propriul portar.

• în timpul paselor, mingea nu are voie să atingă pământul; • din momentul în care mingea a fost aruncată către portar, ceilalţi jucători pot să

înainteze; • portarul care are mingea, trebuie să rămână în spaţiul de poartă. în 3 secunde de la

prinderea mingii, el trebuie să arunce la poarta adversă, sau să paseze coechipierilor care aleargă înspre poarta adversă, fără ca mingea să atingă pământul;

• dacă are loc o neregularitate, atacul este anulat; • dacă în procesul de apărare, portarul părăseşte spaţiul de poartă, el poate să se

întoarcă oricând doreşte, cu condiţia să nu fie în posesia mingii.

9.3. Dacă portarul salvează o minge într-o situaţie" un jucător împotriva portarului" însă a încălcat o regulă, se acordă lovitură de la 6 m. Dacă se înscrie din această lovitură se acordă un punct în plus. 9.4. Dacă scorul nu s-a decis după prima rundă, se continuă sistemul "un jucător contra portarului", dar începe cealaltă echipă. în această rundă meciul se decide când una dintre echipe preia conducerea după un număr egal de încercări, pentru ambele echipe. 9.5. Dacă numărul jucătorilor scade sub 5 într-o rundă, echipa respectivă va avea cu atât mai puţine şanse la aruncare, deoarece nici un jucător nu poate arunca de două ori. 9.6. în timpul sistemului "un jucător împotriva portarului", toţi jucătorii implicaţi, trebuie să rămână în spate, la fel ca jucătorii care au realizat deja aruncarea.

10. Începutul jocului

10.1 Fiecare repriză începe cu aruncarea arbitrului. 10.2 După fiecare gol, jocul se reia cu aruncarea portarului din spaţiul de poartă. 10.3 Jucătorii de câmp se poziţionează în orice parte a terenului de joc.

11. Aruncarea de la margine

11.1 Regulile 11.2 şi 11.4. ale IHF se aplică nemodificate. 11.2Se acordă aruncare de la margine, atunci când mingea a depăşit complet linia de margine, sau dacă a lovit un jucător din echipa care se apără şi ulterior a trecut în afara liniei de margine. 11.3Aruncarea se execută din punctul în care mingea a depăşit linia de margine, sau din punctul de intersecţie dintre linia spaţiului de poartă şi linia de margine, dacă mingea a depăşit linia de margine prin zona spaţiului de poartă. 11.4 În timpul aruncării, jucătorii care se apără trebuie să fie la o distanţă de cel puţin 1 m. de

jucătorul care execută.

12. Aruncarea de la poartă

12.1.Regulile 12.2.,12.3., 12.4., ale IHF, se aplică neschimbat. 12.2.Aruncarea de la poartă se execută după fiecare gol, sau dacă mingea depăşeşte spaţiul de poartă.

13. Aruncarea liberă

13.1 În cazul încălcării unei reguli, se execută aruncare liberă de către echipa adversă. 13.2 Aruncarea liberă trebuie executată de la locul de unde s-a comis infracţiunea. 13.3 Când se execută aruncarea liberă, jucătorii din echipa aflată în atac, trebuie să fie la o

distanţă de cel puţin 1 m. linia spaţiului de poartă. 13.4Jucătorii din echipa care se apără, trebuie să fie la o distanţă de cel puţin 1 m de jucătorul care execută.

14.Aruncarea de la 6

14.1 Regula 14 IHF se aplică nemodificată.

14.2 În momentul executării aruncării, aruncătorul nu are voie să atingă sau să calce linia spaţiului de poartă înainte ca mingea să părăsească mâna lui. 14.3 Ceilalţi jucători nu au voie să se apropie la o distanţă mai mică de 1 m., faţă de

aruncător. 14.4 Dacă se înscrie din aruncare de la 6 m. se acordă un punct în plus.

15. Mingea de arbitru

15.1.Regula 15 IHF se aplică neschimbat. Fiecare repriză, sau situaţia de "gol de aur", începe cu minge de arbitru. 15.2.Arbitru fluieră şi aruncă vertical în aer mingea la punctul din centrul terenului. Al doilea arbitru se situează în afara liniei de margine, pe partea opusă faţă de masa oficială.

16. Sancţiuni

16.1. încălcarea unei reguli sau un act nesportiv, care se încadrează la regula IHF se penalizează cu eliminare. Jucătorul eliminat poate intra din nou în teren, numai după ce echipa adversă pierde posesia mingii. 16.2.A doua eliminare la acelaşi jucător duce la descalificare. Jucătorul trebuie înlocuit imediat. în principiu, o descalificare rezultată din două eliminări, rămâne valabilă doar pentru timpul de joc rămas. Ea este privită drept o decizie a arbitrului bazată pe fapte. 16.3.O descalificare imediată din cauza încălcări grave sau o excludere din cauza unei greşeli rămâne valabilă pentru tot restul timpului de joc. Incidentul va fi consemnat de organizatorii turneului pentru a stabilii consecinţele viitoare. 16.4.Jucătorii eliminaţi sau descalificaţi, pot fi înlocuiţi imediat.

17.Arbitrii

17.1. Regula IHF rămâne neschimbată. 17.2. Dacă ambii arbitrii au păreri diferite legat de acordarea de puncte la marcare, decizia arbitrului principal rămâne valabilă.

18. Scorer. Cronometror

18.1. Regula IHF se aplică neschimbat. 18.2. Cronometrorul supraveghează intrarea şi ieşirea jucătorilor înlocuiţi.

19. Codul de semnalizare

19.1. Regula IHF rămâne neschimbată. 19.2. Dacă se acordă 2 sau 3 puncte la înscrierea unui gol, arbitrul trebuie să indice asta arătând 1,2 sau 3 degete. 19.3. Regulile 14 şi 15 ale IHF au fost adaptate. Arbitrul indică încălcarea unei reguli şi-1 arată pe jucătorul în cauză. Braţul întins cu degetul mare îndreptat în jos indică eliminare. Ambele braţe întinse cu degetele mari în jos, indică descalificare. 19.4. Descalificarea trebuie confirmată, arătându-se cartonaşul roşu spre scorer.

20.Spaţiul de schimb 20.1. Ambele echipe stau jos în spaţiul de schimb a părţii respective a terenului.

BIBLIOGRAFIE

/.Alexe,N.- Antrenamentul sportiv modern,Ed.Edilis, Bucureşti, 1993.

2. Baroga, L.- Calităţilefizice combinate, Bucurcţti, 1995.

3. Bota, I., Macovei, B.- Handbal. Antrenamentul portarului, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1983.

4. Bota, I., Bota, M.- Handbal. 500 exerciţii pentru învăţarea jocului, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1990.

5. Cercel, R- Handbal, exerciţii pentru fazele de joc, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1980.

6. Cercel, P. - Calităţile motrice în handbal, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1985.

7. Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I. - Jocuri sportive. Teorie si metodică, Ed. Aldin,

Bucureşti, 1998.

8. Csondor, G. - Handbal, instruirea echipelor şcolare, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1986.

9. Dragnea,A. -Antrenamentulsportiv, EDP, Bucureşti, 1996.

10. Drăgan, 1- Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1989.

11. Ghcrmănescu K.I. şi colab. - Teoria şi metodica handbalului, EDP, Bucureşti,

1983.

12. Gogâlţan, V. - Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal, Ed. Stadion,

Bucureşti, 1974.

13.Popescu, C. - Lecţii de handbal, Ed. Stadion, Bucureşti, 1979.

14.Popescu, C. şi colab.- Concepţia dejoc şi pregătire, CCPS, Bucureşti, 1996.

15.Rusu, T., Zamfir, Gh. - Curs de handbal, Cluj-Napoca, 1997.

16.Sotiriu, R. - Handbal, antrenament, teorie-metodică, Ed. Garold, Bucureşti, 1998.

17.Vick, W, Busch, H., Fischer, G., Kock, R.- Pregătirea de handbal în sală, CCPS,

Bucureşti, 1995.

18.Zamfir, Gh., Florean, M.- Handbal, curs de specializare an III, Cluj-Napoca,

1996.

19. Zamfir, Gh., Florean, M., Toniţa, T. - Handbal. Iniţiere-Consolidare, Ed. Casa

Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000.