Caracterizarea personajului Ilie Moromete

Amplă frescă a satului românesc (din deceniile IV-VI a secolului trecut) surprinde numeroase personaje reprezentative pentru diferite categorii sociale, tipuri umane sau teme înfăţişate şi impune o tipologie nouă a ţăranului-filozof. În centrul romanului stă familia Moromeţilor, iar axul ei este Ilie Moromete, personaj cu un destin simbolic pentru satul tradiţional. Ilie Moromete, aflat între “tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”, este un om raţional în ceea ce priveste atitudinea faţă de pământ. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu , care era dominat de instinctul de posesiune, de lăcomie pentru pământ, Moromete nu este sclavul îmbogăţirii; pământul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale. Din lumea pestriţă a comunei Siliştea-Gumeşti se diferenţiează categoric figura lui Ilie Moromete – replica literară a lui Tudor Călărşu, tatăl scriitorului - , ţăran mijlocaş, cu o familie numeroasă, trăind în limita normalităţii: are pământ care le asigură traiul, casă cu acareturi, oi şi cai. Ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei societăţi agrare fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.

Caracterizare directă. Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorul muţumindu-se să noteze stări : „era tăcut”, „era vesel”,

„era tulburat”, „era ţeapăn şi sumbru”, în funcţie de motivele ce-i determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit.

Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete este un om de care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Pentru Cocoşilă, prietenul lui cel mai bun, Moromete este „prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor, amuzându-l chiar, având în vedere că înjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă, vestit pentru aceasta. Primarul Aristide îl consideră „ciudat” şi îl priveşte curios, Jupuitul îl acuză de rea-voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte datoriile: „Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit! Sărac nu eşti, copii mici n-ai, bolnav nu eşti! Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de „cincisprezece ani”. Niculae, deşi copil, îşi dă seama că tatăl său era „un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „. . . toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să vii” sau îl acuză de plăcerea lui de a vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine”, „ eşti mort după şedere şi tutun”.Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-a guvernat viaţa, chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă autocaracterizare: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”.

Caracterizare indirectă - prin fapte Moromete prinde viaţă, ca personaj principal, nu atât din faptele pe care le săvârşeşte, cât din comportamentul său inimitabil, din atitudinile – cu totul originale – faţă de oameni şi de întâmplări. Faptele săvârşite de Moromete sunt cele ale unui ţăran obişnuit, cu familie şi griji: merge la câmp – dar nu se prea omoară cu munca – vorbeşte cu un vecin, îl vizitează pe altul, merge la poiana fierăriei lui Iocan, zăboveşte pe stănoaga din faţa casei, îşi bate copiii când i se pare că aceştia depăşesc măsura. Important pentru ţăranul acesta este nu ceea ce face, ci cum face sau cum le prezintă întâmplările celor care-l ascultă. Glasul, mimica, gesturile se modifică în funcţie de ce spune, dar şi de ceea ce simte, iar comportamentul său este o sursă de nedumerire pentru cei din jur. Nici una dintre „acţiunile” sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu oamenii. De aceea, Moromete are timp

să stea de vorbă, să-i privească pe cei din jur, satul, salcâmul, câmpia, grădina; problemele care îi ameninţă liniştea sunt „amânate”, pentru că nu numai el are asemenea greutăţi. Gesturile calme, mersul rar, liniştit, glasul nuanţat sunt ale unui om care iubeşte şi respectă un anume mod de viaţă. Glasul liniştit este un semn al echilibrului său, dar acesta îi este adresat lui Niculae, care-l supărase; glasul încet şi rar îi subliniază neliniştea şi îndoiala trezite de propunerea băieţilor de a-l lăsa pe Achim la Bucureşti; glasul liniştit şi straniu apare şi când află de la Scămosu despre trădarea feciorilor şi vorbeşte cu acesta „cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă, nepământească”. Durerea simţită este atât de puternică, încât glasul „liniştit şi încet” devine „turbure şi însingurat”; glasul stăpânit, care părea blând şi sfios, anunţă, de fapt, furtuna, căci, atunci când e înfruntat de Paraschiv, glasul devine „un urlet sfâşietor de durere şi mânie”.

Prin comportament şi gesturi Moromete este un om neobişnuit şi e perceput ca atare. Comportamentul său trezeşte uimire şi nedumerire, uneori invidie, pentru că el „avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Stăpâneşte „arta” disimulării, regizează mici spectacole în care el devine actor, întreabă, se minunează, răspunde. Magistrală în acest sens este „sceneta” jucată cu agenţii fiscali veniţi pentru plata „fonciirii”. Moromete trece pe lângă aceştia, strigă la o Catrină care, de fapt, era la biserică, se adresează apoi unui fecior, supărat că acesta n-a pus la locul ei o furcă, pentru ca să se întoarcă brusc la cei doi şi să le spună dezolat: „N-am”, subliniindu-şi cuvântul cu un gest de neputinţă: „desfăcându-şi braţele în lături”. Îi cere însoţitorilui o ţigară şi acesta îi întinde repede tabachera, îl lasă pe agent să-i scrie o chitanţă de 3000 de lei, fără să protesteze, reluând acelaşi refren: „N-am”, spre furia Jupuitului, care încearcă să ia altceva în contul banilor. Moromete rămâne calm, se minunează când agentul spune că statul nu-l plăteşte să piardă timpul în curţile oamenilor: „Uită-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţiu eu?”. În timp ce el rămâne tăcut pe prispă, fumând liniştit, cei doi au de înfruntat împotrivirea Titei „Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele!”, a lui Paraschiv: „Nu, caii nu-i luaţi” şi ironia lui Moromete când vor să ia căruţa: „Crezi c-ai s-o poţi duce?”. În cele din urmă, agenţii trebuie să se mulţumească doar cu o mie de lei, ţăranul bucurându-se că i-a păcălit, pentru că i-au mai rămas două sute de lei din banii primiţi de la Bălosu pentru salcâm. Supărarea, liniştea, nedumerirea, veselia forţată, neputinţa, indignarea sunt prezente în comportamentul omului, subliniate fiind de gesturi şi de o mimică

expresivă. La fel de elocventă este scena prânzului la câmp; deşi se frige cu fasolea fiebinte, nu se exteriorizează în niciun fel, aşteptând curios şi amuzat să păţească şi Paraschiv acelaşi lucru, lăsându-l să se frigă – sancţionând în felul acesta lăcomia - , apoi, prevenitor, îi oferă apă rece şi se interesează grijuliu dacă s-a fript rău: „Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, apucând bota în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.” Prin atitudini- Atitudinea lui Moromete în diferite împrejurări dezvăluie alte trăsături ale sale. Este mândru şi dispreţuitor faţă de Bălosu, pe care îl înjură întotdeauna, în gând,pentru dorinţa de îmbogăţire, iar acesta, simţind superioritatea vecinului său, nu-şi doreşte decât să-l vadă umilit. În poiana fierăriei lui Iocan, se comportă ca un om care ştie că este aşteptat, lucru confirmat, de altfel, de primirea pe care i-o fac sătenii: „Moromete fu întâmpinat de departe cu exclamaţii”. Se simte superior acestora şi nu-şi poate stăpâni pornirea de a fi ironic cu cei care nu sunt în stare să-l înţeleagă. Citeşte din ziar discursul regelui ca şi cum el s-ar adresa specialiştilor la marele congres agricol, cu nişte inflexiuni curioase în glas. Atitudinea de şef absolut al familiei este subliniată de poziţia sa privilegiată în timpul cinei: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era în pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare [. . .] . El şedea bine pe pragul odăii lui, putea să se mişte în voie”. Prin limbaj- Toţi se minunează de priceperea lui Moromete în a lămuri chestiuni de neînţeles pentru alţii, dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Dialogul cu cei din jur este o permanentă provocare, Moromete strecurând subtil, înţepături, din pură curiozitate de a vedea reacţia acestora şi de a se amuza de neputinţa lor. Când îl întreabă pe Udubeaşcă unde a fost cu o zi înainte şi acesta îi răspunde că stătuse toată ziua în ograda lui, se miră, iar răspunsul: „Ce vorbeşti! Păi, nu te-am văzut”, înseamnă de fapt, că nu l-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul „nu se distingea prin nimic” încât să fie văzut. În gura lui, cuvântul capătă fascinaţie magică, cele mai obişnuite întâmplări devin aventuri, iar povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultătorii care-l ascultă vrăjiţi. E suficient să amintim relatarea călătoriei la munte, împreună cu Bălosu, pentru a vinde porumb sau a vizitei în casa plină de copii a lui Traian Pisică. Precum un orator desăvârşit, întâi trezeşte curiozitarea celor dispuşi să-l asculte cu un fel de captatio benevolentiae: „Păi, voi nu ştiţi nici unul cu cine avem noi de-a face aici în sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să căutaţi în toată România, de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el [Traian Pisică] nu găsiţi!”. Nedumerirea prefăcută a lui Moromete, pauzele în rostire, interjecţiile folosite, hazul prin care înfăţişează gesturile celor cinsprezece suflete aflate într-o singură încăpere produc bucurie şi satisfacţie „auditoriului”. Aceasta este doar o faţă a lui Moromete, arătată celor din jur, lumii exterioare pe care înţeleptul ţăran o acceptă aşa cum este, dar în care nu este acceptat cu felul lui de a fi şi de a gândi, pentru că nu este înţeles. Prin relaţiile cu celelalte personaje- Ca tată, se află în relaţii conflictuale cu feciorii săi, ce nu mai acceptă să trăiască aşa cum trăise de-o viaţă Moromete, care vor bani şi cer ca produsele să fie vândute pentru a se îmbogăţi, precum Bălosu. Aceştia suportă din ce în ce mai greu autoritatea tatălui, care îi ironizează, îi umileşte uneori, le aplică pedepse corporale. Cu toate acestea, Moromete va accepta planul lor, fără să le bănuiască intenţiile. Duritatea lui nu este un defect, pentru că autoritatea tatălui care conduce familia, fiind răspunzător de binele acesteia, nu poate fi pusă la îndoială, iar încercarea de a o încălca este sancţionată drastic. Cu atât mai surprinzător este Ilie Moromete când trăieşte o emoţie neînţeleasă la premierea lui Niculae, el însuşi fiind uimit de ceea ce i se întâmplă: „. . .vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea sa netulburată. Ce era Niculae ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? [...] prăpăditul de el [. .] Când l-am văzut pe scena aia, acolo, mi-a secat inima”. Un sentiment de vinovăţie îl va urmări mereu, subliniind, de fapt, că într-o lume dură sentimentele trebuie să fie ascunse. Nici ca soţ nu-şi va manifesta trăirile: îşi insultă şi îşi înjură nevasta, care nu pare afectată de acest mod de a fi, absolut obişnuit în lumea satului, iar uneori o loveşte, fără ca aceasta să riposteze la lovituri (dar va deveni aprigă, atunci când bărbatul nu-şi va respecta cuvântul, părăsindu-l, lucru rar întâlnit în lumea satului). Moromete este tolerant cu prietenul său, Cocoşilă, şi nu-l ia în seamă atunci când acesta îl face mereu prost, amuzându-se de încercare lui de a părea mai deştept. Este înţelegător cu Ţugurlan, care l-a înjurat, considerând incidentul o chestiune politică, dar nu-l suportă pe Bălosu. Îşi permite să fie sarcastic cu Aristide, deşi are nevoie de un împrumut, şi rămâne onest, neacceptând să devină omul lui, ceea ce provoacă supărarea primarului, care nu-l va mai păsui cu datoria, adâncind criza în care se zbătea neputincios, înglodat în datorii. Personaj simbolic. De-a lungul romanului s-a cristalizat un altfel de ţăran, deosebit de ceilalţi apăruţi în literatura română, numit „ţăran filosof”, „ţăran arhaic”, „ţăranul conservator”. Aparent, este ţăranul care se încadrează perfect în lumea satului, înfruntându-i pe Bălosu, pe Jupuitul sau pe Aristide; se străduieşte să-şi achite datoriile (fără să reuşească), să-şi păstreze neatinse loturile, nu din dragoste pentru pământul ale cărui produse i-ar fi putut aduce câştig – nu s-a gândit niciodată să comercializeze roadele - , ci pentru că aceasta înseamnă calea lui spre libertate. Pământul asigură hrana familiei de care este răspunzător şi îl eliberează de grijile materiale. Este un contemplativ ce crede că spectacolul lumii trebuie descoperit. Când simte nevoia unei destăinuiri vorbeşte singur, încercând să-şi lămurească gândurile, legate de casă, de politică, de viaţă, de lume. Crede în eternitatea satului patriarhal în care viaţa decurge fără schimbări, refuzând să vadă transformările ce îi tulbură liniştea. Presat de datorii, fără caii şi oile pe care le-au luat cu ei băieţii fugiţi la Bucureşti, Moromete se prăbuşeşte, ca odinioară salcâmul a cărui tăiere poate fi considerată primul semn al declinului, salcâmul fiind „dublul vegetal” al eroului (Eugen Simion). Tragismul ţăranului înfrânt de istorie (pe plan social) şi lovit în sentimentul paternităţii (în plan familial) se conturează în scena de la hotar. Se simte strivit de singurătate, iar gesturile sunt ale unui învins: aşezându-se pe piatra lată de hotar, „îşi luă capul în mâini”. Are revelaţia unei uneltiri împotriva lui, din partea lumii pe care o contemplase şi o crezuse „prietenă şi plină de daruri ascunse” şi din partea timpului pe care-l crezuse răbdător cu oamenii. Supunându-se unui proces de conştiinţă, îşi recunoaşte neputinţa de a fi găsit un alt drum pe care să-l urmeze, punând, pentru prima oară, sub semnul întrebării existenţa lumii imaginate de el: „Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?”.

Ultimele capitole ale cărţii constituie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui ţăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, a fost adus cu roaba acasă. Pe patul de moarte, Moromete îşi concentrează întreaga filozofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: "Domnule, [...] eu totdeauna am dus o viaţă independentă". Concluzii. Personajul principal al romanului "Moromeţii", Ilie Moromete este "un contemplativ inteligent, temperat, un «filozof» iubind «liniştea» (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic durabil) si mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi de exprimare a opiniilor". (Ion Rotaru)