Moara cu noroc

- caracterizarea lui Ghiță-

Opera literara Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică și a apărut în anul 1881 în vol „Novele din popor” după ce fusese publicată în revista „Convorbiri literare”. Ea aparține curentului realist, întucât pune accent pe aspecte sociale înfățișând veridic realitatea din societatea ardeleană de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Titlul operei are valoare simbolică, fiind, în acelasi timp, și ironic.Norocul așteptat se dovedește a fi nenoroc, datorită abordării greșite a destinului. Substantivul moară capătă o semnificație ascunsă. În locul morii care macină bucatele, oferind cele necesare traiului îndestulat se află de fapt o cârciumă. Moara cea veche a căzut în paragină, semn că nu mai este de folos într-o lume centrată pe alte valori, iluzorii. Dacă moara macină bucatele, cârciuma, loc de pierzanie, macină destinele umane.

Tema principală a nuvelei este și ea adecvată caracterului realist și psihologic al scrierii, și anume consecințele pe care le are setea de îmbogățire asupra sufletului individului, asupra destinului său. Acesteia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba statutul social), una moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are) și alta psihologică (conflictul interior puternic al personajului principal).

Atât tema principală, cât și cele secundare se dezvăluie pe parcursul întregii nuvele, dar edificatoare în acest sens și în ceea ce privește evoluția personajului sunt câteva episoade semnificative. În primul rând este hotărârea lui Ghiță de a-și schimba destinul, dovadă fiind răspunsul categoric care i-l dă soacrei sale:-Vorbă scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc și mai departe cizmele oamenilor...și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară dumneata la tustrei. Iată liniștea colibei.

Hotărâtor în evoluția destinului lui Ghiță este și momentul primei întâlniri cu Lică, întrucât Sămădăul stîrnește deopotrivă admirație și teamă în sufletul eroului care va evolua iremediabil spre decădere morală. La fel de semnificativ este și episodul în care Ghiță trăiește sentimentul culpabilității și se adresează „sărmanilor mei copii, zise el, voi nu mai aveți, cum avuseseră părinții voștri, un tată om cinstit.” . Momentul suprem însă al degradării sale morale este acela când Ghiță, de la complicitate ajunge la crimă și o ucide pe Ana, gest incalificabil, căci vinovat de înstrăinarea anei este el însuși.

Viziunea sau perspectiva narativă conține opiniile, atitudinea naratorului, modalitățile și principiile acestuia, care stau la baza întâmplărilor relatate în legătură cu lumea reală prezentată în operă. Aici, în nuvela lui Ioan Slavici, viziunea despre lume este una obiectivă, întîmplările fiind relatate la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient și omniprezent. Aceasta se bazează pe principiile morale ale scriitorului, cunoscut fiind faptul că acesta este un moralist convins, promotor și susținător al unor teze morale specifice societății românești tradiționale, întâlnite și în alte opere ale sale. Teza care stă la baza acestei nuvele se poate sintetiza în proverbul „Decât bogat și pătat, mai bine sărac și curat.” ,exprimat, cu alte cuvinte, chiar de soacra lui Ghiță în incipitul nuvelei:„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”. Așadar, se pune în discuție raportul dintre sărăcie și bogăție și fericire- nefericire. Această viziune despre lume se

desprinde, în continuare, din acțiunea și din conflictele nuvelei sau din elementele de tehnică narativă.

După cum se observă, acțiunea este lineară, desfășurându-se pe un singur plan narativ, dar se suprapune mai multor conflicte: cel dintre Lică și Ghiță, dintre Ghiță și Ana și cel interior care se dă în sufletul protagonistului. Primele două conflicte care sunt exterioare, precum și dorința lui Ghiță de a se îmbogăți declanșează conflictul interior, zbuciumul permanent de care este cuprins hangiul. Aceste conflicte se intercondiționează, pentru că, așa cum se observă, primul dintre ele îl determină pe al doilea, întrucât cei doi soți ăși pierd încrederea unul față de celălalt, devin suspicioși și distanți.

Personajul principal din nuvelă, Ghiță, este unul complex, în jurul lui polarizându-se întreaga acțiune. La început, „cârciumarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu o palidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton”. El hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor. Aspiraţia lui e firească şi nu-i depăşeşte puterile.

Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice sunt enorme, după cum subliniază în mod direct naratorul: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii”. Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad”.

Din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul surprinde în mod direct transformările parsonajului: Ghiţă devine „de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el”, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ” (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude,primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici.

La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?. . . Aşa m-a lăsat Dumnezeu!. . . Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare”.

Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, el se îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa”), aruncând-o în braţele sămădăului : „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia din frumuseţe”, îi spune Ghiţă Anei, într-un rând.

Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi spune acest lucru: Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine”. Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-l ţină de frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă numai „pe chezăşie”. La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano!

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, de sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. De aceea, în momentul în care îşi dă seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, încercând să scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.

Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui şi al celor care-l înconjoară este în mod inevitabil tragic.