Carpaţi – caractere generale

1. Caractere generale ale Carpaţilor Un sector al munţilor sistemului alpin care în Europa se întinde între Pirinei şi Carpaţi Se desfăşoară pe 10 grade latitudine Încep din nord-estul Bazinului Vienei până la valea Timokului (1300 - 1500 km) Suferă schimbări de direcţie din care rezultă curburi datorate rezistenţei plăcilor tectonice Cel mai arcuit sistem alpin european Lăţime variabilă, maximul în Carpaţii nord-vestici (Tatra - 180 km) şi grupa nordică a

Carpaţilor Orientali (150 km) Lăţime minimă 40 - 80 km - spaţiu de îngustare tectonică (Carpaţii Meridionali pe

teritoriul României) Contactul precis cu unităţile vecine este evidenţiat de: diferenţa de nivel de peste 400 m;

diferenţele structurale şi de alcătuire petrografică; la exteriorul Carpaţilor există culoare de vale longitudinale (Siret); depresiuni de contact şi podişuri dominate de culmi şi masive de contact: Nord - Depr. Ostrava - Karwina, nord-est - Sandomierz, Culoarul Prutului, Podişul Moldovei, Depresiunea Panonică

Suprafaţa totală a Carpaţilor 170 000 km (din care 66 303 kmp - 28% în România) Din punct de vedere structural: masive cristaline izolate sau grupate cu sedimentar

carbonatic, pretectonic; o întinsă unitate a flişului Cretacic şi Paleogen; şi un şir de masive vulcanice Neozoice (în jur se dezvoltă "aureola mofetică" cu hidromineralizaţii şi peste 1500 izv. carbogazoase)

Din punct de vedere evolutiv se disting 2 etape: Prima etapă de evoluţie este prealpină. Atunci la contactul plăcilor est europeană şi

africană au rezultat masivele cristaline În a doua etapă – alpină – s-au desfăşurat mai multe faze tectogenetice ce au ţinut din

Cretacic până în Neozoic în care s-au individualizat toate celelalte unităţi. Morfologic: altitudini medii de 1000 - 1500 m foarte frecvente; vârfuri peste 2500 m

sunt puţine, legate de masivele cristaline (2655 m); altitudini minime 300-600 m legate de culoarele tectonice sau de vale

Există suprafeţe de nivelare şi nivele de eroziune ca rezultat al evoluţiei policiclice din Neozoic

Există relief glaciar pleistocen, mai bine individualizat la peste 2000 m. Glaciaţiunea din Carpaţi a fost mai redusă decât cea din Alpi. În nord - vestul Carpaţilor (M. Tatra) limbile gheţarilor montani s-au unit cu calota glaciară nord europeană ( în faza glaciară Riss)

Există un număr mare de pasuri şi trecători ce au favorizat popularea acestei unităţi montane

Fragmentare accentuată determinată de sistem complex de râuri. Râuri alimentate dominant nivo-pluvial, au un regim de scurgere cu ape mari primăvara şi la începutul verii şi debite mici toamna

Lacuri cu cuvete de origini diferite: nivale, vulcanice, dintre valuri de alunecare, de baraj natural, glaciare.

Carpaţii constituie un sistem montan ce barează circulaţia maselor de aer vestice (oceanice), dar care este influenţat şi de mase de aer de origine nordică, sudică şi chiar estică

1

Desfăşurarea pe verticală de la 300 m spre 2.655 m (vf. Gerlokowska – M. Tatra) determină etajarea elementelor climatice. De exemplu temp. med. anuală este de 8ºC la baza muntelui, de -3ºC pe vârfuri, iar temp. med. A lunii iulie este de 18ºC la poalele muntelui, 6ºC pe vârfuri; temp. med. A lunii ianuarie -2ºC la poalele muntelui, -12ºC pe vârfuri. Precipitaţiile sunt în medie de 600 mm la poalele muntelui şi de 1400 mm pe vârfuri.

Etajarea vegetaţiei este indusă de elementele climatice de la pădurea de foioase de la poalele munţilor se trece spre tundra alpină.

Potenţial economic ridicat datorat resurselor subsolului, pădurilor, păşunilor, resurselor de apă

Accesibilitatea mare din care derivă densitatea aşezărilor (activităţi silvopastorale şi industriale)

2. Caractere generale ale Carpaţilor pe teritoriul României Carpaţii au reprezentat regiunea de provenienţă a maselor sedimentare neozoice pentru

colmatarea lacurilor de la interiorul şi exteriorul lor. Ridicările Carpaţilor au determinat şi au transmis impulsuri epirogenetice şi ridicări ale regiunilor exterioare

Reţeaua hidrografică s-a dirijat divergent a exterior şi relativ convergent în Depr. Colinară a Transilvaniei. Această reţea a înaintat în regiunile exterioare pe măsură ce regiunile învecinate erau exondate şi ridicate sub impulsul neotectonicii carpatice

La generaţia de râuri carpatice regimul de scurgere este determinat de modul în care se realizează alimentarea lor

Carpaţii României – prin desfăşurare şi altitudine constituie bariere orografice Fracturarea este puternică datorită tectonicii accentuate. Se desfăşoară ca fâşii paralele

ale principalelor unităţi structurale între care s-au individualizat culoare de vale. Toate acestea au avut drept consecinţe densitatea mare a căilor de comunicaţie şi strânsa legătura cu reţeaua limitrofă (din regiunile pericarpatice)

În Carpaţi sunt numeroase depresiuni 336 (Nicolae Popescu – 23% din suprafaţa spaţiului montan). Drept consecinţă este umanizarea acestora, destul de omogenă.

Complexitatea petrografică şi structurală determină diversitatea resurselor.

3. Limitele Carpaţilor NU SUNT NECESARE LA EXAMEN Contactele cu regiunile vecine sunt bine exprimate hipsometric, structural şi evolutiv Mod de utilizare a terenurilor diferit în Carpaţi faţă de regiunile pericarpaticeLimita externă Pod. Sucevei, Subcarpaţi, Podişul Mehedinţi, Dealurile de Vest şi câmpiile de tip glacis Ciungi – e un podiş piemontan, nu deal, contactul Obcinei Mari se face cu Pd. Sucevei

prin depresiuni de contact, văile în zona montană sunt înguste, în depresiuni au caracter depresionar, aşezări mari, lineare.

N. Lupu – Subcarpaţii s-ar continua la nord de valea Moldovei, părere asemănătoare ridică Tr. Naum şi V. Tufescu

Şcoala geografică din Iaşi şi M. Ielenicz – nu sunt de acord pentru că structura în Podiş este monoclinală (nespecifică unei unităţi montane). Structura de tip cute diapire (Solca, Cacica) este descoperită de eroziune (eroziunea a îndepărtat sarmaţianul care e monoclinal şi a scos la suprafaţă cutele diapire). Nu structura influenţează fizionomia reliefului ci modelarea scoate structura

2

De la valea Moldovei spre sud: limita este clară, aliniamentul de discontinuitate este evidenţiat hipsometric

Există deosebiri: depresiunile subcarpatice sunt întinse - Neamţ, Cracău, diferenţa de nivel este de peste 300 de metri, munţii se sfârşesc cu versanţi povârniţi sau bine împăduriţi, văi înguste în munte se lărgesc brusc în depresiuni şi încep să-şi formeze terase cu aşezări mari

Sectorul V. Moldovei – V. Nemţişorului Cl. Pleşu – peste 900. Muntele – 1250 m , din diferenţă rezultă o şa înaltă; pădurea de fag

este un indiciu, şa de eroziune diferenţială între flişul paleogen şi molasa burdigalianăV. Nemţişor – Bistriţa Limita cu M. Stânişoarei – clară pe aliniamentul Măn. Neamţ, vest de Agapia, Văratec,

Bălţăteşti, Şaua de la Crăcăuani, Almaş, est de Piatra Neamţ, Şaua Crăcăuani, desparte depr. Neamţ de Cracău.

V. Bistriţei – Trotuş Continuarea M. Goşmanu – Berzunţi, o depresiune clară cea a Tăzlaielor – Sărat şi

unitatea flişului paleogen (în munţi) 850 m, versanţi povârniţi, diferenţă de nivel 300 m, În depresiune terase, glacisuri, folosinţă agricolă, văi înguste în munţi, în rest la fel, Şaua de la Borleşti 536 m trece dinspre baz. Tazlău spre Bistriţa Limita este pe aliniamentul aşezărilor Săvineşti, Şaua Borleşti, Tazlău, Solonţ, Poduri,

Tg. Ocna Depr. Tazlău şi Dl. Pietricica este tipic subcarpaticăTrotuş – Dâmboviţa – Carpaţii şi Subcarpaţii de la Curbură în cea mai mare parte Modificări bruşte în peisaj – mai ales în Vrancea În aliniamentul limitei: Tg. Ocna, Oituz, Măn. Caşin, Dragosloveni, Tulnici, Coza,

Paltinu, Nereju, Neculele, Vintileasca, Bisoca, Lopătari, Ivăneţu, Măjet (pe Buzău) Culmi montane de 950 –1000 m, diferenţa de nivel 200 – 450 m Văi montane în gresii şi microconglomerate cu caracter de defileu Pintenul Ivăneţul (nivel genral - +-900 m) între valea Sl. – Buzău şi Bâsca Chiojd,

vârfuri de peste 1000. Râul Bâsca Rosilei o separă de Penteleu şi Podu Calului Flişul Paleogen asemănător cu munţii, peisaj caracteristic culmilor montane marginale şi

subcarpaţilor (grad de populare ridicat, reţea de drumuri) N. Popp şi V. Tufescu – exagerează relieful structural şi rezulta din asta că Subcarpaţii

dinspre Teleajen se prelungeşte spre est în culoarul Bâsca Rosilei. Rezultă că Pintenu Ivăneţu este o culme subcarpatică.

Greşit! P. Ivăneţu este unitate carpatică, pentru că unitatea subcarpatică ajunge doar la Bâsca Chiojdului. (Eliade Filipescu – geologie în Subcarpaţi)

Bâsca Chiojdului – Dâmboviţa Există depresiuni la contactul cu muntele structural (ex. Depr. Slănic) separă flişul

Paleogen de cuveta miocenă de Slănic. La est de Prahova – Paleogen – miocen. Paleogen şi cretacic (gresii şi

microconglomerate) miocen (argile). Contact sinuos – Mlăjet, Chiojd, Ceraşu pe Drajna, Măneciu Ungureni – Teleajen, Slănic

– Slănic, Petricica – Şotriile (Doftana), Comarnic (Prahova), Talea (Talea), Moroieni (Ialomiţa), Cetăţeni (Dâmboviţa)

Culmi în fliş cretacic şi paleogen, depresiunile pe sinclinale miocene La est de Teleajen – depresiunile şi dealurile au o fizionomie subcarpatică

3

La vest de Teleajen – la contactul cu muntele dealurile au înălţimi mai mari (800 – 900 m) şi amintesc de bordura montană, între ele există depresiunii largi cu aşezări mari

Pe interfluviul Doftana – Teleajen sunt interfluvii joase şi şei De la Slănicul Buzăului spre est sunt înălţimi mari ( aprox. 900 m), există divergenţe pe

limită, unii le includ Subcarpaţilor şi limita la nord (Teşile – v. Doftanei) alţii creează o unitate de tranziţie

La v. Dâmboviţei Subcarpaţii Curburii rămân la sud, Subcarpaţii Getici intră în contact cu M. Leaota între Cetăţeni şi Dragoslavele

La vest de Dâmboviţa – Brătia Diferenţa de nivel este de peste 400 m, cristalinul prezintă petece calcaroase, subcarpaţii

au o boltire anticlinală – Măgura Măţău Depresiunea Câmpulung 650-700 m umplutură dacian-miocenă (argilă - nisip)Între Brătia şi Topolog Contact clar, continuu, există depresiuni la ieşirea râurilor: Nucşoara (R. Doamnei),

Brădet (Vâlsan), Arefu (Argeş), Sălătruc (Topolog). Situaţia este asemănătoare cu Câmpulung.

Subcarpaţii – în formaţiuni miopliocene monoclinale. La nivelul interfluviilor există şei de altitudine legate de rocile argilo-marnoase între pachete de gresii masive. Înfluenţa structurii este clară- văi subsecvente, cueste, suprafeţe structurale.

Între Topolog şi Bistriţa Vâlcii la fel ca mai sus doar că în nord sunt M. Cozia şi M. Căpăţânii, în sud structură monoclinală. Depr. Jiblea – Călimăneşti, Cheia – Olăneşti, structurale, de eroziune, cu şei înalte, versanţi montani bruşti La vest de Bistriţa contactul este net cu M. Căpăţânii, Parâng, Vâlcan din roci cristaline şi sedimentar calcaros Mezozoic şi Neozoic, contact tectonic Diferenţe de nivel de peste 400 m, apar depresiuni structurale cu formaţiuni Miocene:

Horezu (Luncavăţ), Polovragi (Olteţ), Baia de Fier pe r. Galbenu, Novaci (Gilort), Muşeteşti (Amaradia)

Dincolo de Jiu – uluc depresiunor jos – Depresiunea Subcarpatică nord olteanăLimita faţă de Pod. Mehedinţi De la v. Motru la Topleţ – Ob. Cloşani, Godeanu , Gorneţi Munţii – calcare, 1000 – 1200, creste şi versanţi abrupţi; pe cristalin – 500- 600 m

platouri, păşuni, la contact o generaţie de văi Coşuştea, Bahna, Brebina, cu bazinete depresionare

Limita cu M. Almăj – depr. Orşovei – tectonică şi de eroziuneDincolo de Dunăre – Pod. Miroc (asemănător cu P. Mehedinţi)Limita de vest se face cu Dealurile de Vest, desfăşurare sinuoasă, limită clară, evidentă, apar diferenţe structurale nete. Munţii: cristalin Paleozoic – Mezozoic – cutat, dealurile – formaţiuni panoniene cu structură monoclinală (pliocen-miocene); diferenţe de nivel de 100 – 200 mDepresiunile golf: Există 2 teorii: prima că sunt depresiuni intramontane, cea de-a doua îi aparţine lui

G.Posea care spune că trebuie scoase din unitatea montană (Beiuş, Vad-Borod şi Gurahonţ) şi ataşate Dealurilor de Vest. Ele sunt închise de măguri cristaline şi magmatice din care au rezultat zone cum e defileul Crişurilor (levantin superior - cuaternar) Ex. Gurahonţ

evoluţia cuaternară şi configuraţia reliefului au dus la închiderea acestora – de unde rezultă că ele sunt intramontane.

4

Caractere morfologice şi pedogeografice diferite, Există complicaţii în nord şi est – limita este sinuoasă

Limita estică cu M. Bârgău, Călimani şi Harghita – Perşani : Ilva Mică – Mijlocenii Bârgăului – Bistra (Mureş), Eremitu (Niraj), Sovata, Praid (Târnava Mică), Brădeşti, Comăneşti (Homorodul Mare), Lueta (Homorodul Mic), Racoş (Olt)Argumente : Diferenţa de nivel de peste 250 m între culmile şi platourile vulcanice din vest (formate

din piroclastite şi andezite) şi depresiunile şi culmile joase cu sedimente panonice În munte – păduri, în depresiuni aşezări, păşuni şi fâneţe Limita pătrunde spre est datorită eroziunii pe văile principale şi vest în culmi principale.

Culmile cu aglomerate vulcanice pe structură panonică şi structură panoniană (Homat, Şiclod, etc.) şi sinclinale cu sare în depresiuni.

I. Mac – contactul la vest de culmi, eroziunea a spart pojghiţa de aglomerate vulcanice din vest.

Limita de sud şi sud-est Culoarul format din depresiuni mari – Făgăraş, Sibiu, Sălişte, Apold La M. Perşani diferenţa de nivel este de 200 – 300 m, în M. Făgăraş şi Cândrel este de

peste 500 m Limita: localităţile Hoghiz, Cuciulata, Comana de Sus, Veneţia de Sus, Şinca, Sâmbăta,

Victoria, Arpaşu de Sus, Cârţişoara, Porumbacul de Sus, Tr. Roşu, Răşinari, Orlat, Sibiel, Sălişte, Cărpiniş, Pianul de Sus 600 – 700 m între cristalinul carpatic şi sedimentarul mio-pliocen.

De la Pianu de Sus la Blandiana limita este convenţională de la stânga pe dreapta Mureşului

Se trece apoi la culoarul de vale cu teraseLimita de vest M. Apuseni şi Dealurile Transilvaniei Desfăşurare complexă: contactul sedimentar cristalin din munte prezintă variaţii mari Râurile au creat bazinete depresionare Abrupturi de 100 – 200 m cu glacisuri Localităţi: Blandiana – Ampoiţa-Geoagiu de Sus – Livezile- Cheia – Sănduleşti . Între

Tureni şi Căpuşi limita are orientare sud-est spre nord-vest pătrunde pe depresiunile de contact Iara-Băişoara-Hăşdate-Vlas-Luna de Sus

Bazinul Călatei dominat de M. Vlădeasa cu peste 300 m abruptLimita de nord-vest Culmea Meseş – Jibou şi formaţiuni paleogene din Podişul Someşelor Greu de delimitat deoarece înălţimea M Meseş nu e prea mare Râurile care au format mici bazinete (vizibil pe platoul de la Porolissum) De la Jibou spre nord-est până în Depr. Lăpuş limita e la baza abruptului tăiat de Someş

şi afluenţii săi în roci Paleogene şi în cristalin (P. Boiu – domină depr. Guruslău)

SUBCARPAŢI – Caractere generale

5

Subcarpaţii reprezintă o unitate geografică distinctă, desfăşurată la exteriorul Carpaţilor Orientali şi Meridionali, între văile Moldova şi Motru

La exterior intră în contact cu P. Moldovei, C. Română, P. Getic şi P. Mehedinţi Suprafaţa: 15100 kmp (6,35% din suprafaţa ţării)Numele S-a impus la începutul secolului XX, plecându-se de la denumirea pe care a dat-o L.

Mrazec în 1896 spaţiului depresionar din nordul Olteniei Denumire utilizată de Em. De Martonne în mai multe materiale şi în tezele de

doctorat din 1896 şi 1905 Denumirea s-a referit iniţial la spaţiul depresionar rezultat prin tectonica din Carpaţi

(sf. pliocenului şi începutul cuaternarului) în nordul Depr. Getice Treptat denumirea a cuprins şi unităţile deluroase de la exteriorul Carpaţilor în care

se regăseau structurile cutate cu reflectare in relief. Astfel denumirea cuprindea unitatea situată în vecinătatea munţilor, la exterior, ale

cărei geneză şi evoluţie au fost strâns legate. La începutul sec. XX apar şi termenii Precarpaţi – unităţi geografice aflate la

exteriorul Carpaţilor (V. Mihăilescu foloseşte termenul Subcarpaţi Precarpaţi incluzând aparoape toate subunităţile depresionare şi deluroase de la exteriorul şi interiorul Carpaţilor) şi Pericarpaţi (Gh. Macovei)

V. Tufescu (1966) “sub” are sensul “la marginea imediată a Carpaţilor”, “pre” indică o unitate la exterior, dar la o depărtare imprecisă, “peri” se referă la unităţi dimprejurul Carpaţilor dar la distanţe neprecizate. Lingvistic urmărind doar sensul poziţional primul termen este cel mai apropiat de realitate.

V. Mihăilescu “Subcarpaţii sunt o unitate geografică asemănătoare Carpaţilor”. Subcarpaţii reprezintă un tip de precarpaţi care sunt alcătuiţi din formaţiuni cutate, uşor de erodat, cu altitudini mai mici decât munţii vecini, dar care prin caracteristicile reliefului aparţin dealurilor.

Em. De Martonnne “S. reprezintă cea mai originală parte a Carpaţilor româneşti care nu se repetă în forme asemănătoare la nici o altă catenă muntoasă din Europa” (1931)

V. Tufescu (1966 şi 1974) menţionează trăsăturile Subcarpaţilor: poziţia la marginea Carpaţilor, structura cutată (ca rezultat al tectonicii carpatice), relief variat şi tânăr, o reţea hidrografică ce nu a ajuns la echilibru. In baza acestei idei rezultă că S. sunt o arie complementară a munţilor ce face trecerea la ţinuturile deluroase.

Incepând cu anii 40 si pana chiar în prezent s-a suţinut ideea conform căreia şi unitatea de contact de la nord de V. Moldovei ar aparţine Subcarpaţilor. Dar depresiunile Rădăuţi, Solca, Cacica, Păltinoasa sunt de eroziune diferenţială la contactul dintre două unităţi distincte (Obcinele Bucovinei – fliş paleogen cutat şi P. Sucevei – structură monoclinală sarmaţiană). Alt argument – cutele diapire sunt apărute independent de evoluţia ulterioară.

Dar geneza este diferită. În Subcarpaţi sedimentele de molasa din avanfosa carpatică (dar chiar şi în Depr. Getică) depozitele au fost cutate sub presiunea orogenului carpatic şi a rezistenţei exercitate de platformele externe. Apare astfel cea mai nouă pânză numită de V. Mutihac (1990) pânza subcarpatică. Subcarpaţii sunt dealuri cu afinităţi genetico-evolutive carpatice.

O regiune deluroasă înaltă, dezvoltată în general în structura cutată recent (pliocen superior - cuaternar) în avant-fosa carpatică şi nordul depresiunii getice, unde relieful are o fragmentare accentuată impusă de o reţea hidrografică densă, dar şi

6

de către neotectonica activă, compusă din aliniamente de dealuri separate de depresiuni şi culoare de vale largi, cu terase, pe care se desfăşoară un număr mare de aşezări.

Favorabilitatea pentru locuire: resurse (apă, sol, petrol, gaze, cărbuni, sare), climat blând, accesibilitate

Defavorabilitate peisaj degradat, versanţi afectaţi de alunecări, curgeri noroioase, torenţi

1. Caracteristici ale limitelor Subcarpaţilor Contactul cu Carpaţii se desfăşoară frecvent prin depresiuni subcarpatice întinse, cu

diferenţe de peisaj evidente şi un “pas” altimetric de aproximativ 300 m (450-500 m în S. Moldovei,200-450 m în S. Curburii, 200-450 m în S. Getici)

Munţii se termină prin versanţi povârniţi care sunt încă bine împăduriţi, văile se lărgesc la ieşirea în S. şi prezintă în depresiuni terase largi, cu aşezări mari

Sunt prezente şei şi glacisuri de contact (S. Moldovei), modificări bruşte în peisaj cu pinteni montani (Pintenul Ivăneţul, P. De Văleni, P. De Homorâciu), cu o linie foarte sinuoasă (S. Curburii), depresiuni de contact majoritatea de mici dimensiuni şi şei de contact la nivelul interfluviilor exprimate prin rupturi de pantă în profilul lor longitudinal (S. Getici)

Caracteristici ale limitei externe Contactul între S. şi Podişul Moldovei se realizează în lungul a două

culoare largi de vale (Moldova şi Siret) Limita (deşi a presupus discuţii aprinse) merge pe contactul dealurilor

externe subcarpatice cu terasele superioare ale acestor râuri Limita faţă de C. Română se desfăşoară între văile Trotuş şi Dâmboviţa şi

se face astfel: Între Trotuş şi Buzău destul de greu de precizat întrucât panta versantului

exterior al dealurilor se prelungeşte până în câmpie. Se poate trasa însă pe o ruptură de pantă prezentă la nivelul interfluviilor la altitudini de 260 – 330 m, pe fâşia de trecere de la Pietrişurile de Cândeşti acoperite de depozit loessoid mai subţire la formaţiunile noi (pietrişuri şi nisipuri) pe care se află un depozit loessoid mai gros

Între Buzău şi Dâmboviţa limita are un traseu sinuos (marcat petrografic şi genetic), dar clar, cu pătrunderi în spaţiul subcarpatic pe văi şi retrageri în dreptul dealurilor

Limita faţă de P. Getic se desfăşoară între văile Dâmboviţa şi Motru şi are un traseu foarte neregulat. Contactul e în general petrografic (între formaţiunile mio-pliocene argilo-grezoase în structură monoclinală ale Subcarpaţilor şi cele romanian-pleistocene dominant nisipoase, argiloase slab monoclinale ale podişului). Contactul este mai clar printr-un aliniament cuestic dar şi prin bazinete depresionare pe văile principale.

2. Geologia Subcarpaţilor Subcarpaţii se desfăşoară în lungul a două unităţi structurale care se află la contactul

dintre Carpaţii Meridionali, Carpaţii Orientali şi unităţile de vorland, numite Depresiunea Getică şi Depresiunea Pericarpatică ce au avut (în timpul genezei Subcarpaţilor) caracter de avantfosă.

Structural: un fundament vechi, fragmentat în blocuri şi un sedimentar cu caracter de molasă ce are o grosime mare datorită subsidenţei active din diferitele cicluri de acumulare

7

Mişcările tectonice din miocen, pliocen şi cuaternar din orogenul carpatic s-au manifestat în avantfosă deosebit ca intensitate de la un sector la altul şi au creat în formaţiunile sedimentare structuri care se deosebesc regional (cutate, monoclinale, cute diapire)

Există două mari unităţi structurale: Depresiunea Getică şi Depresiunea PericarpaticăA. Depresiunea Getică Se desfăşoară între văile Dâmboviţa şi Dunăre în sudul Carpaţilor Meridionali până

la falia pericarpatică ce o desparte de Platforma Valahă (nordul platformei Moesice). Se suprapune deci şi pe mare parte din Podişul Getic pe aliniamentul Găeşti-Piteşti-

Drăgăneşti-Strehaia-Drobeta Turnu-Severin Fundamentul are provenienţă dublă (V. Mutihac, 1990, 2003): carpatică şi nordul

Platformei Valahe Suprastructura sedimentară s-a realizat în trei cicluri, cu materiale provenite din

Carpaţi, şi în diferite faciesuri (litoral, de mare adâncă, salmastru, lacustru) Cele trei cicluri sunt: paleogen - miocen inferior (conglomerate, gresii şi intercalaţii

de argile); miocen (depozite burdigaliene – conglomerate, badeniene – marne, argile, sare şi sarmaţian inferior cu gresii şi marne); sarmato-pliocen cu caracter transgresiv

B. Depresiunea pericarpatică Este o unitate structurală la marginea Carpaţilor Orientali cu lăţime foarte mare în

zona curburii. Geologii o încadrează Carpaţilor, considerând-o cea mai nouă unitate tectonică (pânza subcarpatică) care intră în contact cu unităţile vecine, de platformă, prin falia pericarpatică.

Fundamentul este mixt: fliş extern la contactul cu muntele şi cristalin proterozoic de platformă cu sedimentar neogen la partea superioară la exterior. La nord de valea Trotuşului fundamentul aparţine Platformei Moldoveneşti. La sud însă se întâlnesc mai multe subunităţi proterozoice ce înaintează dinspre S şi SE şi care sunt separate de linii de fractură importante. Astfel de la V. Trotuş la falia Peceneaga –Camena (prelungirea ei spre NV) se află continuare unităţii paleozoice din nord-vestul Dobrogei. Între aceasta şi falia Ianca-Râmnicu Sprat se continuă în trepte funamentul şisturilor verzi din Dobrogea Centrală. La vest de aceasta în fundamentul S. intră o unitate baikaliană cu şisturi mezometamorfice din Platforma Valahă. Toate se subduc în NV şi N sub unitatea carpatică generând o intensă activitate seismică (zona Vrancea), aria de subsidenţă (Câmpia Siretului Inferior), divagarea râurilor, acumulări intense în albie, pierderea teraselor etc.

Depozitele sedimentare au caracter de molasă şi s-au acumulat în două cicluri separate de paroxismul moldavic şi au avut ca sursă principală aria carpatică şi parţial unităţile de platformă.

Ciclul miocen care a dat molasa inferioară este reprezentat de depozite acvitaniene (sub munte, cu argile, marne şi diverse săruri), burdigaliene (conglomerate, gresii), badeniene (marno-argile cu sâmburi diapiri şi tufuri) sarmaţian inferioare (marne)

Ciclul sarmato-pliocen (molasa superioară) se dezvoltă mai ales între Trotuş şi Dâmboviţa şi are o diversitate foarte mare de faciesuri (gresii, calcare recifale în bazinul Buzăului, marne, conglomerate şi calcare oolitice, nisipuri, argile, tufuri) de la meoţian la pleistocenul inferior (Pietrişurile de Cândeşti).

Depresiunea a apărut la începutul miocenului în condiţiile în care mişcările tectonice din paleogen au ridicat sectorul estic al orogenului carpatic (flişul extern). În faţă, prin compensaţie, a rezultat fracturarea şi coborârea marginii platformei sub forma

8

unei depresiuni de tip avanfosă, cu puternic regim subsident. În prima parte a miocenului sedimentele acumulate au provenit atât din Carpaţi cât şi din Vorland, ulterior, aportul din ultima unitate a scăzut, ea însăşi fiind acoperită de ape şi intrând în regim de sedimentare.

Mişcările moldavice au definitivat stilul tectonic şi au ridicat munţii din flişul paleogen dar au şi împins această unitate spre est. Prin urmare, depozitele de molasă miocenă subcarpatică au fost încălecate de pânza flişului paleogen, şi au suferit şi cutări şi o împingere peste Vorland. Astfel a rezultat cea mai recentă pânză de şariaj, unitatea pericarpatică.

În pliocen, aproape tot sectorul de la nord de Trotuş devine o câmpie de litorală, iar aria de sedimentară se restrânge treptat (între Trotuş şi Damboviţa).

Aici, structural, se diferenţiază sectoare din vecinătatea muntelui alcătuite din formaţiuni cretacice, paleogene, miocene – care au devenit uscat; şi un spaţiu marin, cu numeroase insule miocene care erau erodate.

Mişcările pliocene au creat structuri diferite la vest şi la est de Slănicul de Buzău. La est ele au accentuat cutarea în sectorul subcarpatic intern şi au impus o structură monoclinală (cu formaţiuni uneori redresate la verticală), iar la vest este cea mai mare complexitate structurală din Subcarpaţi. Pe lângă accentuarea cutării lângă munte ea s-a transmis şi în formaţiunile pliocene din sud unde au rezultat anticlinale şi sinclinale; iar in vecinătatea câmpiei, deplasarea pe verticală a blocurilor de sare a impus boltiri ale depozitelor pliocene şi cuaternare inferioare dând un şir de dealuri exterioare (Bucovel, Degeraţi).

9