capitolul vii. persoana fizicĂ capacitatea civilă · capacitatea civilă reprezintă capacitatea...

363

CAPITOLUL VII. PERSOANA FIZICĂ

Secţiunea I. Capacitatea civilă

1. Noțiune

Capacitatea civilă reprezintă capacitatea juridică de drept civil a persoanelor fizice şi juridice, adică aptitudinea generală a acestor persoane de a avea drepturi şi obligaţii de natură civilă, de a fi subiecte de drept în raporturi juridice civile. Capacitatea civilă se prezintă sub două aspecte distincte: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Potrivit legii, capacitatea civilă este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor.383 În general, capacitatea juridică exprimă posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea drepturi şi obligaţii, fiind o însuşire esenţială şi inerentă a persoanei fizice, în calitatea ei de membru al societăţii. Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor – art. 28 alin. 1 Cod civ. 2. Patrimoniul

2.1. Definiţie

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi datoriilor

(obligaţiilor) unei persoane fizice sau juridice, care pot fi evaluate în bani.

Altfel spus patrimoniul este o universalitate juridică ce apare

383 Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, în reglementarea NCC, ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 12; Petrică Trușcă, Andrada Mihaela Trușcă, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 15-16; Ernest Lupan, Szilárd

Sztranyiczki, Drept civil. Persoanele, în concepția Noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 10; Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 13; Ioan Ceterchi, Ioan Demeter, Vladimir

Hanga, Gheorghe Boțoc, Momcilo Luburici, Dumitru Mazilu, Constantin Zotta,

Teoria generală a statului și dreptului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967, p. 368; T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 286; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 61.

364

ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor asemenea mase, având fiecare un regim juridic determinat.

Totalitatea drepturilor constituie activul, iar totalitatea obligaţiilor formează pasivul patrimoniului.

2.2. Patrimoniul propriu

Potrivit art. 31 alin. 1 Cod civ. orice persoană fizică sau

persoană juridică este titulară a unui patrimoniu. Patrimoniul propriu pentru persoana juridică este condiţie de

existenţă. Din unitatea subiectului care îi este titular, decurge în mod

necesar unicitatea patrimoniului. 2.3. Divizibilitatea patrimoniului

Art. 31 alin. 2 Cod civ. prevede că patrimoniul poate face

obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Unicitatea patrimoniului nu afectează divizibilitatea acestuia în mai multe mase patrimoniale, fiecare având un regim juridic propriu.

2.4. Patrimonii de afectaţiune

Potrivit art. 31 alin. 3 Cod civ. sunt patrimonii de afectaţiune

masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor legale, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de fiducie trebuie să menţioneze drepturile reale, drepturile de creanţă, garanţiile şi orice alte drepturi patrimoniale transferate.

Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială, autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.

2.5. Transferul intrapatrimonial

În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi

365

obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. Transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare – art. 32 Cod civ.

2.6. Patrimoniul profesional individual

În ceea ce privește constituirea masei patrimoniale afectate

exercitării în mod individual a unei profesii autorizate, art. 33 alin. 1 Cod civ. prevede că aceasta se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege. Aceeași regulă se aplică și şi în cazul măririi sau micşorării patrimoniului profesional individual, iar lichidarea patrimoniului profesional individual se face în condiţiile prevăzute de legea specială. (art. 33 alin. 2 și 3 Cod civ.).

2.7. Universalitatea de fapt

Universalitatea de fapt reprezintă ansamblul bunurilor care

aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege – art. 541 alin. 1. Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte

3. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

3.1. Noţiune

Definiția legală a capacității de folosinţă este dată de art. 34

Cod civ., potrivit căruia, aceaasta este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Având în vedere legislaţia civilă în vigoare – îndeosebi Codul civil şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, considerăm că în definirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, este obligatoriu să reţinem următoarele trei

366

elemente esenţiale ale capacității de folosință a persoanei fizice384: ˗ capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a

capacităţii civile a omului; ˗ ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi

obligaţii; ˗ aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi

obligaţii în general, ceea ce rezultă din art. 34 şi 206 din Codciv., care recunosc persoanei fizice şi persoanei juridice drepturile subiective civile, iar nu orice drepturi. Pe aceste premise, definim capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.385 Altfel spus, capacitatea de folosinţă reprezintă un aspect al capacităţii civile constând în aptitudinea generală şi abstractă a oricărei persoane fizice sau juridice de a dobândi drepturi subiective şi de a-şi asuma obligaţii, adică de a deveni subiect de drept în cadrul unor raporturi juridice concrete. Constând în aptitudinea omului de a fi titular purtător de drepturi şi obligaţii civile, capacitatea de folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omului de a fi subiect individual de drept civil.

3.2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice

Fiind parte a capacităţii juridice a persoanei fizice,

capacitatea de folosinţă va avea trăsăturile acesteia şi anume: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, egalitatea şi universa-litatea.

3.2.1. Legalitatea

Acest caracter constă în însuşirea acestei capacităţi de a nu

384 Gh. Beleiu, op. cit., p. 305-306; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 25-26; P.

Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 23; Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op. cit., p. 87. 385 Gh. Beleiu, op. cit., p. 305-306; P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 23; E. Lupan,

S. Sztranyiczki, op. cit., p. 25; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 62; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 22; E. Chelaru, op. cit., p. 13-14.

367

putea fi reglementată decât prin lege, sub toate aspectele sale: instituire, început, conţinut, încetare. Capacitatea de folosinţă ţine exclusiv de domeniul legii, este creaţia legii, iar nu de domeniul voinţei individuale.

Recunoaşterea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este realizată prin dispoziţii legale,cum ar fi:

˗ art. 28 alin. 2 Cod civ. (orice persoană are capacitate de folosinţă);

˗ art. 34 din Codul civil (capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile);

˗ art. 15 alin. 1 din Constituţia României (cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea);

˗ art. 6 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 16 din Pactul privind drepturile civile şi politice recunosc personalitatea juridică a fiecărui om386. Capacitatea de folosinţă este recunoscută fiecărui om prin simplul fapt că este om, cu facultatea generală şi abstractă de a fi titularul oricărui drept şi de a-şi asuma orice obligaţie, fără ca legea sau interpretarea acesteia să poată face distincţie între persoane în raport de rasă, sex, religie, naţionalitate, origine etnică, limbă, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială sau de orice alt criteriu de natura acestora.

3.2.2. Generalitatea

Acest caracter evidenţiază însuşirea acestei capacităţi de a fi

aptitudinea persoanei de a avea toate drepturi şi obligaţii civile aşa cum rezultă din prevederile art. 34 Cod civ. Această capacitate priveşte toate drepturile şi obligaţiile civile – de vreme ce Codul civil nu menţionează expres unele sau altele – care sunt recunoscute persoanelor fizice în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. Nimeni nu poate fi lipsit în totalitate de capacitatea de folosinţă, neputându-se ridica niciunei fiinţe umane calitatea de subiect de drept.

386 Prin personalitate juridică înţelegem aptitudinea de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective şi obligaţii, aptitudine recunoscută de dreptul obiectiv fiecărei persoane.

368

3.2.3. Inalienabilitatea

Este stipulat în lege că nimeni nu poate renunţa nici în tot,

nici în parte la capacitatea de folosinţă – art. 29 alin. 2 Cod civ. Nimeni nu poate renunţa la calitatea sa de subiect de drept. Persoana poate dispune de drepturile sale, dar nu-şi poate înstrăina însăşi aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile.387 Capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială şi inerentă a fiinţei umane. Dacă titularul capacităţii de folosinţă nu poate renunţa la aceasta, a fortiori o altă persoană nu poate dispune în locul său de capacitatea de folosinţă.

3.2.4. Intangibilitatea

Caracterul intangibil al capacității de folosință a persoanei

fzice este consacrat de art. 29 alin. 1 Cod civ. care prevede că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă”, precum de art. 16 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, potrivit căruia „orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică”. Capacitatea de folosinţă poate fi, însă, îngrădită sau restrânsă în ce priveşte aptitudinea de a avea anumite drepturi, doar în condiţii foarte stricte. Derogările de la caracterul pe care l-am enunţat sunt numite generic incapacităţi de folosinţă. Motivele pentru care dreptul obiectiv instituie astfel de restricţii sunt diverse şi nu întotdeauna justificate.

3.2.5. Egalitatea

Egalitatea capacităţii de folosinţă este un reflex al

principiului egalităţii în drepturi.

387 Legea civilă interzice renunţarea parţială sau totală la capacitatea de folosinţă care ar echivala cu o adevărată moarte civilă a unei fiinţe umane, protejând astfel subiectul de drept împotriva propriilor tentaţii de moment şi înlăturând o posibilă sursă a sclaviei moderne.

369

Codul civil consacră acest caracter în art. 30 unde dispune că rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile, și implicit asupra capacității de folosință a persoanei. Primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, proclamă că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi”, iar în art. 7 că „toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o protecţie egală a legii”. Principiul nediscriminării este o formă a principiului egalităţii, iar enumerarea criteriilor ce nu pot constitui baza vreunei discriminări este exemplificativă, iar nu limitativă. De unde rezultă că nici o împrejurare nu poate justifica ideea că persoane aflate în aceeaşi situaţie vor avea o capacitate de folosinţă diferită, dar nu este exclus a se distinge între persoane aflate în situaţii diferite. Art. 26 al aceluiaşi Pact prevede: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii”.

3.2.6. Universalitatea

Acest caracter constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută și atribuită tuturor oamenilor. Codul civil dispune în acest sens în art. 28 alin. 1 „capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, iar în art. 29 alin. 1 prevede că nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă. Potrivit art. 6 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, „fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla”. Universalitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că toţi oamenii au această capacitate indiferent de timpul şi locul unde se află.

3.3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 3.3.1. Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă

a persoanei fizice Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe, în principiu, la naşterea acesteia. Regula este stabilită de art. 35 Cod civ. astfel: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei”.

370

Această dată se dovedeşte, în cele mai multe cazuri cu actul de stare civilă, care este certificatul de naştere”eliberat în condiţiile legii, care are o rubrică specială consacrată acestui aspect: data naşterii (an, lună, zi) indiferent că înregistrarea naşterii este în termen ori tardivă388. Omul este subiect de drept din momentul naşterii. Pentru a fi un eveniment juridic, faptul naşterii este condiţionat de împrejurarea ca cel născut să fie viu. Altfel spus, pentru a dobândi capacitatea de folosinţă copilul trebuie să se nască viu389 așa cum prevede art. 36 Cod civ. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă reglementează procedura întocmirii actului de naştere şi impune obligaţii privind declaraţia de naştere390.

3.3.2. Excepţia privind dobândirea capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice

Aşa cum arătam, capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice

începe în principiu, la naşterea acestora. În ce priveşte însă dobândirea de drepturi (dar nu şi asumarea de obligaţii) capacitatea de folosinţă începe chiar de la concepţia persoanei fizice, în condiţia ca ea să se nască vie. Această excepţie este reglementată de art. 36 Cod civ. care dispune: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.”

388 Gh. Beleiu, op. cit., p. 316. 389 Pentru a fi considerat născut viu, copilul trebuie, la limită, să fi respirat cel puţin o dată, ceea ce se poate dovedi prin prezenţa aerului în plămâni, prin proba numită docimazie. 390 Această obligaţie revine în primul rând părinţilor, după care au această obligaţie medicul şi personalul medical din unitatea în care a avut loc naşterea, dar şi rudele sau vecinii care au aflat despre naşterea copilului. Declararea naşterii se face în termen de 15 zile de la data naşterii pentru copilul născut viu şi în termen de 3 zile pentru copilul născut mort. Când declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea termenului de 15 zile, dar în termen de un an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului. Dacă a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii întocmirea actului de naştere se face în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile care va conţine toate datele necesare întocmirii actului. Acţiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul persoana interesată. Pentru soluţionarea cauzei instanţa solicită poliţiei verificări.

371

De asemenea, art. 957 alin. 1 teza I Cod civ. dispune: „O persoană poate moşteni dacă există în momentul deschiderii succesiunii.” Copilul conceput se consideră că există. Copilul mort este considerat că nu există.

3.3.2.1. Timpul legal al concepţiunii

Dispoziţiile de mai sus privind recunoaşterea capacităţii de

folosinţă în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 412 Cod civ., potrivit căruia, timpul legal al concepțiunii este reprezentat de intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului, interval care se calculează zi cu zi.

3.3.3. Condiţiile excepţiei privind dobândirea capacității

de folosință a persoanei fizice Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de la concepţiune

era cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în adagiul infans

conceptus pro nato habetur quaties de commodis eius agitur (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale). Excepţia pe care o avem în vedere se mai numeşte şi capacitatea de folosinţă anticipată391 a persoanei fizice.

Pentru ca excepţia să-şi găsească aplicare, este nevoie să fie întrunite cumulativ două condiţii, şi anume:

˗ să fie vorba de dobndirea de drepturi de către copil, nu și de asumarea de obligații;

˗ copilul să se nască viu. Prima condiţie, potrivit căreia dobândirea capacităţii de

folosinţă anticipată cuprinde numai aptitudinea de a avea drepturi, rezidă în măsura legislativă de protecție a copilului conceput, dar nenăscut încă.

391 Gh. Beleiu, op. cit., p. 317; E. Chelaru, op. cit., p. 16; E. Lupan, S. Sztranyiczki,

op. cit., p. 30 și urm; T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 289; P. Trușcă, A.M. Trușcă,

op. cit., p. 31.

372

Pentru ca a doua condiţie – copilul să se nască viu – să fie considerată îndeplinită, înlegislația noastră, este necesar şi suficient ca fătul să se nască viu, adică să fi respirat măcar o dată.392 Per a contrario un copil născut mort este considerat că nu a dobândit capacitatea de folosinţă anticipată; această împrejurare are semnificaţia unei condiţii rezolutorii. Prin urmare, pe când capacitatea de folosinţă anticipată este condiţionată, cea dobândită potrivit regulii – de la naştere – este pură şi simplă, neafectată de modalitatea condiţiei.

3.3.4. Prezumţiile stabilite de art. 412 Cod civil

După cum rezultă din cele de mai sus, excepţia dobândirii cu anticipaţie a capacităţii de folosinţă indică drept dată a acestei dobândiri data concepţiunii.

Cum această dată nu poate fi stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii.

Din redactarea art. 412 Cod civ. rezultă că textul instituie două prezumţii393:

˗ prezumţia celei mai lungi gestaţii (de 300 de zile) şi celei mai scurte gestaţii (de 180 de zile) – prezumţie absolută (iuris et de

iure)394;

392 Pentru a fi îndeplinită această condiție, Codul civil francez, spre deosebire de cel român, prevede ca fătul – pe lângă viu – să se nască și viabil. În acest sens, art. 725 Cod civ. francez stipulează: „Pentru a se naște viabil, copilul trebuie să fie născut în așa fel încât să poată să trăiască, având organele esențiale pentru existență”. 393 Gh. Beleiu, op. cit., p. 318-319. 394 Este inadmisibilă proba care ar tinde să dovedească o sarcină mai lungă de 300 de zile ori mai scurtă de 180 de zile, deoarece s-ar ajunge, ca prin hotărâre judecătorească să se modifice legea, ceea ce este nepermis. Referitor la aprecierea prezumţiei că cea mai scurtă sarcină este de 180 de zile ca fiind o prezumţie absolută, trebuie să amintim cazul îndelung mediatizat al unei fetiţe americane născută prematur, la doar 22 săptămâni (154 de zile). Această fetiţă a supravieţuit stabilind recordul mondial de naştere prematură (în general, se consideră că un copil cu greutatea de 400 de grame la naştere nu poate supravieţui, în timp ce fetiţa respectivă avea la naştere – octombrie 2006 – lungimea unui stilou şi o greutate de 284 g.). În aceste condiţii, prezumţia la care ne referim nu mai poate fi considerată irefragabilă, de vreme ce argumentele medicinii actuale pot demonstra contrariul.

373

˗ prezumţia că era posibilă concepţiunea copilului în oricare dintre zilele intervalului cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii – prezumţie relativă (iuris tantum).

3.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

3.4.1. Noţiune

Definiţia şi generalitatea capacităţii de folosinţă care rezultă din dispoziţiile art. 34 Cod civ.: „capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile”, exprimă sintetic, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. În doctrină se admite constant că toate drepturile şi obligaţiile civile ale omului dau conţinut capacităţii de folosinţă.395 Persoana fizică acţionează, în toate raporturile civile, în temeiul capacităţii sale de folosinţă în cadrul căreia întâlnim: capacitatea de a contracta396, capacitatea de a dispune cu titlu gratuit397, capacitatea de a primi cu titlu gratuit, capacitatea de a răspunde, capacitatea succesorală398.

3.4.2. Categorii de drepturi şi obligaţii civile care intră în

conţinutul capacităţii de folosinţă a omului

În conţinutul capacităţii de folosinţă a omului, în principiu, intră toate categoriile de drepturi şi obligaţii civile, cu excepţia drepturilor civile interzise prin îngrădirile capacităţii de folosinţă, prevăzute expres de lege. Doar persoanele fizice şi juridice pot apărea ca subiect de drept.

395 I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 64. 396 Capacitatea de a contracta este parte contractantă a capacităţii juridice civile (de folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a încheia personal sau prin reprezentare, contracte civile. 397 Capacitatea de a dispune cu titlu gratuit este parte componentă a capacităţii civile constând în aptitudinea persoanei fizice de a dispune de bunurile sale prin donaţie sau testament. 398 Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de moştenitor. Capacitatea succesorală ca parte a capacităţii de folosinţă începe de la naşterea unei persoane (iar dacă este vorba despre drepturile sale, de la data concepţiei, cu condiţia să se nască vie).

374

3.4.3. Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice

Îngrădirile capacităţii de folosinţă rezultă dintr-o dispoziţie expresă a legii, pentru că regula o constituie capacitatea neîngrădită. Restrângerile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de următoarele criterii: finalitatea lor, modul în care operează şi izvorul lor.

3.4.3.1. Incapacităţi cu caracter de sancţiune şi

incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau de ocrotire a

persoanei fizice

După finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi

clasificare în două categorii: incapacităţi cu caracter de sancţiune şi incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau de ocrotire a

persoanei fizice.

3.4.3.1.1. Incapacități cu caracter de sancțiune

Această categorie de incapacităţi civile cuprinde: îngrădiri

cu caracter de pedeapsă penală şi îngrădiri cu caracter de pedeapsă

civilă. Din categoria îngrădirilor cu caracter de pedeapsă penală, fac parte: ˗ pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi; ˗ pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi. În categoria de îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă intră: ˗ decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti – art. 508

alin. 1 din Cod civ. prevede: că înstanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

˗ limitările în materie succesorală – potrivit art. 958 Cod civ., sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune

375

moştenitorul legal (şi descendenţii săi care ar veni la succesiunea prin reprezentare), vinovat de o culpă gravă faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia.

3.4.3.1.2. Incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie

sau de ocrotire a persoanei fizice

Art. 990 Cod civ. reglementează incapacităţile speciale astfel

„(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului.

(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau

colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad

inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.

(4) Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii.

(5) În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit”.

3.5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

3.5.1. Regula generală

Regula generală privind încetarea capacității de folosință a persoanei fizice este reglementată de dispozițiile art. 35 Cod civ.: „capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia”.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea fizic constatată a persoanei sau la data stabilită ca fiind

376

aceea a morţii sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă de declarare a morţii prezumate. În ambele ipoteze, sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice coincide cu data morţii.

3.5.2. Stabilirea datei morţii în ipoteza morţii fizice

constatate

În cazul morţii fizic constatată, stabilirea datei morţii nu ridică probleme deosebite, aceasta rezultând fie din actul constatator al morţii, fie din declaraţia persoanei care anunţă decesul la starea civilă.

3.5.3. Stabilirea datei morţii în ipoteza morţii declarată

printr-o hotărâre judecătorească

În această ipoteză, data morţii este preluată de ofiţerul de stare civilă din hotărârea judecătorească declarativă de moarte. 399

3.5.3.1. Declararea judecătorească a morţii

Declararea judecătorească a morţii reprezintă o necesitate

social-juridică400 pentru clarificarea situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă. În acest context sunt interesate persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditorii, moştenitorii). Există trei cazuri când o persoană poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească: un caz general şi două cazuri speciale.

399 Constatarea judecătorească se concretizează într-o hotărâre declarativă de moarte (declararea morţii prezumate). 400 Gh. Beleiu, op. cit, p. 336; P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 46; I. Dogaru, S.

Cercel, op. cit., p. 43.

377

3.5.3.1.1. Cazul general reglementat de art. 49 Cod civ

Potrivit art. 49 Cod civ., o persoană poate fi declarată moartă

prin hotărâre judecătorească dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

˗ persoana este dispărută; ˗ există indicii că persoana dispărută a încetat din viață; ˗ au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor

informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă. 3.5.3.1.2. Cazurile speciale reglementate de art. 50 Cod civ.

De asemenea, prevederile art. 50 alin. 3 Cod civ. stabilesc

cazurile speciale de declarare judecătorească a morții, stabilind următoarele două situații:

˗ cazul celor despre care se presupune că au murit în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare;

˗ cazul celor despre care se știe că au încetat din viață într-o asemenea împrejurare.

În primul caz, fiind vorba doar de o presupunere privind imposibilitatea supraviețuirii în împrejurarea în care s-a produs dispariția, Codul civil instituie condiția trecerii unui termen de cel puțin 6 luni de la data când aceasta s-a produs. Modul de calcul al termenului de 6 luni și stabilirea zilei în care a avut loc dispariţia sunt reglementate de art. 49 alin. 2 Cod civ. şi art. 50 alin. 2 Cod civ. care prevăd că „dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii dinspre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, ziua în care a avut loc dispariţia se socoteşte astfel:

˗ de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii;

˗ în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.

Împrejurarea deosebită şi data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

378

3.5.3.2. Procedura de declarare a morţii

Cererea privind declararea judecătorească a morţii poate fi

transmisă instanţei de orice persoană interesată. Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Data prezumată a morţii celui dispărut este guvernată de regulile instituite de art. 52 Cod civ.: „(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii. (2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz. (3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca per-soana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.”

3.5.3.3. Efectele juridice ale hotărârii declarative de

moarte

Principalul efect juridic ale hotărârii declarative de moarte este prevăzut în art. 52 alin. 1 teza I Cod civ.: „Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii”. De la această dată încetează sau, după caz, iau naştere toate raporturile juridice a căror existenţă este determinată de viaţa sau moartea persoanei în cauză precum: deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere, a drepturilor şi obligaţiilor intuitu personae. Este de observat că, deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv, iar nu numai pentru viitor, în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită în hotărâre ca fiind a morţii care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării hotărârii şi rămânerii ei irevocabile, iar nu la data rămânerii irevocabile a hotărârii declarative de moarte.401 401 Gh. Beleiu, op. cit., p. 343.

379

Deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune succesorală (de 1 an) începe să curgă doar de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Un alt efect juridic al hotărârii declarative de moarte este încetarea căsătoriei în condițiile art. 259 alin. 5 Cod civ., dacă persoane declarată moartă era căsătorită. Instanţa judecătorească poate rectifica data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, dacă se va dovedi ca adevărata o altă dată.

3.5.3.4. Anularea hotărârii declarative de moarte

Anularea hotărârii declarative de moarte este prevăzută de art. 54 alin. 1 Cod civ. care dispune că „dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea” (prezumată). În cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort, orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte.

Pentru a putea cere anularea hotărârii declarative de moarte trebuie întrunite cumulative următoarele condiții:

˗ persoana declarată moartă să fie în viață; ˗ după pronunțarea hotărârii declarative de moarte se

constată căcertificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort. Hotărârea de anulare produce pe de o parte, un efect nepatrimonial – încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată, iar pe de altă parte, un efect de natură patrimonială prevăzut de art. 54 alin. 2: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă”402.

402 Este consacrată excepţia de la principiul efectelor nulităţii potrivit căruia anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, excepţie care însă se referă

380

Dacă după data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii şi mai înainte de anularea hotărârii declarative de moarte, soţul persoanei declarată moartă s-a recăsătorit, această nouă căsătorie rămâne valabilă, pe data încheierii ei fiind considerată ca desfăcută de drept căsătoria cea veche dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. (art. 293 alin. 2 Cod civ.)

3.5.3.5. Comorienţi

în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta. Ceea ce reglementează art. 957 alin. 2 Cod civ. este denumit în doctrină comorienţii, adică persoane care au decedat în aceeaşi împrejurare, de regulă o întâmplare extraordinară: catastrofă aeriană, naufragiu, cutremur, bombardament, etc., fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit celeilalte. Din punct de vedere juridic comorienţii au murit deodată.

În cazul comorienţilor, legea instituie prezumţia relativă de identitate a momentului morţii, aşa încât persoanele în cauză sunt socotite că au murit deodată cu următoarele consecinţe:

˗ succesiunea se deschide pentru toate persoanele implicate în acelaşi moment;

˗ niciuna dintre persoanele în cauză, nu o va succede pe cealaltă (în cazul că au vocaţie succesorală);

˗ cercul moştenitorilor care vor culege moştenirea se va determina separat pentru fiecare dintre comorienţi.

Pe de altă parte, fiind o prezumţie relativă, poate fi răsturnată prin dovedirea supravieţuirii uneia dintre persoanele implicate, fiind admis orice mijloc de probă, cu atât mai mult, prin anularea hotărârii declarative de moarte a uneia dintre persoanele considerate iniţial ca fiind decedate.

numai la terţul de bună credinţă care a dobândit cu titlu oneros un bun din succesiune, nu şi la terţul dobânditor cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, dar de rea-credinţă.

381

Secţiunea a II-a. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

1. Definiţie

Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se regăseşte în art. 37 Cod civ. potrivit căruia, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. În doctrină,403 aceasta a fost definită ca fiind aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Premisele404 capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt: ˗ existenţa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice: ˗ existenţa discernământului, adică a puterii omului de a-şi

reprezenta corect, consecinţele juridice civile ale manifestării sale de voinţă.405 Referitor la prima premisă este cunoscut că ea (capacitatea de folosinţă) aparţine tuturor oamenilor. A doua premisă priveşte existenţa discernământului, adică facultatea de a discerne, de a pătrunde, şi a aprecia lucrurile la justa lor valoare, a deosebi lucrurile unele de altele, a judeca limpede, cu pătrundere şi cu precizie. Discernământul exprimă facultatea omului de a aprecia corect semnificaţia actelor sale de conduită, iar încheierea oricărui act juridic civil comportă în mod necesar o asemenea facultate. Capacitatea de exerciţiu este acordată în considerarea

403 Gh. Beleiu, op. cit., p. 348; P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 56; E. Chelaru,

op. cit., p. 64; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 80-81; O. Ungureanu, C. Munteanu,

op. cit., p. 135; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 69; T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 293. 404 Pentru analiza amănunţită a acestor premise, a se vedea E. Lupan, I. Săbău-Pop, op. cit., 72-73. 405 Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice nu poate fi, însă, recunoscută decât acelor persoane care au voinţă conştientă precum şi experienţa necesară pentru a-şi da seama de semnificaţia şi consecinţele actelor juridice pe care le încheie. De esenţa capacităţii de exerciţiu este tocmai aptitudinea subiectului de drept de a încheia personal şi singur acte juridice, iar nu prin intermediul sau cu asistenţa altor persoane. Capacitatea de exerciţiu înseamnă în primul rând capacitatea de a face acte juridice.

382

discernământului. Pentru corecta înţelegere a instituţiei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice cu cele două premise ale acesteia, prezentăm situaţia unui minor de 7 ani care primeşte o donaţie importantă, pentru că are capacitatea de folosinţă. Dar el nu poate să vândă anumite bunuri din cele primite, pentru că nu are capacitatea de exerciţiu (neavând discernământul necesar pentru a încheia personal şi singur asemenea acte).

2. Caracterele juridice ale capacității de exercițiu a

persoanei fizice

Însușirile juridice ale capacităţii de exerciţiu sunt legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea. Comparând caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă cu cele ale capacităţii de exerciţiu, constatăm că acesteia din urmă îi lipseşte universalitatea, în sensul că există persoane fizice cărora le lipseşte această aptitudine.

2.1. Legalitatea

Legalitatea se referă la faptul că instituirea, stabilirea conţinutului, încetarea sunt de domeniul exclusiv al legii şi nu de voinţa individuală.

2.2. Generalitatea Generalitatea se referă la conţinutul acesteia şi constă în

aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile, de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepţia celor oprite de lege. Gradul de generalitate diferă, după cum capacitatea de exerciţiu este deplină sau restrânsă.

2.3. Intangibilitatea Intangibilitatea este stabilită de art. 29 alin. 1 Cod civ. care

prevede că nimeni nu poate fi îngrădit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

383

2.4. Inalienabilitatea Inalienabilitatea este consacrată tot în art. 29 Cod civ. care la

alin. 1 stipulează că nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte la capacitatea de exerciţiu.

2.5. Egalitatea Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este

stabilită în laolaltă cu egalitatea capacităţii de folosinţă – rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii de exercițiu a persoanei fizice.

Egalitatea operează şi în privinţa lipsei capacităţii de exerciţiu pentru persoanele determinate de lege a se afla în această situaţie.

3. Etapele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice Având în vedere că discernământul (experienţa de viaţă) se

dobândeşte treptat, prin înaintarea în vârstă, legea reglementează în materia capacităţii de exerciţiu trei etape distincte:

˗ lipsa capacităţii de exerciţiu; ˗ capacitatea de exerciţiu restrânsă; ˗ capacitatea de exerciţiu deplină.

3.1. Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoenei fizice

Se află în această situaţie minorii sub 14 ani şi interzisul

judecătoresc. Situaţia acestora fiind considerată a corespunde unei lipse totale a discernământului.

Enumerarea făcută de art. 43 alin. 1 Cod civ., este limitativă406 şi are ca scop ocrotirea acestor persoane împotriva propriei nepriceperi în ceea ce priveşte încheierea actelor juridice.

406 Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2002, p. 368.

384

3.1.1. Acte juridice civile permise celui lipsit de

capacitate de exerciţiu

Anumite persoane nu au capacitate de exerciţiu. Această

lipsă de capacitate este aproape întotdeauna legată de ideea unei protecţii acordate de lege persoanelor. Art. 43 alin. 2 Cod civ. instituie regula potrivit căreia pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, adică de părinţi, iar în lipsa acestora, de tutore sau curator în condiţiile legale. În materie contractuală civilă, lipsa capacităţii de exerciţiu este reglementată de art. 1180 Cod civ.: „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”. Art. 988 Cod civ. prevede că cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu sunt:

˗ acte de conservare, care nu pot fi vătămătoare: somaţia, înscrierea unui privilegiu, întreruperea unei prescripţii;

˗ acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite: achiziţionarea de alimente, rechizite şcolare, bilete de transport în comun ori pentru diferite spectacole, etc.

Cazurile de încetare a stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu sunt:

˗ pentru minor fie prin împlinirea vârstei de 14 ani (când dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă, fie prin moarte) – fizic constatată ori judecătoreşte declarată);

˗ pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează fie prin ridicarea interdicţiei, fie prin moarte (fizic constatată ori judecătoreşte declarată)

3.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice

Această etapă a capacității de exercițiu, aparţine minorilor între 14 şi 18 ani, etapă considerată a corespunde discernământului în

385

formare, de tranziţie între lipsa discernământului şi existenţa deplină a acestuia – art. 41 alin. 1 Cod civ.

Caracteristicile definitorii ale capacităţii de exerciţiu restrânse sunt:

˗ aparţine numai minorilor între 14 şi 18 ani; ˗ constă în aptitudinea lor de a-şi exercita drepturile civile şi

a-şi suma obligaţii civile prin încheierea, personal, a unor acte juridice civile;

˗ realizarea ei presupune încheierea, personal, numai a anumitor acte juridice civile.

3.2.1. Începutul capacității de exercițiu restrânse a

persoanei fizice

Momentul începutului capactății de exercițiu restrânse a persoanei fizice este stabilit de art. 41 alin. 1 Cod civ., ca fiind momentul împlinirii vârstei de 14 ani de către persoane minoră. Pentru ca odată cu împlinirea vârstei de 14 ani, persoana minoră să dobândească capacitatea de exercițiu restrânsă, trebuie ca mai înainte ea să nu fi fost pusă sub interdicție judecătorească.

3.2.2. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă a

persoanei fizice Minorul între 14 şi 18 ani poate încheia personal acte

juridice civile, însă pentru valabilitatea acestora are nevoie de anumite încuviinţări prealabile (asistarea juridică a minorului)407.

În determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse se porneşte de la caracteristica acesteia de a exprima o situaţie intermediară între lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu deplină.408

407 În cazul asistării juridice a minorului, nu mai avem de a face cu reprezentarea legală a minorului. 408 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 118-119.

386

3.2.2.1. Acte juridice care pot fi încheiate de minorul cu

vârsta cuprinsă între 14-18 ani

În funcție de legătura lor cu capacitatea minorului care are

vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, actele juridice civile se împart astfel: ˗ acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le încheie

valabil, precum şi singur fără vreo încuviinţare prealabilă; ˗ acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate

încheia valabil, numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal; ˗ acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia

personal, dar cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a instanței de tutelă).

3.2.2.2. Actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani

le încheie valabil, precum şi singur fără vreo încuviinţare

prealabilă

Acestea sunt: ˗ acte de conservare şi actele mărunte (pe care le putea

încheia până la împlinirea vârstei de 14 ani); ˗ contracte de depozit bancar; ˗ acte de administrare a patrimoniului, dacă nu îl

prejudiciază; ˗ schimbarea domiciliului său (dacă a împlinit vârsta de 14 ani); ˗ căsătoria – cazul minorului care a împlinit 16 ani; ˗ acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care

se execută la data încheierii lor.

3.2.2.3. Actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani

le poate încheia valabil, numai cu încuviinţarea prealabilă a

ocrotitorului legal

Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, poate să încheie actele de administrare privind patrimoniul său – închirierea unui bun, contractul de antrepriză pentru repararea unui bun – numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului său legal.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate să încheie acte juridice referitoare la munca, la îndatoririle artistice sau sportive ori

387

la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.

Dacă minorul încheie actul fără această încuviinţare şi actul este lezionar, el este anulabil pentru leziune, dar dacă îl încheie singur, fără încuviinţare, însă actul este lezionar, el este perfect valabil. În această situaţie, se consideră că încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal trebuie să fie dată pentru fiecare act juridic în parte, neputându-se admite o încuviinţare generală care ar pune sub semnul întrebării permanenţa şi eficienţa ocrotirii minorului.

3.2.2.4. Actele juridice pe care minorul de 14-18 ani le

poate încheia personal, dar cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului

legal şi a instanței de tutelă)

Pentru valabilitatea actelor juridice cum sunt actele de dispoziţie – înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă, renunţarea la un drept, chiar şi acceptarea unei succesiuni), etc. – este nevoie ca minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani să aibă dubla încuviințare a ocrotitorului său legal și a instanței de tutelă în momentul încheierii lor.

3.2.3. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă a

persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele împrejurări:

˗ la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândește capacitatea de exercițiu deplină;

˗ când minorul se căsătoreşte înainte de 18 ani, când, de asemenea, se dobândește capacitatea de exercițiu deplină;

˗ dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească; ˗ prin moarte. 3.3. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice Capacitatea de exerciţiu deplină reprezintă aptitudinea

omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi

388

executa obligaţiile civile, prin încheierea, personal şi singur a tuturor actelor juridice civile permise de laga.409

Capacitatea de exercițiu deplină aparţine persoanelor fizice care au împlinit vârsta de 18 ani considerate a avea deplină maturitate pentru o viaţă juridică proprie, când persoana devine majoră. Minorul dobândeşte prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.

Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie. (capacitatea de exerciţiu anticipată)

3.3.1. Începutul capacităţii de exerciţiu depline a

persoanei fizice

Persoanele fizice dobândesc capacitate de exerciţiu deplină de la vârsta majoratului, adică la împlinirea vârstei de 18 ani, sau prin căsătoria minorului, ori prin recunoașterea capacității de exercițiu anticipate a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani – art. 38, 39 și 40 Cod civ.

Din analiza acestor prevederi legale rezultă că există trei moduri de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu:

˗ prin împlinirea majoratului civil, adică la împlinirea vârstei de 18 ani;

˗ prin încheierea căsătoriei, de către minor, înainte de a împlini vârsta de 18 ani, dar cu condiția să fi împlinit 16 ani410;

˗ prin recunoașterea capacității de exercițiu anticipate a 409 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a, revăzută şi adăugită de Nicolae Marian şi Truşcă Petrică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 357; P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 73-74; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 85; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 103; O.

Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 147. 410 În acest sens, art. 272 alin. 2 Cod civ. prevede că „Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului”.

389

minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, de către instanţa de tutelă. Prima dintre situațiile prezentate, reprezintă regula generală

în materie de dobândire a capacității de exercițiu depline a persoanei fizice, celelalte două fiind excepții de la aceasta.

3.3.2. Elementele capacităţii de exerciţiu depline a

persoanei fizice

Din definiţie rezultă elementele capacităţii de exerciţiu deplină:

˗ actele juridice civile se încheie personal și nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei capacităţii de exerciţiu; când persoana cu deplină capacitate de exerciţiu încheie actul prin reprezentare, este o reprezentare convenţională izvorâtă dintr-un contract de mandat pe care-l încheie personal şi care nu afectează capacitatea de exerciţiu a persoanei respective;

˗ actele juridice civile le încheie singur, fără vreo încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrânse;

˗ persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia orice act juridic civil, care nu îi este oprit expres de lege.

Putem concluziona că, în principiu, capacitatea de exerciţiu deplină durează tot timpul vieţii persoanei fizice, care poate să încheie acte juridice prin propria sa voinţă, fără a avea nevoie să fie reprezentată ori asistată, sau să obţină încuviinţarea prealabilă din partea vreunui ocrotitor.

3.3.3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline a

persoanei fizice

Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină are aptitudinea generală de a încheia toate actele juridice prin care dobândeşte ori exercită drepturi subiective sau îşi asumă ori execută obligaţii civile, cu excepţia acelor acte care sunt interzise de lege, printr-o limitare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Lipsa ori restrângerea capacităţii de exerciţiu nu împiedică persoana fizică să dobândească – fără încuviinţare prealabilă – drepturi sau obligaţii în temeiul unor fapte juridice, potrivit legii – de exemplu, dreptul la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin

390

fapta ilicită a altei persoane, sau obligaţia de a repara paguba pricinuită altuia dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu discernământ.

3.3.4. Încetarea capacităţii de exerciţiu depline a

persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele situaţii:

˗ prin moarte; ˗ prin punere sub interdicţie judecătorească; ˗ prin anularea căsătoriei, înainte ca minorul să fi împlinit 18

ani; ˗ prin rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a unei

căsătorii putative411 înainte ca soţul de bună-credinţă să fi împlinit vârsta de 18 ani. 4. Sancţiunea nerespectării regulilor capacităţii de

exerciţiu a persoanei fizice

Sancţiunea civilă specifică constă în nulitatea relativă a actului juridic civil încheiat cu încălcarea regulilor privitoare la capacitatea civilă de exerciţiu, întrucât în bună parte, dispoziţiile normative în materie ocrotesc interesele personale ale persoanei fizice.

411 Căsătoria putativă este lovită de nulitate, dar la încheierea căreia cel puţin unul dintre viitorii soţi a fost de bună credinţă, în sensul că nu a cunoscut cauza nulităţii.

391

CAPITOLUL VIII. IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

Potrivit art. 59 Cod civ., „Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii”. Aceste elemente sunt atributele de identificare a persoanei fizice.

Înainte de a începe o analiză a problemei identificării persoanei fizice trebuie atrasă atenţia asupra distincţiei ce se impune între persoană în sens juridic şi persoana umană. Persoana412 în sens juridic este o fiinţă umană dotată cu personalitate juridică. Drepturile aparţin persoanei, adică omului privit de dreptul obiectiv în dimensiunea lui socială, fie individual, fie în diverse structuri. Persoanele în sens juridic sunt de două feluri: persoane fizice, adică fiinţe umane în calitatea lor de subiecte de drepturi şi obligaţii şi persoane juridice, adică orice entităţi sociale apte să fie subiecte de drepturi şi de obligaţii.

Secţiunea I. Persoana fizică, respectul ființei umane și al

drepturilor ei inerente

1. Noţiuni introductive

Potrivit art. 25 Cod civ.: „(1) Subiectele de drept civil sunt

persoanele fizice şi persoanele juridice. (2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.” Persoana fizică este fiinţa umană privită din punctul de vedere al aptitudinii sale de a fi subiect de drept.

În completarea noţiunii de persoană fizică, trebuie totuşi făcute următoarele precizări:

˗ doar fiinţele umane, privite individual sunt persoane fizice.413

412 În latină, persona înseamnă mască, rol. Persoana este rolul social al unui om. Ea este o noţiune abstractă, neconfundabilă cu omul concret, o esenţializare, de cele mai multe ori simplificatoare, care operează trecerea de la fiinţa umană la fiinţa socială. 413 Persoana fizică reprezintă individul uman considerat izolat, în calitatea sa de

392

˗ orice fiinţă umană are capacitate civilă prin simplul fapt de a exista;414

˗ toate fiinţele umane au aceeaşi personalitate.415

1.1. Existenţa persoanei fizice

Potrivit art. 58 Cod civ. „(1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege, aceste dreptiri nefind transmisibile”.

Pentru ca o persoană fizică să existe trebuie să existe un corp uman şi ca acest corp să fie în viaţă. Corpul uman este protejat prin garantarea dreptului la viaţă. Acest drept presupune obligaţia corelativă a tuturor celorlalţi subiecţi de drept de a aduce atingere existenţei fizice a persoanei.

1.2. Viaţa umană şi capacitatea civilă

Fiinţa umană este considerată ca fiind o persoană fizică doar

dacă este în viaţă. De aici decurg două consecinţe principale: apariţia capacităţii civile este legată de naşterea individului şi încetează la moarte. 1.3. Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale

persoanei fizice

1.3.1. Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane

Legiuitorul Codului civil garantează și ocrotește în mod egal

subiect de drept. Se bucură de capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, în condiţiile legii. 414 Prin capacitate civilă înţelegem aptitudinea de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective şi obligaţii, aptitudine recunoscută de dreptul obiectiv fiecărei persoane. 415 Acest principiu este transpus constituţional în egalitatea în drepturi, prevăzută în Constituţia noastră în art. 16. Este vorba de o egalitate juridică abstractă şi nu de una concretă. Există diferenţieri în funcţie de situaţia obiectivă a persoanei. Există chiar o egalitate ca drept la diferenţă.

393

viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică a persoanei fizice statuând în art. 61 Cod civ. că interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei”. 1.3.2. Interzicerea practicii eugenice și a intervențiilor

aupra caracterelor genetice

Codul civil înterzice practicarea de operațiuni de intervenție

asupra populației umane, în scopulnobținerii unor mutații genetice, cu încălcarea unor drepturi naturale ale persoanelor fizice. În acest sens, art. 62 și 63 Cod civ. prevăd că nimeni nu poate aduce atingere speciei umane, fiind interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor, sau orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice, ori intervențiile având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare. Este, de asemenea, interzisă utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia

1.3.3. Inviolabilitatea corpului uman

Potrivit prevederilor art. 64 Cod civ., corpul uman este inviolabil, orice persoană având dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Cu toate acesttea, se poate aduce atingere integrităţii fiinţei umane numai în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege. 1.3.4. Examenul caracteristicilor genetice

În spiritul prevederilor art. 65 Cod civ. genotiparea416

416 Genotiparea ADN este o metoă utilizată pentru a determina dimensiunea fragmentelor continue de ADN, hipervariabile, care conțin secvențe-țintă, în scopul dentificării persoanelor de la care provin – în acest sens, a se vedea Nicolae Văduva,

394

A.D.N.-ului unei persoane sau identificarea acesteia prin aceeași metodă, nu se poate face decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, ori în cadrul unei proceduri judiciare civile, efectuate în condiţiile legii.

1.3.5. Interzicerea unor acte patrimoniale

Prevederile art. 66 Cod civ. consacră principiul nepatrimonialității corpului uman. Potrivit acestuia, corpul uman fiind persoana însăși, nu poate fi evaluat în bani și nu poate face obiectul unor acte juridice cu titlu oneros.417 Cu alte cuvinte, corpul uman și elementele sale componente – organe, țesuturi, celule, sânge, laptele de mamă, sperma, etc. – sunt exceptate circuitului civil.

Nerespectarea acestor prevederi privind principiul nepatrimonialității corpului uman este nulitatea absolută a actului juridic civil. 1.3.6. Intervenţiile medicale asupra unei persoane

Potrivit dispozițiilor art. 67 Cod civ., care reglementează

situațiile de excepție de la principiul inviolabilității corpului uman, nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege 1.3.7. Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţă

Art. 68 Cod civ. reglementează condițiile consimțământului

donatorului, în cazul prelevării și transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană. După ce a fost infromat în prealabil cu privire la riscurilor intervenţiei donatorul trebuie să-și exprime în scris consimțământul în mod liber şi expres, să fie. Donatorul poate

Controverse privind valoarea probantă a expertizei amprentelor genetice, în Revista Dreptul, nr. 2/2005, p. 155. 417 Eugen Chelaru, în Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica

Constantinovici, Ioan Macovei (coord.),op. cit., p. 71.

395

reveni oricând asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării.

Este interzisă prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori, precum şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.

1.3.8. Sesizarea instanţei judecătoreşti În temeiul art. 69 Cod civ., orice persoană interesată poate

sesiza instanţa care poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi pentru a dispune repararea, în condiţiile prevăzute la art. 252-256, a daunelor materiale şi morale suferite.

2. Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei

umane

2.1. Dreptul la libera exprimare

Potrivit art. 70 Cod civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare şi exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 şi anume:

˗ nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege şi de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte;

˗ exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

2.2. Dreptul la viaţa privată

Protejarea prin lege a dreptului la viață privată îi permite persoanei să fie stăpâna teritorilui său secret, intim, la adăpost de

396

orice indiscreție. În acest sens, art. 71 Cod civ. interzice imixtiunile în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa persoanei. Totodată, este prohibită utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane. Toate aceste elemente ale dreptului la viață nu pot fi violate fără consimțământul persoanei ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 Cod civ.

2.3. Dreptul la demnitate

Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale,

fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75 (art. 72 Cod civ.).

2.4. Dreptul la propria imagine

Potrivit art. 73 Cod civ., în exercitarea dreptului la imagine,

titularul are dreptul să se opună reproducerii în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

2.5. Atingeri aduse vieţii private

Art. 74 Cod civ. enumeră faptele care pot fi considerate

delicte civile prin care se aduc atingeri aduse vieţii private: a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din

aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal; b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită

prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;

c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;

d)difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;

e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;

397

f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;

g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;

h) utilizarea, cu rea-credinţă a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;

i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

2.5. Apărarea drepturilor nepatrimoniale

2.5.1. Ocrotirea personalităţii umane

Potrivit art. 252 Cod civ., drepturile persoanlității umane

ocrotite prin lege sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică, precum şi oricare alte drepturi nepatrimoniale.

2.5.2. Mijloacele de apărare

În temeiul art. 253 Cod civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate, în funcție de momentul desfășurării pretinsei încălcări și de durata acesteia, poate cere instanţei: interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

398

2.5.3. Apărarea dreptului la nume

Dispozițiile art. 254 Cod civ. protejează dreptul la nume –

prinicipalul mijloc de identificare a persoanei fizice – de contestarea acestuia sau uzurparea acestuia.

În cazul contestării numelui unei persoane fizice, aceasta poate să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la nume.

De asemenea, persoana fizică care este lezată prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său, poate să ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.

2.6. Respectul datorat persoanei şi după decesul său

2.6.1. Respectul datorat persoanei decedate

Cu toate că prin deces încetează personalitatea juridică a

omului, iar drepturile personalității se sting, corpul neînsuflețit al persoanei este impregnat de persoanlitatea celui ce a fost.418 Pentru aceasta, persoanei decedate i se datorează respect cu privire la corpul său (art. 78 Cod civ.). Prin respect se înțelege un comportament decent față de corpul neînsuflețit al persoanei și de funeraliile sale, organizarea de funeralii, realizarea prelevării de organe, țesuturi și celule umane în scop terapeutic sau științific trebuind făcută doar în condițiile prevăzute de lege.

2.6.2. Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate

Dispozițiile art. 78 coroborate cu cele ale art. 79 Cod civ.

protejează memoria persoanei decedate care reprezintă amintirea pe care cei rămași în viață o au despre aceasta. Astfel, persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa care este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflată în viaţă.

418 Ovidiu Ungureanu, Călina Jugaastru, Drept civil. Persoanele, ediția a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 23.

399

2.6.3. Respectarea voinţei persoanei decedate

Respectarea voinței persoanei decedate este reglementată de

art. 80 Cod civ. În acest sens, orice persoană poate dispune cu privire la detaliile funeraliilor sale, dacă și unde își dorește să fie înhumată sau incinerată, ce să se întâmle cu cenușa rezultată în urma cremațiunii, etc.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau, după caz, al tutorelui.

În lipsa unei opţiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine: voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul.

În toate cazurile funeraliile se vor organiza tinându-se seama de apartenenţa confesională a persoanei decedate.

2.6.4. Prelevarea de la persoanele decedate

Potrivit art. 81 Cod civ., prelevarea de organe, ţesuturi şi

celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate.

În lipsa acestuia, prelevarea se poate face cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de: soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

Secțiunea a II-a. Mijloacele de identificare a persoanei fizice

1. Necesitatea identificării persoanei fizice

Identificarea persoanei fizice este, aşadar, necesară în primul rând statului, administraţilor, justiţiei, colectivităţilor locale care au nevoie să cunoască cetăţenii, alegătorii, contribuabilii, justiţiabilii

400

etc. Atribuţiile de identificare ale persoanei fizice sunt, pe de altă parte, obiect al unor drepturi subiective protejate de dreptul obiectiv.

Identificarea persoanei fizice se face prin următoarele elemente: cetăţenie, nume, domiciliu şi stare civilă.

2. Cetăţenia

2.1. Definiţie şi conţinut

Cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă dintre

o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, într-o aeronavă sau într-o navetă spaţială.419 Cetăţenia este folosită pentru a caracteriza condiţia juridică a persoanelor. Doar cetăţenii au toate drepturile şi toate îndatoririle rezultate din dreptul obiectiv al unui stat. Astfel doar cetăţenii au drept de vot şi se bucură de dreptul de a fi aleşi. Cetăţenia este „acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi legile României”.420

3. Numele de familie

3.1. Numele. Consideraţii preliminare

Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit,

potrivit legii (art. 82 Cod civ.). Din punct de vedere gramatical, numele este o vocabulă, un substantiv care serveşte pentru a desemna o persoană, un animal, un

419 http://legeaz.net/dictionar-juridic/cetatenia. 420 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, ediția a VI-a, vol. I, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 168.

401

lucru; el poate să fie comun tuturor membrilor unei specii sau propriu unuia dintre ei. Numele, în sens larg, este un mijloc de individualizare care constă în folosirea unui şir de cuvinte pentru a desemna o persoană. În acest sens prin nume se desemnează numai numele de familie. Pentru dreptul civil are importanţă numai numele propriu al persoanelor. Numele de familie ca şi componentă a numelui în sens larg este format din unul sau mai multe cuvinte, dobândit sau stabilit în condiţiile legii. De regulă termenul „nume” este folosit însă în înţelesul său larg. Pentru desemnarea unei persoane sunt esenţiale: numele de familie şi prenumele. Celelalte (pseudonim, poreclă) sunt numai accesorii. Codul civil în art. 83 stabileşte structura numelui astfel: „Numele cuprinde numele de familie şi prenumele”.421 Numele de familie se mai numeşte patronimic, iar prenumele, nume de botez. Această structură binară i-a determinat pe unii autori422 să susţină că numele reprezintă reunirea a două drepturi subiecte civile nepatrimoniale ale unei persoane fizice, adică dreptul asupra numelui de familie şi dreptul asupra prenumelui. Alături de alţi autori423, apreciem că este un drept subiectiv civil nepatrimonial unic care are două elemente. Acest punct de vedere rezultă şi din interpretarea art. 82 Cod civ. care prevede că „orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.” Legea nu oferă o definiţie legală a numelui, lăsând aceasta pe seama doctrinei, dar reglementează condiţiile în care numele se dobândeşte ori se schimbă.

3.2. Natura juridică a numelui

Numele, ca şi celelalte elemente de identificare, este un drept

personal nepatrimonial. În motivarea acestei concluzii invocăm prevederile art. 74 din Codul civil care statuează că poate fi consideratî ca atingere aduse vieţii private, utilizarea, cu rea-credinţă,

421 Numele este „acel atribut de identificarea persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat în familie şi societate, prin cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie” (Gh. Beleiu, op.cit., p. 342). 422 G. Boroi, op. cit., p. 315. 423 O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 159; E. Chelaru, op. cit., p. 81.

402

a numelui. Persoana lezată poate cere instanţei încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere dreptului la nume. În fapt este vorba de repararea daunelor morale prin instituţia răspunderii juridice civile.424

În Legea nr. 677/2001, pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, în art. 5 alin. 2 se prevede: „Consimţământul persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: ...când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este investit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele” .

3.3. Numele și prenumele

3.3.1. Noţiune, conţinut și caractere juridice

Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care aceasta se individualizează în familie şi societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.425

Structura legală a numelui este stabilită de art. 83 din Codul civil: „Numele cuprinde numele de familie şi prenumele”. Termenul are două sensuri: stricto sensu prin nume se înţelege numele de familie care mai este desemnat şi prin expresia nume patronimic;426 lato sensu, prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele. Numele de familie este dobândit de persoana fizică ca rezultat al relaţiilor de familie în considerarea legăturii de filiaţie sau de căsătorie. Dreptul subiectiv la nume presupune dreptul de a folosi numele, dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui 424 Art. 1349 alin. 3 Cod civ. „…o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”, nu exprimă nicio restrângere care să privească natura prejudiciului. 425 Gh. Beleiu, op. cit., p. 391. 426 Patronimicul este numele pe care îl poartă (după tată) toţi membrii unei familii; nume de familie.

403

în orice acte de stare civilă sau de identitate şi dreptul de a se opune la folosirea numelui de către o altă persoană fără îndreptăţire. Numele mai este definit ca fiind acea expresie compusă din două sau mai multe cuvinte, prin care se desemnează şi se identifică o persoană fizică. Numele constituie unul dintre cele mai importante elemente de identificare a persoanei fizice. Dar numele nu este doar un drept subiectiv ci şi o instituţie de poliţie civilă. Cu alte cuvinte, fiecare persoană trebuie să fie identificată prin nume şi trebuie să-l folosească în cadrul vieţii juridice. Pe de altă parte, schimbarea numelui urmează reguli stricte, tocmai pentru că identificarea persoanei de către stat trebuie să fie certă.

Ca drept subiectiv civil nepatrimonial, dreptl la nume are următoarele caractere juridice: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate, unversalitate, legalitate, unitate, obligativitate.

3.3.2. Dobândirea numelui de familie

Dobândirea numelui de familie este operațiunea juridică prin care se atribuie copilului născut un nume de familie și un prenume.

Potrivit art. 84 alin. 1 Cod civ.: „Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei (...) în condiţiile prevăzute de lege”. Această dispoziție trebuie coroborată cu prevederile art. 449 Cod civ.: „(1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor. (2) Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unui dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, o dată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. (3) În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea”, și cu cele ale art. 450 Cod civ.: „(1) Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită. (2) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie

404

al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora…” În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se aplică dispoziţiile art. 84 Cod civ. Art. 84 alin. 3 Cod civ.: „Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau a sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale”.

Din dispoziţiile legale prezentate, rezultă că trebuie distinse trei ipoteze de stabilire a numelui de familie, în funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, şi anume:427

˗ ipoteza copilului din căsătorie; ˗ ipoteza copilului din afara căsătoriei; ˗ ipoteza copilului găsit născut din părinţi necunoscuţi.

3.3.2.1. Stabilirea numelui de familie al copilului din

căsătorie

În cazul numelui de familie al copilului din căăsătorie, art. 449 Cod civ. distinge între următoarele două situații:

˗ copilul ia numele de familie comun al părinţilor, dacă aceştia au un asemenea nume de familie;

˗ copilului i se stabileşte, fie de părinţi, fie de instanța de tutelă ca nume de familie, fie numele de familie al unui părinte, fie numele de familie al părinţilor reunite, în cazul în care părinţii nu au acelaşi nume de familie (art. 84 Cod civ.). Aşadar, instanţa de tutelă are dreptul să stabilească numele de familie al copilului numai dacă părinţii nu se înţeleg în această privinţă, fiind obligatorie însă, ascultarea lor. Copilului nu i se poate stabili un nume de familie total străin de numele de familie ale părinţilor lui; desigur, în cazul unor copii succesivi, din aceeaşi căsătorie este posibilă stabilirea unor nume de familie428 diferite.

427 E. Chelaru, op. cit., p. 84. 428 Gh. Beleiu, op. cit., p. 394 (Este regula prevăzută de art. 449 alin. 2 teza I Cod

405

3.3.2.2. Stabilirea numelui de familie al copilului din

afara căsătoriei

În stabilirea numelui de familie al copilului din afara

căsătoriei trebuie să distingem între următoarele două situații: ˗ în situația în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp

de ambii părinţi, la naşterea sa, copilului i se stabileşte numele de familie în condiţiile art. 84 Cod civ., adică el ia numele de familie al unuia dintre părinţi ori numele lor de familie reunite, fie că părinţii s-au înţeles în acest sens, fie prin hotărârea instanţei de tutelă competente, în cazul în care părinţii n-au realizat o învoială în această privinţă; ˗ în situaţia în care copilul şi-a stabilit filiaţia numai faţă de unul din părinţi – de regulă, faţă de mamă429 – şi constă în stabilirea, ca nume de familie al copilului, tocmai numele de familie al acelui părinte.

3.3.2.3. Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu

părinţi necunoscuţi

Numele de familie al unui asemenea copil se stabileşte pe cale administrativă, de către primăria locului unde a fost găsit copilul. Art. 84 alin. 3 Cod civ., care instituie această soluţie, nu conţine o altă precizare asupra modului de stabilire a numelui de familie, ceea ce înseamnă că organul local al administraţiei publice –primarul – are toată libertatea în determinarea cuvântului, vocabulei430 care va fi numele de familie al copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi.431

3.3.3. Modificarea numelui de familie

Prin modificarea numelui de familie se înțalage înlocuirea civ.: „Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite”. 429 Art. 408 alin. 1 Cod civ.: „Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii; ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească”. 430 Gh. Beleiu, op. cit., p. 395. 431 A se vedea şi art. 22-23 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.

406

acestuia ca urmare a unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei.

Potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a nunelor persoanelor fizice, 432 numele de familie (...) se schimbă prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege. În concluzie, modificarea numelui de familie este determinată – generic – de schimbări intervenite în starea civilă a persoanei şi nu se confundă cu schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie, care se datorează altor cauze şi este supusă altui regim juridic.

Având în vedere succesiunea lor normală, schimbările de stare civilă care determină ori pot determina modificarea numelui de familie, pot fi grupate astfel:

˗ schimbări în filiaţia persoanei fizice (art. 450 Cod civ.); ˗ schimbări determinate de instituția adopţie (art. 473 Cod

civ.); ˗ schimbări determinate de instituţia căsătoriei (art. 282 Cod

civ.).

3.3.3.1. Modificarea numelui de familie determinată de

schimbări în filiaţia persoanei fizice 3.3.3.1.1. Situaţia stabilirii, prin recunoaștere voluntară

sau prin acțiune în justiție, a filiaţiei copilului găsit, născut din

părinţi necunoscuţi

Chiar în lipsa unui text normativ expres, trebuie să admitem,

în virtutea principiilor dreptului civil, că în cazul în care copilul găsit – căruia i s-a stabilit numele de familie prin decizie a primăriei – îşi stabileşte filiaţia măcar faţă de unul din părinţi, el îşi va schimba starea civilă, devenind copilul din căsătorie ori din afara căsătoriei, după caz. În atare situație, numele său de familie iniţial va fi înlocuit

432 Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003 și adoptată prin Legea nr. 323/2003 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 510 din 15 iulie 2003.

407

cu numele de familie care rezultă din aplicarea legii, dacă este din afara căsătoriei sau dacă este din căsătorie.

Așadar, suntem în prezența următoarelor două situații: ˗ dacă filiația se stabilește doar față de unu dintre părinți, se

aplică dispozițiile art. 450 alin. 1 Cod civ., copilul dobândind numele de familie al respectivului părinte;

˗ dacă filiația se stabilește față de ambii părinți, copilul fiind unul din căsătorie, sau din afara căsătoriei, se aplică dispozițiile art. 449-450 Cod civ., dispoziții analizate deja de noi.

3.3.3.1.2. Situaţia stabilirii filiaţiei copilului din afara

căsătoriei şi faţă de al doilea părinte

În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de

celălalt părinte (de regulă față de tată), numele de familie al copilului nu se schimbă în mod automat.

În această situație, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată naşterea (art. 450 alin. 2 Cod civ.).

În lipsa acordului părinţilor instanţa de tutelă hotărăşte numele de familie al copilului şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea (art. 449 alin. 3 Cod civ.).

3.3.3.1.3. Situaţia tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie

Potrivit prezumției de paternitate, reglementată de art. 414

Cod civ., copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Prezuția de paternitate poate fi răsturnată prin acțiunea în tăgada paternității, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Admiterea acestei acțiuni are drept urmare schimbarea stării civile a copilului, din copil din căsătorie în copil din afara căsătoriei.

408

Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie, conduce la următoarele situaţii:433

˗ când mama copilului nu are nume de familie comun cu al soţului tăgăduitor, 434 copilul va lua numele de familie al mamei din momentul naşterii, deoarece copilul a devenit din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de mamă (art. 450 alin. 1 Cod civ.);

˗ când mama copilului are nume de familie comun cu al soţului tăgăduitor, copilul păstrează acest nume;

˗ dacă prin admiterea acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie – care are ca urmare schimbarea stării civile a copilului pe cale judecătorească, din copil din căsătorie în copil din afara căsătoriei – se stabileşte paternitatea faţă de alt bărbat, instanţa de tutelă poate încuviinţa copilului să poarte numele acestuia din urmă.

3.3.3.1.4. Cazul contestării ori anulării recunoaşterii de filiaţie

Recunoașterea de filiație poate fi atacată fie printr-o acțiune

în contestarea recunoașterii de paternitate ori de maternitate, fie printr-o acțiune în declararea nulității recunoașterii de filiație – de paternitate ori de maternitate.

În cazul admiterii unor astfel de acțiuni, se produc următoarle efecte juridice: stara civilă a copilului se va schimba în copil din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de un părinte sau în copil născut din părinți necunoscuți, și va pierde numele de familie al părintelui a cărui recunoaștere a fost contestată sau anulată, redobândind numele de familie al părintelui față de care filiația a fost mai întâi stabilită, sau, în lipsă, copilul revine la numele de familie stabilit prin dispoziția primarului.


instituția adopţiei

433 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 396-397. 434 Tăgăduirea paternităţii reprezintă negarea de către un bărbat a paternităţii copilului care i se atribuie, pe motiv că, deşi există împotriva lui o prezumţie legală de paternitate (copilul fiind fie născut, fie conceput în timpul căsătoriei mamei sale cu acel bărbat), este cu neputinţă ca el să fie tatăl acestuia.

409

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului (art. 451 Cod civ.). 435

Potrivit Legii nr. 273/2004 privind regimul adopţiei436, adopția este de un singur fel: adopție cu efecte depline, adică cu efectele unei filiații firești. Prin adopție, copilul adoptat dobândește numele de familie al adoptatorului (art. 53 alin. 1 din Legea nr. 273/2004 și art. 473 alin. 1 Cod civ.).

În cazul adopţiei, numele de familie se modifică în următoarele ipoteze:

˗ ipoteza încuviințării adopției; ˗ ipoteza desfacerii adopţiei urmată de încuviinţarea noii

adopţii; ˗ ipoteza anulării adopţiei.

3.3.3.2.1. Ipoteza încuviinţării adopţiei

Dacă adopţia se face de către doi soţi ori de către soţul care

adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat va purta acest nume. În cazul în care soţii nu au un nume comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei judecătoreşti care încuviinţează adopţia numele pe care adoptatul urmează să-l poarte. În caz de neînţelegere, va decide instanţa – art. 473 alin. 2 Cod civ.

În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia – art. 473 alin. 4 Cod civ. Dacă căsătoria se desface prin divorț, soțul adoptat care a purtat numele comun luat la încheierea căsătoriei va reveni nu la numele avut înainte de căsătorie, ci la numele adoptatrului pentru că rudenia firească încetează și se naște rudenia civilă437.

435 În istoria acestei instituţii a fost cunoscută şi sub numele de „luare de suflet”. 436 Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004 și republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 59 din 19 aprilie 2012. 437 Ioan P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a V-a, Ed. All Beck, București, 2000, p. 406.

410

În toate cazurile, hotărârea de încuviinţare a adopţiei va trebui să arate numele de familie pe care adoptatul urmează să-l poarte.

3.3.3.2.2. Ipoteza desfacerii adopţiei urmată de

încuviinţarea unei noi adopţii

Potrivit art. 475 Cod civ., adopția încetează prin desfacere. Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a

familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani. Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia. Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârşite anterior acestei date – art. 477 Cod civ.

Adopția mai poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul a atentat la viaţa lui sau a ascendenţilor ori descendenţilor săi, precum şi atunci când adoptatorul s-a făcut vinovat faţă de adoptat de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani – art. 478 Cod civ.

Adopția este desfăcută de drept atunci când adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat. În cazul unei noi adopții încuviințate, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii (art. 476 alin. 1 coroborat cu art. 42 alin. 2 lit. a Cod civ.).

La încetarea adopției, adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopţie – art. 482 alin. 2 Cod civ.

3.3.3.2.3. Ipoteza anulării adopţiei

Potrivit art. 475 Cod civ., adopția încetează ca urmare a

anulării ori a constatării nulităţii sale.

411

Adopţia poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei şi al cărei consimţământ a fost viciat prin eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă (art. 479 alin. 1 Cod civ.).

Sunt nule adopţia fictivă, precum şi cea încheiată cu încălcarea condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă. Adopţia este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului – art. 480 alin. 1 și 2 Cod civ.

Și în cazul desfacerii adopției ca urmare a anulării sau constatării nulității, fostul adoptat adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei (art. 482 alin. 2 teza I Cod civ.).

Chiar dacă adopția a încetat ca urmare a nulării sau constatării nulității sale, efectele anulării adopției cu privire la numele de familie al copilului se aplică în mod excepțional numai ex

nunc (pentru viitor). Această situație reprezintă o excepție de la efectul retroactiv al nulității438. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca fostul adoptat să păstreze numele dobândit prin adopţie (art. 482 alin. 2 teza II Cod civ.).


instituția căsătoriei

Căsătoria reprezintă uniunea încheiată prin liber consimţământ, în condiţiile legii, între un bărbat şi o femeie, în scopul de a întemeia o familie.439 Căsătoria dă naştere unor drepturi şi obligaţii specifice între soţi. Pentru efectele căsătoriei cu privire la numele de familie al soţilor vom analiza următoarele ipoteze: încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei prin divorţ, anularea căsătoriei, încetarea căsătoriei. 438 Eugen Chelaru, Privire critică aspra noii reglementări a numelui, în Revista Dreptul, nr. 7/2003, p. 9 și urm.; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 44; Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, în reglementarea NCC, ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 94. 439 A se vedea George Danielopolu, Explicațiunea instituțiilor lui Justinian, vol. I, Imprimeria statului, București, 1899, p. 51.

412

3.3.3.3.1. Ipoteza încheierii căsătoriei

Din coroborarea dispozițiilor din Codul civil de la art. 281

alin. 1 și art. 282, rezultă că în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, ei putând conveni să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să-şi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

După cum se poate observa, încheierea căsătoriei nu atrage – întotdeauna – modificarea numelui de familie, deşi ea înseamnă, întotdeauna, modificarea numelui. În două cazuri nu se modifică numele de familie şi anume:

˗ când soţii şi-au păstrat numele lor dinaintea căsătoriei; ˗ când numai un soţ a luat numele de familie al celuilalt,

numele de familie al celui din urmă rămânând nemodificat – cele mai dese cazuri sunt acelea în care femeia ia numele de familie al bărbatului.

Dimpotrivă, în alte situații se modifică numele de familie, şi anume:

˗ când soţii se învoiesc să poarte ca nume de familie comun, numele lor reunite;440

˗ pentru soţul care a luat ca nume de familie numele celuilalt; ˗ păstrarea de către un soț a numelui său de familie, iar

celălalt ia numele de familie reunite. Posibilităţile oferite de art. 282 Cod civ. sunt limitative.441

3.3.3.3.2. Ipoteza divorţului

Divorţul este modul de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe

440 De lege ferenda, se consideră că această variantă ar trebui suprimată pentru viitor din cauza adăugirii și amplificării numelui de familie din generație în generație (O.

Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 179, nota de subsol nr. 3). 441 Nu este admisibilă luarea unui al treilea nume de familie, total străin, şi nici păstrarea de către un soţ a numelui de familie, iar celălalt să ia numele de familie reunite. Înţelegerea soţilor cu privire la numele de familie pe care-l vor purta în căsătorie este irevocabilă, aşa încât ei sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele de familie declarat.

413

cale judecătorească atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei (art. 373 Cod civ.). Divorţul produce efecte multiple, care vizează întregul complex de relaţii personale şi patrimoniale ce se stabilesc între soţi. Aceste efecte se produc numai pentru viitor, nu au caracter retroactiv, deosebindu-se astfel esenţial de efectele nulităţii căsătoriei.

Ca regulă generală, în ceea ce privește numele de familie, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, fiecare dintre foştii soţi va purta numele pe care îl avea înaintea căsătoriei. Soţii pot însă conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa de judecată va lua act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ. Totuși, instanţa, pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei – art. 383 Cod civ.

În concluzie, în cazul divorțului, numele de familie nu se modifică în următoarele două situații:

˗ când soții convin să păstreze numele de familie purtat în timpul căsătoriei;

˗ când instanţa încuviințează ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei, motivat prin cauze temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului

3.3.3.3.3. Ipoteza nulităţii căsătoriei

Nulitatea căsătoriei reprezintă sancţiunea civilă constând în

desfiinţarea căsătoriei – de regulă, cu efect retroactiv, de la data încheierii – în cazul în care a fost încheiată prin încălcarea dispoziţiilor legale.

Pentru această situaţie nu există o reglementare legală expresă pentru modificarea numelui. Dar în lumina principiilor efectului nulităţii, nulitatea căsătoriei va avea drept consecinţă şi reluarea numelui avut anterior căsătoriei, fără posibilitatea învoielii între foştii soţi ori încuviinţarea instanţei.

414

Nici măcar soțul de bună-credință care potrivit art. 304 alin. 1 Cod civ. păstrează situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă, dar numai până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de anulare a căsătoriei putative, nu va păstra numele de familie dobândit prin căsătorie.

Dacă nu a existat un nume comun în timpul căsătoriei, nulitatea acesteia nu atrage modificarea numelui de familie.

3.3.3.3.4. Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre

soţi

În prezent, încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi

nu conduce, în nicio situaţie, la modificarea numelui de familie al soţului supravieţuitor.

3.3.3.4. Schimbarea numelui de familie pe cale

administrativă

Codul civil în art. 85 pre vede că „Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea”.

3.3.3.4.1. Cazuri întemeiate pentru schimbarea numelui

de familie pe cale administrativă

Procedura și condițiile schimbării numelui de familie pe cale administrativă sunt stabilite prin dispozițiile O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a nunelor persoanelor fizice.

Art. 4 alin. 1 din O.G. nr. 41/2003 prevede că sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:

˗ când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod;442

442 Art. 18 alin. 2 din Legea nr. 119/1996, impune ofiţerului de stare civilă să refuze înscrierea unor prenume formate din cuvinte indecente ori ridicole.

415

˗ când persoana în cauză a folosit în mod permanent, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi a faptului că este cunoscută în societate sub acest nume (legea prevede, posibilitatea transformării pseudonimului profesional în nume);

˗ când, din neatenţia ofiţerului de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost efectuate alte acte;

˗ când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;

˗ când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi doreşte să poarte un nume românesc;

˗ când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere;

˗ când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor;

˗ când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi membri ai familiei;

˗ când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;

˗ când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă;

˗ când prenumele purtat este specific sexului opus; ˗ când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin

hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acestuia.

416

Alin. 3 al aceluiași articol din aceeași ordonanță a Guvernului prevede ca fiind justificate și cererile de schimbare a numelui în următoarele situații:

˗ când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte alt prenume;

˗ când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere;

˗ când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea, desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere;

˗ când, în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere;

˗ când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în formă autentică;

˗ când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei solicită să poarte numele de familie al acestuia;

˗ când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie,

˗ când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ, nume pe care acesta l-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei.

3.3.3.4.2. Procedura schimbării numelui Persoana interesată va depune o cerere la serviciu public

comunitar de evidenţă a persoanelor aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, unde îşi are domiciliul.

417

Cererea trebuie să fie motivată prin unul din cazurile prevăzute de lege și va fi însoţită de anumite documente, prevăzute de lege.443 În termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a extrasului din cererea de schimbare a numelui, orice persoană poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui, în scris şi motivat, care se depune la aceeaşi primărie. Competenţa soluţionării cererii aparţine serviciului public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti. Potrivit art. 13 din O.G. nr. 41/2003: „Serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, verifică dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă şi după analizare temeiniciei cererii, precum şi a opoziţiilor făcute, propune motivat, preşedintelui consiliului judeţean, respectiv primarului general al municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei de admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii”.444 443 Art. 6 alin. 2) a) copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale celor în cauză; b) un exemplar al M.Of. al României, partea a III-a, în care a fost publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui, cu menţiunea că nu trebuie să fi trecut mai mult e un an de la publicare; c) consimţământul dat în formă autentică, al celuilalt soţ, când este cazul; d) copie de pe decizia de aprobare a autorităţilor tutelare, când este cazul; e) cazierul judiciar şi cazierul fiscal al solicitantului. 444 Dispoziţia de admitere a cererii de schimbare a numelui de familie se transmite, în copie (în număr suficient de exemplare) serviciului public local la care s-a înregistrat cererea. Acesta trebuie să înştiinţeze de îndată pe solicitant. După depunerea de către solicitant a dovezii plăţii taxei de timbru, serviciul public eliberează o copie a deviziei de admitere a cererii de schimbare a numelui de familie. Potrivit art. 14 din O. G. nr. 41/2003 în cazul în care solicitantul nu depunde dovada de plată a taxei de timbru, în termen de 90 de zile de la încunoştiinţare, serviciul public restituie copia dispoziţiei de admitere organului emitent. Taxa de timbru nu este datorată pentru schimbarea numelui indecent ori ridicol (art. 13). Dipoziţia de schimbare a numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere, precum şi a celui de căsătorie atunci când este cazul (art. 15). Efectele schimbării numelui se produc de la data efectuării înscrierii prin menţiune pe marginea actului de naştere; de la această dată, solicitantul va purta numai numele obţinut prin dispoziţie. Dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere a cererii sau a certificatului eliberat (art. 17). Dispoziţia de respingere a cererii se comunică în termen de 10 zile de la emitere.

418

3.4. Prenumele Strctura numelui cuprinde numele de familie şi prenumele

(art. 83 Cod civ.). 3.4.1. Noţiune Împreună cu numele de familie al unei persoane, prenumele

alcătuieşte o unitate. Prenumele este numele care se dă unui om la naştere şi care

distinge pe fiecare dintre membrii aceleiaşi familii – nume de botez. După nume, prenumele este acea parte a numelui, care

individualizează persoana fizică, mai ales în raport cu ceilalţi membri ai familiei din care aceasta face parte, dar şi în raport cu alte persoane ce au acelaşi nume de familie.

Ca parte a noțiunii de nume, prenumele constă dintr-un cuvânt sau o vocabulă, ori dintr-un grup de cuvinte, cu sau fără sens, care individualizează persoana fizică în familie și, împreună cu numele de familie, persoana în societate.445

Persoana fizică are asupra prenumelui un drept subiectiv care are acelaşi conţinut ca şi dreptul subiectiv asupra numelui de familie.446 3.4.2. Caractere juridice

Prenumele are aceleaşi caractere juridice, ca şi numele de

familie, respectiv: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate, unversalitate, legalitate, unitate, obligativitate.

3.4.3. Stabilirea prenumelui Art. 84 alin. 2 teza I Cod civ. statuează că prenumele se

stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere, făcute de persoana care declară naşterea.

445 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 132. 446 Gh. Beleiu, op. cit., p. 403; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 132.

419

Pentru situaţia specială a copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia în care copilul este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilit în termenul stabilit de lege, numele de familie şi prenumele „se stabilesc prin dispoziţia primarului localităţii în a cărei rază a fost găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia în condiţiile art. 84 alin. 3 Cod civ.

3.4.3.1. Principiul libertăţii părinţilor în alegerea

prenumelui copilului

Atât art. 492 Cod civ. cât și art. 8 alin. 3 din Legea nr.

272/2004 privind protecția și promovarea copiilor447 prevăd că părinţii au libertatea de a alege prenumele copilului, în condiţiile legii.

Această libertate are două aspecte: ˗ în primul rând implică libertatea alegerii cuvântului care va

primi rolul de prenume; ˗ pe de altă parte, priveşte libertatea alegerii numărului

cuvintelor care vor primi această semnificaţie. 3.4.3.2. Limitele libertăţii părinţilor în alegerea

prenumelui copilului

Aceste limite sunt stabilite în principal prin dispoziţiile: ˗ art. 84 alin. 2 Cod civ. potrivit căruia este interzisă

înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz;

˗ art. 8 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 care prevede că părinţii aleg numele şi prenumele copilului în condiţiile legii;

˗ art. 18 din Legea nr. 119/1996 ce prevede că numele de familie şi prenumele copilului se stabilesc potrivit legii;

˗ art. 18 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 potrivit căruia ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinţii putând opta pentru un nume corespunzător.

447 Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004 și republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014.

420

Libertatea la care facem referire trebuie manifestată în limitele impuse de principiul general al interesului superior al copilului, care stă la baza raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori şi care va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004).

Cu alte cuvinte, părinţii au obligaţia de a-i alege un prenume care să corespundă interesul său superior, prin excluderea cuvintelor indecente ori ridicole.

3.4.3.3. Schimbarea prenumelui

Lipsa unei legături între starea civilă a persoanei fizice și

stabilirea prenumelui face ca schimbarea stării civile să nu atragă schimparea prenumelui. Așadar, prenumele nu poate face obiectul procedurii juridice de modificare.

Potrivit art. 85 Cod civ. și art. 4 alin. 1 din O.G. nr. 41/2003, prenumele este susceptibil de schimbare pe cale administrativă. procedura schimbării prenumelui pe cale administrativă este similară cu cea a schimbării numelui de familie pe aceeași cale. Totuși, spre deosebire de schimbarea numelui de familie al copilului minor care poate fi cerut odată cu schimbarea numelui de familie al părinților sau separat de acesta, dar numai pentru motive temeinie, schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând – art. 8 alin. 2 din O.G. nr. 41/2003.

3.5. Pseudonimul şi porecla

Pseudonimul este un nume voluntar compus dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte, ales de persoana fizică șipe care îl folosește pentru a ascunde publicului adevăratul său nume.

Deși legea obligă persoana fizică să poarte numele înscris în registrele de stare civilă, folosirea pseudonimului nu este prohibită atâta timp cât ea nu implică o fraudă sau un scop ilicit.

Ca şi numele, pseudonimul individualizează persoana fizică în societate în general, într-un anumit domeniu de activitate. Dacă ea nu contravine legii, folosirea pseudonimului nu este exclusă niciunui domeniu de activitate.

421

Din punctul de vedere al identificării persoanei fizice, pseudonimul are un rol mai diminuat decît cel al numelui, întrucât el se circumscrie numai anumitor domenii de activitate.

Ca și numele, pseudonimul se bucură de protecţie potrivit art. 254 alin. 3 Cod civ.

Deși se aseamănă, pseudonimul nu se confundă cu porecla. În vorbirea obişnuită, porecla este supranumele dat, de obicei în bătaie de joc, unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior sau a activităţii sale. Așadar, porecla este o denumire expresivă pe care nu și-o alege persoana, ci îi este atribuită de cei din anturajul său.

Din punctul de vedere al identificării persoanei fizice, porecla prezintă imporanță mai ales în domeniul dreptului penal, având un oarecare rol de identificare în tmpul procesului penal și în formularele de cazier judiciar.448

Întrucât nu există nicio legătură între starea civilă a persoanei fizice și pseudonim ori porecla, acestea din urmă nu sunt susceptibile de modificare sau schimbare pe cale administrativă.

4. Domiciliul

4.1. Definiţie și importanță

Conform art. 87 Cod civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.

Domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică”.449 Acest mod de identificare spaţială a persoanei este completat prin noţiunea de reşedinţă, noţiune mai concretă, desemnând locuinţa secundară (art. 88 Cod civ.).

Dintre domeniile dreptului civil, în care se învederează rolul domiciliului, menţionăm:

448 E. Chelaru, op. cit., p. 112; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 138; O.

Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 196; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 155. 449 Gh. Beleiu, op. cit., p. 406; E. Chelaru, op. cit., p. 118; E. Lupan, S. Sztranyiczki,

op. cit., p. 138; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 159.

422

˗ domeniul obligaţiilor civile – potrivit art. 1494 alin.1 lit. a, b și c Cod civ.: obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii; obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului;

˗ domeniul succesoral – locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului; de aceasta se leagă o serie de consecinţe juridice; în acest sens, art. 68 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţi notariale dispune: „Procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căruia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoştinţă că moştenirea cuprinde bunuri imobile. În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în ţară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare”;

˗ în domeniul căsătoriei – încheierea căsătoriei se celebrează de către ofițerul de stare civilă de la primăria în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi (art. 279 Cod civ.); etc.

Pe lângă importanţa pe care determinarea domiciliului unei persoane o are ca element de identificare a acesteia, pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în general, legea prevede uneori expres necesitatea acestei determinări. Spre exemplu, în cazul plăţii sau al ofertei de plată, locul plăţii este acela stabilit de părţi în actul juridic din care izvorăşte obligaţia sau acela stabilit de lege după cum urmează:

˗ când obiectul datorat este un lucru cert, plata (predarea lucrului) trebuie făcută la locul unde se găsea lucrul la momentul încheierii contractului (art. 1494 alin. 1 lit. b Cod civ.);

˗ în celelalte cazuri, plata se face la domiciliul debitorului (art. 1494 alin. 1 lit. c Cod civ.);

˗ în anumite cazuri speciale, legea prevede expres că plata trebuie făcută la domiciliul creditorului (art. 1494 alin. 1 lit. a Cod civ.);

423

˗ al stabilirii locului deschiderii succesiunii (art. 954 Cod civ.); ˗ al determinării competenţei instanţelor de judecată sau al

îndeplinirii unor acte de procedură, etc.

4.2. Caractere juridice

Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este însoţit de caracterele juridice ale unui asemenea drept: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate la care se adaugă caracterele juridice specifice şi anume stabilitatea, unicitatea, obligativitatea şi inviolabilitatea.

Stabilitatea desemnează acest caracter juridic specific al domiciliului prin formula locuinţă statornică. Prin acest caracter, domiciliul se deosebeşte faţă de reşedinţa persoanei fizice. Stabilitatea domiciliului nu reprezintă o piedică în calea schimbării lui în condiţiile legii. Schimbarea domiciliului urmând reguli bine stabilite de legiuitor.

Unicitatea domiciliului se exprimă în ideea următoare: la un moment dat, persoana fizică are un singur domiciliu. Dacă o persoană fizică are mai multe locuinţe statornice, numai una are valoare juridică a domiciliului şi anume cea principală (statornică) aşa cum dispune art. 87 Codul civil şi art. 25 alin. 2 din O.U.G. nr. 97/2005.

Obligativitatea domiciliului este caracterul ce decurge din funcţia social-juridică a domiciliului, de a fi mijloc de individualitate, în spaţiu, a persoanei, în care este interesat nu numai titularul, dar şi societatea.

Inviolabilitatea, deoarece omiciliul constituie teritoriul propriu persoanei, ferit de imixtiunile terţilor sau ale autorităţilor. Acest caracter al domiciliului este un drept fundamental al persoanei prevăzut de art. 27 din Constituţie, referindu-se şi la reşedinţă sau la orice spaţiu privat în care se desfăşoară viaţa intimă a persoanei.

4.3. Felurile domiciliului

În funcţie de modul de stabilire de însăşi persoana fizică în cauză sau de lege, domiciliul este de patru feluri:

424

˗ domiciliul de drept comun, numit şi voluntar; ˗ domiciliul legal; ˗ domiciliul profesional; ˗ domiciliul ales, numit şi convenţional. În funcţie de teritoriul statului pe care se află: ˗ domiciliul în ţară (România); ˗ domiciliul în străinătate. După succesiunea lor: ˗ vechiul (fostul) domiciliu; ˗ domiciliul actual al persoanei fizice. Din punctul de vedere al soţilor: ˗ domiciliul conjugal comun, care constituie regula; ˗ domicilii separate. În continuare vom trata succint clasificarea domiciliului în

funcţie de modul de stabilire

4.3.1. Domiciliul de drept comun (voluntar)

Domiciliul este de regulă, voluntar, adică liber ales de persoana fizică şi rezultă din cumularea unui element material (principalul domiciliu) cu un element intenţional (voinţa persoanei de a-şi stabili în acel loc reşedinţa principală), fiind luat ca atare în evidenţa organelor administrative ale statului, şi în care se prezumă că această persoană poate fi întotdeauna găsită.

Domiciliul de drept comun este domiciliul pe care îl are persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu şi care este acolo unde ea şi-a stabilit în condiţiile legii, locuinţa statornică sau principală.450

Practic, la împlinirea vârstei de 18 ani, domiciliul legal al persoanei fizice se transformă în domiciliul de drept comun dacă persoana în cauză nu îşi exprimă voinţa în alt mod.

Dovada domiciliului voluntar se face cu cartea de identitate sau, dacă este cazul, prin aceste mijloace legale de probă – actele încheiate în condiţiile legale, privind titlul locativ; declaraţia scrisă de primire în spaţiu a găzduitorului, etc.

450 Gh. Beleiu, op. cit., p. 409.

425

4.3.2. Domiciliul legal Domiciliul legal este cel stabilit de lege unor categorii

determinate de persoane, astfel: ˗ domiciliul minorului – domiciliul minorului care nu a

dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care ei locuieşte în mod statornic; în cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului; până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic; prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora; de asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire; domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, este la reprezentantul legal – art. 94 Cod civ.;

˗ domiciliu celui pus sub interdicţie judecătorească este la reprezentantul legal (art. 92 alin. 4 Cod civ.);

˗ domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituţia, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament (art. 93 Cod civ.);

˗ domiciliul persoanei puse sub curatelă – în cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte (art. 94 Cod civ.);

˗ domiciliul la curator – dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să îi reprezinte (art. 95 Cod civ.);

˗ domiciliul minorului pus sub tutelă – art. 137 Cod civ. prevede că minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore; numai cu autorizarea instanţei de tutelă minorul poate avea şi o reşedinţă; prin excepţie, tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă

426

determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi de îndată încunoştinţată de tutore.

4.3.3. Domiciliul profesional

Un element de noutate introdus de Codul civil în vigoare este domiciliul profesional. Astfel, cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc (art. 96 Cod civ.).

Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ – art. 3 alin. 2 și 3 Cod civ.

4.3.4. Domiciliul ales (convențional)

Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea

exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act. Alegerea acestui fel de domicipiu nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris – art. 97 Cod civ.

Domiciliul convenţional nu este un domiciliu rea, veritabil, ci este acea locuinţă stabilită prin acordul de voinţă al părţilor actului în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.

Alegerea acestui tip de domiciliu fiind o convenţie, trebuie să îndeplinească condiţiile şi produce efectele stabilite de lege pentru actele juridice bilaterale.451 Însă, nu întotdeauna alegerea domiciliului se realizează printr-o convenţie. Spre exemplu, în cazul în care cererea de chemare în judecată este formulată de o persoană care locuieşte în străinătate, în cererea respectivă va trebui să menţioneze şi domiciliul ales în România unde urmează a i se face toate comunicările privind procesul respective (art. 112 alin. 1 pct. 1 Cod proc. civ.).

451 C. Stătescu, op. cit., p. 162; E. Chelaru, op. cit., p. 126-127; O. Ungureanu, C.

Munteanu, op. cit., p. 206-207.

427

Domiciliul ales este facultativ, în comparație cu domiciliul de drept comun care este obligatoriu.

4.3.5. Locuința familiei

Un alt element de noutate pe care îl aduce Codul civil în

vigoare este reglementarea conceptului de locuință a familiei. În lumina comunității de viață a soților, aceștia îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral, ei având îndatorirea de a locui împreună (art. 309 Cod civ.).

Locuinţa familiei este locul unde trăiesc soții și copiii lor, acoperișul sub care se adăpostește familia.

Definiția legală este dată de art. 321 alin. 1 Cod civ. care prevede că locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.

5. Reşedinţa

5.1. Noţiune, caractere şi importanţă

Potrivit art. 88 Cod civ., reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.

Reşedinţa este denumirea dată aceleia dintre locuinţele unei persoane, care are caracter vremelnic şi nu îndeplineşte cerinţele legale necesare pentru a putea fi considerate drept domiciliu al acesteia.

Reședința este atributul de identificare a persoanei fizice în spațiu, prin indicarea locuinței sale vremelnice.

Potrivit art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, Resedința este acolo unde persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu.

Coroborând prevederile art. 30 cu cele ale art. 25 alin. 2 din O.U.G. nr. 97/2005 care prevede că cetăţenii români nu pot avea, în acelaşi timp, decât un singur domiciliu şi/sau o singură reşedinţă, rezultă că reşedinţa are următoarele caractere specifice: unicitate, vremelnicie şi caracter facultativ, la care se adaugă caractere generale ale reşedinţei ca drept nepatrimonial: opozabilitate erga

428

omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.

În viaţa juridică a persoanei, reşedinţa are o importanță mai redusă decât domiciliul. Printre activităţile producătoare de efecte juridice, expres prevăzute de lege, care pot fi efectuate nu numai la domiciliul, ci şi la reşedinţa persoanei figurează:

˗ posibilitatea comunicării unei citaţii şi la o anumită reşedinţă a persoanei în cauză.

˗ posibilitatea încheierii căsătoriei şi în faţa delegatului de stare civilă competent în unitatea administrativ teritorială, în cuprinsul căreia se află reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.

˗ cererea de chemare în judecată va cuprinde printre altele: numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor.

5.2. Stabilirea, schimbarea şi dovada reşedinţei

Potrivit art. 26 alin. 1 din O.U.G. nr. 97/2005, cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe, în mod liber domiciliul ori reşedinţa cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege. Aceasta înseamnă că principiul care se aplică este acela al libertăţii stabilirii, respectiv schimbării reşedinţei după cum cer interesele persoanei fizice.

Conform art. 31 din O.U.G. nr. 97/2005, persoana care locuieşte temporar, în mod neîntrerupt, mai mult de 15 zile la o altă adresă decât cea de domiciliu este obligată să solicite serviciului public de evidenţă a persoanelor înscrierea, în cartea de identitate şi în documentele de evidenţă, a menţiunii de stabilire a reşedinţei. Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute de art. 32 alin. 2 după cum urmează:

a) persoana care locuieşte la o altă adresă decât cea de domiciliu, în interesul serviciului sau în scop turistic;

b) persoana internată într-o unitate sanitară/medicală. Prezumția de domiciliu este reglementată de art. 90 Cod civ. care prevede că reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.

429

Potrivit art. 91 Cod civ., dovada reşedinţei se face prin menţiunea înscrisă în cartea de identitate, prin eticheta autocolantă aplicată potrivit H.G. nr. 839/2006452 și O.U.G. nr. 97/2005.

6. Starea civilă

6.1. Definiţie

Art. 98 Cod civ. defineşte starea civilă ca fiind dreptul

persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă. Starea civilă este un mijloc juridic de identificare a persoanei fizice al cărui specific constă în faptul că individualizarea se realizează prin indicarea calităţilor personale care au o asemenea semnificaţie, cum ar fi: născut din căsătorie, născut în afara căsătoriei, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat sau femeie, minor, major. Starea civilă este o sumă de calităţi personale prin care individul poate fi determinat ca persoană fizică. Ea implică facultatea persoanei de a pretinde să fie individualizată ca atare de către alţii, aceasta putând apela la nevoie la forţa de constrângere statală. Starea civilă este privită şi ca aspect al statutului unei persoane, care înglobează calităţile şi atributele pe care aceasta le dobândeşte în cadrul raporturilor sale de familie, fiind determinate de apartenenţa sa la o anumită comunitate familială. Dintre aceste calităţi şi atribute fac parte: calitatea de copil (din căsătorie, din afara căsătoriei, din adopţie), calitatea de soţ, de divorţat sau de celibatar. Aceste calităţi şi atribute se dobândesc fie ca urmare a producerii unor fapte juridice (naşterea), fie ca urmare a unor acte juridice (căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, declararea judecătorească a morţii, etc.) care fixează poziţia persoanei în cauză în raporturile ei cu ceilalţi membri ai unei comunităţi familiale.

452 H.G. nr. 839 din 28 iunie 2006, privind forma şi conţinutul actelor de identitate, ale autocolantului privind stabilirea reşedinţei şi ale cărţii de imobil, a fost publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 582 din 5 iulie 2006.

430

6.2. Delimitarea stării civile de posesia de stat

Posesia de stat sau folosința stării civile este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări: a) o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind părintele său; b) copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său; c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său – art. 410 alin. 1 Cod civ.

Deşi distincte, cele două noţiuni sunt în strânsă legătură, starea civilă având în vedere statica, iar posesia de stat, dinamica atributului de identificare a persoanei fizice – starea sa civilă.453 Folosinţa stării civile ori posesia de stat rezultă din întrunirea cumulativă a trei elemente: nomen, tractatus şi fama454. Nomen înseamnă individualizarea prin purtarea numelui ce corespunde stării civile pretinse de o persoană fizică. Tractatus constă în tratarea, considerarea de către cei apropiaţi, ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă folosită. Fama înseamnă recunoaşterea, în familie şi societate ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează.

Efectele posesiei de stat sunt: ˗ prezumția simplă că ea corespunde realităţii –e o prezumţie

simplă, care poate fi combătută ori chiar completată; ˗ unită cu actul de naştere concordant, creează prezumţia

irefragabilă de existenţă a acelei stări civile.455

453 P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 177-178. 454 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 158-159; E. Chelaru, op. cit., p. 131; O.

Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 214-215; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 180. 455 Potrivit art. 411 Cod civ.: „(1) Nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta. (2) Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere…”

431

6.3. Acţiunile de stare civilă

Acţiunile de stare civilă sunt acele acţiuni în justiție care au

ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice. Acţiunile de stare civilă se clasifică după obiectul ori

finalitatea lor456, în: ˗ acţiune în reclamaţie de stat (de statut); ˗ acţiune în contestaţie de stat; ˗ acţiune în modificare de stat.

6.3.1. Acţiunea în reclamaţie de stat

Acţiunea în reclamaţie de stat este acea acţiune prin care se

urmăreşte obţinerea altei stări civile decât cea de la data intentării acţiunii. În această categorie intră:

˗ acţiunea în stabilirea maternităţii; ˗ acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara

căsătoriei.

6.3.1.1. Acţiunea în stabilirea maternităţii

Potrivit dispoziţiilor art. 408 Cod civ., filiaţia faţă de mamă

rezultă din faptul naşterii. Împrejurarea că maternitatea are la bază faptul naşterii, uşor de dovedit, face ca stabilirea ei să nu ridice probleme, aşa cum se întâmplă în cazul stabilirii paternităţii.457

Acţiunea în stabilirea maternităţii poate fi introdusă de persoana interesată potrivit art. 422 Cod civ. numai în următoarele cazuri:

˗ când, din orice împrejurări dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii; se poate introduce acţiune numai atunci când nu este vorba de reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de naştere, ori nu sunt îndeplinite condiţiile pentru o declaraţie de naştere tardivă;

˗ când se contestă realitatea celor cuprinse în certificat; este

456 Gh. Beleiu, op. cit., p. 423. 457 În dreptul roman, dovada maternităţii era considerată un fapt simplu deoarece, potrivit jurisconsultului Paul, mama este întotdeauna sigură, chiar dacă ar fi conceput într-o relaţie ocazională (mater semper certa est, etiam si vulgo concepti).

432

vorba de acele situaţii în care există neconcordanţe între certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile a acestuia. Acţiunea aparţine numai copilului deoarece are un caracter strict personal şi nu se prescrie în timpul vieţii copilului. Acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame sau împotriva moştenitorilor acesteia. Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a admis, acţiunea, are caracter declarativ, raportul de filiaţie stabilindu-se din momentul naşterii copilului. Ea este opozabilă erga omnes. Pe baza ei se face menţiune pe marginea actului de naştere al persoanei respective.

6.3.1.2. Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului

dinafara căsătoriei

Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească se poate

obţine prin intentarea unei acţiuni în stabilirea paternităţii. Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului dinafara căsătoriei

reprezintă un mijloc juridic prin care se determină filiaţia unui copil din afara căsătoriei faţă de tatăl său, constând fie în recunoaşterea copilului de către tată, fie într-o hotărâre judecătorească. Potrivit ar. 425 Cod civ., această acțiune aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal. După împlinirea vârstei de 14 ani copilul o poate promova singur.

Stabilirea paternităţii prin recunoaştere poate fi făcută numai dacă copilul este şi conceput şi născut în afara căsătoriei deoarece în caz contrar paternitatea copilului se stabileşte pe baza prezumţiilor legale de paternitate, ca o paternitate din căsătorie, caz în care recunoaşterea tatălui – soţul sau fostul soţ al mamei – nu este necesară, iar recunoaşterea oricărui bărbat ar fi nulă. Poate fi recunoscut şi copilul decedat, acțiunea putând fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.

Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată.

6.3.2. Acţiunea în contestaţie de stat

Acţiunea în contestaţie de stat este acea acţiune prin care se

433

urmăreşte înlocuirea unei stări civile, pretinse nereale, cu alta pretins reală, adevărată. Sunt astfel de acţiuni:

˗ acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie; ˗ acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de

maternitate şi paternitate; ˗ acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie; ˗ acţiunea în anularea căsătoriei, adopţiei şi recunoaşterii de

filiaţie. 6.3.2.1. Acţiunea în tăgada paternităţii

Conform art. 429 alin. 1 Cod civ., acţiunea în tăgada

paternităţii este mijlocul de drept personal prin care se urmăreşte tăgăduirea paternităţii. Acțiunea poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, de copil şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii.

Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului. Când acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai săi.

Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească.

Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moşteni-torilor lui.

Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor.

6.3.2.2. Acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare

de maternitate

Acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de

maternitate reprezintă modalitatea legală de înlăturare a maternităţii ca legătură juridică – în situaţia în care aceasta, indiferent de modul în care a fost stabilită, nu corespunde realităţii.

Legea distinge două ipoteze de contestarea maternităţii, deosebite între ele prin regimul juridic la care sunt supuse:

434

˗ contestarea maternităţii stabilite prin recunoaştere poate fi făcută prin acţiune în justiţie de către orice persoană interesată (copilul, femeia în cauză, moştenitorii celui recunoscut, etc.), precum şi de către procuror, în toate cazurile în care recunoaşterea nu corespunde adevărului; acţiunea este imprescriptibilă şi poate fi dovedită prin orice mijloc de probă;

˗ contestarea maternităţii stabilite prin certificatul de naştere, care poate fi făcută atât printr-o acţiune în justiţie prin care se urmăreşte şi stabilirea adevăratei maternităţi (situaţiei în care acţiunea poate fi promovată numai de către copil, personal sau prin reprezentare), cât şi printr-o acţiune distinctă având drept scop numai înlăturarea maternităţii rezultate din certificatul de naştere (situaţie în care acţiunea poate fi intentată de către orice persoană interesată, precum şi de procuror).

Admisibilitatea acestei acţiuni este condiţionată de împrejurarea că persoana în cauză are folosinţa unei alte stări civile decât aceea care rezultă din certificatul de naştere. Acţiunea în contestarea maternităţii este imprescriptibilă şi poate fi dovedită prin orice mijloc legal de probă.

6.3.2.3. Acţiunea în contestarea recunoașterii voluntare

de paternitate

Acţiunea în contestarea paternităţii reprezintă negarea

paternităţii unui copil pe motiv că, în cazul dat, nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa vreuneia dintre prezumţiile legale de paternitate, sau pe motiv că recunoaşterea făcută de către tată nu corespunde realităţii.

Pentru a produce efecte, contestarea paternităţii trebuie făcută printr-o acţiune care are două variante:

˗ acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie, folosită atunci când paternitatea unui copil se atribuie bărbatului cu toate că nu a fost niciodată căsătorit cu mama copilului sau când, deşi a fost sau este căsătorit cu mama – nu sunt îndeplinite cerinţele care ar face ca împotriva lui să subsiste vreuna dintre prezumţiile legale de paternitate; în cazul admiterii acţiunii, copilul pierde calitatea de copil din căsătorie; dacă naşterea a fost declarată la serviciul de stare civilă de către bărbatul în cauză (fapt care are

435

valoarea unei recunoaşteri de paternitate), copilul va păstra în continuare calitatea de copil din afara căsătoriei al acestuia.

˗ acţiunea în contestarea paternităţii copilului din afara căsătoriei, utilizată exclusiv în situaţia în care stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, s-a făcut prin recunoaşterea lui de către tată.

Ambele acţiuni în contestarea recunoașterii de filiație sunt imprescriptibile şi pot fi intentate de către orice persoană care ar putea justifica un interes în această privinţă (bărbatul în cauză, mama copilului, copilul, moştenitorii copilului, etc.). Dacă recunoaşterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi – art. 420 Cod civ.

6.3.2.4. Acţiunea în anularea căsătoriei

Acţiunea în anularea căsătoriei urmăreşte desfiinţarea

căsătoriei, de regulă, cu efect retroactiv, de la data încheierii, în cazul în care a fost încheiată prin încălcarea dispoziţiilor legale. art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287 alin. (1).

Potrivit art. 293 Cod civ., nulitatea absolută a căsătoriei poate avea drept cauze:

˗ lipsa consimțământului la căsătorie a unuia sau a ambilor soți (art. 271 Cod civ.);

˗ bigamia (art. 273 Cod civ.); dacă soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit, iar, apoi, hotărârea judecătorească de declarare a morţii prezumate a fost anulată, persoana recăsătorită nu va fi considerată în stare de bigamie şi noua sa căsătorie va rămâne valabilă, prima căsătorie fiind considerată desfăcută pe data încheierii celei noi;

˗ este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusive (art. 274 Cod civ.);

˗ este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal (art. 276 Cod civ.);

˗ este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex (art. 2767 alin. 1 Cod civ.).

Este anulabilă (nulitate relativă):

436

˗ căsătoria minorului încheiată fără încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul; anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare era necesară (art. 297 Cod civ.);

˗ căsătoria încheiată cu vicierea consimțământului unuia dintre soți prin eroare, prin dol sau prin violenţă; eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ; acțiunea în nulitate poate fi introdusă numai de către soţul al cărui consimţământ a fost viciat (art. 298 Cod civ.);

˗ căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ (art. 299 Cod civ.).

6.3.3. Acţiunea în modificare de stat

Acţiunea în modificare de stat este acea acţiune prin care se

urmăreşte o schimbare, pentru viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară fiind contestată. Sunt asemenea acţiuni: desfacerea căsătoriei prin divorț, acțiunea în desfacerea adopţiei, acțiunea prin care se solicită schimbarea sexului, etc.

În continuare vom analiza succint acțiunea de divorț. Potrivit art. 373 Cod civ. care prevede motivele de divorţ,

divorţul poate avea loc: ˗ prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia

dintre soţi acceptată de celălalt soţ; ˗ atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre

soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; ˗ la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a

durat cel puţin 2 ani; ˗ la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face

imposibilă continuarea căsătoriei.” 6.3.3.1. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară Potrivit art. 374 Cod civ., în situația în care ambii soți

consimt de comun acord să înceteze căsătoria, divorțul lor poate fi pronnțat pe cale judiciară prin acordul soților.

437

Divorțul prin acordul soților poate fi consensual propriu-zis – când are loc la cererea formulată de ambii soți – sau consensual imperfect – câns are loc la cererea unuia dintre soți, acceptată de celălalt.458

Acest fel de divorț nu este condiționat de lipsa copiilor minori din căsătorie sau de durata în timp a acesteia. Singura condiție este existența voinței comune a soților de a încheia căsătoria, care trebuie să fie liber exprimată și neviciată.

Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

6.3.3.2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale

administrativă sau prin procedură notarială

Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin

procedură notarială este un alt element de noutate legislativă adus de Coducl civil în vigoare prin dispozițiile art. 375.

Divorțul pe cale administrativă este de competența ofițerului de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, pe când divorțul prin procedură notarială este de competența notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor.

Pentru ca ofițerul de sare civilă sau notarul să constate divorțul este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții prevăzute la art. 375 alin. 1 Cod civ.:

˗ existența acordului soților, liber și neviciat, pentru defacerea căsătoriei;

˗ inexistența copiilor minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați;

˗ existența capacității de exercițiu deplină a ambilor soți; ˗ existența căsătoriei soților valabil încheiată. Potrivit alin. 2 al art. 375 Cod civ., divorțul prin acordul soţilor

poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl

458 Pentru detalii despre formele divorțului, a se vedea Emese Florian, Desfacerea căsătoriei în reglementarea noului Cod civil, în Revista Dreptul, nr. 10/2011, p. 66.

438

poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

6.3.3.3. Divorţul din culpă

Potrivit dispozțiilor art. 379 coroborate cu cele ale art. 373 lit. b și c, poate fi pronuțat divorțul din culpă în următoarele cazuri:

˗ atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; în această situație, divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei; toutși, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ – art. 379 alin. 1 Cod civ.;

˗ după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani; în această situație, divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor – art. 379 alin. Cod civ.

6.4. Înregistrările de stare civilă

6.4.1. Noţiune

Înregistrările de stare civilă sunt operaţiunile juridice de consemnare, în registrele de stare civilă a actelor (căsătoria, divorţul, adopţia, etc.) şi a faptelor de stare civilă (naşterea, decesul, etc.), precum şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţii efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de stare civilă.459

Art. 99 alin. 2 Cod civ. prevede că „Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului de stare civilă şi, până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni”. 459 P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 182; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 165.

439

Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 119/1996, „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane”.

6.4.2. Clasificarea actelor de stare civilă Potrivit enumerării oferite de legiuitor, există trei feluri de

acte de stare civilă de bază: ˗ actul de naştere; ˗ actul de căsătorie; ˗ actul de deces.

Aceste acte au un caracter oficial şi autentic. Ca atare, ele fac dovada deplină cu privire la datele pe care le cuprind, neputând fi combătute prin alte mijloace legale de dovadă. Pe baza actului de stare civilă înregistrat în registrul de stare civilă, persoanei îndreptăţite i se eliberează certificatul de stare civilă corespunzător. Pe de altă parte, rectificarea sau anularea actelor de stare civilă poate fi făcută numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege (stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin recunoaştere sau acţiune în justiţie, stabilirea filiaţiei faţă de tată, încuviinţarea sau desfacerea adopţiei, desfacerea căsătoriei prin divorţ, schimbarea numelui pe cale administrativă, etc.)

6.4.3. Clasificarea înregistrărilor de stare civilă Analizând conținutul art. 5 alin. 1 din Legea nr. 119/1996,

constatăm că înregistrările de stare civilă sunt de două categorii:460 ˗ întocmirea actelor de stare civilă înregistrări efectuate cu ocazia întocmirii actelor de stare

civilă de bază (în cazul naşterii, căsătoriei şi decesului); ˗ înscrierea mențiunilor marginale înregistrări efectuate cu ocazia rectificării sau anulării actelor

de stare civilă în condiţiile prevăzute de lege (înscrieri de menţiuni marginale).

460 Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 119/1996, prevede că „Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege”.

440

6.4.4. Menţiuni cu privire la modificările intervenite în

starea civilă a persoanei

Așa cum se stipulează în art. 43 din Legea nr. 119/1996, în actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei, în următoarele cazuri:

a) stabilirea filiației prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviințarea purtării numelui;

b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternității; c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei; d) adopție, desfacerea, încetarea sau anularea adopției; e) pierderea sau dobândirea cetățeniei române; f) schimbarea numelui; g) deces; h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă

ori a mențiunilor înscrise pe ele; i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi

irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.

6.5. Organizarea înregistrărilor de stare civilă

6.5.1. Competenţa Competenţa în materia înregistrărilor de stare civilă revine

următoarelor organe: ˗ consiliile judeţene şi autorităţile administraţiei publice

locale ale municipiului, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor prin ofiţerii de stare civilă;461

461 Din art. 1 şi 2 din Legea 119/1996 rezultă că aceste organe au două importante atribuţii de stare civilă: ţin registrele de stare civilă şi întocmesc înregistrările de stare civilă. Conform dispoziţiilor art. 2 din Legea 119/1996, registrele de stare civilă se ţin în două exemplare şi se completează manual cu cerneală specială de culoare neagră. Primul exemplar se păstrează la primăria unde a fost întocmit, iar cel de-al doilea se înaintează, pentru păstrare, consiliilor judeţene sau consiliului general al municipiului Bucureşti.

441

˗ primăriile locului de coborâre sau debarcare pentru naşterea ori decesul care are loc în tren, pe o navă ori aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul ţării;462

˗ comandantul navei, în cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării;

˗ comandantul aeronavei, în cazul în care naşterea sau decesul survenit în timpul în care aeronava se afla într-o călătorie în afara graniţelor ţării;463

˗ reprezentanţii diplomatici sau consulari ai României, care au competenţa să efectueze înregistrări de stare civilă privitoare la cetăţenii români aflaţi în străinătate, precum şi în legătură cu apatrizii.

Organizarea înregistrărilor de stare civilă presupune două activităţi efectuate de organele competente şi anume:

˗ ţin registrele de stare civilă; ˗ întocmesc înregistrările de stare civilă.464

Organele competente menţionate mai sus îşi exercită atribuţiile numai în limita unităţii administrativ-teritoriale, determinată de lege, ori a spaţiului geografic în care reprezintă misiunea în străinătate, a navei, ori a aeronavei aflate în afara apelor teritoriale şi respectiv, a spaţiului aerian al României, în cazul comandanţilor de nave şi aeronave.

6.5.2. Regulile înregistrărilor de stare civilă

În temeiul prevederilor Legii nr. 119/1996, pentru înregistrările de stare civilă urmează a fi respectate două categorii de reguli şi anume: generale şi speciale.

462 La sosirea în ţară, comandantul este obligat să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea efectuată prin căpitănia portului de înscriere a navei, la Primăria sectorului 1, Bucureşti. 463 La sosirea în ţară, aceasta trebuie să înainteze un extras de pe carnetul de drum, prin comandantul de aeroport, la Primăria sectorului 1, Bucureşti. 464 N. Titulescu, op. cit., p. 168. Autorul arată că pentru ca un regim de acte de stare civilă să răspundă scopului pentru care este creat, trebuie să respecte două condiţii: 1) să menţioneze toate faptele care modifică starea civilă a persoanei; 2) toate aceste informaţii să fie centralizate într-un singur registru.

442

6.5.2.1. Regulile generale ale înregistrărilor de stare

civilă

Regulile generale sunt următoarele: ˗ înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea

menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, cu excepția csazurilor în care, potrivit legii, ele se fac din oficiu (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 119/1996);

˗ actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi (art. 102 Cod civ.);465

˗ în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază (art. 9 din Legea nr. 119/1996);

˗ înregistrările se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin (art. 5 alin. 3 din Legea 119/1996);

˗ anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive și irevocabile și se înscriu numai prin mențiune pe actul de stare civilă corespunzător (art. 57 și 58 din Legea 119/1996); sesizarea instanţei se face de către persoana interesată sau de către autoritatea administraţiei publice locale, de către consiliul judeţean sau de către parchet; cererea este soluţionată de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, în baza cercetărilor efectuate de poliţie şi a concluziilor procurorului;

465 Este o aplicaţie a principiului error communis facit ius (greşeala obştească statorniceşte dreptul). În această materie este celebră situaţia căsătoriilor din Mont Rouge: în sistemul francez, în lipsa unei împuterniciri speciale, actele de stare civilă erau încheiate de către un consilier comunal, în ordinea unui tablou. S-a întâmplat ca actele de stare civilă să fie încheiate de consilieri fără respectarea ordinii, aşa încât s-a ridicat problema valabilităţii lor. Curtea de Casaţie franceză a decis iniţial că actele nu sunt valabile, aşa încât un cartier întreg s-a pomenit divorţat,.Les mariages de

Mont Rouge ajunseseră celebre şi pasionaseră Parisul. Instanţa franceză a revenit asupra deciziei sale şi situaţia s-a rezolvat (N. Titulescu, op. cit., p. 174).

443

˗ pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează numai celor îndreptăţiși sau reprezentanţilor legali ai acestora un certificat original constatator (art. 10 din Legea 119/1996), iar duplicatele certificatelor se eliberează numai în condiţiile legii;

˗ nimeni nu poate reţine certificatele de stare civilă ale altei persoane, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art. 11, alin. 1 din Legea nr. 119/1996);

˗ este interzis să se facă menţiuni, ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugiri, pe certificatele originale sau pe duplicate cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (art. 6 alin. 4 din Legea 119/1996).

6.5.2.2. Regulile speciale ale înregistrărilor de stare civilă

Regulile speciale există în Legea nr. 119/1996 şi în Metodologia nr. 1/1997466 pentru înregistrările privind:

˗ naşterea (art. 14-23 din lege şi art. 28-37; art. 58-60 din Metodologie);

˗ recunoaştere ori hotărâre judecătorească de stabilire a filiaţiei (art. 43 din lege şi art. 75-77 din Metodologie);

˗ adopţie (art. 23 din lege şi art. 79-82 din Metodologie); ˗ anulare şi desfacere a adopţiei (art. 47 din lege şi art. 83 din

Metodologie). ˗ căsătorie (art. 24-31 din lege şi art. 38-46 din

Metodologie); ˗ divorţ, anulare şi încetare a căsătoriei (art. 48 din lege şi

art. 84-86 din Metodologie); ˗ schimbarea numelui pe cale administrativă (art. 49 din lege

şi art. 87-94 din Metodologie); ˗ deces (art. 32-39 din lege şi art. 47-57 şi art. 58-60 din

Metodologie). ˗ acte de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în

străinătate (art. 40-42 din Lege şi art. 61-64 din Metodologie)

466 Metodologia nr. 1/1997, pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, a fost publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 318 bis din 19 noiembrie 1997.

444

˗ acte de stare civilă în caz de mobilizare, război sau participare la misiuni de menţinere a păcii ori în scop umanitar (art. 7 alin. 7 din lege şi art. 113-117 din Metodologie).

6.6. Actele de stare civilă

6.6.1. Noţiune şi natură juridică

Actele de stare civilă sunt acte juridice întocmite sau înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă, în scopul de a servi la consemnarea şi dovedirea stării civile (sau a modificărilor intervenite în starea civilă) a unei persoane.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 119/1996: „Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se îndeplinesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului, structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor”.

Termenul act are două înţelesuri: cel de negotium iuris (negotium) şi cel de instrumentum probationis (instrumentum) pe care le întâlnim şi în cazul actelor de stare civilă.

Prin act de stare civilă în accepția de negotium înţelegem manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice, adică însăşi operaţia juridică încheiată precum recunoaşterea de filiaţie, adopţia, căsătoria, iar în sens de instrumentum avem în vedere înscrisul constatator al manifestării de voinţă, respectiv actele din registrele de stare civilă (certificatul de naştere, certificatul de căsătorie, certificatul de deces precum şi duplicatele acestor certificate eliberate în condiţiile legii).

Natura juridică a actului de stare civilă este precizată în art. 1 din Legea nr. 119/1996 în care se prevede că actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane.

Având în vedere că actul autentic este acel act care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut rezultă că actele de stare civilă reprezintă o specie de acte autentice.

445

6.7. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de

stare civilă

6.7.1. Reconstituirea actelor de stare civilă

Potrivit art. 52 din Legea nr. 119/1996 reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:

˗ registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte;

˗ actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.

6.7.2. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă

Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996 întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere în următoarele cazuri:

˗ întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;

˗ întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.”

Procedura reconstituirii sau întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă este administrativă, fiind reglementată de art. 54-55 din Lege şi art. 97-100 din Metodologia nr. 1/1997 pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996.

Cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă, însoțită de documentele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente să întocmească actul. Cererea se soluționează în termen de 30 de zile, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar județean de evidență a persoanei, prin dispoziție a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere. Dacă cererea este respinsă, solicitantul poate contesta dispoziţia de respingere a cererii la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritate emitentă.

446

6.8. Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea

actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea

Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive și irevocabile (art. 57 din Legea nr. 119/1996).

Anularea este sancţiunea civilă constând în desfiinţarea retroactivă, prin hotărâre judecătorească a unui act juridic lovit de nulitate relativă. Are drept la acţiunea în anulare numai partea ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora.

Potrivit art. 103 alin. 3 din Metodologie, anularea (desfiinţarea) se poate cere dacă:

˗ actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;

˗ actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă; ˗ faptul sau actul de stare civilă nu există; ˗ nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de

stare civilă; ˗ menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă; ˗ menţiunea a fost operată cu un text greşit. Modificarea actelor de stare civilă, potrivit art. 105 din

Metodologie reprezintă înscrierea unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului.

Situaţiile privind modificarea sunt următoarele: ˗ înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei; ˗ înscrierea adopţiei, a anulării sau desfacerii acesteia; ˗ înscrierea divorţului, anulării sau desfacerii căsătoriei; ˗ înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de

familie şi/sau a prenumelui; ˗ înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei române. Rectificarea467 sau completarea actelor de stare civilă

reprezintă îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia

467 Rectificarea actelor de stare civilă este operaţiunea având ca obiect îndreptarea greşelilor materiale (corectarea, completarea ori suprimarea unor date sau a unor enunţări) săvârşite în cuprinsul unor acte de stare civilă care, în ansamblul lor, sunt

447

înregistrărilor de stare civilă ori de punere de acord a datelor cuprinse în ele (art. 104 alin. 1 din Metodologie).

Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă se aplică în cazuri precum:

˗ neconcordanţa dintre cele două exemplare ale registrelor de stare civilă;

˗ înregistrarea la rubrica numele tatălui din actul de naştere a unui alt nume decât cel care trebuia trecut.

Completarea se referă la întregirea actului de stare civilă cu menţiunile omise, dacă din diferite motive, unele rubrici au rămas libere, deşi trebuiau completate.

Este important de reţinut că rectificarea sau completarea nu urmăresc să aducă niciun fel de modificare sau atingere stării civile.

6.8.1. Procedura de anulare, modificare, rectificare sau

completare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea

Potrivit art. 57 alin. 1 din Legea nr. 119/1996, anularea, modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea se pot face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Sesizarea instanţei judecătoreşti poate fi făcută de orice persoană interesată, de autoritatea administraţiei publice locale (primar), de consiliul judeţean sau de procuror. Instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul, sau după caz, sediul solicitantului. Dacă petentul este cetăţean străin sau cetăţean român cu domiciliul în străinătate, competentă este judecătoria Sectorului 1, Bucureşti.

Cererea se judecă în baza cercetărilor efectuate de poliţie, iar concluziile procurorului sunt obligatorii.

Hotărârile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă sunt supuse recursului. Aceste hotărâri sunt opozabile terţilor, care însă vor putea face dovada contrară. Opozabilitatea erga omnes

valabile. Rectificarea priveşte înregistrările din registrul de stare civilă, adică din actul de stare civilă propriu-zis şi atrage după sine necesitatea rectificării şi a certificatului de stare civilă corespunzător.

448

a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie decurge din caracterul indivizibil al stării civile.468

În cazul unei rectificări, dacă eroarea priveşte certificatul de stare civilă (instrumentum), îndreptarea se realizează de organul care a efectuat corect înregistrarea de stare civilă, fără a mai fi necesară procedura judiciară.

De asemenea art. 101 alin. 2 din Metodologie exceptează de la procedura judiciară recunoaşterea voluntară a unui copil născut în afara căsătoriei, când modificarea actului de stare civilă se face pe cale administrativă, nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească.

6.9. Dovada stării civile

6.9.1. Regula dovedirii stării civile prin actele de stare civilă

Art. 99 alin. 1 Cod civ. prevede că starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.

Prin înregistrările de stare civilă se probează atât actele cât şi faptele de stare civilă.

În temeiul art. 99 alin. 2 Cod civ., constatările personale ale ofiţerului de stare civilă din actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărârea judecătorească irevocabilă,469 iar pentru celelalte înscrieri până la proba contrară.

6.9.2. Excepţia dovedirii stării civile prin alte mijloace de

probă

Această excepţie este reglementată de art. 103 Cod civ. care

468 Gh. Beleiu, op. cit., p. 432. 469 Se observă că art. 12 din Legea nr. 119/1996 face aplicarea regulilor generale privind forţa probantă a înscrisurilor autentice prevăzute de art. 99 Cod civ. În aplicarea acestor dispoziţii, doctrina distinge între constatările făcute de ofiţerul de stare civilă propriis sensibus, care au forţă probantă până la înscrierea în fals (prezentarea copilului la întocmirea actului de naştere, sexul, etc.), de cele făcute după declaraţia altor persoane, care au forţa probantă până la proba contrară (N.

Titulescu, op. cit., p. 186).

449

stipulează că starea civilă se poate dovedi înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloc de probă admis de lege dacă:

˗ nu au existat registre de stare civilă; ˗ registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus, în tot sau

în parte; ˗ nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de

stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă; ˗ întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după

caz, refuzată. În concluzie, starea civilă se poate dovedi cu alte mijloace de

probă, decât actele şi certificatele de stare civilă, în cazurile în care se pune problema reconstituirii ori întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă, în condiţiile legii.

450

CAPITOLUL IX. OCROTIREA PERSOANEI FIZICE

PRIN MIJLOACE DE DREPT CIVIL

Secţiunea I. Consideraţii generale

1. Protecţia specială a copilului reglementată de Legea

nr. 272/2004

Pentru ocrotirea intereselor anumitor categorii de persoane,

precum minorii, alienaţii sau debilii mintali ori persoanele aflate în situaţii deosebite, dreptul civil a instituit anumite măsuri precum: ocrotirea părintească, tutela, curatela, capacitatea de folosinţă anticipată, lipsa capacităţii de execuţie, capacitatea de exerciţiu restrânsă, etc. Astfel, ocrotirea minorilor se asigură de către părinţi, iar în lipsa acestora de tutore sau curator. La acestea se adaugă protecţia specială a minorului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părintească reglementate de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea dreptului copilului. Potrivit acestui act normativ (art. 55) protecţia specială se asigură prin plasament, plasament în regim de urgenţă, supraveghere specializată.

Părinţii sunt primii răspunzători pentru creşterea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului, răspunderea colectivităţii locale fiind subsidiară, iar statul intervine doar complementar (art. 5 alin. 2-4 din Legea nr. 272/2004.) Opinăm că aceste prevederi vor avea efect cu privire la schimbarea mentalităţii înrădăcinate în sfera persoanelor fizice, dar şi a serviciilor publice, în sensul că statul se poate substitui oricum şi oricând părinţilor, preluând îndatoririle şi răspunderile pe care aceştia le au faţă de copiii lor.

Prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului au fost promovate o serie de aspecte pozitive pe care le vom enumera fără a intra în detalii.

A) Pentru asigurarea cu consecvenţă a principiului respectării interesului superior al copilului, noile prevederi legale au ţinut seama de dispoziţiile cuprinse în documentele juridice internaţionale ratificate de România, în special de Convenţia ONU

451

privind drepturile copilului şi Convenţia (europeană) a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

B) O mai corectă utilizare a terminologiei din Convenţia ONU: copil (şi nu minor sau copil minor).

C) A fost preluată sintagma protecţia alternativă din Convenţia ONU în ceea ce priveşte: tutela, măsurile de protecţie specială şi adopţia (art. 39 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 272/2004).

D) Pe lângă enumerarea măsurilor de protecţie alternativă, se clasifică şi tratează şi măsurile de protecţie specială: plasament, plasament în regim de urgenţă şi supravegherea specializată (art. 55-67 din Legea nr. 272/2004) eliminându-se măsura de protecţie „încredinţarea minorului” din veche reglementare, aceasta copiind practic cazurile de tutelă şi, prin urmare, fiind improprie şi neviabilă.

E) Respectarea drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părinteşti, ci dimpotrivă, noile reglementări exclud, în ansamblul lor, încălcări sau limitări ale exercitării drepturilor părinteşti prin acte administrative.

Prin urmare, o serie de competenţe din sfera administrativă, ale instaței de tutelă sau comisiei pentru protecţia copilului, au fost transferate către instanţele judecătoreşti, devenind astfel atribute exclusiv ale acestora. Relevăm astfel:

˗ scoaterea copilului din familie împotriva voinţei (consimţământului) părinţilor470 sau a copilului care a împlinit 14 ani (art. 53 alin. 3 teza a II-a şi art. 61 alin. 1 din Legea nr. 272/2004);

˗ instituirea tutelei copilului471; ˗ cererea copilului care a împlinit vârsta de 14 ani pentru

schimbarea felului învăţării şi al pregătirii profesionale; ˗ soluţionarea unor neînţelegeri între părinţi cu privire la

exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti472.

470 Se păstrează totuşi doar posibilitatea unei intervenţii de urgenţă (în caz de abuz, neglijare gravă, copil găsit) din partea administraţiei publice, respectiv direcţia generală pentru asistenţă socială şi preotecţia copilului, dar cu obligativitatea confirmării măsurii respective – plasament în regim de urgenţă – de către instanţa judecătorească, în termen de 48 de ore de la luarea ei (art. 65 coroborat cu art. 94 din Legea nr. 272/2004.). 471 Art. 40 alin. 2 din Legea nr. 272/2004. 472 Art. 47 alin. 3 din Legea nr. 272/2004.

452

Mai sunt reglementate, pentru prima dată în legislaţia internă, în mod expres şi explicit, aspecte cu privire la:

˗ concretizarea relaţiilor personale dintre copii şi părinţi sau rude precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament (art. 15 din Legea nr. 272/2004) precum şi modul de exercitare a acestora (art. 16 din Legea nr. 272/2004);

˗ deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi, iar orice neînţelegere între părinţi cu privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de către instanţa judecătorească (art. 18 din Legea nr. 272/2004);473

˗ se reglementează procedura de întoarcere în România a copiilor neînsoţiţi, aflaţi pe teritoriul altor state, modalităţile de colaborare între instituţiile implicate în procesul de repatriere a copiilor, desemnarea reprezentantului legal al copiilor ce urmează a fi repatriaţi, stabilirea serviciilor responsabile cu preluarea în regim de urgenţă a acestor copii;474

˗ posibilitatea ascultării şi a copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte pe copil, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei (art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004), până la această reglementare fiind obligatorie doar ascultarea copilului care a împlinit 10 ani. Această prevedere va uşura foarte mult activitatea comisiilor pentru protecţia copilului şi a instanţelor judecătoreşti, în sensul că pe parcursul

473 Art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 are o formulare incompletă, în sensul că are în vedere doar acordul ambilor părinţi pentru deplasarea în ţară sau străinătate a copiilor. Or, copiii pentru care sunt instituite măsuri alternative, sau copiii care se bucură de ocrotirea unui singur părinte, se pot deplasa în ţară şi străinătate nu doar cu acordul ambilor părinţi, ci în anumite cazuri cu acordul părintelui sau reprezentantului legal (persoană fizică sau juridică la care se află în plasament, tutore, etc.) De altfel, în art. 18 alin. 1, care are sens asemănător, este inclusă şi sintagma „reprezentanţi legali”. În mod similar este format şi art. 148 alin. 2. Prin urmare, se impune de lege ferenda reformularea art. 18 alin. 2 în sensul „cu acordul părinţilor (părintelui) sau a reprezentantului legal, după caz”. 474 Până la adoptarea Legii nr. 272/2004 și a H.G nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoţiţi şi asigurarea măsurilor de protecţie specială în favoarea acestora, comisiile pentru protecţia copilului erau puse în dificultate cu privire la soluţionarea unor cereri de plecare/întoarcere a copiilor în străinătate, copii ce aveau instituită o măsură de pretecţie.

453

activităţii s-a demonstrat că uneori un copil de 9 ani şi 11 luni (lipsă o lună) putea să ofere date importante pentru soluţionarea cauzei dar legea interzicea audierea acestuia;

˗ modalitatea de alegere a religiei de către copil, aceasta aparţinând acum părinţilor, până la vârsta de 14 ani a copilului, iar peste 14 ani copilul având dreptul să-şi aleagă singur religia. Demnă de reţinut este prevederea că persoanelor la care copilul se află ca o măsură de protecţie specială le este interzisă orice acţiune menită să influenţeze convingerile religioase ale copilului (art. 25 alin. 2-4 din Legea nr. 272/2004);

˗ pot fi tutori nu doar persoanele fizice ut singuli, ci chiar soţul şi soţia împreună, adică o familie de tutori;475

˗ interdicţia plasamentului copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani, într-un serviciu de tip rezidenţial, ci doar la familia extinsă (art. 60 alin. 1 din Legea nr. 272/2004);

˗ posibilitatea ca tânărul care o dobândit capacitatea de exerciţiu deplină şi a beneficiat de o măsură de protecţie specială, dar care nu-şi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, să beneficieze pe o perioadă de încă 2 ani de protecţie specială pentru facilitarea integrării sociale (art. 50 și 51 din Legea nr. 272/2004).

Sunt enumerate în Legea nr. 272/2004 dispoziţii generice privitoare la:

˗ protecţia copiilor neglijaţi şi protecţia copiilor în caz de conflict armat (art. 72-79);

˗ protecţia copilului împotriva exploatării şi exploatării economice (art. 85-87), de o mare utilitate pentru activitatea serviciilor publice judeţene de asistenţă socială;

˗ protecţia copilului împotriva consumului de droguri (art. 88);

˗ protecţia copilului împotriva abuzului şi neglijenţei (art. 89-97);

˗ protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală dar nu răspunde penal (art. 80-84).

S-au reglementat, pentru prima data la nivel de lege, aspecte legate de prevenirea abandonului copiilor în maternităţi. În caz de 475 Art. 41 alin. 1 Legea nr. 272/2004.

454

abandon/părăsire, se instituie o procedură bazată pe celeritate şi competenţă precise, pentru depistarea mamei şi înregistrarea copilului la serviciul public comisiilor de evidenţă a populaţiei în termen de 59 de zile.

2. Autoritatea părintească

2.1. Noţiune

Art. 483 Cod civ. prevede că autoritatea părintească este

ansamblul de drepturi şi îndatoriri, care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.

Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori. Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de

creştere şi educare a copiilor lor minori. Ocrotirea părintească reprezintă un complex de drepturi şi

îndatoriri acordate şi respectiv impuse de lege părinţilor, în scopul asigurării creşterii, educării şi formării copiilor pentru viaţă, în armonie cu interesele generale ale societăţii.

În doctrină, s-a impus definiţia potrivit căreia ocrotirea părintească este mijlocul juridic de ocrotire a minorului în care drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se exercită, respectiv, se îndeplinesc de părinţi.476

În această materie, noţiunea de părinţi cuprinde atât pe părinţii fireşti (de sânge) cât şi pe părinţii adoptatori, iar noţiunea de copil minor cuprinde, în egală măsură, copilul din căsătorie, din afara căsătoriei (natural) şi copilul adoptat (art. 51 din Legea nr. 273/2004).

476 P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 85; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 193-194; E. Chelaru, op. cit., p. 145; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 238; I.

Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 198; T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 308; Gh.

Beleiu, op. cit., p. 357; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 368; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2002, p. 375-377.

455

2.2. Începutul autorităţii părinteşti

Potrivit art. 484 Cod civ., autoritatea părintească începe în

momentul naşterii copilului şi se prelungeşte în timp până la majoratul acestuia. Ea este reglementată unitar, are acelaşi conţinut şi funcţionează potrivit aceloraşi principii, cu privire la toate categoriile de copii: din căsătorie, din afara căsătoriei, cei rezultaţi dintr-o căsătorie desfiinţată, desfăcută sau care a încetat, precum şi cei adoptaţi.

Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa (art. 485 Cod civ.).

2.3. Natura juridică

Ocrotirea părintească are o natură juridică complexă, în

sensul că ea aparţine dreptului familiei (persoana minorului), dreptului civil (bunurile minorului) dar şi altor ramuri de drept (dreptul muncii, dreptul personal civil).

2.4. Principiile autorităţii părinteşti

Ocrotirea se fondează pe următoarele principii: ˗ exercitarea în interesul superior al copilului; ˗ exercitarea sub supravegherea şi controlul autorităţii

publice; ˗ independenţă patrimonială; ˗ conţinutul ocrotirii părinteşti; ˗ egalitatea părţilor; ˗ încetarea autorității părintești.

2.4.1. Principiul exercitării autorităţii părinteşti numai în

interesul superior al copilului

Principiul exercitării autorității părintești numai în interesul

superior al copilului este prevăzut în art. 263 alin. 1 Cod civ. și reluat în dispozițiile art. 483 alin. 2 Cod civ.

Noţiunea de interes superior al copilului este complexă. Ea cuprinde un interes social, superior, potrivit căruia copilul trebuie

456

crescut în spiritul principiilor generale ale societăţii, şi un interes personal concret al minorului, în sensul că părinţii se vor îngrijii de sănătatea şi dezvoltarea sa fizică, dar şi de educarea sa potrivit aptitudinilor sale. Părinţii trebuie să se conducă înainte de orice, după interesul superior al copilului.

2.4.2. Principiul exercitării ocrotirii părinteşti sub

supravegherea şi controlul autorităţii publice

Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la

exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.

Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se face sub îndrumarea şi controlul efectiv şi continuu al instanței de tutelă.

Atribuţiile de instanță de tutelă aparţin organelor executive şi de dispoziţie a consiliilor locale. De asemenea, instanţele judecătoreşti au atribuţii cu privire la exercitarea ocrotirii părinteşti precum şi, Ministerul public are astfel de atribuţii intervenind în procesele cu minorii sau pornind anumite acţiuni în interesul copilului.

Legea nr. 272/2004 reglementează în capitolul VII intitulat „Instituţii şi servicii cu atribuţii în protecţia copilului”, doua categorii de instituţii:

˗ la nivel central (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care coordonează şi controlează activitatea de protecţie şi promovare a drepturilor copilului şi monitorizează respectarea principiilor şi drepturilor stabilite de lege);

˗ la nivel local (Comisia pentru protecţia copilului este un organ de specialitate al Consiliului Judeţean, fără personalitate juridică, cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului; Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este o instituţie publică în subordinea Consiliului Judeţean; Serviciile publice de asistenţă socială organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor,

457

precum şi persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale cu atribuţii în domeniul protecţiei sociale.

2.4.3. Principiul independenţei patrimoniale în

raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori

Potrivit acestui principiu prevăzut de art. 500 Cod civ.,

părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copilului. Ei reprezintă sau încuviinţează actele juridice de dispoziţie în perioada în care minorul nu are capacitate de exerciţiu sau are capacitate restrânsă de exerciţiu. În aceeaşi măsură, nici copilul nu are vreun drept asupra bunurilor părinţilor săi, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere. Între părinţi şi copiii lor minori există însă, în mod reciproc, dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere.

2.4.4. Principiul conţinutului unic al autorităţii părinteşti

pentru copilul din căsătorie sau din afara acesteia

Acest principiu este o consecinţă a asimilării depline a

situaţiei copilului din afara mariajului cu cel născut sau conceput în timpul căsătoriei ori din adopţie.

Art. 48 alin. 3 Constituţie, proclamă principiul potrivit căruia copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu copiii din căsătorie.

Potrivit art. 505 Cod civ., în cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv, faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal, de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.477

2.4.5. Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea

autorităţii părinteşti

Acest principiu este un aspect al egalităţii în drepturi a soţilor şi

este prevăzut expres, în dispoziţiile art. 503 alin. 1 Cod civ. care prevede că părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească. 477 A se vedea și art. 260, 448, 471 Cod civ. și art. 7 din Legea nr. 272/2004.

458

Art. 18 pct. 1 din Convenţia privind drepturile copilului consacră acest principiu astfel: „Statele părţi vor depune eforturi pentru asigurarea principiului potrivit căruia ambii părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului”.

Răspunderea pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale revin în primul rând părinţilor sau, după caz, reprezentanţilor săi legali.

2.4.6. Principiul încetării autorității părintești

Acest principiu este reglementat de art. 484 Cod civ. care

prevede că autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.

Cu alte cuvinte, autoritatea părintească încetează în următoarele două situații:

˗ prima, care reprezintă regula, prin ajungerea copilului la majorat, adică odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, moment când se dobândește capacitatea deplină de exerciţiu;

˗ cea de-a două, care reprezintă excepția, prin dobândirea de către minor a capacității depline de exercițiu, în urma căsătoriei valabile sau prin prin instituirea tutelei în condiţiile şi cazurile prevăzute de lege.

Principiile enumerate mai sus trebuie exercitate cu observarea principiilor fundamentale care guvernează cadrul legal general privind drepturile copilului prevăzute de art. 6 din Legea nr. 272/2004:

a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea; c) responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea

drepturilor şi obligaţiilor părinteşti; d) primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la

respectarea şi garantarea drepturilor copilului; e) decentralizarea serviciilor de protecţie a copilului,

intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate;

f) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;

459

g) respectarea demnităţii copilului; h) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a

acesteia, ţinând cont de vârstă şi de gradul său de maturitate; i) asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea

şi educarea, în funcţie de origine etnică, religioasă., culturală şi lingvistică;

j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil; k) asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării

copilului; l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la

drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.

2.5. Conţinutul autorităţii părinteşti

Autoritatea părintească are în conţinutul ei drepturile

părinteşti cu privire la persoana copilului şi drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copiilor, adică ar o latură personală și una patrimonială478.

2.5.1. Drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la

persoana copilului

Ocrotirea copilului minor prin autoritatea părintească

priveşte în primul rând persoana copilului. Latura personală vizează ocrotirea persoanei copilului şi priveşte preponderent raporturile de familie. În acest scop, părinţii au următoarele drepturi şi îndatoriri cu privire la persoana copilului:

˗ părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală;

˗ părinţii au îndatorirea de a asigura educaţia copiilor, învăţătura şi pregătirea lor profesională, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului;

˗ părinţii au dreptul de a-şi creşte personal copiii, de a stabili locuinţa copilului şi de a-l ţine;

478 În acest sens, a se vedea E. Florian, op. cit., p. 285-300.

460

˗ părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copiii lor, în situaţii legale în care copiii nu se aflau alături de ei;

˗ părinţii au dreptul de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii;

˗ părinţii fireşti au dreptul să consimtă la adopţia copilului lor minor dacă aceasta este în interesul copilului;

˗ părinţii au obligaţia legală de întreţinere faţă de copiii lor minori;

˗ părinţii sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

Îndatoririle specifice ale părinților față de copilul lor sunt reglementate de art. 488 Cod civ.:

˗ îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios;

˗ obligația de a coopera cu copilul şi de a-i respecta viaţa intimă, privată şi demnitatea;

˗ obligația de a prezinta şi a permite informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi de a lua în considerare opinia acestuia;

˗ obligația de a lua toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;

˗ obligația de a coopera cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului. Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului – art. 489 Cod civ.

Potrivit art. 493 Cod civ., părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.

În ceea ce privește relațiile sociale ale copilului în vârstă de până la 14 ani, părinţii sau reprezentanţii legali ai acestuia pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile sale personale. Neînţelegerile asupra acestor aspecte se soluţionează de către instanţa de tutelă – art. 494 Cod civ.

461

În situația în care copilul se află la o persoană care îl ține fără drept, părinții pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului. Cererea poate fi respinsă de instanța de tutelă numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior copilului – art. 95 Cod civ.

2.5.2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la

bunurile copiilor

Potrivit dispoziţiilor art. 502 alin. 1 şi 2 Cod civ., în ceea ce priveşte administrarea bunurilor copilului minor, părinţii sunt supuşi aceluiaşi regim juridic ca tutorele, cu excepţia faptului că nu trebuie să întocmească inventarul prevăzut de art. 140 Cod civ.

În situaţia în care minorul nu a împlinit 14 nai, părinţii administrează bunurile acestuia şi îl reprezintă în actele civile ce îl privesc (art. 501 alin. 1 Cod civ.). Ei pot încheia acte care permit folosirea şi întrebuinţarea bunurilor copilului. Renunţarea la drepturile patrimoniale ale minorului ori gajarea bunurilor sale se face numai cu prealabila încuviinţare a instanţei de tutelă, şi în general actele care depăşesc dreptul de administrare sunt supuse acestei încuviinţări sub acţiunea anulării.

Minorul care a împlinit 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă şi îşi exercită singur drepturile şi obligaţiile, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor şi, supă caz, a instanţei de tutelă (art. 501 alin. 2 Cod civ.).

Raţiunea pentru care se cere această încuviinţare este nevoia de a-l proteja pe minor faţă de terţii faţă de care poate dobândi drepturi sau îşi poate asuma obligaţii. În această perioadă minorul are un discernământ în formare şi în unele situaţii nu poate înţelege toate efectele juridice ale actelor în care se angajează.

2.6. Exercitarea autorităţii părinteşti

Cu privire la modul de exercitare a autorității părintești, art.

503 alin. 1 Cod civ. prevede că părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.

Regula în materie este aceea că dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, potrivit

462

dispoziţiilor art. 486 Cod civ., hotărăşte instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi analizează interesul superior al copilului.

În mod excepţional, autoritatea părintească se execută de către un singur părinte dacă celălalt a decedat, este decăzut din drepturile părinteşti, este pus sub interdicţie judecătorească sau se află, din orice motiv, în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.

În situaţia în care părinţii au divorţat, copilul este încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre ei. În această situaţie se vorbeşte de o scindare a autorității părinteşti, în sensul că ea nu revine în mod egal ambilor părinţi479. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul încredinţării copilului în cazul desfiinţării căsătoriei sau a copilului din afara căsătoriei.

Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti poate să atragă sancţionarea părinţilor. Legea prevede nu doar sancţiuni de genul decăderii din drepturile părinteşti), dar şi sancţiuni administrative şi chiar penale. Spre exemplu, răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori se fundamentează pe neîmplinirea obligaţiei de supraveghere şi de creştere a copilului 480.

În situația în care părinții nu au capacitate deplină de exercițiu deoarece sunt părinți minori care au împlinit însă vârsta de 14 ani, aceștia au numai drepturile și obligațiile părintești cu privire la 479 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 197. 480 Este o ipoteză de răspundere pentru fapta altuia fondată pe o prezumţie de culpă (a părinţilor în supravegherea copiilor minori care locuiesc împreună cu ei) şi totodată de cauzalitate (între conduita părinţilor şi conduita copiilor lor). Culpa se concretizează aici într-o stare psihică ce a determinat lipsa de supraveghere şi îmbracă forma neglijenţei, imprudenţei ori a intenţiei maliţioase în îndeplinirea de către părinţi a îndatoririlor privind educaţia copiilor. Lipsa de supraveghere şi de educaţie constituie încălcări ale îndatoririlor părinteşti. Ambii părinţi răspund pentru faptele păgubitoare ale copiilor lor minori, răspunderea lor fiind solidară. În cazurile în care, prin efectul scindării ocrotirii părinteşti, exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti trec numai asupra unuia dintre părinţi, acestuia singur îi revine paza copilului, iar prezumţia de răspundere revine exclusiv asupra acestui părinte. Asemenea cazuri sunt: ipotezele în care unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau din orice împrejurare se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, ipoteza divorţului când răspunderea revine integral părintelui căruia i s-a încredinţat copilul, etc. Legea stabileşte două condiţii minimale pentru ca răspunderea părinţilor să devină operantă şi anume: a) copilul să fie minor la data săvârşirii faptei; b) copilul să locuiască împreună cu părinţii.

463

persoana copilului. Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condiţiile legii.

2.7. Încetarea autorităţii părinteşti

Autoritatea părintească se exercită tot timpul cât copiii sunt

minori (0-18 ani), cu excepţia cazului în care, prin căsătorie, minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină înainte de împlinnirea vârstei majoratului.

Ocrotirea părintească încetează de regulă în momentul dobândirii capacităţii depline de exerciţiu la împlinirea vârstei de 18 ani.

În mod excepţional, aceasta poate înceta înainte de acest moment, prin dobândirea capacității depline de exercițiu de către minorul care se căsătorește și prin instituirea tutelei în condiţiile şi cazurile prevăzute de lege.

Secţiunea a II-a. Tutela minorului

1. Noţiune şi reglementare

Prin tutela minorului se înţelege mijlocul juridic de ocrotire a

minorului lipsit de autoritate părintească părintească, care constă într-o sarcină asumată de o persoană capabilă, în fapt și în drept, și al cărei obiect este asigurarea protecției personale a copilului, administrarea patrimoniului și exercitarea drepturilor sale civile. 481

Prin tutelă, ca instituţie juridică, se înţelege ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinţii săi – o persoană căreia i s-a atribuit funcţia de tutore – sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii competente.482

481 Gh. Beleiu, op. cit., p. 369; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 244; I.

Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 207; T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 311; E.

Chelaru, op. cit., p. 150. 482 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 197.

464

Sediul materiei se găsește în dispozițiile art. 110-163 Cod civ. și art. 39-42 din Legea nr. 272/2004

2. Caractere juridice

Dacă pentru minorul lipsit de autoritatea părintească, tutela

se înfăţişează ca mijloc de ocrotire, pentru tutore ea se prezintă ca o îndatorire, o sarcină483, ale cărei caractere sunt: legalitate, obligativitate, gratuitate, caracterul personal, caracterul social.

2.1. Legalitatea Cazurile de instituire, instituirea tutelei, deschiderea tutelei,

procedura de numire a tutorelui, conţinutul ocrotirii prin tutelă şi încetarea tutelei minorului sunt stabilite de lege, prin norme imperative.

2.2. Obligativitatea

Acest caracter este conţinut în art. 119 alin. 1 Cod civ., care dispune că cel desemnat tutore prin contract de mandat nu poate refuza numirea. Sunt prevăzute totuși unele cazuri de excepție enumerate la art. 120 alin. 2 Cod civ., în care sarcina tutelei poate fi refuzată de cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi, de femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani, de cel care creşte şi educă doi sau mai mulţi copii, de cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.

2.3. Gratuitatea

Acest caracter este conținut de art. 123 alin.1 Cod civ. prevede că tutela este o sarcină gratuită. Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remuneraţie al cărei cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelă, cu 483 P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 94.

465

avizul consiliului de familie, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile mino-rului., instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, putând modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit împrejurărilor (art. 123 alin. 2 Cod civ.).

2.4. Cracterul personal

Tutela este strict personală, fiind instituită în considerarea persoanei tutorelui, la a cărui numire se ţine seama de calităţile sale personale. Cu toate acestea, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, poate să decidă ca administrarea patrimoniului să fie încredinţată unei persoane fizice sau juridice specializate (art. 122 C. civ).

2.5. Caracterul social

Caracterul social al tutelei simbolizează grija manifestată de societate faţă de copiii lipsiţi de ocrotire părintească.484

3. Principiile tutelei minorului

Principiile care guvernează tutela sunt: ˗ principiul generalității tutelei – tutela se instituie ori de câte

ori există un minor lipsit de ocrotire părintească; ˗ principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul superior al

minorului (art. 133 din Cod civ.); ˗ principiul autonomiei patrimoniale dintre minor și tutore,

care exprimă ideea potrivit căreia copilul nu are vreun drept asupra bunurilor tutorelui, după cum nici tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului (art. 500 Cod civ.);

˗ principiul exercitării tutelei sub un permanent control al statului; art. 151 alin. 1 Cod civ. prevede că instanţa de tutelă va efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele 484 E. Lupan, I. Săbău-Pop, op. cit., p. 208.

466

şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.

4. Cazurile de instituire a tutelei

Ca regulă, tutela se deschide când o persoană fizică nu a

împlinit 18 ani şi este lipsită de ocrotire prin autoritate părintească. Potrivit dispoziţiilor art. 110 Cod civ. şi art. 40 din Legea nr.

272/2004 tutela se instituie în următoarele situaţii: ˗ ambii părinţi sunt decedaţi; ˗ ambii părinţi sunt necunoscuţi; ˗ ambii părinţi sunt decăzuţi din exerciţiul drepturilor

părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;

˗ ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie judecătorească; ˗ ambii părinţi sunt dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi; ˗ la încetarea adopţiei, când instanţa hotărăşte că este în

interesul minorului instituirea unei tutele. Potrivit prevederilor art. 111 Cod civ. persoanele care au

obligaţia să înştiinţeze instanţa de tutelă, de îndată ce află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească, sunt:

˗ persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;

˗ serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

˗ instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;

˗ organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană. 5. Tutorele 5.1. Persoanele care poa fi numite tutore

Persoana care, în temeiul legii, este desemnată să

îndeplinească sarcina tutelei în scopul protejării minorului prin asumarea rolului de substituient al părinților acestuia, decedați sau

467

care se află într-una din situațiile de la art. 110 Cod civ., trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.

Sarcina tutelei o poate îndeplini o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună. În cazul în care trebuie instituită tutela pentru mai mulți minori care sunt fraţi sau surori, se numeşte, de regulă, un singur tutore – art. 112 Cod civ.

Există totuși o situație de excepție când tutorele poate fi și o persoană juridică, dar numai cu privire la ocrotirea bunurilor copilului, atunci când instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ţinând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit legii, unei persoane juridice specializate (art. 122 alin. 2 Cod civ.).

5.2. Persoanele care nu pot fi numite tutore Art. 113 Cod civ. interzice următoareleor categorii de

persoane dreptul de a fi tutore: ˗ minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau

cel pus sub curatelă; ˗ cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat

incapabil de a fi tutore; ˗ cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie

în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;

˗ cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;

˗ cel aflat în stare de insolvabilitate; ˗ cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale

minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; ˗ cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către

părintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.

În cazul în care una dintre împrejurările de mai sus survi sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat din exercițiul acestei sarcini.

468

5.3. Desemnarea tutorelui de către părinte Un alt element de noutate adus de Codul civil în vigoare îl

reprezintă posibilitatea părintelui de a desmna persoana care urmează a fi tutorele copilului său minor.

În temeiul art. 114 Cod civ. această desemnare poate fi făcută de către părinte prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament. Desemnarea poate fi revocată oricând de părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată. Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie în registrul naţional notarial.

Dacă există un conflict de tutori pentru că au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferinţă, ori dacă există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tutelei şi care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelă va hotărî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului – art. 115 Cod civ.

Persoana desemnată tutore nu poate fi înlăturată de către instanţă fără acordul său, decât dacă se află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art.113 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate – art. 116 alin. 1 Cod civ.

În situația în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelă, după încetarea împiedicării, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa desemnează un tutore provizoriu (art.116 alin. 2 Cod civ.). După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare sarcinile tutelei până la numirea unui tutore în condiţiile art. 118. Cod civ.

5.4. Numirea tutorelui de căte instanţa de tutelă Tutore este persoana fizică numită prin hotărârea instanţei de

tutelă competentă pentru a îndeplini, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea instituţiilor publice abilitate, sarcina tutelei cu privire la un minor, sau cu privire la o persoană pusă sub interdicţie.

469

În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină ţinând seama, după caz, de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă – art.118 Cod civ.

5.4.1. Procedura de numire Ori de câte ori un copil minor este lipsit de autoritate

părintească,485 deschiderea tutelei se face fie din oficiu, fie după înștiințarea instanței de tutelă despre situația în care minorul este lipsit de îngrijire părintească.

Dacă desemnarea tutorelui poate fi facută de părintele/părinții minorului, numirea tutorelui este de competența instanței de tutelă.

Procedura de numire a tutorelui este prevăzută de art. 119 Cod civ. Numirea se face, cu acordul tutrelui, de către instanţa de tutelă în camera de consiliu prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea.

În cazul în care minorul a împlinit vârsta de 10 ani, ascultarea acestuia este obligatorie.

De asemenea, înainte de numirea tutorelui este obligatorie consultarea consiliului de familie de către instanța de tutelă care l-a constituit, în cazul în care nu există un tutore desemnat.

Persoana desemnată a fi tutore trebuie verificată de către instanța de tutelă în Registrul național notarial pentru a vedea dacă nu a fost revocată.

Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul instanţei de tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului, moment din care încep drepturile şi îndatoririle tutorelui.

Pe durata derulării procedurii de numire a tutorelui, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special.

485 Pentru detalii, a se vedea Teodor Bodoașcă, Contribuții la studiul condițiilor în care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea Legii 272/204 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în Revista Dreptul, nr. 3/2005, p. 53-59.

470

5.4.2. Refuzul continuării tutelei Persoana care și-a asumat sarcina tutelei este obligată să se

îngrijească de minor și de bunurile acestuia. Cu toate acestea, pe parcursul exercitării tutelei pot interveni

situații obiective care să îl împiedice pe tutore să-și îndeplinească sarcinile în interesul copilului minor. Cazurile în care cel numit tutore poate refuza continuarea tutelei sunt expres și limitativ enumerat de legiuitor în art. 120 alin. 2 Cod civ.:

˗ împlinirea de către tutore a vârstei de 60 de ani; ˗ femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; ˗ cel care pe lângă exercitarea tutelei, creşte şi educă doi sau

mai mulţi copii; ˗ cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor

desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină;

˗ sau din alte motive întemeiate. 5.4.3. Înlocuirea tutorelui În cazul în care vreuna din situațiile amintite mai sus survin

în timpul exercitării tutelei, tutorele poate solicita instanței de judecată înlocuirea sa. Până la soluţionarea cererii de înlocuire, în regim de urgență, tutorele este obligat să-și continue exercitarea atribuţiilor – art.121 Cod civ.

5.5. Consiliul de familie Constituirea, rolul, atribuţiile şi funcţionarea consiliului de

familie sunt reglementate de art. 124-132 Cod civ. 5.5.1. Rolul Consiliului de familie Pentru a avea un permanent control asupra activității

tutorelui, instanța de tutelă, din oficiu sau la cererea persoanelor interesate, poate constitui consiliul de familie.

Rolul consiliului de familie este acela de a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte

471

îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului – art. 124 alin. 1 Cod civ.

Consiliul de familie nu se va institui în cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege – art. 124 alin. 2 Cod civ.

5.5.2. Membrii consiliului de familie

Ținând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului instanţa de tutelă poate constitui consiliul de familie din trei membri având calitatea de rude sau afini, sau în lipsa acestora, din alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia. Pe lângă cei trei membri, instanța de tutelă numește și doi membri supleanți – art. 125 alin. 1 și 3 Cod civ.

Din consiliul de familie nu pot face parte soțul și soția împreună, ca membri ai aceluiaşi consiliu de familie, și nici tutorele numit, din moment ce tocmai activitatea acestuia din urmă trebuie supravegheată de consiliul de familie – art. 125 alin. 2 și 4 Cod civ.

Dispoziţiile legale privind tutorele – incompatibilitatea, refuzul continuării tutelei (art. 120 alin. 1 și alin. 2 lit. d), înlocuirea, interzicerea unor acte juridice – se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului de familie – art. 125 Cod civ.

Nu poate refuza continuarea activităţii în consiliul de familie:

˗ cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi; ˗ femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; ˗ cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii; 5.5.3. Constituirea consiliului de familie Art. 128 Cod civ. reglementează procedura de numire a

membrilor consiliului de familie. Instanţa de tutelă – din oficiu sau la sesizarea minorului,

dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia minorului –

472

convoacă la domiciliul coplilului minor persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri ai consiliului de familie.

Sarcina de a fi membru în consiliul de familie este facultativă, în sensul că numirea membrilor se face, cu acordul acestora.

Procedura de numire a membrilor consiliului de familie prevede ca obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.

În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.

Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

Orice copil poate cere să fie ascultat. Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

5.5.4. Funcţionarea consiliului de familie

Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte

de data întrunirii, la solicitarea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui sau a instanţei de tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face şi mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile, prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie acoperă neregularitatea convocării.

Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului sau, după caz, la sediul instanţei de tutelă când aceasta a făcut convocarea şi sunt prezidate de persoana cea mai înaintată în vârstă.

În cazul în care membrii consiliului nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi prin procură specială486 de persoane care sunt rude sau afini cu părinţii minorului. Soţii se pot reprezenta reciproc. 486 C.T. Ungureanu, op. cit., p. 380.

473

5.5.5. Atribuţiile consiliului de familie Potrivit art. 130 Cod civ., la solicitarea tutorelui sau a

instanţei de tutelă, consiliul de familie dă avize consultative, şi ia decizii, cu votul majorităţii membrilor săi. Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un registru special constituit, care se ţine de unul dintre membrii consiliului, desemnat în acest scop de instanţa de tutelă.

Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile și atrag numai răspunderea tutorelui.

5.5.6. Înlocuirea consiliului de familie În condițiile în care împotriva deciziilor consiliului de

familie au fost formulate cel puțin două plângeri ce sunt admise de instanța de tutelă, art. 131 Cod civ. prevede că tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu.

5.5.7. Imposibilitatea constituirii consiliului de familie În temeiul art. 132 Cod civ. tutorele poate cere instanţei de

tutelă autorizaţia de a exercita singur tutela în următoarele cazuri: ˗ nu este posibilă constituirea unui nou consiliu; ˗ există contrarietate de interese dintre minor şi toţi membrii

consiliului de familie şi supleanţi. 5.6. Exercitarea tutelei în interesul minorului În îndeplinirea sarcinii tutelei, tutorele are două categorii de

obligaţii principale: ˗ de a îngriji de persoana minorului, adică de a creşte copilul,

preocupându-se de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică şi mentală, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia potrivit cu aptitudinile lui;

˗ de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, respectiv de a-i încuviinţa actele, după cum minorul este sub 14 ani sau peste această vârstă.

474

Pot fi tutori nu doar persoanele fizice ut singuli, ci chiar soţul şi soţia împreună, adică o familie de tutori (art. 135 Cod civ.). În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa, din oficiu, va înştiinţa instanţa de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.

6. Conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă

Ca şi autoritatea părintească, ocrotirea prin tutelă are în

conţinutul său cele două elemente – personală şi patrimonială – având şi ea, la rândul ei o natură juridică complexă.

Competenţa patrimonială a ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde:

˗ administrarea bunurilor copilului de până la 14 ani; ˗ reprezentarea, în actele civile, a copilului sub 14 ani; ˗ încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale copilului de

peste 14 ani487.

6.1. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului

Reiterând principul care guvernează tutela – exercitarea tutelei exclusiv în interesul minorului atât în privința persoanei acestuia, cât și în privința bunurilor sale – vom reține că toate măsurile cu privire la persoana minorului, mai puțin cele care au un caracter curent, se vor lua de către tutore cu avizul consiliului de familie (art. 136 Cod civ.).

În vederea creării condițiilor pentru îndeplinirea sarcinii tutelei, legea prevede că minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore numai cu autorizarea instanţei de tutelă minorul poate avea şi o reşedinţă (art. 137 alin. 1 Cod civ.).

În mod excepțional, tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă determinată de educarea şi pregătirea sa profesională, caz în care, instanţa de tutelă va fi de îndată încunoştinţată (art. 137 alin. 2 Cod civ.).

În ceea ce privește felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale a minorului, care nu a împlinit vârsta de 14 ani la data 487 Gh. Beleiu, op. cit., p. 373.

475

instituirii tutelei, Codul civil prevede că acestea nu pot fi schimbate de către tutore decît cu încuviințarea instanței de tutelă (art. 138 alin. 1).

În cazul în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, instanța de tutelă nu poate hoărî, împotriva voinței minorului, să schimbe felul învăţăturii acestuia, hotărâtă de părinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei. În această privință, instanța de tutelă nu poate hotărî în niciun fel, fără ascultarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani (art. 138 alin. 2 și art. 139 Cod civ.).

6.2. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului

Administrarea bunurilor minorului implică unele obligaţii pentru tutore la instituirea tutelei (art. 140, 141 Cod civ.), pe perioada tutelei (art. 142-149 Cod civ.) şi la încetarea tutelei (art. 156-163 Cod civ.)

6.2.1. Obligaţiile tutorelui la instituirea tutelei

După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanţei de tutelă, va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării instanţei de tutelă. Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu suferă întârziere.

Inventarul bunurilor minorului va începe să fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui de către instanţa de tutelă.

Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi să declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului instanţei de tutelă, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţă de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de inventariere.

Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau pretenţiile proprii faţă de minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi să le declare, sunt prezumaţi că au renunţat la ele.

476

6.2.2. Obligaţiile tutorelui pe parcursul tutelei

Pe parcursul exercitării tutelei, tutorele are următoarele îndatoriri:

˗ să administreze cu bună-credinţă bunurile minorului. În acest scop, tutorele acţionează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului.

˗ să acţioneze cu diligenţa pe care un proprietar o depune în administrarea bunurilor sale;

˗ să acţioneze cu onestitate şi loialitate în vederea realizării optime a scopului urmărit;

˗ să-l reprezinte pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani;

˗ să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia; darea de seamă se va prezenta instanţei de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic; dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanţa de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăşi însă 3 ani;

˗ la cererea instanţei de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia. Consiliul de familie stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Decizia consiliului de familie se aduce la cunoştinţă, de îndată, instanţei de tutelă. Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, instanţa de tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părţilor sau prin licitaţie publică.

Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude, minorul are dreptul la asistenţă socială.

477

6.2.3. Obligaţiile tutorelui la încetarea tutelei Odată cu încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de

cel mult 30 de zile, să prezinte instanţei de tutelă o dare de seamă generală; (trebuie să cuprindă situaţiile veniturilor şi a cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul şi pasivul, precum şi stadiul în care se află procesele minorului).

Dacă funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă generală va fi întocmită de moştenitorii săi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moştenirii sau, după caz, de la data solicitării de către instanţa de tutelă.

Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor legal ori, în lipsă, de curatorul special numit de către instanţa de tutelă.

După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiune, dar tutorele răspunde pentru prejudiciul cauzat de culpa sa.

6.2.4. Reprezentarea legală, în actele civile, a minorului

cu vârsta sub 14 ani Potrivit art. 143 Cod civ., tutorele are îndatorirea de a-l

reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până la data la care împlineşte vârsta de 14 ani.

Reprezentarea este un procedeu prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi în contul altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana reprezentatului. Prin efectul reprezentării, cel reprezentat devine în mod direct parte în actul juridic încheiat de reprezentantul său în limitele puterilor conferite, ca şi când l-ar fi încheiat el însuşi.

Are calitatea de reprezentat minorul sub 14 ani pentru care s-a instituit tutela, fiind reprezentat în actele juridice civile, în temeiul legii, de către tutore.

478

Pentru a contura limitele reprezentării legale vom prezenta în continuare ce acte civile poate sau nu poate să încheie tutorele. Sub acest aspect, distingem trei categorii de acte juridice civile.

6.2.4.1. Actele pe care tutorele minorului cu vârsta sub 14

ani le poate încheia singur, fără avizul consiliului de familie şi

fără autorizarea instanţei de tutelă

Fac parte din această categorie: actele de conservare şi actele de administrare a patrimoniului.

Actele de conservare privesc orice măsură ca urmăreşte ocrotirea şi păstrarea unui drept în scopul de a se evita pierderea lui. Asemenea acte comportă cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă. Sunt acte de conservare: întreruperea unei prescripţii; înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu în registrele de publicitate.

Actele de administrare sunt acele acte săvârşite asupra unor bunuri sau asupra unui patrimoniu în scopul întreţinerii şi folosirii acestora. Au acest caracter: perceperea fructelor şi recoltelor sau încasarea veniturilor; închirierea; orice măsuri de utilizare, amenajare, exploatare ori punere în valoare a bunului.

Art. 144 Cod civ.: prevede că tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor.

6.2.4.2. Actele juridice pe care tutorele minorului cu

vârsta sub 14 ani nu le poate încheia valabil decât cu avizul

consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă Art. 144 alin. 2 Cod civ. prevede că tutorele nu poate, fără

avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare.

Textul are în vedere actele juridice civile de dispoziţie prin care un lucru este scos, temporar sau definitiv, parţial sau integral,

479

dintr-un patrimoniu, fie trecând într-un alt patrimoniu, fie încetând să mai existe ca urmare a consumării sau distrugerii lui. Au acest caracter actele de înstrăinare, indiferent dacă sunt cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, actele de constituire a unor drepturi reale (uz, uzufruct, abitaţie, servitute) care duc la restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate, actele de consumare sau distrugere materială a lucrului etc.

Art. 149 Cod civ. califică drept act de dispoziţie şi ridicarea de la bancă a sumelor de bani care depăşesc nevoile întreţinerii a minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare.

6.2.4.3. Actele pe care tutorele nu le poate încheia nici cu

avizul consiliului de familie sau autorizarea instanţei de tutelă

În aceasta categorie intră actele juridice civile menţionate de: ˗ art. 147 Cod civ.: este interzisă încheierea de acte juridice

între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile tutorelui, de o parte şi minorul de alta;

˗ art. 144 alin. 1 Cod civ.: tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia; fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului.

6.3. Încuviinţarea prealabilă a actelor civile de către

tutorele minorului cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani În temeiul art. 146 Cod civ., minorul care a împlinit vârsta de

14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea scrisă a tutorelui.” În cazul în care actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie.

7. Încetarea tutelei minorului

Tutela minorului încetează definitiv în următoarele cazuri: ˗ dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu de către minor,

prin împlinirea vârstei majoratului sau prin căsătorie;

480

˗ stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţi; ˗ ridicarea sancţiunii care a constat în decăderea din

drepturile părinteşti; ˗ ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul

dintre părinţi; ˗ reapariţia a cel puţin unuia dintre părinţii declaraţi dispăruţi

sau morţi; ˗ moartea minorului.

8. Cazurile de înlocuire a tutorelui

Tutorele urmează a fi înlocuit cu un altul la: ˗ moartea tutorelui; ˗ îndepărtarea de la tutelă potrivit art. 156 alin. 2 şi art. 158

Cod civ.; ˗ în locul tutorelui minorului este numit tutorele interzisului

(art. 166 Cod civ.); ˗ la cererea sa, tutorele este înlocuit.

9. Răspunderea tutorelui minorului

Tutorele este răspunzător de modul în care îşî îndeplineşte obligaţiile privind ocrotirea persoanei minorului şi interesele patrimoniale ale acestuia.

Împotriva actelor sau faptelor tutorelui păgubitoare pentru minor se poate face plângere la instanţa de tutelă.

Răspunderea tutorelui poate fi penală sau civilă, după caz. Din punct de vedere penal, tutorele poate răspunde, spre

exemplu, pentru săvârşirea infracţiunii de: gestiune frauduloasă (art. 214 C. pen.) sau rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.).

În materie civilă răspunderea poate fi patrimonială ori nepatrimonială.

Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului cu nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui.

Răspunderea patrimonială poate fi atrasă pentru fapta proprie

a tutorelui care exercitând necorespunzător atribuţiile sale cauzează

481

prejudicii materiale copilului aflat sub tutela sa ori altor persoane prin culpa sa.

Tutorele răspunde civil pentru faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită de minorul aflat sub tutelă, în temeiul răspunderii civile pentru fapta altuia, conform art. 1372 Cod civ.

Dacă în exercitarea sarcinii tutelei, tutorele săvârșește fapte calificate de lege drept contravenții, operează răspunderea contravențională.488 În acest sens, potrivit art. 155 Cod civ., minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi la art. 111 pot face plângere la instanţa de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.

Tutorele va fi îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu şi-a îndeplinit corespunzător sarcina (art. 158 Cod civ.).

În condiţiile Legii nr. 272/2004, îndepărtarea tutorelui din tutelă, ca răspundere nepatrimonială este de competenţa Judecătoriei.

Secţiunea a III-a. Ocrotirea minorului prin curatelă

1. Definiţie

Curatela este instituţia de drept civil care are drept scop

ocrotirea juridică a persoanelor fizice aflate în anumite situaţii speciale prevăzute de lege, care le împiedică să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinască obligațiile cu privire la persoana și bunurile sale.489

Curatela copilului minor este mijlocul juridic, temporar şi subsidiar, de ocrotire a minorului, până la soluţionarea unei anumite situaţii,490 fiind o tutelă ad-hoc491. 488 P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 111. 489 Ernest Lupan, Ioan Săbău-Pop, Tratat de drept civil român. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 235; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 233; P. Trușcă,

A.M. Trușcă, op. cit., p. 123; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 273; C.T.

Ungureanu, op. cit., p. 407; E. Chelaru, op. cit., p. 166. 490 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 234; P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 111; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 260; E. Chelaru, op. cit., p. 158; I. Dogaru,

482

Aceasta înseamnă că, în esenţa curatelei minorului îi sunt aplicabile regulile tutelei minorului492.

Curatela minorului, alături de autoritatea părintească și de tutela minorului, face parte din sistemul de ocrotire a persoanelor fizice minore.

2. Instituirea curatelei minorului

Ca şi în cazul tutelei, procedura de instituire a curatelei minorului presupune numirea de către instanţa de tutelă de la domiciliul acestuia, fie din oficiu, fie la cererea unei persoane din cele menţionate de art. 111 C. civ., a unei persoane numite curator, având misiunea de a reprezenta interesele celui aflat în această nevoie, numit reprezentat (art. 182 Cod civ.).

Curatela nu se poate institui decât cu acordul celui reprezentat, excepție făcând cazurile în care consimţământul nu poate fi dat.

Încheierea de numire a curatelei se comunică în scris curatorului şi se afişează la sediul instanţei de tutelă, precum şi la primăria de la domiciliul celui reprezentat.

3. Conţinutul curatelei minorului

Curatela priveşte atât persoana cât şi bunurile copilului

minor. Latura patrimonială a ocrotirii copilului de către curator,

cuprinde prin asemănare cu cele menţionate la tutela minorului: ˗ administrarea bunurilor minorului; ˗ reprezentarea minorului de până la 14 ani în actele civile; ˗ încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale minorului cu

vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.

S. Cercel, op. cit., p. 217; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 390; T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 320. 491 G. Boroi, op. cit., p. 379; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 217. 492 Gh. Beleiu, op. cit., p. 376.

483

4. Cazuri de instituire a curatelei minorului

Codul civil reglementează următoarele cazuri de instituire a

curatelei minorului. - atunci când de la numirea tutorelui și până în momentul

începerii exercitării drepturilor și îndeplinirii îndatorilrilor tutorelui trece un interval de timp, interval în care instanța de tutelă lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special – art. 119 alin. 6 Cod civ.;

- ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui – art. 150 alin. 1 Cod civ.;

- dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează – art. 150 alin. 2 Cod civ.;

- atunci când pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, numește provizoriu un curator special, care va fi validat sau, după caz, înlocuit de către instanţa de tutelă – art. 150 alin. 3 Cod civ.;

- atunci când la moartea tutorelui, moștenitorii care ar trebui să preia sarcinile tutelei în mod provizoriu, până la numirea unui alt tutore, sunt minori; în acest caz, instanţa de tutelă va numi de urgenţă un curator special, care poate fi executorul testamentar – art. 157 Cod civ.;

- atunci când tutorele decedează sau este îndepărtat de la tutelă, până la preluarea funcţiei de către noul tutore, instanţa de tutelă poate numi un curator special – art. 159 Cod civ.;

- în cazul în care nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acţiona, darea de seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instanţa de tutelă, în termenul stabilit de aceasta – art. 160 alin. 2 teza II Cod civ.;

- atunci când, până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească a minorului, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia – art. 167 Cod civ.

484

5. Încetarea curatelei minorului

Încetarea curatelei se face de către organul care a instituit-o la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăreia dintre persoanele fizice sau juridice îndreptăţite să ceară instituirea acestei măsuri, sau chiar din oficiu atunci când au încetat cauzele care au determinat-o (art. 185 Cod civ.).

6. Răspunderea curatorului

Regulile privind răspunderea tutorelui minorului, se aplică şi în situaţia curatorului acestuia, deoarece instituției curatelei minorului i se aplică regulile tutelei minorului.

Secţiunea a IV-a. Ocrotirea interzisului judecătoresc

1. Noţiune şi reglementare

Reglementarea în materia ocrotirii interzisului judecătoresc

se regăsește în dispozițiile art. 164-177 Cod civ. În doctrină, interdicţia judecătorească este definită ca fiind

măsura de ocrotire, de drept civil, care se ia de către instanţă faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei.493

Din această definiţie, rezultă trăsăturile caracteristice ale interdicţiei judecătorești:

˗ este o măsură de ocrotire, de drept civil; ˗ această măsură poate fi luată numai pe cale judecătorească; ˗ se aplică numai persoanelor fizice lipsite de discernământ

din cauza alienației sau debilității mintale; ˗ are ca efect lipsirea persoanei fizice de cepacitatea de

exercițiu.

493 Gh. Beleiu, op. cit., p. 378; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 221; O. Ungureanu, C.

Munteanu, op. cit., p. 264; E. Chelaru, op. cit., p. 159; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 223; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 398; T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 321.

485

2. Condiţiile de fond pentru punerea sub interdicţie

Art. 164 Cod civ. stabileşte că, pentru a se dispune de către

instanţa judecătorească punerea sub interdicţie a unei persoane trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de fond:

˗ persoana să fie lipsită de discernământ;494 ˗ cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia ori debilitatea

mintală;495 ˗ lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei să se

îngrijească de interesele sale. 496 Legiuitorul a apreciat că este necesară numai ocrotirea debililor mintali. Din punct de vedere juridic, termenul de debil mintal este interpretat în sens larg, cuprinzând şi cazurile de idioţie ţi de imbecilitate, pe care legea nu le include expres printre situaţiile de interdicţie. Condiţiile de fond ale punerii sub interdicţie, fiind reglementate de norme de excepţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că interdicţia nu poate fi cerută şi dispusă 494 Persoană lipsită de discernământ este cea care nu are capacitatea de a discerne (de a deosebi lucrurile unele de altele, de a judeca limpede şi de a aprecia lucrurile la justa lor valoare), adică nu are reprezentarea actelor şi faptelor sale şi nu-şi poate controla, dirija voinţa. 495 Alienaţia este termenul generic pentru orice boală mintală (nebunie, demenţă).

Debilitatea mintală este o formă de înapoiere mintală, mai puţin gravă decât idioţia sau imbecilitatea, în care individul nu poate depăşi însuşirea cunoştinţelor corespunzătoare primelor patru clase elementare. Înapoierea mintală are trei grade: idioţia, imbecilitatea şi debilitatea mintală. Idioţia este stadiul cel mai grav al înapoierii mintale, persoana care prezintă acest tip de handicap are o gândire extrem de rudimentară si necesită îngrijire permanentă. Imbecilitatea este un grad intermediar, de înapoiere mintală, in care persoana nu-şi poate însuşi limbajul scris şi nu poate depăşi nivelul vârstei preşcolare, însă reuşeşte să înveţe să meargă, să vorbească şi să achiziţioneze cunoştinţe fragmentare. Debilitatea mintală este gradul cel mai uşor al întârzierii mintale, însă deficitul intelectual se manifestă în capacitatea redusă de generalizare şi de abstractizare. Cu toate că, din cauza lipsei unor deficienţe fizice la prima vedere, debilul mintal nu se deosebeşte de un om normal, din cauza criticismului redus al gândirii, a caracterului pueril al afectivităţii, el are nevoie de îndrumarea adulţilor în viaţa de zi cu zi – pentru aceste definiții, a se vedea Mariana Roşca, Psihologia deficienţilor mintali, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 11-14. 496 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 691/1978, în Culegere de decizii-1978, p. 189.

486

atunci când persoana fizică nu se poate îngriji de propriile-i interese din alte motive decât lipsa discernământului, cum ar fi vârsta înaintată ori altă suferinţă fizică ori psihică, în afara alienaţiei şi debilităţii mintale. În ipoteza în care discernământul există, persoana este capabilă, dar se poate găsi în situaţii sau stări care să o împiedice să-şi apere interesele în mod satisfăcător, de exemplu: bătrâneţea, boala (paralizie) sau infirmităţi fizice (surdomutismul), nu se justifică punerea sub interdicţie, ci eventual instituirea unei curatele.497 De asemenea, unele tulburări psihice, forme uşoare de nevroze, psihoze sau manii nu justifică o punere sub interdicţie, dacă manifestarea lor „nu influenţează în atare măsură discernământul, încât să-l facă pe cel a cărui punere sub interdicţie se cere inapt de a-şi îngriji interesele.”498 În cazul viciilor, alcoolismul cronic sau jocurile de noroc nu justifică prin ele însele punerea sub interdicţie499, ci trimit spre o problemă mai delicată, aceea a risipirii bunurilor.500 De asemenea un comportament agresiv al unei persoane, cu ameninţări şi manifestări neplăcute pentru cei din jurul său, nu poate îndreptăţi punerea sub interdicţie.501

497 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 459/1957, în Culegere de decizii-1957, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 201 [„Numai lipsa de discernământ în ceea ce priveşte îngrijirea intereselor proprii poate să ducă la punerea sub interdicţie, iar dacă o persoană din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice (debilitate fizică, cum este de exemplu surdomutismul), deşi capabilă, deci cu discernământ, nu poate personal să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare, se va putea numi un curator potrivit art. 152 C. fam.”]. 498 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 835/1955, în Culegere de decizii-1955, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1956, p. 247. 499 C.S.J., dec. nr. 3909/1998, („slăbirea temporară a facultăţilor mintale, inconştienţa generată de beţie, hipnoză, decepţii trecătoare etc. nu sunt de natură să determine luarea unor asemenea măsuri”) în Buletinul Jurisprudenței-1999, Ed. Argessis, Curtea de Argeș, 1999, p. 59. 500 Risipirea bunurilor reprezentată în dreptul roman, o cauză care deschide calea luării unor măsuri, aşa cum se întâmpla şi în dreptul vechi românesc. În prezent, risipirea bunurilor proprii nu constituie prin ea însăşi motiv de punere sub interdicţie. 501 Trib. Supr., dec. civ. nr. 781/1955, în Culegere de decizii-1955, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1956, p. 246.

487

3. Procedura punerii sub interdicţie

Instanţa competentă în soluţionarea cererii de punere sub

interdicţie este instanța de tutelă în a cărei circmscripție își are domiciliul persoana ce urmează această procedură (art. 935 Cod proc. civ.).

Cererea de punere sub interdicţie judecătorească poate fi făcută, potrivit art. 165 din Cod civ. de către persoanele prevăzute în art. 111 Cod civ.şi anume:

˗ persoanele apropiate persoanei în cauză şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte aceasta;

˗ serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

˗ instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interziceri drepturilor părinteşti;

˗ organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană. 3.1. Desemnarea tutorelui

Art. 166 Cod civ. prevede că orice persoană care are

capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicţie judecătorească. 3.2. Procedura punerii sub interdicție

Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă (art. 168 Cod civ.). 3.3. Numirea tutorelui

Potrivit art. 170 Cod civ., prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească; dispoziţiile 114-120 Cod civ. se aplică în mod corespunzător.

488

4. Efectele punerii sub interdicţie judecătorească

La data când hotărârea judecătorească, prin care s-a constatat

starea de alienaţie sau debilitate mintală şi s-a dispus punerea sub interdicţie a persoanei în cauză, rămâne definitivă şi irevocabilă, interdicția produce următoarele efecte:

˗ lipsirea persoanei pusă sub interdicție judecătorească de capacitate de exerciţiu;

˗ instituirea tutelei interzisului. 4.1. Lipsirea de capacitatea de exerciţiu Potrivit dispoziţiilor art. 43 din Cod civ., în afară de minorul

sub 14 ani, este lipsită de capacitate de exerciţiu şi persoana pusă sub interdicţie judecătorească. În consecinţă, este complet lipsită de capacitate de exerciţiu persoana fizică indiferent de voinţă, care, suferind de alienaţie mintală sau de debilitate mintală, a fost pusă sub interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Efectul privind lipsirea de capacitate de exerciţiu se produce în funcţie de capacitatea pe care o avea persoana la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile, după cum urmează:

˗ dacă persoana pusă sub interdicţie este un minor sub 14 ani, efectul lipsirii de capacitate de exerciţiu se produce de la data când va împlini 14 ani (până la vârsta de 14 ani persoana fizică este lipsita de capacitate de exerciţiu prin efectul legii);

˗ dacă persoana pusă sub interdicţie este un minor între 14 şi 18 ani, se trece de la capacitatea de exerciţiu restrânsă la lipsa capacităţii de exerciţiu;

˗ dacă persoana pusă sub interdicţie este major, se trece de la capacitatea de exerciţiu deplină la lipsa capacităţii de exerciţiu. În temeiul art. 43 alin. 2 Cod civ., pentru persoanele fizice ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie în numele acestora de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.

489

4.2. Instituirea tutelei interzisului

Potrivit art. 170 alin. 1 Cod civ., hotărârea de punere sub interdicţie va fi comunicată, în condiţiile legii, instanţei de tutelă, care va desemna, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească.

De asemenea, hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată şi autorităţilor de sănătate publică teritoriale, pentru ca acestea să instituie asupra celui interzis o supraveghere medicală permanentă, potrivit legii.

Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel (art. 171 Cod civ.).

Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă. În acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească.

Instanţa de tutelă, luând avizul consiliului de familie şi consultând un medic de specialitate, va hotărî, ţinând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicţie judecătorească va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie sanitară.

Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, se afla sub ocrotirea părinţilor, rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore.

Dacă la data când minorul devine major acesta se află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore.

În cazul în care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, minorul se afla sub tutelă, instanţa de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore.

Dacă între tutore şi interzis se ivesc interese potrivnice, dar nu de natura a determina îndepărtarea din tutelă, se va numi un curator special.502

502 C.S.J., sec. civ., dec. nr. 4087/1997, Culegere de decizii-1997, Ed. Argessis, Curtea de Argeș, 1977, p. 68 (curatorul nu poate uncheia, sub sancţiunea nulităţii absolute, cu mama sa un act juridic civil în numele ocrotitului, pentru că se încalcă

490

4.3. Data producerii efectelor punerii sub interdicţie Data producerii efectelor punerii sub interdicţie este stabilită

de art. 169 Cod civ. alin 1 care dispune că interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă.

Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale (art. 169 alin. 2 Cod civ.).503

5. Încetarea interdicţiei judecătoreşti

Potrivit dispoziţiilor art. 177 Cod civ., dacă au încetat

cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa ridicarea ei.

Cererea de ridicare a interdicţiei judecătoreşti poate fi susţinută de interzis, de tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile îndreptățite să ceară punerea sub interdicție.

Interdicţia judecătorească încetează prin: ˗ încetarea capacităţii de folosinţă a interzisului;504 ˗ ridicarea interdicţiei de către instanţă.

Hotărârea privind ridicarea interdicţiei produce efecte de la data când rămâne definitivă. În acest scop se va comunica de către instanţa care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris în registrul special şi totodată spre a face în acelaşi registru menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea hotărârii prin care s-a pronunţat interdicţia.

art. 128 C. fam.). 503 În acste condiţii, actul juridic încheiat anterior transcrierii hotărârii de punere sub interdicţie de către cel care a fost pus sub interdicţie cu un terţ de bună credinţă, nu va putea fi anulat pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, care trebuie probată în procesul ce are ca obiect anularea actului. 504 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea fizic constatată a persoanei sau, la data stabilită ca fiind aceea a morţii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă de declarare a morţii prezumate.

491

Secţiunea a V-a. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

1. Noţiune și clasificare

Așa cum am arătat deja, curatela are drept scop ocrotirea

juridică a persoanelor fizice aflate în situaţii speciale, prevăzute de lege, care le împiedică să-şi exercite drepturile şi să-şi apere interesele.

Analizând dispoziţiile legale ce reglementează instituţia de drept civil a curatelei (art. 178-186 Cod civ., art. 58 și 686 alin. 1 Cod proc. civ.), rezultă că există două categorii de curatele:

˗ curatela specială a incapabilului, denumită și curatela minorului sau curatela interzisului;

˗ curatela capabilului sau curatela propriu-zisă 1.1. Curatela incapabilului

Curatela incapabilului este măsura de ocrotire luată în

favoarea celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

1.2. Curatela capabilului

Curatela capabilului este măsura de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar aflată în anumite situaţii speciale, ce o împiedică să-şi ocrotească interesele şi să-şi administreze bunurile.505

Curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat,506 curatelei incapabilului i se aplică regulile de la tutelă, motiv pentru care se numește și tutelă provizorie.

505 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 235; P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 124; 506 Potrivit art. 2009 Cod civ.,contractul de mandat este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant, de la care a primit o împuternicire în acest scop.

492

2. Cazuri de instituire a curatelei capabilului

Din conținutul art. 178 Cod civ., rezultă că instanţa de tutelă poate institui curatela capabilului în următoarele cazuri:

˗ dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator;

˗ dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

˗ dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;

˗ dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.

Potrivit art. 1117 alin. 3 Cod civ., dacă conservarea bunurilor succesurale necesită anumite cheltuieli și nu există un custode al succesiunii, notarul public numește un curator pentru administrarea bunurilor – curatela succesorală notarială.

Și Codul de procedură civilă prevede un caz de instituire a curatelei capabilului atunci când debitorul moare înainte de sesizarea executorului judecătoresc, nicio executare silită nu poate fi pornită, iar dacă moare după ce aceasta a fost pornită, ea nu poate fi continuată cât timp moştenirea nu a fost acceptată de către cei chemaţi la moştenire sau, în lipsă, cât timp nu a fost numit, în condiţiile legii, un curator al succesiunii ori, după caz, un curator special pentru executare (art. 686 Cod proc. civ.).

3. Procedura instituirii curatelei capabilului

Din punctul de vedere al competenței teritoriale, curatela capabilului se instituie de către instanța de tutelă fie de la domiciliul persoanei reprezentate, fie de la locul unde trebuie luate măsurile urgente, fie de la ultimul domiciliu din ţară al celui lipsă ori al celui dispărut – art. 179 Cod civ.

493

Instituirea curatelei se face din oficiu sau la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor, a celor prevăzuţi în art. 111 Cod civ., precum şi a tutorelui, în cazul prevăzut de art. 150 Cod civ. – art. 182 Cod civ.

Curatela capabilului se instituie numai cu consimţământul celui reprezentat, afară de cazurile în care consimţământul acestuia nu poate fi dat.

Sarcina curatelei poate fi încredințată oricărei persoane fizice care are capacitate de exercițiu deplină și este în măsură să o îndeplinească, prioritate având persoana desemnată a fi curator prin act unilateral sau mandat, de către cel reprezentat.

Numirea curatorului se face de instanţa de tutelă, printr-o încheiere care se comunică în scris curatorului şi se afişează la sediul instanţei de tutelă, precum şi la primăria de la domiciliul celui reprezentat.

4. Conţinutul curatelei capabilului

Elementele conținutului curatelei capabilului sunt reglementate

de următoarele trei principii: ˗ curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat,

instanța de tutelă putând stabili limitele mandatului şi da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în cazul în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă – art. 183 Cod civ.;

˗ instituirea curatelei capabilului nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă – art. 181 Cod civ.;

˗ activitatea curatorului trebuie să se circumscrie scopului avut în vedere în momentul instituirii curatelei capabilului.

5. Încetarea curatelei capabilului

Prin încetarea curatelei persoanelor capabile se poate

înţelege atât încetarea funcţiei curatorului, cât şi încetarea măsurii curatelei.507

Funcţia curatorului poate înceta: ˗ prin voinţa persoanei reprezentate – revocarea curatorului;

507 Gh. Beleiu, op. cit., p. 387.

494

˗ înlocuirea curatorului, la cererea acestuia care are dreptul să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire, sau pentru motive temeinice şi înaintea împlinirii termenului de trei ani – art. 184 Cod civ.

Măsura curatelei încetează: ˗ prin ridicarea ei, la încetarea cauzelor care au generat-o;508 ˗ prin decesul persoanei ocrotite. Anularea deciziei prin care a fost instituită curatela poate fi

admisă de instanţa judecătorească chiar dacă, între timp, curatela a încetat.509

508 Art. 185 Cod civ. prevede că: „Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuţi la art. 111”. 509 C.S.J. sec. civ., dec. nr. 2694/2001, în C.J. nr. 4/2002, p. 27-28.

495

CAPITOLUL X. PERSOANA JURIDICĂ

Secţiunea I. Definiţia, elementele constitutive şi clasificarea

persoanelor juridice

1. Definiţie

Codul civil cuprinde dispoziţiile destinate instituţiei

persoanei juridice în „Cartea I Despre persoane, Titlul IV. Persoana juridică”, art. 187-251.

Dacă de-a lungul timpului literatura de specialitate a dat persoanei juridice diferite definiții, în prezent, Codul civil ne oferă o definiție legală a acestei instituții din coroborarea dispozițiilor art. 25 alin. 3 și art. 187: persoana juridică este orice formă de organizare

care, întrunind condiţiile cerute de lege și având o organizare de

sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui

anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general, este subiect

de drept civil titular de drepturi şi de obligaţii civile. Potrivit art. 188 Cod civ., sunt persoane juridice entităţile

prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187 Cod civ.

2. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Din definiția instituției supusă analizei, rezultă că elementele

caracteristice care constituie conţinutul noţiunii de persoană juridică sunt:

˗ organizarea proprie, de sine stătătoare; ˗ patrimoniul propriu; ˗ un scop licit și moral, în acord cu interesul general. ˗ scopul propriu în acord cu interesul general Trebuie subliniat că nu colectivul de persoane care se

asociază pentru a crea o persoană juridică apare ca subiect de drept, ci persoana juridică însăşi în calitatea sa de subiect de drept individual. Colectivele nu au drepturi, doar personificarea lor juridică

496

creează drepturi dar nu ale grupului, ci ale organizării care capătă personalitate diferită de a membrilor grupului.510

2.1. Organizarea proprie de sine stătătoare Prin organizarea de sine stătătoare sau organizarea proprie se

înţelege acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în stabilirea şi delimitarea activităţilor ce trebuie realizate de fiecare compartiment şi relaţiile dintre aceste compartimente, astfel încât obiectivele fixate să se realizeze în condiţii de celeritate şi eficienţă.

Organizarea proprie a persoanei juridice presupune nu numai compartimentarea pe activităţi, dar şi desemnarea persoanelor care asigură conducerea respectivei entităţi și care o reprezintă în relațiile cu alte persoane fizice sau juridice, ca subiecte de drept.

Organizarea operează cu organigrama, descrierea posturilor, standarde de calitate şi asigură coerenţă în acţiune, disciplină şi ordine funcţională.

În general, elementul principal în organizarea şi funcţionarea unei persoane juridice îl constituie structura acesteia (organigrama).

Pentru fiecare tip de persoană juridică, legislația prevede o anumită structură organizatorică. În limitele și condițiile stabilite de lege, fiecare persoană juridică trebuie să își determine propria structură orgenizatorică.511

2.2. Patrimoniul propriu

Persoana juridică, pentru a exista ca atare, trebuie să aibă un

patrimoniu propriu, distinct al subiecţilor asociaţi, patrimoniu ce constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor evaluabile în bani care au ca titular însăşi persoana juridică (art. 31 alin. 1 Cod civ.).512

510 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 282. 511 C.T. Ungureanu, op. cit., p. 411. 512 Pentru diferite definiții și analize ale noțiunii de patrimoniu, a se vedea Ion Lulă,

Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, în Revista Dreptul nr. 1/1998, p. 14; Constantin Hamangiu, Ion RosettiBălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Editura Naţională „S. Ciornei”, Bucureşti, 1928, p. 845; George

N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, Imprimeria Văcăreşti, Bucureşti, 1947, p. 21;

497

Această împrejurare permite ca persoana juridică să aibă o răspundere juridică proprie.

Patrimoniul propriu are o importanţă deosebită care, în esenţă, arată că deşi o grupare de persoane are organizare proprie şi scop propriu, ea nu va avea calitatea de persoană juridică dacă nu are un patrimoniu propriu distinct.

Patrimoniul propriu asigură garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de persoana juridică prin prin participarea la circuitul civil în nume propriu. Din unitatea subiectivului care este titular decurge în mod necesar unitatea patrimoniului care însă nu afectează divizibilitatea acestuia în mai multe mase de drepturi şi obligaţii, având fiecare un regim judiciar propriu.

Ca şi în cazul persoanei fizice, patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din două laturi: totalitatea drepturilor constituie activul, iar totalitatea obligaţiilor formează pasivul patrimoniului. Activul şi pasivul se află într-o strânsă unitate.

2.3. Scopul propriu

Persoana juridică este o entitate ordonată, în vederea unui

scop determinat, unui scop social. Ca element constitutiv al persoanei juridice, scopul propriu

este obiectul de activitate al subiectului de drept civil, el aratând însuşi raţiunea de a fi persoană juridică. Acest scop social trebuie să fie în concordanţă cu interesul general.

Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- să fie determinat; ˗ să fie licit; ˗ să fie moral; - să fie în acord cu interesul general. Scopul este determinat în legislație, prin prevederi legale

care reglementează diferitele categorii de persoane juridice.

Liviu Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1993, p. 7; Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, curs universitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 13.

498

Pentru ca scopul să fie licit, el trebie să corespundă prevederilor legale în vigoare la data înființării persoanei juridice.

Moralitatea scopului se exprimă prin ideea că nicio persoană juridică nu-și poate permite să-și stabilescă un scop prin care săs s încalce interesul general.513

Înteresul general al persoanelor juridice pune în evidență, alături de interesul cumun și de interesul public, activitatea care interesează o întreagă populație sau comunitate.514

Din punctul de vedere al conținutului său, scopul persoanei juridice poate fi patrimonial sau nepatrimonial.

Scopul este patrimonial atunci când persoana juridică, prin desfășurarea activității sale, urmărește realizarea unui profit.

Scopul este nepatrimonial atunci când persoana juridică, prin desfășurarea activității sale, nu urmărește realizarea unui profit, ci are un țel ideatic, cum este cazul asociațiilor, fundațiilor, cultelor religioase, partidelor politice, etc.

Aspectele în care se exprimă importanţa scopului propriu sunt în esenţă următoarele:

˗ scopul persoanei juridice exprimă însăşi raţiunea de a fi a fiecărei persoane juridice;

˗ scopul propriu determină limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice în conformitate cu principiul specialităţii acestei capacităţi;

˗ scopul propriu dă sens celorlalte elemente constitutive în înţelesul că organizarea proprie şi patrimoniul propriu sunt afectate realizării obiectivului de activitate al persoanei juridice în acord cu interesul general.

Elementele constitutive mai sus menţionate trebuie înrudite pentru ca organizarea respectivă să poată fi o individualitate juridică distinctă de subiecţii care o compun. Scopul asocierii este, din punct de vedere juridic, tocmai aceasta: crearea unui subiect cu personalitate juridică distinctă515. 513 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 282. 514 Eugenia Florescu, Andreea Corina Târșia, în Carmen Tamara Ungureanu,

Mădălina Afrăsinie, Dana Margareta Cigan, Marius Eftimie, Lucia Irinescu, Mihaela

Păpureanu, Eugenia Florescu, Andreea Corina Târşia, Corina Voicu, Gabriela

Cristina Frenţiu, Florina Morozan, Mirela Steluţa Croitoru, Ioan Popa, Loreley Mirea,

Ovidiu Podaru, Daniel Marius Cosma, Eugen Roşioru, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, art. 1-952, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 211. 515 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 284.

499

3. Clasificarea persoanelor juridice Datorită marii diversițăți a persoanelor juridice există o

multitudine de criterii după care se disting aceste subiecte colective de drept.

În funcție de domeniul dreptului de care aparțin și de regimul juridic care li se aplică, art. 189 Cod civ. distinge între persoane

juridice de drept public și persoane juridice de drept privat. Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod

liber, în una dintre formele prevăzute de lege, pe când persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege; prin excepție, în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege – art. 190 și 191 Cod civ.

Din categoria persoanelor de drept public fac parte: Statul, unitățile administrativ-teritoriale, organele statului, organele puterii judecătorești, instituțiile de stat și cele ale autorităților administrației pulice locale, partidele politice, organizațiile naționale.

Sunt persoane juridice de drept privat: societățile comerciale cu sediul în România, cooperativele și asociațiile teritoriale ale acestora, societățile agricole, asociațiile sau fundațiile, organizațiile sindicale, cultele religioase, alte organizații din domeniul persoanelor juridice de drept privat.

În funcție de natura scopului lor, persoanele juridice pot fi: persoane juridice cu scop patrimonial și persoane juridice cu scop

nepatrimonial. În funcție de natura subiectelor de drept ale căror aporturi au

constituit patrimoniul lor inițial, persoanele juridice se clasifică în: persoane juridice de stat (statul, organele sale, cele trei puteri ale statului, instituțiile de stat, regiile autonome de interes național, societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, unitățile administrativ-teritoriale, etc.), persoane juridice private sau

pariculare (societățile comerciale, cu excepția celor care au capital de stat sau capital aparținând consiliilor locale ori consiliilor județene; societățile agricole; asociațiile și fundațiile; casele de ajutor reciproc ale pensionarilor; asociațiile de proprietari; cultele religioase), persoane juridice cooperatiste, persoane juridice mixte

500

(societățile comerciale cu capital mixt, românesc și străin), persoane

juridice cu caracter obștesc (partidele politice, organizațiile profesionale, sindicatele).516

După naționalitatea lor, distingem între persoane juridice

române (art. 225 Cod civ.) și persoane juridice străine. Distincția prezintă imporanță din punctul de vedere al regimului juridic și al capacității juridice specifice acestor subiecte de drept.

După locul unde își au sediul, sunt persoane juridice cu

sediul în România și persoane juridice cu sediul în străinătate. După criteriul modului de constituire avem: persoane

juridice înființate prin actul de înființare al organului competent (lege, act administrativ) și persoane juridice înființate prin actul de

înființare al celor ce o constituie, autorizat (act juridic de asocierre), în condițiile legii.

În funcție de durata lor există persoane juridice constituite

pe o durată nedeterminată și persoane juridice constituite pe durată

determinată. După corelațiaa dintre ele, se împart în persoane juridice

principale și persoane juridice anexe. Clasificarea prezintă importanță din punctul de vedere al particularităților de regim juridic pe care le pot prezenta persoanele juridice anexe, care evidențiază existența unui grad de subordonare.517

Secţiunea a II-a. Înfiinţarea persoanei juridice

1. Consideraţii generale

Prin noțiunea de înființare a persoanei juridicei înțelegem

operațiunile prin care se crează, cu respectarea legii, un nou subiect de drept.

Dreptul de a înființa persoane juridice decurge din principiul libertății de asociere al cetățenilor români reglementat de Constituția României în art. 40.

516 E. Chelaru, op. cit., p. 178. 517 Idem, p. 179.

501

Astfel, persoanele fizice și juridice au dreptul de a se asocia sau de a înființa singure persoane juridice pe care interesul public exprimat prin voința statului le acceptă518.

În cazul oricăror tipuri de persoane juridice, statul este cel care reglementează modurile și condițiile de înființare.

Dreptul obiectiv acordă personalitate juridică doar anumitor organizări sociale, altora le refuză expres această calitate, ceea ce însemnă că nu poate exista personalitate juridică în afara acordării ei de către lege.

2. Moduri de înfiinţare

Codul civil reglementează modurile de înființare a persoanei

juridice, stabilind în art. 194 alin. 1 că persoana juridică se înființează pe următoarele căi:

˗ prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică – actul de înființare este acel act de putere, emis de autoritățile publice competente prin care se înființează un nou subiect de drept;

˗ prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii – manifestarea de voință a două sau mai multe persoane, făcută cu intenția de aproduce ce efect constituirea, în condiții legale, a unei noi entități ca subiect de drept distinct; prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului puterii sau administraţiei de stat, competent, se pronunţa şi asupra oportunităţii înfiinţării519;

˗ în orice alt mod prevăzut de lege.

518 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 298. 519 Actul de înfiinţare autorizat este reprezentat de actul de constituire (contract de societate, contract de asociere, încheiate în formă autentică), statutul societăţii şi actul de autorizare. Dintre persoanele juridice supuse înfiinţării prin actul de înfiinţare autorizat menţionăm: partidele politice, societăţile comerciale, sindicatele, asociaţiile şi fundaţiile, organizaţiile de scriitori, artişti plastici, compozitori, etc.

502

Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia – art. 194 alin. 2 Cod civ.

Cu privire la durata vieții persoanei juridice, Codul civil prevede că aceasta se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel (art. 195).

Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, și participă în nume propriu la circuitul civil răspunzând pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.

3. Nulitatea persoanei juridice

Potrivit art. 196 alin. 1 Cod civ. cauzele pentru care nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanţa judecătorească sunt:

˗ lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile anume prevăzute de lege;

˗ toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice;

˗ obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;

˗ lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;

˗ actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;

˗ actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat;

˗ s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat;

˗ nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;

˗ au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.

503

Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată, în principiu, numai de către persoana ocrotită prin dispoziția legală nesocotită, și este prescriptibilă în termen de un an de la data înregistrării sau înfiinţării persoanei juridice, după caz.

Nulitatea absolută a persoanelor juridice poate fi constatată, iar nulitatea relativă a acestora poate fi declarată numai de către o instanță de judecată ori arbitrală, fie pa cael de acțiune directă, fie pe cale de excepție, dar în acest din urmă caz, doar în cazul nulității absolute.520

Atât nulitatea absolută cât și nulitatea relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.

3.1. Efectele nulităţii

Principalul efect al hotărârii judecătorești prin care se

constată sau se declară nulitatea persoanei juridice este încetarea acesteia fără efect retroactiv și intrarea ei în lichidare, de la data la care hotărârea a devenit definitivă – art. 198 alin. 1 Cod civ.

Odată cu hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii persoanei juridice, se numesc şi lichidatorii acesteia.

Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menţionată, iar fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătoreşti.

În ceea ce privește regimul actelor juridice încheiate cu terţii, întrucât persoana juridică încetează fără efect retroactiv, actele încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz, sunt perfect valabile și nu se desființează. Astfel că, nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în

520 T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 374.

504

afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului – art. 199 Cod civ.

4. Înregistrarea persoanei juridice

Prin înregistrarea persoanelor juridice legal înființate se

înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a acestora.

Înregistrarea persoanelor juridice se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.

Obligaţia de verificare a documentelor publicate revine persoanei juridice care trebuie să verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apărut într-o publicaţie oficială.

În caz de neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau textul depus la registru.

În situația în care legea prevede că înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată.

Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.

Răspunderea pentru neefectuarea formalităţilor de înregistrare revine fondatorilor, reprezentanţilor persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primilor membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia, care răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat.

Regulile prevăzute de lege privind înregistrarea persoanei juridice, obligaţia de verificare a documentelor publicate, lipsa înregistrării şi răspunderea pentru neefectuarea formalităţilor de înregistrare, sunt aplicabile şi în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice realizate cu

505

respectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de actul de înfiinţare a acesteia.

5. Controlul public al persoanelor juridice

Având în vedere importanţa pe care o au persoanele juridice în societate există un control bazat pe următoarele principii:

˗ principiul reglementării – nu există persoană juridică în afara prevederilor legii;

˗ principiul specialităţii legale – nu există persoană juridică în afara tipurilor prevăzute şi organizate de lege;

˗ principiul controlului (tutela) statului asupra tipului de persoane juridice;

˗ necesitatea acordării personalităţii pentru anumite categorii de persoane juridice prin acte de autoritate, legislative sau executive.

Acest control exercitat în concordanţă cu dreptul la libera asociere este necesar pentru ocrotirea persoanelor fizice, a căror personalitate poate să dispară în cadrul unor organizări.

Secţiunea a III-a. Identificarea persoanei juridice

1. Noţiune

Ca noţiune, identificarea persoanei juridice constă în

individualizarea persoanei ca subiect distinct în raporturile juridice la care participă persoana.

2. Elemente privind identificarea persoanei juridice

Astfel concepută, identificarea persoanei juridice se face în

principal prin: denumire, sediu şi naţionalitate. Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.

Potrivit art. 231 Cod civ., toate documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate.

506

2.1. Denumirea (numele) persoanei juridice Denumirea persoanei juridice este un drept dar şi o obligaţie,

deoarece sub acel nume îşi exercită drepturile şi îşi desfăşoară activităţile. Alegerea denumirii nu este liberă complet în cazul persoanelor juridice. Există o protecţie a denumirilor comerciale ceea ce implică faptul că nicio altă persoană nu poate purta numele respectiv sau altul care să creeze confuzii. Persoana juridică poartă denumirea stabilită în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut (art. 226 alin. 1 Cod civ.).

În raporturile cu terţii, dovada denumirii persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă. În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii nu va putea fi opusă altor personane – art. 229 Cod civ.

2.2. Sediul persoanei juridice Sediul persoanei juridice reprezintă ceea ce domiciliul este

pentru persoana fizică, adică elementul prin care este identificată în spaţiu. Cum o persoană juridică poate avea mai multe sedii, sediul social este domiciliul voluntar. Sediul persoanei juridice determină naţionalitatea acesteia şi determină competenţa teritorială ce priveşte locul exercitării unor contracte.

Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.

În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii secundare pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru.

În raporturile cu terţii, dovada sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă. În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea sediului nu va putea fi opusă altor personane – art. 229 Cod civ.

507

2.3. Naţionalitatea persoanei juridice

Toate persoanele juridice au naţionalitate determinată de

sediul lor. Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România – art. 225 Cod civ.

3. Alte elemente de identificare a persoanei juridice

3.1. Contul bancar

Pe baza contractului de cont bancar, persoana juridică se

individualizează prin indicarea unui simbol cifric al sucursalei băncii unde este deschis contul. Acesta este un mijloc de identificare de maximă importanţă în practică.

3.2. Codul fiscal

Toate documentele întocmite de agenţii economici,

referitoare la vânzarea produselor, prestarea serviciilor, precum şi la plata obligaţiilor către bugetul de stat şi către terţi, cuprind în mod obligatoriu, codul fiscal al agentului economic.

3.3. Codul unic de înregistrare

Și codul unic de înregistrare reprezintă un atribut de

individualizare în relaţie cu orice persoană fizică sau persoană juridică.

3.4. Firma şi marca Unele persoane juridice, îndeosebi cele care sunt comercianţi

se identifică cu firma și marca521 lor. La unele persoane juridice,

521 Art. 3 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice: „marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane. Pot să constituie mărci semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane,

508

firma se integrează în denumire. Marca de calitate serveşte la individualizarea persoanei juridice în raporturile juridice.

3.5. Telefon, telex, fax

În condiţiile tehnicii actuale, telefonul, telexul şi faxul sunt

mijloace curente şi rapide de identificare a persoanelor juridice. 4. Natura juridică şi ocrotirea atributelor de identificare

Atributele de identificare a persoanei juridice sunt drepturi subiective cu un regim propriu, în sensul că unele sunt drepturi subiective personale, nepatrimoniale, iar altele spre exemplu naţionalitatea se clasifică din punct de vedere al dreptului constituţional, al dreptului internaţional privat ori al dreptului comercial.522

Tot astfel, marca, deşi are o funcţie de mijloc de identificare, aparţine dreptului de proprietate industrială şi dreptului comercial.

Atributele de identificare a persoanei juridice, ca drepturi subiective sunt ocrotite de dreptul civil şi alte ramuri: administrativ., penal, comercial, etc.

desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi în special forma produsului sau ambalajul său, combinaţii de culori precum şi orice combinaţie a acestor semne.” Din această definiţie rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume:

a) respectivul însemn să fie susceptibil de reprezentarea grafică; b) acest însemn să permită deosebirea produselor şi serviciilor unei persoane

fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane. Legea nr. 84/1998 a fost publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998 și republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 337 din 8 mai 2014. 522 Art. 5 lit. b) din Legea nr. 84/1998 prevede că nu pot fi înregistrate ca mărci „mărcile care sunt lipsite de caracter distinctive”. De asemenea art. 5 lit. d) din acelaşi act normativ prevede: „Sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate (...) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora”.

509

Pe cale civilă, potrivit art. 257 Cod civ., apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice se face asemănptor cu apărarea celor ale persoanelor fizice.

Protecţia penală şi administrativă este asigurată, spre exemplu, de reglementările conţinute în Legea cu nr. 11/1991, privind constatarea concurenţei neloiale care prevede infracţiuni şi contravenţii.

În Legea nr. 84/1998 cap. XIII privind apărarea drepturilor asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice în art. 80 şi art. 81 se prevede că:

- „Deciziile Oficiului de stat pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea mărcilor pot fi contestate la acest oficiu de către solicitantului înregistrării mărcii sau după caz, de către titularul mărcii, în termen de 3 luni de la comunicare, cu plata taxei legale”.

- „Hotărârea comisiei de reexaminare, motivată se comunică părţilor, în termen de 15 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. În termen de 15 zile de la comunicare, deciziile Tribunalului Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti”.

5. Utilizarea comercială a numelui Dezvoltarea contemporană a afacerilor indiferent de

legislaţiile existente măreşte diferenţele între numele de familie ca element de identificare a persoanei, atribut al personalităţii, şi numele comercial (firma) ca semn distinctiv al unui comerciant, modalitate de atragere a clientelei. Numele comercial se detaşează de persoana care îl poartă pentru a se aplica unei activităţi comerciale.523 Potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului524, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care se semnează.

523 Ovidiu Ungureanu, Uzurparea şi utilizarea abuzivă a numelui, în Revista română de drept privat, nr. 2/2007, p. 230. 524 Legea nr. 26/1990 a fost publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990 și republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998.

510

În conformitate cu art. 28 din Legea nr. 26/1990 un comerciant persoană fizică nu îşi poate alege altă firmă decât aceea compusă, în mod obligatoriu, din numele (inclusiv prenumele) său scris în întregime, dobândit ca persoană fizică, ori din numele scris în întregime şi iniţiala prenumelui. Nicio menţiune care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului nu poate fi adăugată firmei. În materia firmelor comerciale funcţionează principiul verităţii numelui, în sensul că trebuie să existe o concordanţă între numele civil şi numele comercial. Dreptul de proprietate asupra firmei nu poate fi înstrăinat separat de universalitatea de bunuri pe care o constituie fondul de comerţ, firma fiind un accesoriu al acesteia (art. 42 din Legea nr. 26/1990). În ipoteza înstrăinării cu orice titlu a unui fond de comerţ aparţinând unui comerciant în firma căruia figurează numele unuia sau mai multor asociaţi, dobânditorul va putea să continue activitatea sub firma anterioară, dar numai dacă va obţine acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi obligaţia menţionării în cuprinsul firmei a calităţii de succesor. De la această regulă există o singură excepţie care se referă la societăţile de capitaluri. Folosirea unei firme de natură să producă confuzie cu o firmă folosită legitim sau dacă are scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari, întruneşte elementele constitutive ale unei concurenţe neloiale, prevăzută de art. 5 lit. a) şi c) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Secţiunea a IV-a. Capacitatea civilă a persoanelor juridice

1. Definiţie

Capacitatea civilă a persoanelor juridice constă în aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile (capacitatea civilă de folosinţă), precum şi de a dobândi şi exercita drepturi civile de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin

511

încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere (capacitate civilă de exerciţiu)525.

Capacitatea civilă a persoanei juridice este o capacitate de ramură, adică de drept civil. În consecinţă, regulile privind capacitatea civilă a persoanei juridice îşi găsesc aplicaţie în raporturile juridice civile, nu şi în raporturile altor ramuri de drept, unde se aplică regulile stabilite de normele fiecărei ramuri de drept.

Împreună cu celelalte capacităţi de ramură526, capacitatea civilă, formează capacitatea juridică (de drept) a persoanelor juridice.

2. Structura capacităţii civile a persoanei juridice

Ca şi în cazul capacităţii civile a persoanei fizice, capacitatea

civilă a persoanei juridice are în structura sa două elemente: ˗ capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea de a avea

drepturi subiective civile şi obligaţii civile; ˗ capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea de a dobândi şi

exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de conducere.

2.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

2.1.1. Noţiune

Codul civilnu defineşte direct capacitatea de folosinţă a

persoanei juridice. Privită drept componentă a capacităţii civile a persoanei

juridice, capacitatea de folosinţă constă în aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile.

525 E. Chelaru, op. cit., p. 192; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 89; E. Lupan, S.

Sztranyiczki, op. cit., p. 319; T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 378; I. Dogaru, S.

Cercel, op. cit., p. 282. 526 Capacitatea civilă a persoanei juridice coexistă alături de capacităţile din alte ramuri de drept precum: drept constituţional, drept administrativ, drept financiar, drept comercial, drept procesual civil.

512

2.1.2. Caractere juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se

caracterizează prin: legalitate, inalienabilitate, intangibilitate, generalitate şi specialitate.

Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice reprezintă însuşirea acesteia de a fi instituită numai de către lege.

Inalienabilitatea este trăsătura capacităţii de folosinţă a persoanei juridice de a nu putea fi înstrăinată ori cedată şi de a nu se putea renunţa la ea, nici în tot şi nici în parte.

Intangibilitatea este caracterul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care constă în faptul de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile stabilite de lege.

Generalitatea exprimă vocaţia persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii in general, fără o enumerare limitativă a acestora.

Potrivit Principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, fiecare asemenea persoană nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul. Prin acest principiu este limitată numai posibilitatea persoanei juridice de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice, dar nu şi naşterea, în sarcina acesteia, a obligaţiilor izvorâte din săvârşirea de fapte ilicite sau din îmbogăţirea fără justă cauză.

2.1.3. Data dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei

juridice

Reglementarea de principiu a începutului capacităţii de

folosinţă a persoanelor juridice se află în dispoziţiile art. 205 Cod civ., care prevede că persoane juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de folosință de la data înregistrării lor sau de la data îndeplinirii oricărei cerinţe prevăzute de lege.

Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de la data actului de recunoaştere ori de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare, cât priveşte drepturile instituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi

513

necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Referitor la începutul capacităţii de folosinţă aşa cum este reglementat de Codul civil rezultă două momente distincte:

˗ începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanelor juridice (art. 205 alin 1 şi 2);

˗ începutul capacităţii de folosinţă limitată (restrânsă, anticipată de lege – art. 205 alin. 3).

Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice începe după cum urmează:

˗ de la data înregistrării (în cazul persoanelor juridice supuse înregistrării);

˗ de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează; ˗ de la data recunoaşterii actului de înfiinţare; ˗ de la data autorizării înfiinţării; ˗ de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede. Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data

înregistrării la organul de stat competent, pentru următoarele persoane juridice:

- asociaţiile de locatari; - reprezentanţele societăţilor comerciale şi organizaţiilor

economice străine care funcţionează în România; - asociaţiile de proprietari. Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data actului de

dispoziţie care le înfiinţează, pentru persoanele juridice: - organele de stat; - instituţii de stat; - unităţi administrativ teritoriale. Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data

recunoaşterii actului de înfiinţare pentru persoanele juridice precum camerele de comerţ şi industrie.

Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data înmatriculării în registrul comerţului pentru persoanele juridice:

- regii autonome; - societăţi comerciale.

Capacitatea de folosinţă deplină începe de la data autorizării înfiinţării pentru persoanele juridice precum partidele politice.

514

Capacitatea de folosinţă redusă (denumit şi capacitate de lege) este prevăzută în art. 205 alin. 3 din Cod civ., care acordă persoanei juridice o capacitate de folosinţă limitată la parcurgerea procesului de înfiinţare.527

Din interpretarea textului legal rezultă: ˗ capacitatea limitată începe de la data actului de înfiinţare; ˗ capacitatea limitată cuprinde „drepturile constituite în

favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (art. 33 alin. 3 ultima teză).528

Instituţiile de stat, unităţile administrativ teritoriale şi autorităţile publice locale nu trec prin etapa capacităţii de folosinţă limitată, ci dobândesc de la început capacitatea de exerciţiu deplină.529

Capacitatea de folosinţă limitată, încetează o dată cu dobândirea deplinei capacităţi de folosinţă de către persoanele juridice respective (care poate fi data înregistrării, a înscrierii ori a înmatriculării persoanelor juridice etc.).

2.1.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei

juridice

Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile

afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

În determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei juridice trebuie să avem în vedere că aceasta nu poate avea

527 Este numită în doctrină şi anticipată de lege, fiind considerată o aplicaţie a adagiului infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur (P.

Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 247; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 288). Această capacitate limitată este necesară persoanei juridice pe timpul procesului de înfiinţare pentru efectuarea unor fapte şi acte juridice, fără de care ea nu ar putea să ia fiinţă. 528 Problema începutului de folosinţă limitată se pune în principiu persoanelor juridice de drept privat şi este justificată întrucât persoanele fizice care urmăresc înfiinţarea lor, trebuie să încheie acte de asociere, contracte de societate care sunt anterioare admiterii cererii de înfiinţare şi înmatriculării în registrul comerţului. 529 E. Chelaru, op. cit., p. 195.

515

decât acele drepturi şi obligaţii civile care sunt în concordanţă cu scopul ei – obiectul de activitate stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice reprezintă regula potrivit căreia persoanele juridice pot dobândi numai acele drepturi şi îşi pot asuma numai acele obligaţii care corespund scopurilor în vederea cărora ele au fost constituite şi care sunt stabilite prin lege, statut sau actul de înfiinţare.

Conţinutul concret al capacităţii de folosinţă este diferit în raport cu natura ramurii de drept ce reglementează activitatea diferitelor categorii de persoane juridice.

În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.

Orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.

2.1.5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei

juridice

Capacitatea de folosinţă limitată încetează o dată cu

dobândirea deplinei capacităţi de folosinţă de către persoana juridică, moment care coincide cu dobândirea peronalității juridice.

Neexistând reglementări consacrate capacităţii de folosinţă depline, se admite că aceasta încetează o dată cu încetarea persoanei juridice.

Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este nulitatea absolută în următoarele cazuri:

- încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă;

516

- încheierea actului juridic civil cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

În ambele cazuri, nulitatea poate fi invocată oricând de către orice persoană cu interes și nu poate fi acoperită prin confirmare sau în alt mod.530

2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

2.2.1. Noţiune şi reglementare

În legătură cu capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

sunt necesare următoarele observașii: ˗ capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice are drept primă

şi importantă limită chiar capacitatea de folosinţă a acesteia; ˗ persoana juridică nu poate dobândi şi exercita drepturi şi

nu-şi poate asuma obligaţii în afara scopului social; este ceea ce se cheamă aplicaţiunea principiului specialităţii de folosinţă în materia persoanelor juridice la capacitatea de exerciţiu a acestora.

Pentru definirea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice trebuie să avem în vedere şi dispozițiile art. 209 Cod civ. care prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor, și atrag răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.

Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.

În acest context, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, ca parte a capacităţii civile, este aptitudinea acestui subiect de drept civil de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.531

530 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 336. 531 Gh. Beleiu, op. cit. p. 505; E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 337; P. Trușcă,

517

2.2.2. Data dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanei

juridice

Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte

obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor – art. 209 alin. 1 Cod civ.

În ceea ce ne priveşte, susţinem punctul de vedre potrivit căruia, capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice începe de la înfiinţarea acestora, însă realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândită este condiţionată de desemnarea persoanelor fizice investite cu atribuţii de organe de conducere.

Ne întemeiem opinia pe interpretarea gramaticală şi logică a prevederilor art. 205 alin. 3 Cod civ.: „Cu toate acestea, persoanele juridice pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.

Prin urmare, ubi lex non distinguit nec nos distinguere

debemus. De asemenea, textul cuprinde sintagma să îşi asume

obligaţii – încheierea de acte juridice – aspect specific capacităţii de exerciţiu.

2.2.3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei

juridice este guvernat de două limite

Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este guvernat de două limite: 532

˗ capacitatea de exerciţiu nu se poate dobândi înainte de capacitatea de folosinţă şi nici nu poate fi mai întinsă decât capacitatea de folosinţă;

˗ majoritatea persoanelor juridice se caracterizează printr-o pluritate a organelor de administrare fiind necesar ca fiecare dintre ele să respecte întocmai atribuţiile conferite pentru ca actele juridice încheiate de ele să fie acte juridice ale persoanei juridice; în raport cu

A.M. Trușcă, op. cit., p. 255; E. Chelaru, op. cit., p. 200; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 92; T. Prescure, R. Matefi, op. cit., p. 381; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 288-289; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 291-292. 532 I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 293.

518

terţii, persoana juridică este reprezentată de organul de conducere unipersonal (director general, director) potrivit legii; dacă aceasta împuterniceşte o altă persoană cu aceste atribuţii avem de a face cu o reprezentare convenţională533.

Au calitate de organe de administrare, persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.

Principiile conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice sunt:

˗ principiul pluralităţii organelor de conducere; ˗ principiul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc

organele de conducere ale persoanei juridice pentru modul cum realizează capacitatea de exerciţiu a acesteia534.

2.2.4. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei

juridice

Întrucât nici momentul încetării capacităţii de exerciţiu a

persoanelor juridice nu este precizat de lege, și având în vedre relaţia dintre capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu, apreciem că momentul la care încetează capacitatea de exerciţiu corespunde cu momentul la care încetează capacitatea de folosinţă, adică odată cu încetarea persoanei juridice însăşi.

3. Funcţionarea persoanei juridice Funcționarea persoanei juridice este reglementată de art.

212-220 din Codul civil. Până la data constituirii organelor de administrare,

exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop.

Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii,

533 Gh. Beleiu, op. cit. p. 521. 534 Idem, p. 522.

519

actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri.

Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.

Persoanele care fac parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice trebuie să fie persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu. Așadar, nu pot ocupa o astfel de funcție și nu pot încheia acte în numele persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili, sub sancțiunea nulității relative a actelor respective. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.

Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă. Aceste acte sunt opozabile terţilor numai de la data publicării lor, în condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.

Membrii organelor de administrare ai unei persoane juridice au obligația de a acționa în interesul acesteia cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar și de a asigura și menține separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi nici în profitul ori în interesul lor, nici al unor terţi, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.

Actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare este lovit de nulitate relativă, dacă acesta, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv,

520

aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.

În situația în care persoana care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice – sau soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv – are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.

Oricare dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă pot ataca în justiție hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia acestor acte, ori de la data când a avut loc şedinţa. Revocarea din funcție a administratorilor nu poate fi atacată de către aceștia, ei având doar dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu.

Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării actelor atacate, iar instanța, pentru a putea încuviinţa suspendarea, poate obliga pe reclamant să depună o cauţiune, în condiţiile legii.

Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către instanţa competentă în circumscripţia căreia persoana juridică îşi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului.

În eventualitatea în care hotărârea este atacată de toţi administratorii, persoana juridică este reprezentată în justiţie de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre membrii persoanei juridice, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege o altă persoană.

Hotărârea de anulare rămasă definitivă va fi menţionată în registrul public în care este înregistrată persoana juridică, fiind

521

opozabilă de la această dată faţă de orice persoană, inclusiv faţă de membrii acelei persoane juridice.

Pentru motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată.

Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi, iar în raporturile cu terţii, aceasta este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, cu excepția cazului în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.

Chiar dacă au fost publicate, clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate clauze nescrise.

Cei care au săvârșit fapte ilicite răspund personal și solidar, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către membrii organelor persoanei juridice (administratorilor, cenzorilor, directorilor, etc.) care au acționat prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare. Organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.

Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanelor de mai sus nu figurează pe ordinea de zi.

Mandatul administratorilor, împotriva cărora s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere, încetează de drept iar organul de conducere competent îi va înlocui.

În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza unui alt contract decât a unui contract individual de muncă, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

522

Persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.

În ceea ce privește independența patrimonială, dacă prin lege nu se dispune altfel, ersoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată.

În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titulari de drepturi şi obligaţii, statul sau unitățile administrativ-teritoriale participă prin Ministerul Finanţelor Publice, cu excepția cazului în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul sau unitățile administrativ-teritoriale nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului sau ale unităților administrativ-teritoriale.

4. Reorganizarea persoanei juridice

4.1. Noţiune Operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai

multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora, reprezintă reorganizarea persoanei juridice – art. 232 Cod civ.

4.2. Modurile de reorganizare

Modurile și condițiile de reorganizare a persoanei juridice sunt prevăzute de art. 233 Cod civ. care stabilește că fuziunea, divizarea sau transformarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.

523

4.2.1. Fuziunea

Fuziunea reprezintă acea formă de reorganizare care se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă – art. 234 Cod civ.

Efectele fuziunii prin absorbție constă în aceea că drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe, iar în cazul cazul contopirii, în patrimoniul persoanei juridice nou înfiinţate – art. 235 Cod civ.

4.2.2. Divizarea

Divizarea, ca mod de reorganizare a persoanei juridice poate fi totală sau parţială (art. 236 Cod civ.).

Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin divizare, iar divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.

Efectele divizării sunt reglemetate de art. 237 Cod civ. și sunt următoarele:

˗ în cazul divizării totale, patrimoniul persoanei juridice care încetează se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie;

˗ în cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţională cu partea transmisă;

˗ în cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod, împărţirea patrimoniului între persoana juridică faţă de care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face prin reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate, iar între

524

persoanele juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face în mod egal, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporție.

Cu privire la întinderea răspunderii în caz de divizare, art. 238 Cod civ. stabileşte astfel:

a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate integral;

b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute la lit. a).

Dacă o persoană juridică este supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor.

În caz de divizare, contractele se vor repartiza, astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu putinţă.

Efectele contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, nu încetează, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate. Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării sau înştiinţării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare.

4.2.3. Transformarea persoanei juridice

Transformarea, al treilea mod de reorganizare a persoanei

juridice, intervine atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice. În această situație, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.

525

4.3. Efectele reorganizării persoanei juridice

Ca urmare a reorganizării persoanei juridice, se produc

următoarele efecte: ˗ efectul creator – constă în înfiinţarea unei persoane juridice

ca urmare a reorganizării şi se înfăţişează astfel: fuziunea şi transformarea produc întotdeauna efect creator; diviziunea poate produce efect creator;

˗ efectul extinctiv – încetarea fiinţei unei persoane juridice se întâlneşte întotdeauna la fuziune şi transformare;

˗ efectul translativ – transmiterea drepturilor şi obligaţiilor civile de la o persoană juridică asupra unei alte persoane juridice; în cazul fuziunii şi transformării operează o transmisiune universală, în timp ce în cazul divizării operează o transmisiune cu titlu universal.

În legătură cu data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor, art. 242 Cod civ. prevede că în cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia. Pentru celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror alte

asemenea acte prevăzute de lege. Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra

bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou înfiinţate.

Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu se dispune altfel, prin opoziţie, de către creditori şi orice alte persoane interesate în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit legii. Opoziţia suspendă

526

executarea faţă de oponenţi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării obligaţiilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.

5. Încetarea persoanei juridice

Încetarea persoanei juridice reprezintă sfârșitul calității sale

de subiect de drept civil, adică încetarea capacității sale de folosință și de exercițiu și a activității pe care o desfășoară.

5.1. Modurile de încetare

În temeiul art. 244 Cod civ. persoana juridică încetează, după

caz, prin: - constatarea ori declararea nulităţii; - prin fuziune; - divizare totală; - transformare; - dizolvare sau desfiinţare; - alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege. Întrucât nulitatea, fuziunea, divizarea și transformarea

persoanei juridice sunt instituții pe care le-am analizat deja, în continuare ne vom ocupa de încetarea persoanei juridice prin divizare, lichidare și desființare.

5.1.1. Dizolvarea persoanei juridice

5.1.1.1. Definiţie

Spre deosebire de reorganizare, dizolvarea conduce la

încetarea persoanelor juridice, însă doar în cazurile prevăzute de lege şi doar dacă se trece în prealabil prin procedura lichidării.

Dacă domeniul reorganizării este general, adică se aplică tuturor categoriilor de persoane juridice, domeniul dizolvării este în

527

principiu mai restrâns, referindu-se la persoanele juridice de tip asociativ.535

Legea nu defineşte dizolvarea persoanei juridice în consecinţă, în doctrină au fost formulate mai multe definiţii.

Dizolvarea este acea operațiune juridicămprin care se urmărește, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, încetarea definitivă a unei persoane juridice.536

Dizolvarea este acel mod de încetare a persoanei juridice care se aplică în cazurile și condițiile prevăzute de lege, mod de încetare care presupune ca efect lichidarea acesteia.537

5.1.1.2. Cauzele de dizolvare

În funcție de cum persoana juridică este de drept public sau

privat, cauzele de dizolvare sunt diferite. Potrivit art. 245 Cod civ., persoanele juridice de drept privat

se dizolvă dacă: a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit; b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit; c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate

pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;

d) prin hotărârea organelor competente ale acestora; e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire

sau statut. Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în

cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege (art. 246 Cod civ.).

2.1.2. Lichidarea persoanei juridice

Art. 248 Cod civ. prevede că prin efectul dizolvării, persoana

juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii pasivului păstrându-și capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.

535 Ibidem, p. 402-403; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 432. 536 E. Lupan, S. Sztranyiczki, op. cit., p. 353. 537 P. Trușcă, A.M. Trușcă, op. cit., p. 29-297.

528

Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.

Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut, ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare. În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri, precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin trei persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.

În situația în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare, acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.

În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, constituie titlu de proprietate.

5.1.3. Desființarea persoanelor juridice

Anumite categorii de persoanele juridice, cum ar fi cele

înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat, caz în care, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective – art. 250 Cod civ.

În cazul persoanelor juridice supuse înregistrării, persoanlitatea lor juridică încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise, pe când în cazul celorlalte persoane, la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege – art. 251 Cod civ.

capitolul vii. persoana fizicĂ capacitatea civilă · capacitatea civilă reprezintă capacitatea...

Documents