Capitolul III Metodica cercetării infracţiunii de ultraj

3.1. Consideraţii generale privind investigarea infracţiunii de ultraj

Rezolvarea cauzelor penale presupune stabilirea cu exactitate a situaţiei de fapt şi a împrejurărilor referitoare la persoana făptuitorului. Descoperirea adevărului înseamnă realizarea unei concordanţe între faptele comise, aşa cum s-au petrecut ele în materialitatea lor şi concluziile la care ajunge organul judiciar cu privire la aceste fapte1.

Conform art.209 Cod penal, procurorul este organul judiciar ce urmează a desfăşura activităţile necesare pentru administrarea probelor, în cazul infracţiunii de ultraj.

Organele de urmărire penală pentru pregătirea şi efectuarea activităţilor mai sus prezentate, trebuie să respecte mai multe principii ce decurg din dispoziţiile legii persoanelor penale şi din normele deontologice ale anchetei fără de care realizarea scopului pe care îl urmăresc nu este posibil. Aceste principii sunt:

1. Principiul legalităţii: - presupune cunoaşterea aprofundată şi aplicarea întocmai a dispoziţiilor legale în toate activităţile ce se întreprind.

2. Principiul respectării demnităţii umane: presupune respectarea cu stricteţe a demnităţii umane, întrucât supunerea persoanelor aflate în curs de urmărirea penală la tratamente cu cruzime inumane ori degradante se pedepseşte prin lege.

3. Principiul garantării dreptului la apărare: potrivit acestui principiul, dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi implicate în procesul penal, iar organele de urmărire penală sunt obligate să asigure deplina exercitare a acestui drept.

4. Principiul prezumţiei de vinovăţie: prevede că, până la stabilirea vinovăţiei, persoana este considerată nevinovată, organele de urmărire penală având în acest sens, datoria să dovedească atât vinovăţia cât şi gravitatea faptelor.

5. Principiul fermităţii: potrivit căruia organele de urmărire penală trebuie să acţioneze cu hotărâre pentru asigurarea tragerii la răspundere a celor ce au săvârşit infracţiuni sau alte acte antisociale aşa încât nici o persoană vinovată să nu se poată sustrage răspunderii pentru faptele săvârşite2.

6. Principiul obiectivităţii: impune organelor de urmărire penală să respecte cu stricteţe dispoziţiile legale şi regulile stabilite de experienţa pozitivă generalizată privind prevenirea, descoperirea şi cercetarea diferitelor genuri de infracţiuni, să folosească multiplele posibilităţi pe care ştiinţa şi tehnica le oferă pentru aflarea adevărului.

7. Principiul necesităţii şi oportunităţii: presupune analizarea atentă şi critică a activităţilor şi măsurilor ce se impun a fi întreprinse pe parcursul desfăşurării urmăririi penale.

8. Principiul operativităţii: potrivit căreia trebuie să se asigure luarea tuturor măsurilor, desfăşurarea activităţilor ce se impun în aşa fel încât să se realizeze o apropiere maximă a momentului

1 Vvalanciu – „Drept procesual penal” Ed.Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1972, pag.492 C.Aioniţoaie, V.Bercheşan, T.Butoi, I.Moraru, E.Rălănceanu, C.Pletea, Ion-Eugen Sandu, E.Stancu – „Tratat de criminalistică”, Ed.Carpaţi, Craiova 1992, pag.11

tragerii la răspundere penală de cel al săvârşirii infracţiunii, cu efecte deosebite pentru activitatea de prevenire.

9. Principiul conspirativităţii: presupune asigurarea secretului activităţilor ce urmează a fi efectuate, pentru ca persoanele ce interesate sa nu cunoască despre pregătirile ce se fac cu privire la ele, să nu aibă posibilitatea să ia măsuri pentru a îngreuna desfăşurarea cercetării şi aflarea adevărului în cauză.

10. Principiul planificării: - potrivit căruia în toate cazurile activităţile de urmărire penală ce urmează a fi întreprinse trebuie să fie precedate de o judiciară planificare şi o pregătire în mod temeinic.

Principiile menţionate se condiţionează reciproc, fiind într-o strânsă interdependenţă. Respectarea acestora, corelată cu aplicarea regulilor metodologice specifice ultrajului, constituie garanţia desfăşurării unei activităţi de cercetare penală de calitate, în slujba adevărului.

3.2. Primele activităţi care sunt întreprinse în cazul infracţiunii de ultraj

În urma verificării sesizării şi determinării caracterului penal al faptei, delimitând ultrajul de eventualele contravenţii, prevăzute de Legea 60/1991 şi Legea 61/1991 şi nu în ultimul rând după stabilirea competenţei, se va proceda la desfăşurarea următoarelor activităţi:

- ascultarea funcţionarului ultragiat;- constatarea infracţiunii flagrante;- cercetarea la faţa locului;- efectuarea de percheziţii, de ridicări de obiecte şi înscrisuri;- dispunerea şi efectuarea de:

constatări tehnico-ştiinţifice;

expertize criminalistice şi medico-legale.

- identificarea şi ascultarea martorilor;- ascultarea învinuiţilor – inculpaţilor;- efectuarea de confruntări ori reconstituiri.

3.2.1. Prinderea în flagrant şi cercetarea la faţa locului

Constituie o activitate cu pondere însemnată pe linia prevenirii, care prezintă importanţă din două puncte de vedere: pe de o parte împiedică consumarea activităţii ilicite, iar pe de altă parte prin descoperirea operativă a infracţiunilor comise, se realizează tragerea la răspunderea penală a făptuitorilor la un moment dat cât mai apropiat de momentul dat, de momentul comiterii faptei.

Conform legii, este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii ori imediat după săvârşire, ceea ce înseamnă prinderea făptuitorului în timpul şi la locul comiterii faptei, sau cât mai aproape de momentul săvârşirii. Flagrantă se consideră şi infracţiunea al cărui autor este urmărit imediat după săvârşirea faptei, de persoana vătămată, martori, ori strigătul public3.

3 Cod de procedură penală al României, art,465, alin.2

Constatarea flagrantului în scopul infracţiunii de ultraj se face de procuror şi numai în situaţiile în care se impun constatări care nu suferă amânare sunt competente organele de poliţie, cu obligaţia acestora de a preda în cel mai scurt timp actele întocmite cu această ocazie, procurorului.

În cazul în care infracţiunea de ultraj se realizează în mod spontan, constatarea acesteia în flagrant este obligatorie. În situaţia în care ultrajul se realizează în forma continuă sau continuată, adică sunt întrunite condiţiile necesare, se va trece la realizarea flagrantului doar după desfăşurarea unor activităţi pregătitoare, lucru care nu e posibil atunci când infracţiunea se realizează în formă spontană.

Activităţile pregătitoare presupun :

- aprecierea oportunităţii şi necesităţii constatării flagrante a ultrajului;

- cunoaşterea unor date despre făptuitor şi activitatea pe care acesta o desfăşoară;

- stabilirea mijloacelor tehnice;

- stabilirea efectivelor care vor acţiona, a atribuţiilor fiecăruia;

- stabilirea modului de acţiune.

Înainte de toate vor fi luate toate măsurile de precauţie pentru a preîntâmpina stoparea sau tulburarea activităţii organului investit cu autoritate publică în care se realizează flagrantul, precum şi alte aspecte negative ce pot apărea pe parcursul desfăşurării acestei activităţi.

Pe parcursul desfăşurării activităţilor ce le impun constatarea flagrantului, trebuie avute în vedere următoarele:

- stabilirea martorilor asistenţi, obligatorie când constatarea se face de organele de urmărire penală; ei trebuie aleşi înainte de a se trece la surprinderea făptuitorului;

- identificarea martorilor oculari, asigurarea concursului persoanelor de bună-credinţă prezente la faţa locului;

- stabilirea activităţii ilicite desfăşurată în momentul constatării;- prezentarea calităţii şi luarea măsurilor pentru întreruperea activităţii ilicite;- acordarea primului ajutor persoanelor vătămate;- identificarea făptuitorului;- efectuarea percheziţiei corporale;- luarea măsurilor cu privire la infractor şi la obiectele şi înscrisurile descoperite;- cercetarea la faţa locului;- ascultarea martorilor oculari, a persoanei ultragiate şi a făptuitorului.

Toate constatările şi activităţile desfăşurate se materializează într-un proces verbal, la care se anexează fotografiile judiciare ce se efectuează cu acest prilej şi care ilustrează şi faptele şi constatările făcute.

Cercetarea la faţa locului

Ca activitate ce se întreprinde pentru administrarea probelor, cercetarea la faţa locului se impune a se efectua în primul rând în cazul realizării flagrantului şi în alte situaţii, ori de câte ori la locul faptei pot fi găsite urme şi mijloace materiale de probă, respectându-se regulile tactice, criminalistice

cunoscute. Cercetarea la faţa locului se realizează în situaţia săvârşirii elementului material specific formei agravate a infracţiunii de ultraj.

Avem în vedere lovirile şi alte violenţe, vătămarea corporală şi vătămarea corporală gravă.

Situaţia realizării formei agravate a ultrajului, în accepţiunea de loc al realizării acesteia, intră următoarele4:

- locul unde făptuitorul a efectuat acţiunile ori inacţiunile ce au avut ca rezultat vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei;

- traseul pe care s-a deplasat victima după ce asupra sa au fost exercitate violenţe şi până la locul unde a fost găsită;

- itinerariul parcurs de făptuitor pentru a părăsi locul unde s-a derulat activitatea infracţională. Această activitate are drept scop descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea următoarelor categorii de urme:

- instrumentele sau obiectele utilizate de făptuitor5;- instanţele folosite de acesta;- urmele lăsate de făptuitor la locul faptei, cum ar fi cele de natură biologică – sânge, fire de

păr, resturi de ţesut organic – urme de încălţăminte, urme de picior, urme papilare, ori lăsate de alte părţi ale corpului uman;

- urmele instrumentelor şi substanţelor folosite, rămase pe diverse suporturi;- urme ale mijloacelor de transport etc.6

Este necesar, de asemenea, evidenţierea leziunilor existente pe corpul victimei, sub aspectul naturii, formei, culorii şi zonei anatomice unde sunt amplasate, care, coroborate cu urmele descoperite în câmpul infracţiunii, pot demonstra mecanismul producerii vătămărilor, acţiunile şi inacţiunile făptuitorului şi ale victimei. Nici examinarea făptuitorului şi evidenţierea urmelor faptei pe corpul acestuia, pe ţinuta şi încălţămintea lui nu trebuie omise, întrucât coroborarea rezultatelor obţinute cu celelalte date duce la aprecierea corectă a împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta, inclusiv a existenţei provocării, a legitimei apărări ori a depăşirii acesteia.

Nici forma simplă a ultrajului nu exclude cercetarea la faţa locului. Această situaţie este întâlnită în cazul săvârşirii insultei, calomniei şi ameninţării în mod indirect prin realizarea unor desene pe diferite suporturi materiale, prin inscripţionarea de afirmaţii ce aduc atingere onoarei sau reputaţiei unei persoane sau prin lipirea de afişe cu conţinut asemănător. În asemenea situaţii, se va urmări descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea de urme de încălţăminte, de picior, urme papilare, urmele instrumentelor şi substanţelor folosite.

Rezultatele cercetării la faţa locului vor fi materializate într-un proces verbal, la care se anexează fotografiile judiciare şi schiţele locului faptei realizate cu această ocazie.

3.2.2. Urmele care pot fi descoperite şi ridicate

Potrivit legii7, percheziţia este activitatea de urmărire penală care constă în căutarea8 obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, în urma descoperirii

4 V.Bercheşeanu – „Tratat de metodică criminalistică”, vol. II, Ed. Paralela 45, Piteşti – 2000, pag. 1125 Cuţit, topor, furcă, armă de foc, bâtă etc.6 Fire şi fibre textile, urme de natură vegetală7 Cod de procedură penală al României, art.1008 Asupra unei persoane, la locuinţă sau locul de muncă, ori în locurile publice

şi a administrării probelor necesare justei soluţionări a cauzelor penale. Constituie un procedeu auxiliar de descoperire şi strângere a probelor9.

În funcţie de împrejurările în care s-a comis infracţiunea, a metodelor şi mijloacelor folosite, în situaţiile în care se va efectua percheziţia, indiferent de felul acesteia, vor fi căutate şi identificate:

- obiecte sau înscrisuri10 ce conţin sau poartă urmele infracţiunii;- obiecte sau înscrisuri destinate să servească la săvârşirea ultrajului ori cele care au fost

folosite în acest scop.

Din categoria obiectelor sau înscrisurilor destinate sau folosite în comiterea faptei menţionăm:

- instrumente folosite la producerea vătămării corporale sau a integrităţii – arme, cuţite, ciomege etc.;

- scrisorile de ameninţare, telegramele;- materiale din presă, publicaţii;- casete audio sau audio-video.

Toate acestea se ridică în vederea cercetării, cu respectarea regulilor procedurale specifice.

De asemenea, prin efectuarea percheziţiei se va urmări nu doar realizarea scopului mai sus menţionat, ci şi descoperirea învinuiţilor sau inculpaţilor care se sustrag de la urmărirea penală, respectiv judecată.

Vor fi avute în vedere, solicitate şi ridicate şi actele şi documentele din care reies următoarele:

- calitatea de funcţionar public;- funcţia deţinută, modul de investire;- atribuţiile de serviciu;- aspecte legate de modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu.

Asemenea acte şi documente sunt necesare pentru a stabili legalitatea, oportunitatea şi necesitatea activităţilor funcţionarului public, vis-à-vis de agresiunile fizice sau verbale îndreptate împotriva sa sau a altor persoane.

O atenţie deosebită se va acorda manipulării actelor şi documentelor, în dosarul de urmărire penală, nepunându-se materiale cu caracter secret ci numai cele ce pot fi făcute publice. Dacă sunt absolut necesare date privind misiunea sau activitatea desfăşurată şi acestea sunt secrete, se vor anexa la dosar doar date extrase din documentele respective, cu protejarea secretului, aşa încât să nu fie făcute publice chestiuni ce nu trebuie date publicităţii.

3.2.3. Analiza şi interpretarea urmelor descoperite

Organul de urmărire penală, pentru identificarea şi probarea activităţii ilicite a făptuitorului, va ţine cont de modul concret de realizare în câmpul infracţional, va dispune pe lângă activităţile menţionate şi efectuarea, după caz, de:

- constatări şi expertize medico-legale;

9 V.Dangoroz ş.a. – „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, vol.I, Partea generală, Ed.Academiei Române, Buc. 1975, pag.23810 Îmbrăcămintea făptuitorului la momentul săvârşirii faptei, obiecte purtătoare a urmelor biologice etc

- constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize criminalistice ca: grafoscopice, traseologice, fizico-chimice, balistice;

Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor criminalistice se face după regulile cunoscute 11, actul de dispunere a acestora fiind rezoluţia motivată12. Este necesară respectarea cu stricteţe a regulilor procesuale penale şi a celor de tactică criminalistică, atât în pregătirea şi dispunerea efectuării acestor activităţi cât şi în aprecierea concluziilor specialiştilor şi coroborarea lor cu celelalte probe şi mijloace de probă administrate în cauză.

Constatarea medico-legală se dispune în situaţia ultrajului în formă agravată, ca o activitate de primă urgenţă, în raport de concluziile specialiştilor determinându-se existenţa infracţiunii de lovire sau acte violente, vătămare corporală, vătămare corporală gravă şi implicit existenţa ultrajului. Constatarea medico-legală are sarcina de a lămuri următoarele probleme13:

- existenţa sau inexistenţa leziunilor pe corpul victimei şi al făptuitorului;- natura vătămărilor corporale constatate;- mecanismul de producere a leziunilor, obiectele ori acţiunile care au generat vătămarea,

numărul loviturilor aplicate, inclusiv direcţia aplicării acestora;- vechimea leziunilor constatate;- consecinţa loviturilor aplicate victimei, în sensul stabilirii numărului de zile de îngrijiri

medicale necesare pentru vindecare;- dacă în raport cu vătămările pricinuite, s-a produs vreuna din urmările expres prevăzute de

lege şi datele care confirmă acest lucru;- alte date necesare stabilirii împrejurărilor săvârşirii faptei, cum ar fi existenţa unor leziuni

specifice reacţiilor de autoapărare, de automutilare etc.14

Constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza grafoscopică precum şi cea a vocii şi vorbirii este dispusă în cazul în care agresiunile fizice au fost precedate de agresiuni verbale, săvârşite în mod indirect, prin intermediul unor înscrisuri sau suporturi electromagnetice sau în cazul realizării în mod indirect a formei simple a ultrajului – insulta, calomnia, ameninţarea.

3.3. Identificarea şi ascultarea diferitelor persoane

3.3.1. Ascultarea persoanei ultragiate

În scopul obţinerii rezultatului scontat prin ascultarea funcţionarului ultragiat, organul de urmărire penală trebuie să parcurgă patru etape pregătitoare şi anume15:

- studierea materialelor cauzei;

11 E.Stancu –„Criminalistică”, Ed.Actami, vol.I, Buc. 1997, pag.51-52C.Aioniţoaiei şi colaboratorii – ......................., pag.238-24512 V.Bercheşean, I.N.Dumitrescu – „Probe şi mijloace de probă”, Ed.Ministerului de Interne, Buc. 1994, pag.227-25113 V.Bercheşean - ........................, vol.I, pag.11414 C.Aioniţoaiei – ........................., pag.54-5615 C.Aioniţoaie şi colaboratorii, ............................, pag.152

- cunoaşterii părţii ce urmează a fi ascultată;- întocmirea planului de ascultare;- alte activităţi pregătitoare.

Din studiul materialelor existente la dosarul cauzei, administrative până în momentul când se procedează la ascultare, anchetatorul stabileşte persoana care trebuie ascultată în calitate de funcţionar ultragiat, faptă care formează obiectul cauzei, problemele care vor fi lămurite prin ascultare, datele ce vor fi folosite în ascultare, precum şi ordinea folosirii lor. Cunoaşterea temeinică a întregului material din dosar şi a actelor normative în vigoare, oferă garanţia elucidării tuturor problemelor cauzei.

De asemenea, organul de anchetă trebuie să cunoască victima. Avem în vedere personalitatea şi trăsăturile psihice specifice acesteia. Analizând împrejurările cauzei, organul de urmărire penală trebuie să reţină factorii de natură endrogenă, cum ar fi: posibilitatea reală a funcţionarului ultragiat de a înţelege şi a aprecia în mod corect mecanismul activităţilor pe care le-a perceput, capacitatea de recepţionare a informaţiilor, starea atenţiei în momentul săvârşirii faptei, justeţea ori injusteţea poziţiei critice şi autocritice faţă de evenimentul produs, puterea de analiză şi a modului în care a reacţionat pe moment, relaţiile cu persoanele implicate, într-un mod sau altul, în procesul penal.

Cunoaşterea trăsăturilor pozitive sau negative de caracter al celui ce urmează a fi ascultat ca parte vătămată, funcţionarul ultragiat, permit anchetatorului să-şi formeze o imagine despre personalitatea acestuia şi în consecinţă să aleagă procedeul de ascultare cel mai indicat pentru obţinerea unor declaraţii sincere şi complete.

Întocmirea planului de ascultare reprezintă cea mai importantă activitate din cadrul activităţilor pregătitoare ţinându-se seama de:

-problemele care urmează a fi lămurite prin ascultarea funcţionarului ultragiat;

-materialul probator – forţa probatorie a acestuia, ordinea de folosire a acestuia, dacă e cazul.

Întrebările trebuie să fie clare, precise, la obiect, ordonate în mod logic, fie pe mai multe variante, în raport cu ceea ce cunoaşte persoana respectivă şi modul cum a perceput cele pe marginea cărora s-au făcut declaraţii.

Întrebările vor viza, în principiu, următoarele aspecte:

- calitatea la momentul activităţii ilicite, modul în care a fost investit, atribuţiile de serviciu, modul în care îşi exercită funcţia publică, activitatea pe care o îndeplinea în momentul ultragierii sau activităţile îndeplinite anterior, ce au constituit mobilul infracţiunii;

- modul în care a intrat în conflict cu făptuitorul;- metode şi mijloace folosite de făptuitor – acţiunile agresive fizic şi verbal îndreptate

împotriva sa;- urmările faptei;- modul cum a evoluat conflictul, cum s-a aplanat şi când anume;- dacă s-a opus, modul în care făcut-o;- vătămările provocate agresorului în cadrul legitimei apărări şi urmele ce pot fi descoperite pe

corpul şi îmbrăcămintea acestuia;- în ce a constat împiedicarea exercitării atribuţiilor de serviciu şi consecinţele acestora;- identitatea făptuitorului ori semnalmentele acestuia, relaţiile anterioare cu autorul faptei;- persoanele care cunosc despre activitatea ilicită a cărui victimă a fost;

- înscrisurile, casetele audio sau audio-video, faxurile sau alte suporturi materiale pe care le posedă şi prin intermediul cărora s-a săvârşit ultrajul;

- pretenţii civile pe care le formulează.

În categoria alte activităţi pregătitoare se numără:

- stabilirea locului unde urmează a se efectua ascultarea;- citarea;

3.3.2. Identificarea şi ascultarea de martori

Este o activitate complexă, care se desfăşoară în conformitate cu prevederile legii, cu respectarea regulilor de tactică criminalistică16 şi necesită din partea organului atenţie deosebită, obiectivitate maximă în aprecierea declaraţiilor obţinute.

Identificarea martorilor17 poate fi făcută din rândul următoarelor categorii de persoane:

- persoanele care au fost de faţă în momentul în care făptuitorul săvârşea activitatea ilicită;- persoanele care au participat la salvarea victimei;- persoanele care au perceput rezultatul acţiunilor ori inacţiunilor făptuitorului;- persoanele care au luat cunoştinţă despre faptă şi împrejurările comiterii ei din surse mediate;- persoanele care cunosc relaţiile anterioare dintre făptuitor şi victimă etc.

Anchetatorul, pentru buna desfăşurare a ascultării şi realizării scopului propus, trebuie să desfăşoare anumite activităţi pregătitoare18 şi de asemenea să asigure condiţiile în care se va desfăşura ascultarea19.

În timpul ascultării martorilor, trebuie lămurite următoarele aspecte:

- data şi locul săvârşirii faptei;- împrejurările care au precedat, însoţit şi succedat acţiunile20 făptuitorului;- modul în care făptuitorul a acţionat şi mijloacele utilizate;- identitatea făptuitorului, semnalmentele acestuia;- dacă a existat provocare din partea funcţionarului ultragiat şi în ce constă aceasta;- modul prin care făptuitorul a reacţionat la provocarea victimei;- dacă victima s-a apărat de agresiunile făptuitorului, în ce mod a făcut acest lucru;- relaţiile anterioare dintre făptuitor şi victimă, dacă existau stări conflictuale, a proferării unor

ameninţări între aceştia;- ce alte persoane mai cunosc despre faptă şi împrejurările comiterii ei şi modul în care au luat

cunoştinţă despre aceasta;- comportamentul făptuitorului în societate21;- starea funcţionarului ultragiat după exercitarea asupra sa a unor acte de violenţă, cine i-a

acordat şi în ce s-a materializat aceasta.

3.3.3. Identificarea şi ascultarea suspecţilor/inculpaţilor

16 E.Stancu – .................... vol. II, pag,6117 Cod de procedură penală al României, art.78, 79, 80 şi 8118 Supra, cap.III, sect.I19 Cod de procedură penală, art.81 şi art.128; C.Aioniţoaiei ş.a. – ......................, pag.13720 Ori infracţiunile acestuia21 Antecedentele penale, persoanele care au avut de suferit de pe urma acţiunilor făptuitorului

De modul în care anchetatorul realizează pregătirea22 pentru efectuarea ascultării depinde obţinerea unor declaraţii complete şi sincere de la învinuit sau inculpat. Lipsa de pregătire ori pregătirea insuficientă a ascultării pot avea consecinţe nefavorabile, concretizate în declaraţii incomplete, repetarea ascultării, nelămurirea problemelor cauzei sub toate aspectele. De rezultatele activităţilor de pregătire, anchetatorul trebuie să ţină seama în stabilirea procedeelor tactice pe care le va folosi pe parcursul realizării activităţii de ascultare.

Anchetatorul poate folosi:

- întrebările detaliu;- ascultarea sistematică;- ascultarea repetată;- ascultarea încrucişată;- tactica complexului de vinovăţie- folosirea probelor de vinovăţie;- ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea

ultrajului;- solicitarea justificării modului în care învinuitul a folosit timpul într-o anumită perioadă de

timp.

Astfel, se realizează pe lângă obţinerea de declaraţii sincere şi veridice, descoperirea indicilor care să dovedească mistificările ori cauzele datorită învinuitului sau inculpatului ascunde adevărul ori încearcă şi asigurarea şi garantarea dreptului la apărare pe toată durata procesului penal23.

Această activitate de ascultare a învinuitului sau inculpatului pentru a fi realizată în mod valabil, va trebui efectuată în condiţiile legii, pe baza regulilor generale24 şi speciale25 de tactică criminalistică ce trebuie avute în vedere şi respectate cu acest prilej.

Din declaraţiile învinuitului sau inculpatului trebuie să rezulte următoarele:

- natura relaţiilor dintre el şi victimă;- dacă a cunoscut calitatea de funcţionar public a persoanei ultragiate;- dacă a existat provocare din partea funcţionarului public şi în ce a constat aceasta;- acţiunile sau inacţiunile pe care le-a săvârşit în vederea comiterii ultrajului, metodele şi

mijloacele utilizate în acest sens;- felul în care a intrat în conflict cu funcţionarul, modul cum a evoluat acesta, cum s-a aplanat

şi când anume;- să precizeze zonele corpului unde a fost lovit, numărul şi intensitatea loviturilor aplicate,

leziunile provocate funcţionarului;- persoanele care l-au ajutat în săvârşirea ultrajului şi în ce a constat ajutorul dat;- persoanele care cunosc despre activitatea ilicită săvârşită;- starea în care s-a aflat victima după agresiune.

3.4. Efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri

22 C.Aioaniţoaie şi colectivul – ........................, pag.91-9923 V.Bercheşean – „Indrumar complet de cercetare penală”, Ed.şi tipografia I.C.A.R. Bucureşti 2002, pag.10924 Idem, pag.11125 Idem 112

3.5. Stabilirea calităţii de funcţionar sau de membru de familie a acestuia, de poliţist sau de jandarm, după caz

3.6. Dispunerea şi efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize

Constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza vocii şi vorbirii

În prezent, printre metodele tehnico-ştiinţifice moderne, pe care criminalistica le pune în slujba stabilirii adevărului, a descoperirii autorului infracţiunii se înscrie şi identificarea persoanei după voce. Referitor la această metodă, se impune precizarea că ea nu se restrânge numai la cazurile penale, ea putând fi folosită cu succes şi în cauzele civile.

Identificarea vorbitorului după voce şi vorbire se bazează pe diferenţele existente de la o persoană la alta în contribuţia aparatului fonorespirator, precum şi pe prezenţa unor particularităţi de ordin fiziologic sau apărute ca urmare a unor stări fiziopatologice.

Elementele anatomo-fiziologice şi fiziopatologice care fac posibilă identificarea persoanei după voce şi vorbire sunt26:

a) stabilitatea pe care o prezintă vocea şi vorbirea în toată perioada vieţii adulte până la bătrâneţe;

b) diferenţa existentă, de la o persoană la alta, în construcţia aparatului fonorespirator;

c) particularităţile prezentate de funcţia fonotorie;

d) particularităţile determinate de unele melodii ale aparatului fonorespirator.

Pentru ca rezultatele identificării vorbitorului să fie cât mai exacte, modelele de voce şi vorbire pentru comparaţii trebuie imprimate în aceleaşi condiţii ca şi fonograma în litigiu. Avem în vedere următoarele condiţii27:

- aceleaşi împrejurări şi mijloace tehnice de înregistrare;

- acelaşi mod de pronunţare;

- aceleaşi cuvinte propoziţii şi fraze;

Întrebări ce se pot pune expertului

a) Când se prezintă doar fonograma în litigiu:

- dacă vocea şi vorbirea în litigiu aparţin în totalitate uneia şi aceleaşi persoane;

- dacă la discuţii au luat parte mai multe persoane şi care este numărul lor;

- dacă vocea în litigiu este de bărbat sau de femeie;

- care este lexicul folosit;

26 I.Anghelescu ş.a. – „Tratat practic de criminalistică” vol.I, Serviciul editorial şi cinematografic, Buc.1980, pag.17827 Idem

- ce dialect sau grai se utilizează;

- care este vârsta aproximativă a vorbitorului;

- dacă banda magnetică în litigiu constituie sau nu un montaj de înregistrări de pe alte benzi;

- ce simplificări, repetări şi corecturi face vorbitorul în vorbire;

- dacă vorbitorul a vorbit liber, a declamat sau a citit de pe un text dinainte alcătuit;

- dacă vorbitorul are defecţiuni în vorbire şi în ce constau acestea;

- dacă vocea şi vorbirea au fost deghizate şi ce procedeu s-a folosit în acest scop;

- dacă vorbitorul are un mod propriu de a pronunţa cuvintele de provenienţă străină;

- ziua şi ora la care a avut loc discuţia.

b) Când se prezintă urmele de voce şi vorbire, precum şi modelele pentru comparaţie:

- dacă vocea şi vorbirea în litigiu provin de la aceeaşi persoană de la care s-a obţinut modelul de voce şi vorbire prezentat pentru comparaţie;

- dacă vocea şi vorbirea în litigiu au fost falsificate prin imitare şi care subiect a făcut imitarea;

- dacă vocea şi vorbirea în litigiu au fost deghizate, prin ce procedeu şi cui aparţin.

B. Constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza grafologică

Scrisul de mână, de tipar şi cel dactilografiat sunt urme ale infracţiunii, atunci când au fost executate în procesul săvârşirii acesteia sau în legătură cu ea

Caracterul de deprindere al scrisului de mână, precum şi caracteristicile diferite ale maşinilor de scris, individualizează fiecare scriere indiferent că e vorba de scris de mână, de tipar sau de scris dactilografiat. Caracterul individual al scrisului stă la baza identificării autorului sau/şi implicit al infractorului.

Dacă se impune efectuarea unor expertize grafologice, pentru probarea activităţii infractorului sau pentru identificarea acestuia, expertul va trebui să răspundă la următoarele întrebări28:

a) în cazul scrisului de mână:

1. când se prezintă numai scrisul în litigiu:

-numărul de persoane care au scris;

-dacă scrisul în litigiu este autentic sau nu;

-stabilirea cu aproximaţie a sexului, vârstei şi profesiei;

-dialectul sau graiul folosit în scris;

28 I.Anghelescu ş.a. – ............................. vol.I, partea a II-a, pag.190, 329-356

-dacă a fost executat cu mâna stângă sau nu;

-dacă scrisul în litigiu a fost executat prin imitare, copiere şi metoda folosită;

-dacă scrisul în litigiu este deghizat şi în ce constă acesta.

2. când se prezintă scrisul în litigiu şi metodele de comparat:

-dacă scrisul în litigiu a fost executat de persoana de la care s-au prelevat modele de comparaţie;

b) în cazul scrisului de tipar sau dactilografiat:

1. când se prezintă doar textul tipărit sau dactilografiat:

-care este caracterul literelor sau al cifrelor folosite la executarea textului tipărit;

-prin ce procedeu a fost cules textul;

-dacă textul reprezintă un original sau este o copie şi în ce mod a fost realizat acesta;

-dacă textul provine dintr-o lucrare tipărită sau reprezintă un şpalţ;

-dacă documentul este scris la una sau mai multe maşini;

-tipul, modelul şi marca maşinii de scris;

-dacă clişeele zincografice descoperite sunt autotipi sau liniare;

-ce uzură specifică prezintă maşina de scris cu care a fost executat textul;

-dacă textul a fost executat prin imprimarea cu panglica maşinii de scris sau prin plombagină;

-dacă textul prezintă ştersături sau adăugiri;

-gradul de pregătire profesională a dactilografului, nivelul de cultură al acestuia;

-stabilirea vechimii textului.

2. când se prezintă textul incriminat şi modelele pentru comparaţie prelevate de la literele de tipar sau maşina de scris:

-dacă textul descoperit la faţa locului a fost executat cu literele matriţă sau cu maşina de scris de la care s-au prelevat modelele pentru comparaţie.

Expertiza dactiloscopică are ca obiect examinarea urmelor digitale, palmare sau plantare, pentru identificarea degetului, palmei sau piciorului care le-a creat şi implicit a făptuitorului.

Expertiza traseologică se efectuează în cazul descoperirii la locul faptei a unor urme lăsate de mijloacele de transport.

Expertiza biocriminalistică se va efectua pentru a stabili natura şi persoanele de la care au provenit urmele de natură biologică descoperite pe parcursul instrumentării cauzei.

Expertiza fizico-chimică se va efectua pentru stabilirea compoziţiei chimice, provenienţei substanţelor utilizate pentru vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii

Expertiza balistică se va efectua doar în cazul în care vătămările au fost produse cu arme de foc, urmărindu-se identificarea armei cu care s-a tras şi a făptuitorului.

3.7. Alte activităţi care se impun a fi desfăşurate, după caz

3.7.1. Efectuarea prezentărilor pentru identificare a persoanelor suspecte

3.7.2. Efectuarea de confruntări

Organul de anchetă, în scopul identificării făptuitorului, va recurge la prezentarea pentru

recunoaştere în următoarele condiţii:

- să existe un proces-verbal aflat în curs de desfăşurare în faţa organelor de cercetare penală ori

a altor organe judiciare;

- să existe o persoană care face dovada prin declaraţiile sale că a perceput semnalmentele

făptuitorului, caracteristicile acestuia;

- persoana ce urmează să fie prezentată pentru recunoaştere să fi fost ascultată anterior de

organele de anchetă.

Dacă condiţiile enumerate mai sus sunt îndeplinite se poate recurge la prezentarea pentru

recunoaşterea:

- din grup;

- după fotografie;

- după voce şi vorbire29;

- după mers.

Această activitate este precedată de activităţi pregătitoare30 de a căror mod de realizare

depinde realizarea eficientă a recunoaşterii, pe parcursul căreia trebuie respectate regulile generale şi

speciale31 de tactică criminalistică.

Rezultatele prezentării pentru recunoaştere sunt cuprinse într-un proces-verbal, a cărui valoare

probatorie e determinată de coroborarea sa cu celelalte mijloace de probă existente la dosar32.

În cazul în care pe parcursul desfăşurării activităţilor de probare a existenţei infracţiunii de

ultraj şi a vinovăţiei făptuitorului, apar contraziceri esenţiale, între declaraţiile martorului şi

învinuitului sau funcţionarului ultragiat, anchetatorul, potrivit legii de tactică criminalistică, va

dispune confruntarea.

Printre scopurile confruntării, avem:

- eliminarea contrazicerilor esenţiale existente între declaraţiile persoanelor ascultate, cu privire

la una şi aceeaşi problemă;

- obţinerea de probe noi în cauză;

- întărirea declaraţiilor anterioare, în special în cazul persoanelor care au o conduită oscilantă

pe parcursul cercetărilor, ori atunci vor înceta să retracteze declaraţiile făcute în faţa organelor

de cercetare penală.

Este bine ca, confruntarea să fie efectuată şi atunci când nu există contraziceri, doar se

urmăreşte verificarea, prezicerea recunoaşterilor învinuiţilor şi inculpaţilor. În aceste cazuri

confruntarea este importantă întrucât oferă un plus de certitudine declaraţiilor făcute de către învinuiţi

ori inculpaţi. Confruntarea este un proces tactic, folosit în activitatea organelor de urmărire penală

care şi-a dovedit din plin utilitatea33.

Confruntarea cunoaşte două momente:

- partea pregătitoare34, anterioară activităţii în sine;

- confruntarea, activitatea în sine, care se desfăşoară pe baza regulilor generate şi speciale35 de

tactică criminalistică.

29 C.Aioaniţoaie – ............................, pag.18930 Idem – pag.180-18531 V.Bercheşean – ............................, pag.131-13232 Codul de procedură penală al României, art.87, 8833 C.Aioaniţoaie, T.Butoi – ....................... , pag.167-16834 Idem – pag.167-16835 V.Bercheşean – ................................. pag.127-128

Pregătirea activităţii de confruntare se cere cu atât mai mult, întrucât fiind vorba de o faptă

săvârşită împotriva autorităţii statului, cei implicaţi în această activitate sunt supuşi unei presiuni

psihice care ar putea duce la obţinerea unor rezultate neconcludente pentru anchetă sau chiar la

imposibilitatea desfăşurării confruntării.

Reconstituirea, ca şi cercetare la faţa locului, constituie o activitate procesual penală

auxiliară36, fiind ultima dintre activităţile de administrare a probelor în cazurile de ultraj. Importanţa

acestei activităţi este dată de faptul că ea permite:

- verificarea şi ilustrarea probelor administrate în cauză;

- obţinerea de noi probe pentru dovedirea participării penale şi a vinovăţiei37;

- verificarea versiunilor elaborate pe parcursul investigării criminalistice.

Reconstituirea, în funcţie de ceea ce urmăreşte în mod concret, în diversele cazuri de ultraj

poate fi efectuată pentru:

- verificarea posibilităţii de observare, percepere, memorare şi reproducere a unui fapt,

împrejurare sau fenomene;

- pentru stabilirea posibilităţilor de săvârşire a ultrajului într-un anumit mod;

- pentru a stabili dacă învinuitul sau inculpatul posedă deprinderile necesare pentru săvârşirea

unei anumite activităţi determinate;

- pentru a stabili traseul parcurs de făptuitor până la locul faptei, căile de acces folosite pentru a

pătrunde şi a părăsi câmpul infracţional.

Reconstituirea ca şi confruntarea cunoaşte două momente:

- etapa pregătirii activităţii;

- etapa desfăşurării activităţii în sine.

Reconstituirea se va face respectând regulile generale şi specifice38 de tactică criminalistică.

Rezultatele, atât ale confruntării cât şi ale reconstituirii vor fi materializate în procese verbale

a căror valoare probatorie se apreciază în coroborare cu celelalte mijloace de probă.

36 Codul de procedură penală al României, art.13037 C.Aioaniţoaie, E.Stancu – ..............................., pag.258-16038 V.Bercheşean – ..........................., pag.334-335