CAP. 3 TEHNOLOGIA DE CULTURĂ

3.1 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR

Murul se înmulţeşte prin: seminţe, marcote, drajoni,

butaşi de rădăcină, butaşi de tulpină, despărţirea tufelor,

altoire etc.

Înmulţirea prin drajoni. Spre deosebire de zmeur,

murul are capacitate redusă de drajonare. Numărul soiurilor

care drajonează este mic. Drajonii se recoltează toamna sau

primăvăra foarte timpuriu din plantaţiile de producţie sau din

plantaţiile specializate. Materialul rezultat se fasonează şi se

stratifica în nisip umed, în pachete de câte 10-20 plante.

Înmulţirea prin marcote este caracteristică mai multor

specii de mur din flora spontană. Vârfurile tulpinilor venind

în contact cu solul se înrădăcinează şi dau naştere la o altă

planta. În cultură se recurge la acest procedeu cu deosebire

la soiurile târâtoare. În acest scop se lasă vârful tulpinilor pe

pământ la sfârşitul lui August, care înrădăcinează până la

stagnarea vegetaţiei. Toamna sau primăvara, vârfurile

înrădăcinate se scot cu cazmaua sau sapa cu o porţiune de

tulpină de 30-40cm. Se obţine material săditor cu un sistem

radicular foarte bogat, care se poate planta.

Marcotele slab înrădăcinate se trec în câmpul de

fructificare.

În mod curent se foloseşte marcotajul orizontal, care

constă în aplicarea tulpinilor în direcţia rândului şi acoperirea

lor cu un strat de 5-6cm pământ, cu excepţia vârfului care

se dirijează în poziţie verticală. Operaţiunea se efectuează la

sfârşitul verii.

Primăvara, tulpinile se dezgroapă cu atenţie şi se

fragmentează în funcţie de rădăcinile care au apărut,

obţinându-se în medie 5-7 plante.

Înmulţirea prin butaşi de rădăcină. Rădăcinile destinate

obţinerii de butaşi se scot toamna cu cazmaua sau cu plugul.

Rădăcinile mai groase de 4mm se fasonează sub formă

de butaşi cu lungimea de 10cm, se leagă în pachete şi se

stratifică în nisip umed. Butaşii se plantează primăvăra în

spaţii protejate, în ghiveci sau lădiţe, într-un amestec de

turbă şi nisip în proporţii egale sau chiar în câmp direct.

Pentru plantarea în câmp se deschid rigole cu

adâncimea de 6-8cm, distanţate la un metru între ele, în

care se aşează butaşii de rădăcina în poziţie oblică, câte 10-

12 la un metru liniar. Peste butaşi se pune un strat subţire

de mraniţa după care se acoperă cu pământ. După 20-25

zile de la plantare apar primii lăstari. Pe parcursul perioadei

de vegetaţie, se aplică lucrările obişnuite de întreţinere.

Înmulţirea prin butaşii de tulpină, se practică în special

pentru obţinerea materialului săditor la soiurile de mur fără

ghimpi. Butaşii se obţin prin fasonarea creşterilor anuale.

Înmulţirea prin butaşi verzi, se face în prima jumătate

a lunii Iunie şi necesită spaţii protejate (sere, răsadniţe,

solari) pentru înrădăcinare. Butaşii verzi se obţin prin tăierea

vârfurilor de creştere. Lungimea unui butaş trebuie se fie de

6-7cm, recoltarea, păstrarea şi manipularea lui să se facă cu

mare atenţie pentru a nu-şi pierde turgescenta. După ce se

îndepărtează toate frunzele cu excepţia celei din vârf, se

plantează la adâncimea de 2-3cm şi la distanţa de 8/4cm,

revenind la mp în jur de 300 butaşi. Ca substrat de

înrădăcinare se foloseşte turba, nisipul, perlitul, singure sau

în amestec. Se va avea grijă ca după plantare să se asigure

o umiditate atmosferică ridicată (95-98%), iar după apariţia

rădăcinilor se reduce treptat umiditatea atmosferică. După

ce lăstarii au ajuns la 15-20cm, plantele se călesc 2-3

săptămâni după care se scot în aer liber până toamna.

Înmulţirea prin butaşi lignificaţi. Tulpinile recoltate

toamna, se fasonează la 50-70cm, şi se stratifica în nisip

umed sau se păstrează în pungi duble de polietilena, în

încăperi cu temperaturi de 1-2°C. Pe timpul iernii, din

tulpinile stratificate se confecţionează butaşi de 1-2 ochi,

care se pun din nou la păstrare fie în nisip, fie în camere

frigorifice, în poziţie verticală pentru a uşura calusarea.

Plantarea butaşilor se face în spaţii protejate, în lădiţe într-

un amestec de turbă şi nisip (proporţii egale).

Primăvara, după încălzirea vremii şi alungirea lăstarilor,

lădiţele se scot afară, iar în momentul când rădăcinile au

crescut şi au ocupat tot spaţial din lădiţe, plantele se

transplantează afară pe un pat de fortificare fertilizat cu

mraniţă.

Pe timpul verii se fac lucrările curente de udare, plivire,

tratamente fitosanitare iar lăstarii se scurtează la 40-50cm.

Înmulţirea prin butaşi semilignificati, se efectuează în

mod asemănător ca şi cea prin butaşi verzi, cu deosebirea că

lucrarea se execută în August-Septembrie, iar ramurile nu

trebuie să fie mai groase de 7-10mm.

Înmulţirea prin altoire se practică destul de rar şi se

execută în triangulaţie, cu ramură detaşată cu 1-2 ochi, pe

fragmente de rădăcină de 10 cm.

În cazuri cu totul speciale, pentru înmulţirea unui soi

valoros se poate executa despărţirea tufelor. (Botez M., Gh.

Bădescu, A. Botar 1984).

3.2 PLANTAREA MURULUI

Pentru cultura murului sunt corespunzătoare terenurile

adăpostite natural de păduri, dealuri, perdele de protecţie,

ferite de curenţii reci şi vânturi puternice.

Pregătirea terenului înainte de plantare se va face după

aceleaşi criterii folosite şi la celelalte specii pomicole.

Rândurile vor fi orientate pe direcţia N-S, pentru ca

plantele să beneficieze de cât mai multă lumină, iar pe

terenurile în pantă vor fi orientate pe curbele de nivel.

Distanţa cea mai potrivită de plantare este de 2,5m

între rânduri şi de 1,8-2m pe rând.

Plantarea se efectuează primăvara, după ce pericolul de

îngheţ a trecut, în gropi de 40/40/40cm sau de 60/60/40cm,

dacă solul a fost arat superficial. În ziua plantarii, materialul

săditor se fasonează, se mocirlesc rădăcinile şi se distribuie

la groapă. La fiecare groapa se vor administra 5kg mraniţa

sau gunoi de grajd bine fermentat, 20-30g superfosfat, 10-

15g, sare potasica şi 20g azotat de amoniu. Plantarea se

face la fel ca şi la celelalte specii pomicole. (Botez M., Gh.

Bădescu, A. Botar 1984).

3.3 AGROTEHNICA ÎN PLANTAŢII

Murul este o specie precoce, cu un mare potenţial de

producţie. În plină perioada de rodire se pot obţine în mod

curent 16-20 t/ha fructe. Pentru a susţine şi simplifica

aceasta mare capacitate de rodire a murului, trebuie ca de la

înfiinţarea plantaţiei să se aplice în întregime şi corect toate

verigile agrotehnice.

3.4 SISTEME DE CONDUCERE

Majoritatea soiurilor de mur au tulpini lungi şi foarte

lungi care, sub propria lor greutate sau datorită rodului, se

apleacă şi în lipsa unui sistem de susţinere, se culcă pe

pământ. Sistemele de conducere au evoluat, iar printre

factorii care au contribuit la diversificarea lor au fost:

habitusul diferit al soiurilor, extinderea suprafeţelor

cultivate, posibilităţile materiale şi inventivitatea

cultivatorilor. Indiferent de formele de conducere, toate se

bazează pe principiul separării tulpinilor fructifere de cele de

înlocuire.

Conducerea pe un singur tutore. Sistemul presupune

prezenţa unui tutore înalt de 2,3-2,4m, gros de 7-10cm,

fixat în pământ la adâncimea de 35-40cm, la distanţa de 25-

30cm de plantă în lungul rândului şi în jurul căruia se conduc

tulpinile de doi ani, în formă de spirală, până în vârful

tutorelui, unde se scurtează. Creşterile ce apar de la baza

tufelor, respectiv tulpinile de un an, se conduc pe pământ în

lungul rândurilor, toate în aceeaşi direcţie. Sistemul prezintă

dezavantajul ca prin aglomerarea tulpinilor pe tutore, lăstarii

fructiferi vor fi şi ei înghesuiţi, favorizând atacul de Botrytis

cinerea.

Conducerea murului pe doi tutori. Tehnologia de lucru

este asemănătoare cu precedentă, cu deosebirea că se

folosesc doi tutori plasaţi de o parte şi alta a tufei, la

distanţa de 25-30cm în direcţia randului. Pe unul se conduc

tulpinile de 2 ani, iar pe celalt tulpinile de un an. În această

situaţie, lucrările solului se execută mai uşor.

Conducerea murului pe spalier cu 2 sârme. Sârmele se

fixează de spalier la înălţimea de 1m şi 1,7m. Tulpinile de 1

şi 2 ani se palisează la nivele diferite şi se dirijează în una

sau în amândouă părţile.

Conducerea pe spalier cu ondularea tulpinilor se

foloseşte mai rar şi numai la soiurile de mur cu număr redus

de tulpini, însă foarte lungi. Pentru a se asigura numărul

necesar de muguri de rod, tulpinile se taie mai lungi şi se

conduc între 2 sârme, sub formă de curbe sinusoidale,

ondulându-se într-o singură direcţie sau în două.

Conducerea pe spalier sub formă de evantai este

sistemul adoptat tot mai mult în producţie şi care răspunde

mai bine cerinţelor biologice ale murului. Plantele sunt mai

bine laminate, aerisite, iar lucrările ce se execută pe planta

se fac mult mai uşor. La acest sistem se folosesc 3 sârme la

0,6m, 1,1m şi 1,7m, fixate pe stâlpi (h=1,8m), amplasaţi

din 10 în 10 metri. Tulpinile de rod se palisează în poziţie

oblică în ambele direcţii, fixându-se una câte una de sârmele

spalierului. Lăstarii se conduc în poziţie verticală, palisându-

se cu legături largi de cele 3 sârme. În momentul când

creşterile au depăşit şi ultima sârmă, se dirijează în lungul ei

cu direcţia sud.

Cultura murului în benzi se foloseşte foarte rar. Se

aseamănă foarte mult cu aceea a zmeurului. Soiurile de mur

fiind mai viguroase şi cu ţepi, întreţinerea unui asemenea

gard fructifer se face foarte greu. (Botez M., Gh. Bădescu,

A. Botar 1984).

3.5 ÎNTREŢINEREA ŞI LUCRĂRILE SOLULUI

Tendinţa murului spre o rodire abundentă trebuie

susţinută şi printr-un sistem de fertilizare raţională a solului,

alături de o bună lucrare a lui. Nevoile murului în elemente

nutritive sunt mari şi trebuie asigurate încă de la plantare.

De aceea, fertilizarea solului începe cu planta

premergătoare, se face apoi la pregătirea terenului şi se

continuă în toată perioada de producţie, până la defrişare.

Cantităţile de îngrăşăminte ce trebuie încorporate în sol

depind de fertilitatea lui naturală, vârsta plantaţiei, starea

fiziologică a plantelor. Aplicarea îngrăşămintelor este

condiţionată de consumul elementelor NPK din sol în

perioada de vegetaţie, consum care creşte pe măsură ce

rezervele existente în plantă scad şi care la mur corespund

lunii Iunie, când începe dezvoltarea fructelor la soiurile

timpurii şi primei decade a lunii Iulie la soiurile tardive.

Prima fertilizare de bază se face la 2 ani de la înfiinţarea

plantaţiei, apoi se repetă din 2 în 2 ani sau din 3 în 3 ani,

după starea de vegetaţie şi fructificare a plantelor. Ea

cuprinde 30-40 to/ha îngrăşământ organic fermentat, plus

300-400 kg/ha sare potasică şi 300 kg/ha superfosfat.

Împrăştierea îngrăşămintelor se face pe toată suprafaţa şi se

incorporează la 12-14 cm adâncime cu plugul pe interval şi

la 6-8 cm pe rând cu sapa. Între fertilizările de bază, anual

se aplică îngrăşăminte azotoase sub formă de azotat de

amoniu, 120 kg/ha administrat pe toată suprafaţa în două

reprize, din care 2/3 primăvara timpuriu şi 1/3 din timpul

înfloritului. Deşi cere foarte mult azot, fertilizarea cu acest

element trebuie făcută cu prudenţă. Administrarea unor

cantităţi prea mari sau incorporarea târzie a cestora (după 1

August) prelungeşte vegetaţia mult spre toamnă, ceea ce

micşorează rezistenţa la ger. Pentru fertilizarea suplimentară

se pot folosi şi îngrăşămintele lichide de la complexele de

păsări şi animale care se diluează cu 3-4 părţi apă şi se

împrăştie pe toată suprafaţa sau de o parte şi de alta a

rândurilor.

3.6 TĂIERILE DE FORMARE ŞI FRUCTIFICARE

Tăierea este o lucrare ce acţionează direct asupra

murului de la plantare la formarea coroanei şi apoi pe toată

durata de existenţă a plantaţiei. Prin tăieri se urmăreşte

formarea în timp scurt a unei tufe viguroase, care să dea

producţii mari de fructe încă din anul II de la plantare şi să

asigure în fiecare an un număr suficient de tulpini de

înlocuire.

Pentru executarea corectă a tăierilor trebuie să se aibă

în vedere câteva din particularităţile biologice ale murului:

capacitatea acestei specii de a emite în fiecare an lăstari de

la baza plantei, precocitatea de producţie a murului care

poate da fructe din anul II de vegetaţie, predispoziţia

mugurilor de a se dezvolta în creşteri laterale chiar din anul

formării lor, formarea celor mai multe şi mai mari fructe pe

creşterile laterale.

După scopul ce se urmăreşte, se disting două feluri de

tăieri: de formare şi de rodire.

Tăierea de formare la mur începe imediat după

plantare, prin scurtarea tulpinilor la înălţimea de 15-20 cm.

În cursul verii toate creşterile se conduc şi se palisează cu

grijă. În anul II se efectuează o tăiere de formare, iar la

plantele foarte viguroase, tăieri de formare şi rodire.

Lucrarea se execută primăvara, după ce pericolul îngheţului

a trecut, când se aleg 2 rar 3 tulpini din cele mai bune, care

se scurtează la 1,20-1,30 m. Creşterile laterale se răresc la

maximum 3 pentru fiecare tulpină, se taie la 20-25 cm

lungime, pentru ca pe fiecare rămurică să rămână 2-3

muguri normal dezvoltaţi. Restul creşterilor, inclusiv cele

rămase de la plantare, se suprimă de la suprafaţa solului.

Tăierea de rodire urmăreşte asigurarea în permanenţă

a echilibrului între procesele de creştere şi rodire. Prima

operaţie se execută în cursul verii, când tulpinile ajung la

înălţimea de 60-70 cm şi când se aleg maximum 6-7 lăstari

uniform dezvoltaţi, convenabil amplasaţi şi care se conduc

pe spalier sau se dirijează pe pământ, în funcţie de sistemul

de susţinere practicat. Restul lăstarilor se suprimă. În anul

III, din tulpinile destinate încă din perioada de vegetaţie a

anului precedent, se aleg patru creşteri acum în vârstă de

doi ani, care se reduc la înălţimea impusă de sistemul de

conducere. În acest mod se procedează în fiecare an, cu

deosebirea că începând din anul IV de la plantare, în funcţie

şi de dezvoltarea tufelor, numărul de tulpini poate fi şi mai

mare (6-8). De altfel trebuie să existe o strânsă corelare

între capacitatea plantei de a forma noi tulpini şi numărul de

tulpini destinate pentru rod. Spre a evita intrarea în declin

prematur a plantelor este de preferat ca potenţialul plantei

de a forma noi tulpini să fie mai mare cu 20-25% faţă de

numărul tulpinilor oprite pentru rod.

În primul an de creştere a tulpinilor (tulpini vegetative),

o parte din mugurii formaţi pe acestea dezvoltă creşteri

laterale, care trebuie considerate formaţiuni fructifere. Sunt

soiuri care generic au o capacitate mai redusă de a dezvolta

asemenea creşteri anticipate şi produc fructe în anul următor

numai lăstarii ce cresc din mugurii situaţi direct pe tulpini de

doi ani. Pentru a stimula apariţia de creşteri laterale chiar în

anul formării mugurilor, vârfurile tulpinilor se ciupesc când

acestea ajung la înălţimea de 1,0-1,2 m. În cursul

vegetaţiei, aceste creşteri sunt tratate şi conduse ca şi

tulpinile pe care s-au format. Primăvara, concomitent cu

determinarea numărului de tulpini rămase pentru rod şi

delimitarea lungimii lor, se fac intervenţii şi asupra

creşterilor laterale, în sensul că acestea se răresc prin tăieri

la 25-30 cm şi se scurtează la 3-4 ochi pa treimea mediană

şi superioară. Sub această înălţime, creşterile laterale se

elimină complet.

Spre deosebire de zmeur, la mur tulpinile de doi ani se

lasă şi peste iarnă pe tufă, ca să formeze pentru tulpinile de

un an un adăpost împotriva îngheţului. În primăvara anului

următor se elimină.

La mur apar foarte des situaţii când, chiar la plantele în

perioada de rodire, numărul tulpinilor de un an este mic, de

2-3 la tufă şi obişnuit foarte groase. Acestea, din cauza

ţesutului spongios, au scăzută rezistenţa la ger. În

asemenea situaţii, încă din faza erbacee, vârful de creştere

se înlătură la înălţimea de 20-25 cm. Din mugurii abia

formaţii se dezvoltă creşteri laterale, câte 2-4 de fiecare

lăstar, astfel că până în toamnă se realizează în medie 6-8

creşteri uniforme ca grosime, cu ţesuturile bine coapte şi

care îndeplinesc cu succes rolul de tulpini. (Botez M., Gh.

Bădescu, A. Botar 1984).

3.7 IRIGAREA PLANTAŢIILOR

Cerinţele pentru apă ale murului sunt deosebit de mari,

de aceea irigarea este indispensabilă în zonele deficitare în

precipitaţii sau când acestea sunt neuniform repartizate.

Murul are nevoie de apă de la plantare, în tot timpul

vegetaţiei şi culminează cu perioada de maturare a fructelor.

Deficitul de apă din sol în perioada de fructificare poate

compromite producţia. În lipsa ei, polenizarea se face

defectuos, fructele sunt diforme, mici, acre, iar o parte nu

ajung la maturitate şi se usucă. Lipsa de apă influenţează

negativ şi producţia anului următor. Tulpinile vegetează slab,

sunt subţiri, la fel şi creşterile laterale, care, de cele mai

multe ori, nu se mai dezvoltă.

Data irigării şi cantitatea de apă necesară sunt

determinate de faza de vegetaţie, apa existentă în sol,

natura solului etc. Obişnuit, toamnele sunt suficient de

ploioase şi asigură cu prisosinţă nevoia de apă. Dacă totuşi,

în unii ani lipsa apei din sol persistă până după căderea

frunzelor sau uscarea lor, se execută o irigare de

aprovizionare cu 700-800 mc/ha. De obicei, prima irigare se

face primăvara, când se constată lipsa de umiditate şi se

continuă la intervale de 2-3 săptămâni dacă precipitaţiile nu

satisfac necesarul de apă. Irigarea se execută în toată

perioada de vegetaţie cu o normă de udare de 300-400

mc/ha. După jumătatea lunii Septembrie nu se mai

recomandă irigarea, cu scopul de a încetini creşterile

vegetative şi a favoriza coacerea lemnului.

Că tehnică, udarea se realizează la fel ca la celelalte

specii pomicole: pe brazde, prin aspersiune, prin picurare.

Irigarea prin picurare (în doză de 60-80 mm/lună) este o

metodă modernă şi economică în care apa este foarte

judicios folosită, consumul specific la hectar fiind foarte mic,

iar plantele având asigurată apa necesară în permanenţă.

3.8 PROTEJAREA MURULUI ÎMPOTRIVA ÎNGHEŢULUI

În zonele temperate cu climat continental, unde

frecvent în cursul iernii temperatura scade sub -12°... -

15°C, cultura murului devine nesigură dacă nu se iau măsuri

de protejare a plantelor. Prin această lucrare, cultura

murului se poate extinde în toată partea de sud a ţării,

unde, pe fond irigat, singurul factor limitativ este

temperatura scăzută din timpul iernii (sub -15°C).

Cercetările întreprinse la ICDP Mărăcineni-Piteşti,

începand cu anii 1981-1982, au scos în evidenţă că

protejarea murului este o lucrare necesară şi în acelaşi timp

economică. Ea se execută prin dirijarea tulpinilor de rod în

direcţia rândurilor şi acoperirea lor cu paie şi alte resturi

vegetale sau cu pământ. Se poate întâmpla ca tulpinile la

unele soiuri (Thornfree, Smoothstem etc.) să fie prea groase

şi să se desprindă de la punctul de inserţie. Acest

inconvenient se poate preveni prin măsuri ce se iau încă din

cursul vegetaţiei. Intervenţia se face asupra lăstarilor ce

cresc de la baza plantei. Dintre aceştia se aleg numai 3-4

lăstari în loc de 6-8, cât se lasă în mod obişnuit şi când

ajung la înălţimea de 25-30 cm, se înlătură vârful de

creştere. Pe fiecare lăstar vor apărea 2-3 creşteri laterale,

care din acest moment sunt tratate ca viitoare tulpini de rod.

Formate şi apoi conduse în acest fel, tulpinile vor avea o

grosime convenabilă şi un unghi de inserţie mare, condiţii în

care dirijarea lor pe sol se va face fără nici un fel de

dificultate.

În situaţia când protejarea tulpinilor se face cu paie,

este bine ca tot în toamnă să se execute şi tăierile de rodire,

iar ramurile ce rezultă de la tăieri să se aşeze peste paie, în

lungul rândurilor.

Protejarea murului prin acoperire cu pământ dă

rezultate bune, însă primăvara la decopertare se rănesc

multe tulpini, iar în anii ploioşi o parte din muguri putrezesc

(clocesc). (Mladin Gh., P. Mladin 2008).

PLANTAREA MURULUI

Pentru cultura murului sunt corespunzătoareterenurile adăpostite natural de păduri, dealuri, perdele deprotecţie, ferite de curenţii reci şi vânturi puternice.

Pregătirea terenului înainte de plantare se va facedupă aceleaşi criterii folosite şi la celelalte specii pomicole.

Rândurile vor fi orientate pe direcţia N-S, pentru caplantele să beneficieze de cât mai multă lumină, iar peterenurile în pantă vor fi orientate pe curbele de nivel.

Distanţa cea mai potrivită de plantare este de 2,5mîntre rânduri şi de 1,5-2m pe rând.

Plantarea se efectuează primăvara, după cepericolul de îngheţ a trecut, în gropi de 30/30/30cm sau de50/50/50cm, dacă solul a fost arat superficial. În ziuaplantarii, materialul săditor se fasonează, se mocirlescrădăcinile şi se distribuie la groapă. La fiecare groapa se potadministra 5kg mraniţa sau gunoi de grajd bine fermentat,20-30g superfosfat, 10-15g, sare potasica şi 20g azotat deamoniu. Plantarea se face la fel ca şi la celelalte speciipomicole. (Botez M., Gh. Bădescu, A. Botar 1984).

3.3 AGROTEHNICA ÎN PLANTAŢII

Murul este o specie precoce, cu un mare potenţial deproducţie. În plină perioada de rodire se pot obţine în modcurent 16-20 t/ha fructe. Pentru a susţine şi simplificaaceasta mare capacitate de rodire a murului, trebuie ca de laînfiinţarea plantaţiei să se aplice în întregime şi corect toateverigile agrotehnice.

3.4 SISTEME DE CONDUCERE

Majoritatea soiurilor de mur au tulpini lungi şi foartelungi care, sub propria lor greutate sau datorită rodului, seapleacă şi în lipsa unui sistem de susţinere, se culcă pepământ. Sistemele de conducere au evoluat, iar printre

factorii care au contribuit la diversificarea lor au fost:habitusul diferit al soiurilor, extinderea suprafeţelorcultivate, posibilităţile materiale şi inventivitateacultivatorilor. Indiferent de formele de conducere, toate sebazează pe principiul separării tulpinilor fructifere de cele deînlocuire.

Conducerea pe un singur tutore. Sistemul presupuneprezenţa unui tutore înalt de 2,3-2,4m, gros de 7-10cm,fixat în pământ la adâncimea de 35-40cm, la distanţa de 25-30cm de plantă în lungul rândului şi în jurul căruia se conductulpinile de doi ani, în formă de spirală, până în vârfultutorelui, unde se scurtează. Creşterile ce apar de la bazatufelor, respectiv tulpinile de un an, se conduc pe pământ înlungul rândurilor, toate în aceeaşi direcţie. Sistemul prezintădezavantajul ca prin aglomerarea tulpinilor pe tutore, lăstariifructiferi vor fi şi ei înghesuiţi, favorizând atacul de Botrytiscinerea.

Conducerea murului pe doi tutori. Tehnologia de lucru esteasemănătoare cu precedentă, cu deosebirea că se folosescdoi tutori plasaţi de o parte şi alta a tufei, la distanţa de 25-30cm în direcţia randului. Pe unul se conduc tulpinile de 2ani, iar pe celalt tulpinile de un an. În această situaţie,lucrările solului se execută mai uşor.

Conducerea murului pe spalier cu 2 sârme. Sârmelese fixează de spalier la înălţimea de 1m şi 1,7m. Tulpinile de1 şi 2 ani se palisează la nivele diferite şi se dirijează în unasau în amândouă părţile.

Conducerea pe spalier cu ondularea tulpinilor sefoloseşte mai rar şi numai la soiurile de mur cu număr redusde tulpini, însă foarte lungi. Pentru a se asigura numărulnecesar de muguri de rod, tulpinile se taie mai lungi şi se

conduc între 2 sârme, sub formă de curbe sinusoidale,ondulându-se într-o singură direcţie sau în două.

Conducerea pe spalier sub formă de evantai estesistemul adoptat tot mai mult în producţie şi care răspundemai bine cerinţelor biologice ale murului. Plantele sunt maibine laminate, aerisite, iar lucrările ce se execută pe plantase fac mult mai uşor. La acest sistem se folosesc 3 sârme la0,6m, 1,1m şi 1,7m, fixate pe stâlpi (h=1,8m), amplasaţidin 10 în 10 metri. Tulpinile de rod se palisează în poziţieoblică în ambele direcţii, fixându-se una câte una de sârmelespalierului. Lăstarii se conduc în poziţie verticală, palisându-se cu legături largi de cele 3 sârme. În momentul cândcreşterile au depăşit şi ultima sârmă, se dirijează în lungul eicu direcţia sud.

Cultura murului în benzi se foloseşte foarte rar. Seaseamănă foarte mult cu aceea a zmeurului. Soiurile de murfiind mai viguroase şi cu ţepi, întreţinerea unui asemeneagard fructifer se face foarte greu. (Botez M., Gh. Bădescu, A.Botar 1984).