CAND ROMANESC

No. 10

ANUL III OCTOMVRIE 1935

©BCUCLUJ

GÂND R O M Â N E S C

FILOSOFIE ŞI POESIE *)

Epoca noastră a pierdut în mare măsură sentimentul înrudirii profunde dintre religie, filosofie şi artă. Orientat că t re cunoaşterea şi s tăpânirea fenomenelor naturi i , europeanului cul t jde iastăzi i se ascunde deobiceiu acea rădăc ină mai ascunsă, din care se îna l ţă deo­potrivă pietatea rel igioasă, cugetarea metafizică şi creaţ ia ar t is t ică . Unde spiritul ştiinţific şi tehnic nu disimulează înrudirea acestora, operează acel scepticism de proastă cal i tate care anulează conştiin­ţa, vie de p i ldă în Antichitate, că cine înţelege sau contemplă exe­cută un act deopotrivă cu a l adoraţiei . Vom avea pri lejul , în cuprin­sul acestor pagini, să a r ă t ăm cât a re de pierdut şi filosofia şi a r ta din slăbirea sentimentului unităţi i lor şi cât au ele de câştigat din react ivarea conştiinţei că rădăcin i le lor se împlântă în acelaş i teren şi că aceeaşi sevă le hrăneşte. Desigur, cine ajunge l a înţelegerea solidarităţi i adânci care l eagă cele trei forme de manifestare a l e spi­ritului, nu trebue să p ia rdă din vedere ceeace le separă şi le deose­beşte. Unitatea filosofiei cu ar ta şi re l igia nu este o identitate şi, por­nite dintr'un temeiu comun, cele trei forme suverane a le culturii omeneşti îşi urmează că i l e lor felurite şi ţintesc că t re finalităţile lor proprii. Deosebirea dintre religie, filosofie şi ar tă , cu toată comuni­tatea fundamentului lor, este atât de mare, încât experienţa rel igi­oasă se bucură de plenitudinea ei, chiar atunci când nici un element conceptual nu i se asociază, după cum filosofia rămâne întreagă chiar dacă nu pronunţă niciodată numele lui Dumnezeu, Nici a r ta nu pierde ceva respingând conţinuturile re l igioase şi filosofice. Sim­pli tatea de spirit a unui sfânt sau a unui artist nu a l te rează nici de-cum puri ta tea funcţiunilor lor esenţiale; după cum nici la ic i ta tea spi­ri tului artistic sau filosofic nu se opune scopurilor lor imanente. Se poate spune că, dacă în ciuda acestei deosebiri de metodă şi însuşiri, opera artistului atinge într'un punct al adâncime! pe aceea a filoso­fului sau experienţele omului pios, lucrul se întâmplă fără ştirea şi voinţa lor.

*) F r a g m e n t dintr'un studiu în p r e p a r a ţ i e .

©BCUCLUJ

450 G Â N D R O M Â N E S C

Din mult iplele legătur i care unesc religia, filosofia şi arta, lu­crarea de faţă îşi propune să izoleze şi să studieze separat re la ţ i i le dintre aceste două din urmă şi, în special, pe acelea dintre filosofie şi poesîe. Motivele acestei l imităr i au nevoe să fie lămurite. In acea­stă ordine de idei, trebue spus din capul locului că pe când filosofia şi ar ta sunt forme de manifestare a le spontaneităţii spiri tuale, viaţa rel igioasă este dependentă în funcţiunile ei de intervenţia unui prin­cipiu care depăşeşte spiritul omenesc. F ă r ă îndoială, pentru punc­tul de vedere a l acestor pagini, filosofia şi artai presupun şi ele t rans • cendenţa unui absolut, în l ipsa că ru ia a tâ t una cât şi cea l a l t ă n 'a r fi decât nişte jocuri sterile şi înşelătoare. In cazul filosof iei şi artei , absolutul trebue numai să existe, pe când în acel al experienţei re l i ­gioase, el trebue să intervie. Via ţa religioasă este a lcătui tă din dialo­gul dintre om şi Dumnezeu. Absolutul rămâne însă mut şi nemişcat în faţa filosofului şi artistului, a căror lucrare de încercuire, pătrun­dere şi răsfrângere se constitue cu toate acestea. Filosoful încearcă des legarea enigmei absolutului şi artistul năzueşte către întocmirea unei imagini a lui cu mijloace pur umane. Problema raportului dintre filosofie şi a r t ă nu depăşeşte deci domeniul spiritului omenesc cu im­plicaţ i i le lui transcendente; pe când cine vrea să istovească cuprin­sul problemei religioase trebue să urmărească nu numai reacţi i le spi­ritului uman în direcţia aprehendări i absolutului, dar şi reacţi i le ace­stuia in tendinţa lui de a se ascunde sau desvălui . Considerate ca activităţi pur umane, filosofia şi a r ta prezintă deci o apropiere care uşurează şi, în tot cazul, permite a lă tu ra rea lor. Paginele de faţă se vor restrânge deci la studiul relaţi i lor dintre filosofie şi a r tă şi, mai cu seamă, la acele dintre filosofie şi poesie, cu atât ma i mult cu cât problema este istoriceşte construită şi îngădue desfăşurarea ei de la câştiguri anterioare a le cercetării .

Poate niciodată înrudirea dintre filosofie şi a r tă n'a fost, în cul­tura modernă, mai puternic resimţită ca în romantism. Fervoarea pla-toniciană a fost unul din isvoarele din care s'au adăpat mai toţi con­structorii de sisteme metafizice in succesiunea lui Kant. Unitatea tutu­ror formelor de manifestare a le spiritului omenesc este una din afir­maţi i le fundamentale a le doctrinei romantice. Epocă de cultură şi curent spiri tual înclinat mai mult căt re sinteză decât în spre anal iză, pornit mai mult să descopere ceeace uneşte lucrurile decât ceeace le desparte, dornic mai de grabă să intre în noui legături decât să spo­rească numărul şi felul l ibertăţilor sale, romantismul a trebuit să r e ­simtă energic unitatea filosofiei cu arta, ca unele ce sunt deopotrivă chipuri de răsfrângere ale absolutului. Aşa se rosteşte personajul An-selmo în renumitul dialog filosofic „Bruno" a l lui Schell ing: „Aveai

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 451

toată dreptatea, spune Anselmo, când judecai c ă o operă de ar tă este frumoasă numai prin adevărul ei, căci nu cred că prin adevăr a i în­ţe les al tceva mai puţin de seamă sau mai mic decât modelele inteligi­bile a l e lucrurilor. . . Numai că, o, prietene, după ce am dovedit su­prema unitate a frumuseţii cu adevărul , mi se pare că am probat şi pe aceea a filosofiei cu poesia. Căci încotro asp i ră filosofia decât că­tre acel adevă r etern care este tot una cu frumuseţea, după cum! poe­s ia năzucşte către acea frumuseţe inicreată şi nemuritoare, ca re este unul şi acelaşi lucru cu a d e v ă r u l " 1 ) . Viziunea lui Schelling se sprij ină, a ş a dar, pe temeli i le platonismului care, după el şi prin mijlocirea lui, t rebuia s ă apa ră şi în estetica lui Schoipenhauer. Unitatea filosofiei cu ar ta provine deci din identitatea conţinutului lor, a lcătui t din mo­dele le eterne a le lucrurilor, a şa numitele Idei platoniciene, emanaţii directe a l e absolutului, part icipând dela toate perfecţiunile lu i şi, prin urmare, esenţe în acelaşi timp adevăra te şi frumoase. M a r e a mobili­tate spir i tuală a lui Schell ing 1-a împiedecat să se oprească totdeauna l a acelaşi fel de a concepe legătur i le filosofiei cu arta. In „Filosofia Arte i" , a căre i redacţie este aproape contimporană cu „Bruno", filo­sofia este în ţe leasă ca un principiu dinamic-spiri tual care însufleţeşte poesia, după cum sufletul animă organismele naturale. „In lumea ideală , scrie Schelling, filosofia se comportă faţă de ar tă , întocmai c a raţ iunea faţă de organism în lumea rea lă . Căci dacă raţ iunea de­vine obiectivă în chip nemijlocit prin intermediul organismului şi idei le eterne a le raţiunii se obiectivează în natură ca suflete a le corpurilor organice, tot astfel ideile filosofiei se obiectivează în a r t ă ca sufletele unor lucruri r e a l e " 2 ) . Cele două chipuri de a exprima raportul filoso­fiei cu ar ta , prezente deopotrivă în operele lui Schelling, au rămas de fapt singurele două moduri posibile de a înţelege acest raport. Astfel, pe când mai toţi esteticienii metafizicieni, un Schopenhauer sau un Hegel, acceptă ideea unei unităţi de conţinut în trecerea dela filosof ie l a ar tă , n 'au lipsit nici gânditorii cari să afirme puterea formativă a ideii filosofice în artă, concepând filosofia ca principiul dinamic şi spi­r i tual al ei. Când, de pildă, un poet ca Spitteler, în post-faţa ciclului de poeme „Extramundana", afirmă că „ideea cosmică este rădăc ina care îşi apropie, din ţarina întunecată şi misterioasă, mater ia apro­piată, de imagini", pentru a întocmi cu ea ope ra 3 ) , el concepe raportul dintre fiilosofie şi poesie în cel de-al douilea fel precizat de Schelling.

1 ) Schelling, Bruno, oder iiber das gottliche und natiirliche Prinzip der Dinge, 1802, în Werke, hgb. von Otto Weiss, II. Bd., pg. 4 3 0 - 4 3 1 ,

2 ) Schelling, Philosophie der Kunst, Werke, III. Bd., pg 31 . 3 ) cit. ap. E. Ermatinger, Psychologie und Metaphysik im dichterischen^Kunst-

werk, în voi. Krisen und Problemen der neueren deutschen Dichtung, 1928, pg. 4 1 .

©BCUCLUJ

452 G Â N D R O M Â N E S C

Contribuţia romantică la problema raportului dintre filosofie şi a r tă prezintă mai multe dificultăţi. Căci, mai întâiu, dacă aceas tă con­tribuţie a ra t ă ce datoreşte poesia filosofiei, ea nu ne spune nimic de­spre ceeace datoreşte filosofia poesiei şi artei în genere. Numai o sin-fură dată, în „Preleger i le despre metoda studiilor academice", a în­trevăzut Schelling nevoia de a examina raportul dintre ar tă şi filo-sofie în acţiunea celei dintâiu asupra celei din urmă, precizând că în speculaţ ia filosofică exis tă şi un element artistic, care poate fi cult ivat şi desvoltat. „Ceeace în filosofie, scrie Schelling, poate fi dacă nu în­văţat, cel puţin exercitat prin studiu, este par tea ar t is t ică a acestei ştiinţe, ad ică ceeace în mod general se numeşte dialect ică. F ă r ă a r t ă dialectică nu este cu putinţă o filosofie ş t i in ţ i f ică" 4 ) . Este l impede însă c ă ceeace Schelling înţelege, aci prin „ar tă" , nu este creaţ ia ar ­tistică, ci numai acea îndemânare tehnică al că re i câmp de apl icaţ i i întrece cu mult domeniul artei în sens estetic. Problema pe ca re o re­levăm poate fi deci considerată că n'a fost at insă de Schelling. Pentru teoria romantică, ar ta datoreşte mult filosofiei, în timp ce filosofia nu pare a datora nimic artei. Concluzie cu. atât mai ciudată, sub pana unui Schelling, cu cât tocmai mar i le lui scrieri metafizice, conţin un element vizionar şi constructiv, pe care nu-1 putem înţelege decât ca o impietare a punctului de vedere artistic în lucrarea speculat ivă a fi­losofiei.

Dar contribuţia romantică mai sufere încă de un neajuns. Ne pu­tem întreba, în adevăr , ce expl ică deopotrivă existenţă a filosofiei şi artei în cultura umană, când şi una şi a l ta poar tă acelaş i cuprins şi îndeplinesc aceeaşi funcţiune? Toţi marii filosofi romantici socotesc că absolutul se exprimă deopotrivă prin filosofie şi ar tă , că aceste două organe emit aceleaşi sunete şi slujesc aceleiaşi cauze. De cel dar acea­stă redupl icare? Ce împrejurare poate să expl ice faptul că spiritul în acţiunea lu i de cuprindere a absolutului urmează două căi, când una singură i-ar fi fost deajuns? Nu cumva una din aceste căi a fost din capul locului sau a devenit cu timpul inut i lă? Cercetarea romantică a ajuns în cele din urmă la acest rezultat. Dealtfel, încă din veacul a l XVIII-lea, filosoful i tal ian Giambatista Vico a ră tase că prima formă a cunoştinţei omeneşti avea un caracter poetic. „La scienza nuova" vorbeşte nu numai de o metafizică poetică, dar şi de o logică, o mo­rală , o economie, o politică, o fizică, o astronomie, o cronologie şi o geografie poztică. Urmează de aci, nu numai că adevăra ta epocă de glorie a poesiei trebue căuta tă că t re începuturile societăţilor omeneşti,

*) Schelling, Vor l e sungen i iber die M e l h o d e des A k a d e m i s c h c n Studiump, 1 8 0 3 , WerUe, II, pg. 5 9 7 .

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 4 5 3

inainte de apar i ţ ia inteligenţei abstracte, dar şi că odată cu aceasta funcţiunea poetică a spiritului a intrat într 'un declin iremediabil.

Acest mod de a înţelege raportul istoric dintre poesie şi filosoîie a fost adoptat mai târziu şi de Hegel. Pentru filosoful german, arta, re l igia şi filosofia au acelaşi conţinut, în t imp ce forma manifestării lor este în fiecare caz al ta . „Prin preocuparea ei de adevăr , ca obiect absolut a l conştiinţei — observă Hegel — ar ta aparţ ine şi ea sferei absolute a spiritului şi stă astfel pe acelaşi teren cu rel igia în sensul mai special a l cuvântului ca şi cu filosofia, judecată după conţinutul ei. Căci şi filosofia nu are a l t obiect decât Dumnezeu, fiind în chip esenţial teologie raţ ională şi permanent oficiu divin în s lujba adevă­rului . Fa ţ ă de aceas tă identitate a cuprinsului, ce le trei domenii a l e spiritului absolut se deosebesc numai prin formele graţ ie cărora fie­care din ele aduc în conştiinţă obiectul lor, ad ică absolu tu l" 5 ) . Aceste forme sunt intuiţia sensibilă pentru artă, reprezentarea subiectivă a conştiinţei pentru religie şi cugetarea l iberă pentru filosofie. Trebue să observăm însă că Hegel l imitează uneori constatarea că arta, re l i ­gia şi filosofia au tocmai ace laş i conţinut, după cum sună af irmarea pr incipală pe care am citat-o. Chiar in introducerea Esteticii sale, el recunoaşte că conţinutul spiri tual al artei este mai să rac tocmai din pricina formelor sensibilităţii, în care este constrâns să se exprime, pe când acel al religiei şi al filosofiei se îmbogăţeşte din pricină că nu mai întâmpină nici o l imită în ca lea liberei lui expansiuni. In chi­pul acesta, problema de preeminenţă pe care o r idicase Schelling, în-trebându-se dacă ar ta este superioară filosofiei sau dimpotrivă, îşi ca­p ă t ă o a l t ă soluţie. In adevăr , pentru Schelling, a r ta rea l izează etapa cea mai îna l tă în desvoltarea dialect ică a spiritului, ca una care îm­p a c ă şi armonizează în sine rea l i ta tea cu idealul . Hegel socoteşte insă c ă ar ta ocupă o t reaptă mai jos, neputând să dea din cuprinsul spi­ritului absolut decât atât cât pot conţine mijloacele sensibile de care se foloseşte. Dincolo de t reapta artei se r idică re l ig ia şi filosofia ca or­gane mai adecuate de manifestare a l e spiritului, Era firesc deci ca pe măsură ce desvoltarea universală a spiritului ajunge să ia o conştiinţă mai deplină de sine, ar ta să p ia rdă ceva din vechea ei importanţă.

Poate că adevăra ta epocă de glorie a artei , ne spune Hegel, a co­incis cu vechea cultură elenă, al cărei conţinut spiritual era destul de s ă r a c pentru a putea fi exprimat în întregime de apari ţ ia zeilor ei, aşa cum statuari i timpului îi figurau. Expansiunea spiritului a ruinat ve­chea cultură estetică a Grecilor, odată cu ivirea creştinismului şi

Б) Hegel, V o r l e s u n g e n u b e r die As the t ik , 1 8 4 2 , în W e r k e , Vol l s tandige A u s -gabe, X . Bd. I, pg. 1 2 9 .

©BCUCLUJ

454 GÂND ROMÂNESC

înaintarea lui în aceeaşi direcţie, şi-a făurit în filosofia ideal is tă a lui Hegel adevăra tu l lui instrument. „Numai un anumit cerc şi o anumită t reaptă a adevărului , sicrie Hegel, sunt capabi le a fi descrise prin e le ­mentul operei de ar tă . Adevăru l trebue să se exteriorizeze în sensibil şi să existe în el într'un chip adecuat, pentru a deveni conţinutul po­trivit al artei, aşa cum se întâmplă în cazul zeilor greci. Există însă o a lcă tu i re mai profundă a adevărului , în care el nu mai este atât de înrudit şi prietenos cu sensibilul, pentru a putea fi primit şi exprimat de acest material într'un chip potrivit. A ş a este concepţia creştină a adevărului şi, mai ales, spiritul lumii noastre, ad ică a l religiei şi a l formaţiei noastre raţionale, dovedit superior treptei pe care a r ta era cel mai înal t mijloc prin care absolutul devenea conştient de sine. Modul propriu al artei nu mai răspunde nevoii noastre suprema. Nu mai putem adora ca pe ceva divin operele artei; impresia pe care e le ne-o fac este mai cumpătată şi ceeace trezesc ele în noi, a re nevoe de o pia t ră de încercare superioară şi de o adeverire mai cuprinză­toare. Cugetarea a întrecut în sbor a r t a " 6 ) . Destinul artei este deci pecetluit. Noua poesie a romantismului cuprindea dealtfel a tâ tea e le­mente de reflecţie filosofică, încât se impunea constatarea că filosofia propriu zisă poate să -ş i asume mai bine sarcina, pe oare poesia nu o poate împlini decât prin depăşirea domeniului ei.

Filosofia romantică a ar te i a fost în tot decursul veacului a l XlX-lea ca atmosfera pe care o respiri fără să-ţi dai seama. Şi după cum din atmosferă, plămânul fiinţelor vii ext rage principiile regene­ratoare, pe care le încorporează, dar şi pe acelea primejdioase, pe care le elimină, tot astfel o1 mare par te din reflecţia teoretică asupra artei, dealungul întregului secol din urmă, s e defineşte fie prin asi­milarea, fie prin respingerea doctrinei romantice. Estetica veacului al XlX-lea se precizează în raport cu romantismul, chiar la gândi­torii şi artişti i car i nu dovedesc în vreun fel a fi avut o atingere di­rectă cu isvoarele lui teoretice. Astfel, faţă de teza dispariţ iei artei, care devine curând unul din locurile comune mai mult folosite, apar trei soluţii menite s'o salveze de soarta care i se prevestea. Astfel, dacă concurenţa cu filosofia poate deveni fatală poesiei, singurul mi j ­loc de a o mântui pare a fi ruptura ei cu orice veleitate de a filosofa. Doctrina „artei pentru ar tă" , a şa cum apare sub pana unui Theophile Gaut ie r 7 ) , se constitue dintr'un fel de oboseală faţă de intenţiile me-

6) Hegel, op. cit., pg. 14. A s u p r a acestei p r o b l e m e , v d . şi temeinicul studiu al lui B. Croce, La „mort de l 'art" dans le systeme hegelien, în R e v u e de M e t a p h y s i -que et de M o r a l e , t. XLI, No. 1, 1934.

T ) Ideea dispari ţ ie i poes ie i p a r e a-1 fi nel inişt it şi pe Gautier. V d . în „Histoire du Romant i sme" (cap. „Les progres de la poes ie f r a n ţ a i s e depuis 1830", 1868) :

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 455

tafizice, religioase şi sociale a le acelei poesii pline de gravitate, pe care o pract icau un Larnartine, Vigny sau Hugo. întoarcerea progra­mat ică a poesiei către formula unui simplu joc, conţine un ascuţiş polemic împotriva meditaţ i i lor sa turate de gândire filosofică a l e ma­rilor romantici. Simţim lămurit lucrul aces ta când citim în „Istoria Romantismului" a lui Gautier, observaţii ca de p i ldă : „ . . . In a r t ă dispar toate evenimentele şi nu rămâne decât singură frumuseţea. Muza este geloasă; ea are mândria unei zeiţe şi nu recunoaşte decât autonomia ei. Ii repugnă să se pună în slujba vreunei idei, căci este regină şi în regatul ei totul trebue să i se s u p u n ă " 8 ) . Dar mai mult decât în teoria, în practica ar tei lui, Gautier ne înfăţişează exemplul unei poesii epurate de orice conţinut filosofic şi reduse la o l iberă combinaţie de cuvinte şi imagini, de forme şi colori. Astfel, dacă în direcţia adâncimii spiri tuale şi în comparaţie cu gândirea filosofică, poesia p ierdea orice funcţiune, ea putea câşt iga una mărginindu-se l a rolul de a delecta spiritul, liberându-1 din constrângerile cugetării serioase. „Poesia este repaosul inteligenţii" spunea Maiorescu, a că­rui doctrină primise dealtfel în sine şi destule elemente din idea l i s ­mul romantic. Mul tă lume gândeşte încă astfel.

Mai există însă şi un alt chip de a soluţiona conflictul dintre filo­sofie şi poesie. Dacă poesia dispare pentrucă nu poate fi destul de filosofică, să sporim conţinutul ei speculativ. Astfel a luat naştere, în a doua jumătate a veacului trecut, aşa numita „poesie filosofică", despre care ne vom ocupa mai târziu. Intr 'acestea, scriitorii natura-lişt i şi, în primul rând, Zola., teoreticianul cel mai ascultat al curen­tului, socotesc că dacă l i teratura, prin vechile ei mijloace imaginative rămâne inferioară, ea nu poate face al tceva decât s ă urmeze nouile căi a l e ştiinţei. Programul foarte răspicat al lui Zola se r idică deci împotriva „scriitorilor idealişt i , care se spr i j ină pe iraţional şi pe supranatural şi a l căror elan este urmat de fiecare da tă de o prăvă-l i re în haosul metaf iz ic" 9 ) . Totuşi, Zola nu preconizează renunţarea la orice velei tate de cunoaştere, ci numai l a aceea care nu este con­dusă de prescripţi i le metodei experimentale, a le că re i aplicaţ i i pot deveni atât de rodnice pentru romanul modern. In lături deci cu „nebuniile poeţilor şi a le filosofilor!". Romanul naturalist nu poate fi decât o contribuţie la cunoaşterea omului în spiritul metodei expe­rimentale st ipulate de Claude Bernard. Ar fi fost de mirare dacă Zola n 'ar fi luâ4 în considerare forma artist ică, singurul element care

« S p i r i t u l în p r a d a a l tor p r e o c u p ă r i şi or ientat că tre cerce tăr i l e ştiinţifice şi i s tor ice s'a d e t u r n a t de la poesie" (ed. C h a r p e n t i e r , pg. 358) .

8) Th. Gautier, op . cit., pg. 3 2 7 . e) E. Zola, Le r o m a n e x p e r i m e n t a l , 1 8 8 0 , ed. C h a r p e n t i e r , pg, 2 9 .

©BCUCLUJ

456 G Â N D R O M Â N E S C

mai putea diferenţia poesia. „Părerea mea foarte limpede, scrie insă Zola, este că se acordă astăzi o preponderenţă cu totul exagera tă for­mei". Ce mai poate rămâne atunci propriu creaţiei l i terare, pe care pa rcă nimic nu o mai deosebeşte de cunoştinţa teoret ică? Zola re­vine în acest punct l a vechea idee a poesiei ca preparaţ ie a cugetării teoretice, indicând romancierilor rolul de a formula ipotezele, pe care savanţii urmează să le verifice. Noutatea poziţiei lui Zola stă numai în faptul că pe când un Vico sau Hegel socoteau rolul poesiei încheiat, îndată ce gândirea filosofică se dovedea mai operantă în di­recţia cunoaşterii lumii, romancierul francez crede că funcţiunea teo­retică anticipatoare a l i teraturi i este permanentă şi poate aduce ne­contenit servicii noui. In tot cazul, nimeni mai mult ca Zola nu s'a de­cis la a tâ tea sacrificii în paguba caracterelor originale a l e creaţiei poetice, pentru a-i as igura o existenţă devenită precară . In sfârşit, a r mai exista şi un al t rei lea chip de a sa lva poesia în mijlocul progreselor generale a l e raţiunii şi anume reapropierea ei de vechile isvoare a l e oricărei inspiraţii poetice, adică de legendă şi mit. Nietzsche şi Wag-ner au reprezentat l a vremea lor acest punct de vedere. Dar pentrucă expunerea: acestuia cere evocarea unei perspective istorice deosebite, ne-o rezervăm pentru un capitol ulterior, cu a tâ t mai mult cu cât pro­blema raportului, dintre poesie şi filosofie nu se găseşte modificată prin contribuţia acestei poziţii noui.

Revenind deci la prevestirea dispariţiei artei prin progresele raţ iu­nii filosofice, trebue să spunem că rareori o prevestire funestă s'a rea­l izat mai puţin. A doua jumătate a veacului a l XlX- lea a asistat la l ichidarea hegelianismului ca sistem de explicaţ ie integrală a lumii, dar nu la moartea poesiei. N'a fost nevoe până l a urmă nici de apro­pierea l i teraturi i de tipul ştiinţei, pe ca re o preconiza naturalismul, nici de formula „poesiei filosofice", pe care un S u l l y Prudhomme sau un J . -M, Guyau căutau s'o impună din necesităţi de acelaş i ordin. A taca t ă în principiul ei sau a'dulterată cu modali tăţ i eterogene a le sufletului, „romanul exper imental" sau „poesia filosofică" s 'au do­vedit formule bastarde şi artificiale, care n'au putut depăşi actual i ­ta tea unui curent. Nici programul „artei pentru a r t ă " n 'a avut o soartă mai bună. Experienţa ideilor estetice în ultimul veac ne-a do­vedit cel puţin c ă poesia n a r e nevoe să se salveze nici pr in amputarea semnificaţiei ei mai inalte, nici prin exagera rea acesteia, până la punctul în care atinge gravi tatea ştiinţei sau filosofiei. Valoarea filo­sofică a poesiei este un efect care se obţine fără nicio încordare pedantă . In cel mai simplu cântec de Goethe se luminează o înţele­gere a lumii care contaminează şi fructifică pe a noastră. Nu este ne­voe de desvoltări didactice şi retorice, pentruca valoarea filosofică a

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 457

poesiei să crească; după cum filosof ia n 'are nevoe de mij loacele par­t iculare a l e poesiei, pentrucă întruchipările ei cele mai înal te să do­bândească acea ca l i ta te de viziune armonică şi individuală pe care o recunoaştem operelor de ar tă . înrudirea dintre filosofie şi poesie nu este un efect al identităţi i lor de conţinut; ci a l unui elan către tota­l i t a t e şi necondiţionat care le s t răbate deopotrivă. A m spune c ă ele nu se ating prin coroanele lor în aer, ci prin rădăcini le lor în pământ.

A ş a fiind, nici poesia nici filasofia n'au nevoe să-şi justifice una faţă de a l t a existenţa. Just i f icarea aceasta nu era necesară decât ro­mantismului, ca re pornind dela conceptul unei poesii cu conţinut fi­losofic, trebuia în chip firesc să a jungă la îndoială cu privire la va­loarea funcţiunilor ei, in comparaţie cu ace le mai adecuate a le filoso-fiei propriu zise. Necesitatea acestei justificări încetează pentru punc­tul nostru de vedere, care afirmă unitatea la tentă a filosofiei cu poe­sia, ca unele care cresc din aceleaşi rădăcini şi urmează aceluiaş i elan. Deopotrivă lor existenţă n 'are nevoe să se legitimeze, după cum nici pentru misticul panteist floarea, fiinţa umană şi p ia t ra n 'au nevoe să-şi producă motivele egalei lor îndreptăţir i l a existenţă, căci Dum­nezeu este prezent în fiecare din ele. Nici floarea nu face inutilă pia­tra, nici filosofia nu dispensează poesia şi nici nu cere sacrificiul fe­lului ei original de a fi. Forme înrudite, dar originale, ele există în permanentă simultaneitate şi at ingându-se în absolut, fă ră să se de­termine temporal, niciuna din ele nu este obligată să deplaseze şi să înlocuiască pe cea la l tă .

T U D O R V I A N U

©BCUCLUJ

STANŢE DE PRIMĂVARĂ*)

De sub zdreanţă mărăcinelui sărac , Câmpul se ridică, verde, luminat. In oglinzi de veselie se desfac, Mugurii pe rochia de împărat .

Trâmbiţele primăverii 'n ape Năbuşesc albind d 'atâtea flori, Stră lucirea nu pot să-o îngroape, Jocul nevăzutelor viori.

Viaţă, Viaţă , fluturând orgia, Penelor şi ierbii a tât de nouă, Prin safire, p lan ta ui tă agonia, Apusului cu genele de rouă.

* Peste candelabrul florilor de pruni, Albinele plutesc în mătăsuri ceara, Tremură în suflet: cununi, cununi, Vântul iar usucă, cisma, pr imăvara .

Oraşului mort, închinat tăcerii , Clopotele pale îi desfac inele, Ce răsună i a ră în huma învierii, Metalul zambilei, alb din arhipele.

Copiii prin hore, grei de broderii, Rup mlădi ţe noi, ţâşnite'n lăs tare , Răsucesc în soare braţe pământii , Cu plantele încet, — lin, cu fiecare.

# #

*) Din cic lul de p o e m e ce v o r a p a r e : Singurătăţi.

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 459

In acest Mai , Limpede ca un vitrai, Munţii sunt goi şi părăs i ţ i de zei.

Prin azur floral de stânjenel, Câte viori şi muzici de violoncel, Ridică turma peste umerii de m i e i . . . !

In umbra - brazilor ce mai Sabat! Zăpada totuşi, vă aş teaptă pură . . . Sălbătăciunele , S 'au rătăci t şi au p l e c a t . . .

Miresmele prin cetina furtunii, Verdea ţa stânii, V a ridicat spre asprele pustietăţi, Spre Duhul singur, Spre casa Lui, de moarte şi de mângâieri , S ă 'nveseliţi amarele tăceri .

LUI TUDOR ARGHEZI

In stanţe simple încerc să cânt, Găinile sub garduri vii Scurmând pământ, Ş i ciugulind printre răsaduri , Pietrişul ca ld de pr imăvară , Păianjenul şi umbra clară .

Ţă râna între fulgi şi piele Alea rgă în pufosul ciur. Prin ochii negrelor mărge le In râuri soarele străpunge, Desbobocind în gras contur, Garoafele, pe gât de sânge.

E alb cuibarul, De primul ou ascuns în fân, Când de sub lemne, dintre armuri le de fulgi, Un cântec sfâşie hambarul.

©BCUCLUJ

460 G Â N D R O M Â N E S C

Cocoşu întinde arcu'n loc, Dar apa zilei a ş a de vie, Cu aurul de busuioc, Cufundă iar în visul nou Găini şi flori de păpădie .

* * #

Nimeni, n i m e n i . . . Decât aceste glasuri ră tăc i te de copii, P ică 'n ferestre zarzăr i i lor vii.

Tăcerea berzelor, A ierburilor v e r z i . . . Toate le vrei toate le p i e r z i . . . !

Pe oare poteci când cucul îmbie . . . ? La care deal, la care s i n d r o f i e . . . ?

Nimeni, nimeni, Decât umbra senină, Şi-aceste imnuri crude de copii, Bătând in şcoală zarzăr i i lor vii.

Peste faianţa măşt i 'n pr imăvară, Pluteşte umbra crengilor de ceară,

E-aşa uşoară aceas tă horbotă pe mâni: Să ru t de lujere, de seve, de f â n t â n i . . . !

Iubirea toată desfăcută în alei , Sfâşie visul azural de stan jenei.

Ce vrei s ă strigi sub splendida vâltoare, Mărunt nisip sub măr i cotropitoare . . . ?

9 3 4 Mai , Câmpulung .

M I H A I M O Ş A N D R E I

©BCUCLUJ

FRAGMENTE

„Intre hârt i i l e inginerului Hater ian s'au af la t câ teva fragmente dintr 'un jurnal intim care a-runcă o a r e c a r e lumină a supra morţ i i n ă p r a z -nice a unuia d in cei mai buni ingineri r o ­mâni".. . (Ziarele).

. . . In fiecare dimineaţă se uită soarele în odaia din spre s t radă prin gaura perdelei , fixează întâi oglinda, sus, in colţul din dreapta, apoi tă ind o bucată, se duce spre uşă.

Odaia as ta a fost odată dormitor. In veri le calde, când perdelele l ă sa t e nu mai biruie cu ziua de afară, oasele bătrâne a le paturilor, pocnesc sub trupul greu a l liniştii.

Pe peretele de că t re uliţă, într'o ramă neagră, stă la o masă ro­tundă mătuşa Măr ia . Grasă, rotundă şi p l ină de mulţumire, ori de câte ori intru în odaie începe s ă zâmbească.

N'am priceput niciodată cum pot fi pe lume oameni a tâ t de mul­ţumiţi. Dacă a i sănătate şi câ teva petece de pământ de ce trebue să-ţi a ră ţ i necontenit a lbeaţa dinţi lor?

într 'o casă unde scaunele ţ ipă ca nişte bătrâni reumatici, unde radio-ul doarme de ani de zile; de pe scheletul a lb a l l ămpi i de „atunci" n 'a mai scuturat nimeni praful, unde totul e tăcut şi adormit, de ce i-o fi venind mătuşei Măr ia să r â d ă ?

Şt iu c ă a fost împotriva căsător ie i acesteia. Dar de atunci s'a scurs vreme multă şi, la îngropăciune, a plâns şi ea.

A plâns cu a d e v ă r a t ? O fi plâns pentrucă toţi plângeau, până şi dr icar i i? Nu ştiu. Nici nu vreau să ştiu.

De douăzeci *de ani îmi duc zilnic trupul la uzină. Ceeace mă enervă a l tădată , s a l a maşinilor, cu roţile gigantice şi zgomotul lor in­fernal, acum mă atrage.

S tau ceasuri întregi în faţa roţilor. Mă uit, mă uit, , . Mecanicii roiesc în juru-mi; cred că nu e ceva la loc, ascul tă şi

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C

strâng ici-colo câte un şurub. Unii, din pricina căr ţ i i şi a notelor cu care m ă trudesc să- i înşel, cred că studiez.

Nu mă gândesc la nnmic. Ascult doar cântecul înfiorător a l roţi­lor şi mă las furat de goana lor ameţitoare.

Câteodată rni-se îmbie un gând: pentru puterea lor, omul e mai puţin decât o muscă.

Dar nu vreau să mă l a s răpi t de gânduri negre. Sunt om de ştiinţă şi cred în puterea voinţei. Mi-am croit un drum în v ia ţă şi vreau să-1 duc până la capăt .

Deaceea nici nu mi-am schimbat cu nimic viaţa. Doar de am adăuga t lucrului meu de totdeauna câte o plimbare pe câmp. (La ci­mitir nu mă duc; pă re rea mea e că viii cu viii şi morţii cu morţ i i ) . Mi se întâmplă totuşi, dela o vreme încoace din ce în ce mai des, să m ă trezesc noaptea şi să nu mai adorm.

Cred c ă lucrul acesta n 'are nici o legă tură cu întâmplarea; mai curând e vârsta care îşi cere drepturile.

Ini astfel de nopţi mă gândesc la multe; v ia ţa omului e aşa de bo­ga tă în nimicuri. Pe toate câte le-am trăi t le pricep şi le leg deolal tă cum ai lega ochiurile unui lanţ. Numai un lucru nu-1 pot lega cu ce a urmat: visul din noaptea plecări i . Dar, la urma urmei poate nu­mai mi se pare, în real i ta te nu înţeleg nici întâmplarea, nici rostul vieţii, nici nimic, . . . nimic. . . Ştim aşa de puţine lucruri!

Cată să scriu întâmplarea. . . . Mi se pă rea că eram gata de p lecare . Ea şedea pe scăunelul

dela măsuţa de radio, în colţ, lângă fereastră. S ta cu capul proptit în palmă, cu pleoapele lăsate pe ochii mari; avea părul despletit — a ş a cum îmi p lăcea atât de! mult s'o văd. Parcă dormea.

Eu eram supărat, a tâ t de supărat cum numai în vis poţi fi, — şi aşteptam ceva. Nu ştiu c e . . .

Ea imi zise cu un glas rugător, fără să-şi ridice capul, fără să se uite la mine:

— Mai stai, Vas i l e ? — M ă duc chiar acum, răspunsei. Cu bastonul pe braţ mă îndrep­

tam spre uşă. Când m'am întors cu taxiul care trebuia să ne ducă l a gară, văd

slujnica în poartă: — Unde-i doamna? S ă vie. — Doamna nu v 'a mai aşteptat, a plecat. A lăsa t un bilet, e pe

birou. Necăjit şi blestemând întregul neam muieresc, care una zice şi

a l ta face, dădui drumul maşinei şi intrai în casă . Pe birou nici o scrisoare. In văz era aşezată oglinda mea de bu-

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 463

zunar, o ogl indă la care ţinusem mult şi, se vede tocmai de aceea, o pierdusem. într 'un colţ a l oglinzii e ra desenată, cu ce rnea lă a lbastră , o inimă. Cerneala era proaspătă,

întreb, a lerg în dreapta şi în stânga, dar n'am putut afla unde a plecat . . .

In clipa aceea sună aprig ceasul deşteptător. — Opreşte-1, zise soţia. Bâjbăi i prin întunerec pe noptieră; când îl aflai, ceasul îşi cân­

tase cântecul. — Ne scu lăm? — Mai stai puţin. E încă de vreme. Afară era lună ca ziua. (Nu lăsasem perdelele, anume s ă ne pu­

tem deştepta) . Lumina lunii s t răbătea a p a geamului şi, căzând pieziş, în luciul oglinzii se revărsa în negrul din odaie.

— Cum te mai s imţ i? •— A m dormit bine. M'a enervat, poate, puţin ceasul. Sunt nel i­

niştită, pa rcă aş fi în faţa unui examen mare. A m învăţat mult, dar mi-e frică; n'am nici o încredere în reuşi tă.

— Aşa e când mergi la medici. O să! se isprăvească odată şi a s ta şi iar o să fie bine, răspunsei căscând.

# * *

Era bolnavă de inimă; de câtăva vreme o dureau şi rinichii. î n ­tâ ia boală o avea de copilă. Le l ă sa se ră odată, părinţii , acasă în g r i j a s lu jnki i . Servitoarea, servitoare, a l ă sa t fetele — pe e a şi o soră a ei, care s'a mări ta t cu profesorul Pompilian — în gr i ja Domnului.

Era seară. Un câine străin a intrat în bucătărie şi de acolo, ne mai ştiind pe unde să iasă , a dat peste fete în dormitor.

Slujnica a găsit-o pe una grămădi tă după teracotă şi pe ea leşi­nată, cu spume la gură. A fost rău de tot . . .

Cu vremea s'a mai îndreptat ea. Dar de un an încoace, a început ia r să dea inapoi.

Ne-a sfătuit doctorul Şandru să consultăm un specialist. Ca să ajungem la vreme, trebuia să apucăm acceleratul de t rei . Luându-şi mănuşile, se mai ui tă odată prin casă. — Nu ui tăm nimic?

? » Pisica începu să i se gudure pe lângă glesne — pisica asta mare

de Angora ce o avem şi acum. Servi toarea o alungă. — De ce o a lungi? Ţi-am mai spus să laşi pisica în pace.

©BCUCLUJ

4 6 4 G Â N D R O M A N E S C

— Se freacă de dvoastră. Nu-i a bună, la plecare. Ea uită pisica şi îşi pierdu privirea prin odaie. Buza de jos îi tre­

mura. Servitoarea începu să-şi ş teargă nasul. Ii zisei aspru: — Du geamantanul şi l asă prostiile. Demult parcă mă temusem

de clipa asta. Tocmai când mă bucuram că am scos-o atât ide uşor, do­bitoaca de slujnică strică totul. Ş i mai e şi mâţa. . . îmi venia să- i dau una cu piciorul.

(Nu pot pricepe cum eu, când nici nu-mi trecuse prin minte că s 'ar putea întâmpla ce s'a întâmplat, m'am comportat, totuşi, atunci, de parcă aş fi ştiut tot ce avea să urmeze) .

In curte a luat fata de o parte. Mai târziu am aflat c ă i -a spus: — Anică, să ai gr i jă de casă şi de domnul. S ă nu umble cu pan­

talonii necălcaţi . Eu, poate nu mă mai întorc, Nu mai pot uita noaptea aceea. Era un senin cum numai pe har tă

se vede. Luna, a lunecând în jos pe luciul cerului, se aninase într 'un vârf de s tejar pe dealul Priporului.

Era pa l idă şi pă t a t ă ca o faţă de femee bolnavă. J o s pe pământ plutea un fel de ceaţă tomnatecă pe care mai

mult o simţeai. Casele, pomii şi stâlpii de telegraf pă reau c ă se deşteaptă când

ieş i răm în s t radă şi ne zic: — Vă duceţ i? Dumnezeu să vă ajute. Ne urcăm in maşină. Ea

îşi acoperi picioarele cu pă tura şi îşi propti capul în pa lma dreaptă. Tăcea .

— E toamnă, zisei. Ea nu răspunse. — Cred că în noaptea asta brumează, adăuga i iar, fără răspuns.

* # #

Vagonul de c lasa întâi era aproape gol. Pe culoar, cu coatele pe geam, un tip scurt şi gras, îmbrăcat în­

tr'o p i j ama albastră, cu păru l vâlvoiu şi faţa buhăită, ne aruncă o privire indiferenta.

Ea se întinse pe canapea. La a doua ga ră dormea. Stinsei lampa şi strecurându-mă afară, mă înşiruii la alt geam, a lă tur i de p i jamaua a lbas t ră . i

Conducându-ne din cabinet în sa la de aşteptare — o sa lă lumi-

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 465

noasă, mobilată exotic, cu pereţi plini de caricaturi, unde până şi pro­fesorul lung, cu nasul maro, barba strâmbă şi părul rar, pă rea o cari­ca tură — mă apucă de braţ. La început crezui suprafaţa cuvintelor, apoi mă desluşii.

— D-le inginer, doctorul Avram tot pe la dv. se mai ţ ine? — Da, e medic judeţean. — Eşti bun să-mi faci un serviciu? Un moment, doamnă, vă rog

să ne scuzaţi. Când furăm iar în cabinet, între patru ochi, închise u şa cu grije

şi proptind-o cu spatele-i lat, îmi zise: — Soţia d-tale e grav bolnavă. Mi -se păru că m'a lovit în cap cu o măciucă. întrebai, fără rost: — Credeţ i? — A r e tensiunea douăzeci şi nouă. Foarte mult. Inima omului e

un organ capricios. Când te aştepţi mai puţin, dezertează dela dato­rie şi te l a s ă baltă.

Rău l e că nu-i poţi face nimic. Sta i şi te uiţi la om cum moare. S ' o i duci imediat la spital . Viu şi eu mai târziu. Vom vedea ce

e de făcut. [ Până la poartă, unde mă aştepta soţia, mi s'a părut că port în

spate un munte. Ii spusei că m'a rugat să-i aranjez cu doctorul delal noi o afacere

bănească. M ă a ră ta i plictisit. M ă crezu. Urcaţi în t răsură , îmi zise: — Vii s ă te scapi de un bucluc şi dai de altul . De ce nu i-ai spus

să te lase în p a c e ? N'ai vreme acum. Făcui formele de intrare în spital . Seara , când m'am întors s'o văd, la intrare dau faţă cu profe­

sorul; el ieşea. Pă r ea vesel. Bine c ă te întâlnesc. I-am făcut doamnei o injecţie să-i în tărească

inima. I-am l ă sa t sânge şi cred c ă se va isprăvi cu bine. Ii mulţumii. — N'ai de ce. Ne facem numai datoria. Ridicând un deget gros

de măcelar , coborî scări le aproape în fugă. O aflai culcată, cu capul scufundat în perna albă, cu privirea

pierdută. — Ai veni t? M ă aşezai pe* marginea patului. Avea buzele sângerii , arse . Mi se

pă ru obosită. Respira greu şi se vedea că luptă amarnic cu boala. — Aşa cum eşti, semeni cu o e levă de liceu de prin c l a sa a cin-

cea. Nu ţi-aş da mai mult, zisei, dorind să spun ceva vesel spre a a lunga norul, care simţeam c ă mă împresoară.

2

©BCUCLUJ

466 G Â N D R O M Â N E S C

Nu răspunse. Ochii i se umeziră; î i ştersei o lacrimă. — Numai de tine îmi pare rău. Ce te-i face s ingur? Nu te pricepi

la nimic. începu să p lângă. — Doamne, ce copilă eşti. Ai să stai aici două-trei zile până te

linişteşti puţin, că n 'ai nimic. Apoi ne întoarcem acasă . Nu te mai ne­căji , . . . nu fi c o p i l . . . d r agă . . .

Abia putui s'o opăcesc. — Te rog s ă m ă ierţi, zise ea, neputându-şi stăpâni lacrimile.

Fac a tâ tea prostii. După ce umbli toată ziua pentru mine, te mai re­ţin şi noaptea. Du-te şi te culcă, trebue s ă fii tare obosit.

Văzând că o privesc mirat: — Nu ştiu ce am. M 'a cuprins pustiul. M ă doare inima de t o a t e . . . Doctorul de serviciu, intrând să-i facă vizita de seară , îmi făcu

semn s'o las singură. La p lecare îmi luă capul in palme şi m ă sărută . Ş i acum îi simt

în obraji că ldura manilor. Coborînd treptele cu sufletul îngreuiat, simţeam urmărindu-mă

prin ziduri privirea-i î n l ăc r ima tă . . .

* * *

Dorinii rău. Visai c ă umblu undeva prin nişte bălţ i murdare, tre­nuri ca re se ciocneau şi tot felul de lucruri turburătoare.

A doua zi dimineaţa, intrând în curtea spitalului, văzui geamu­rile dela camera ei deschise.

Taci că e bine, m ă gândii . îna inte de a intra la ea voiam să vorbesc cu medicul de serviciu. II prinsei când ieşea dintr'o sa lă . — Bună dimineaţa, domnule doctor. Observai c ă nu se ui tă l a mine. •— Domnule inginer, spre mare le meu regret trebue să- ţ i aduc l a

cunoştinţă c ă doamna a sucombat. Cunoşteam înţelesul cuvântului, dar mi se pă ru c ă în gura lui în­

seamnă al tceva şi întrebai: —- A mur i t? — Da, A murit. — A m făcut tot ce ne-a stat în putinţă, Tot ajutorul medical ,

toate medicamentele care am crezut că i-ar putea fi de folos i le -am administrat.

Cuvântul „administrat" mă plezni peste obraz. II măsura i din tălpi până în creştet. Cred că niciodată chipul meu

n'a exprimat mai multă u ră şi dispreţ şi mă mir că medicul n'a înţeles

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 467

s t r igă tu l fiinţei mele: „tâmpitule!" — şi a mai avut curajul să vor­bească.

— Azi noapte la ora douăsprezece a avut o sincopă. I-am dat o injecţie — mi-a spus-o şi as ta ! — dar cu tot ajutorul ştiinţei noastre, l a douăsprezece şi un sfert a sucombat.

— Ştiinţa v o a s t r ă . . ,

Golindu-şi întregul sac al ştiinţei, aruncă deasupra „eondolean-ţ e l e " lui.

— Pot s'o v ă d ? — Condu-1, soră.

Avui deodată impresia că sunt într'o peş teră şi ca lc pe urmele unei stafii. Mergeam, mergeam l a nesfârşit. Pr iveam lespezile sure de p i a t r ă a l e duşumelei şi începui să-mi număr paşi i .

Văzui cum femeea în a lb alege, dintr'un smoc de chei, una, des­chide o uşă masivă de fier şi m ă împinge înlăuntru.

Un val de a e r închis m ă izbi în faţă. Instinctiv făcui un pas înapoi.

Odaia era strâmtă şi foarte înal tă . Printr 'un geam opac din ta­van ploua înlăuntru o luminai a lbă . In aer se să lăş lu i se o tăcere adân­că , ca gura s t rânsă a morţii.

într 'un colţ, pe un pat mic ca de baie se afla ceva acoperit cu un cearşaf.

Călugăr i ţa dete l a o par te cearşaful.

In faţa m e a sta soţia mea, în cămaşă de noapte, cu manile pe piept, cu ochii închişi.

îmi trecu prin minte ideea unei glume sinistre. Pusei mâna p e frunte, pe piept. Pie lea era moale şi proaspătă ;

o prospeţime care mi se lipi de mână şi n 'am mai putut-o şterge nici­odată .

— Sie ist gestorben? întrebai în limba ei, pe că lugăr i ţă . (Trebue să mai fi rămas în adâncul sufletului meu o îndoială

re la t ivă la inteligenţa doctorului).

— Da, din nenorocire e înt r 'adevăr moa r t ă . . ,

# *

Dacă nu mi-ar fi albit părul, a ş zice că vremea stă pe loc, Acelaş i cer, aceiaş i castani posomoriţi s t răjuesc casa şi curtea.

* #

In zilele acestea a fost l a mine o văduvă t ână ră cu vorba ca blana de pisică. Făcea chetă pentru săraci . Am trimis-o la casier şi i-am

©BCUCLUJ

468 G Â N D R O M Â N E S C

spus să- i dea în contul meu o sumă de care ea s'a speriat . S ă mă lase în pace!

* # *

Ia răş i prietenii! Jân t i ţă , profesorul, care are o soră veche de mă­ritat, profesoară şi ea, m'a întrebat când voi isprăvi cu văduvia. Mi-a vorbit un ceas despre „influenţa nefastă" a singurătăţi i . M ă sfătueşte să caut societatea, s ă merg pe l a el.

I-am mulţumit recunoscător. * *

îmi p lace să mă preumblu singur pe câmpul întins, s ă mă izbească în faţă ploaia şi vântul. E atât de plăcut să priveşti cum cade ploaia în râul umflat, cum se învârte apa adâncă l a cotituri de pare un ochiu de monstru înfuriat.

Câteodată mă cobor până l a pânza apei şi îi mângăiu undele reci. * *

Atâ t de încet curg anii! S'o fi uzat ori ruginit maşina pământului . Poate mecanicul care o pune în mişcare a îmbătrânit.

Ah, dacă aş fi eu mecanicul maşinăriei ăsteia, i-aş da drumul şi apoi aş distruge regulatorul, lăsând pământul să se învârtească din ce în ce mai repede până ar frânge proptelele şi ar lua-o la goană în un ive r s . . .

P A V E L D A N

©BCUCLUJ

ANIVERSARE

Inc'un an, porumbă neagră, lângă agr işe le tinereţii mele . . . împlinirea aş fi vrut-o sbor şi viscol, că luşar zornăitor, bră ţară .

M ' a ş fi vrut corăbier spre ţărmul lânei, dus, egeic, într'un a lb violoncel. Dar e-o împlinire fără flamuri lângă t inereţea de leşie. Vârs ta asta , şuer pentru al ţ i i , nu mi-e paloş, nu mi-e praştie, nici ciută. Dacă lacr imă-ar putea să-mi fie baremi rodie de cer aş duce-o'n pa lmă.

Lâncedă aniversare, pas sălciu potmolit în l inti ţă de smârcuri, când sub frunte amurgesc păunii şi când visul rupe scăr i de borangic. Tot ce-a fost stea l impede şi jerbă doarme'n mlaştini, fumegă'n gunoae. Care umeri au căra t iubiri şi steme şi 'n afunduri le culcară lângă viermi?

La această împlinire, numai anii, anii vechi se strâng şi-şi rasmă fruntea pe genunchii mei şi p l â n g . . . Desculţi vin unii, Vin cu tălpi senine de la le le , cu obraji de fragedă răsură , iar a l ţ i ani se desgolesc şi îmi a r a t ă piepturile lor însângerate, glesna sfâşiată prin c i u l i n i . . .

©BCUCLUJ

470 G Â N D R O M Â N E S C

Stau în j i l ţu-aniversăr i i mele, cârpocit cu sfor i . . . Ş i nu mai pot să 'ntind mâna ca să mângăe trecutul şi la piept să-1 s trângă t i pa roasă . . .

O, cum m'aş întoarce in albumul Unde, în costum de marinar, încă mai surâde, sub beretă, un copil cu totul de azur! A ş dormi cu frunzele presate între foile întâei căr ţ i cu vis, s trecurată de efebul pa l id domnişoarei ca un cer sfios.

ZODIAC

încing ledunca serii şi moartea cingătoare. Pe toată v ia ţa veche închideri de păuni. Beteag, s tă prepeleagul destinului pe zare. Sunt scorbură de zumzăi de viespi şi de t ăun i?

Când visul putrezeşte, îna l ţă muşuroae, să vină coropişniţi să mişune'n azur. Dar cearcăne de aur ca umbre de vultur bat, încă, peste sânge, a rd peste mucegae.

Din stele veninoase cad guşteri şi cangrene. Cine jupoae viaţa şi-o trenţue'n c iul ine? Ci fruntea pribegeşte la tropice, cu steme, sa lută equatorul şi tundrele virgine.

Şi măcinând, lunatec, ţăruşe şi cătuşe, trupul se adumbreşte de cer, se subţiază, albuş s telar şi abur se scurge, lin, pe uşe, cu pa l idă candoare şi t remurări de rază.

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 471

Prin jungle planetare spre Orion plut ire; l a gât, casiopeea ca un breloc enorm. . . Şi visele, asemeni gazelelor, adorm, cu ochii scrişi de roua albastrelor nadire.

Ş i iar cad în târâ te , în câlţi şi'n echinocţii. De ce a tâ ta sânge şi-atâta vis rotund, când sunt o p ică tură de vin în cupa morţii, pe care zodiacul o bea până la fund?

R A D U G Y R

*

©BCUCLUJ

PE URMELE LUI SMIGHELSCHI

Cam în acelaşi timp când polonezul Piecarski încerca să folo­sească în ar ta apl ica tă cultă, întâiu la Târgu-J iu , într'un mediu de­stul de ardelenesc, pentrucă în el t răia şi năsăudeanul Moisil, şi mai apoi la Bucureşti, la întreprinderea de editură Minerva a lui Fil ip, a tât de strâns lega tă de Sămănătorism, motivul ţă rănesc de cusă­turi, de crestare în lemn sau de încondeiere pe ouă şi pe străchini, găsindu-se astfel la un început de ca le foarte bătută mai târziu, lucra în Transilvania, cu preocupări înrudite, un al t artist de obârşie po­loneză. In loc de ceramică şi de ar tă grafică, el putea să mânuiască însă meşteşugul mult mai izbitor a l iconarului şi a l pictorului de bi­serici. Monumentele sfinte cele mai caracterist ice de dincoace ide munţi, a tâ t la uniţi cât şi la ortodocşi, biserica r id icată pe la 1900 în satul lui de naştere, în Tâmpăhaza Mureşului , de episcopul de Oradea, Radu, şi însăşi ca tedra la metropolitană din Sibiu, de pe la 1905, sunt acoperite de sfinţii şi de vedeniile evanghelice a le acestui artist.

Este vorba de Octavian Smighelschi, Legătur i le mele sufleteşti cu Smighelschi sunt mai vechi. N'am

să uit niciodată impresia puternică pe care au făcut-o asupra mea, şi o regăsesc în mine de câte ori ca lc pragul Catedra le i din Sibiu, cei pat ru evanghelişti văzuţi pentru întâia oa ră în iarna lui 1907, ca nişte s tâlpi de odihnă şi ca nişte trâmbiţe de vestire a lui Isus Atotţiitorul, din înaltul bolţii bizantine. După aceea am cunoscut şi pe pictorul la ic şi deseori m'am abătut prin Muzeul Asociaţiei, ca s ă văd, a lă tur i de s tudi i le şi de schiţele întrebuinţate pentru biserică, lăsământul lui de peisagii , de scene şi de capete, cu lumina l inişt i tă şi cu impresio­nismul azurat. într 'o pinacotecă a Ardealului , care ar avea şi o secţie retrospectivă, Smighelschi n 'ar putea lipsi.

Două fapte mi l-au adus în minte, viu ca atunci. întâiul este amin­t i rea numelui lui in scurta istorie a ar telor plast ice române, scrisă de Dl. G. Oprescu, pentru editorul suedez John Kroon, L'art roumain de 1800 â nos jours, t ipăr i tă la Malmo, cu multe şi frumoase repro­duceri. Pictorii contimporani sunt împărţi ţ i acolo, pentru uşurinţa îm-

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 473

brăţişări i , în trei grupe, dintre care cea dintâi e a lcă tu i tă din „artişti i a căror activitate începe în întâi ani ai secolului şi cari au trecut acum de cincizeci de ani". După Mirea, Kimon Loghi, Vermont, Ar -tachino, Verona, Costin Petrescu şi Simonidi, este aşezat, a l optulea, şi „Smighelschi, decoratorul catedralei din Sibiu, în Transi lvania".

Este bine că i se face aceas tă dreptate, şi încă, într'o carte scr i să pentru Europa, uitatului Smighelschi. El n'a avut niciodată cincizeci de ani, cu toate că judecându-1 după un autoportret, cam uscat şi obosit înainte de vreme, într'o lumină aurie, de apus şi de toamnă, ni­meni n 'ar zice că s'a născut in 1866 şi că e ra mort în 1912. Dicţiona­rul enciclopedic, publicat de curând de „Cartea Românească", nu-î mai aminteşte, socotindu-1 un nume care nu mai are de ce să circule. In schimb, se pare c ă dl. Virgil Vătăşianu, acum secretar al Acade ­miei Române dela Roma, a re gata de t ipar o monografie biografică şi cri t ică a acestui pictor „decorator" al ca tedra le i din Sibiu, care a fost ceva mai mult decât atât, chiar în cazul catedralei , unde el a real izat mai deplin acea sinteză din trei elemente, unul bizantin, al tul i tal ian şi al t re i lea românesc, deosebitoare de la întâia aruncătură de ochiu pentru ar ta lui, dar a făcut pictură mare, pe când par tea propriu zisă de decoraţie a r ămas în seama pictorului sas local, Artur Coulin. Cu aceas tă cartei în mână, vom avea îndemnul şi putinţa să intrăm din nou prin bisericile zugrăvite de Smighelschi şi să înţelegem par tea lui de îndrăsnea lă şi de noutate. Ţărănismul lui a r ămas ca un câştig a l picturii bisericeşti ardelene, oricât ar p ă r e a astăzi de exterior şi de decorativ, după visul de Fra Angelico folklorist şi bizantin al lui Demian. A m văzut încă odată va ra aceas ta biserica unită din Sighet, pic ta tă de Bilţ, cu o lume şi un peisaj biblic luate până în amănunte dela noi, ca un cântec popular, cum i-am văzut şi icoana din ca tedra la episcopală dela Baia -Mare , a aceluiaşi , şi făptura de premergător a lui Smighelschi s'a r idicat dela sine alături . Adevărul care i-a plutit înaintea ochilor, a fost mai mare şi decât fapta şi ar ta lui. Dovadă că el dă asemenea vlăs tare . La o a doua ediţ ie. Dicţionarul enciclo­pedic al „Cărţ i i Româneşti" va fi silit să descopere pe Smighelschi şi să-i dea locul cuvenit.

E adevăra t că albumul publicat încă înainte de răsboiu de fra­te le episcopului Radu, canonicul şi bibliotecarul dela Oradea, mort abia acum câţiva^ ani, Iacob Radu, despre biserica familiei lui, as tăz i aşeza tă într'un sat care s'a făcut Rădeşt i , e mai mult o monografie generală a comunei decât a operei pictorului, dar ea nu rămâne mai puţin una din cele mai frumoase cărţ i t ipări te de Românii din Tran­silvania şi măcar ca a tare putea să ducă ş i la descoperirea şi cinstirea şi a obiectului ei. Smighelschi aşteaptă încă să i se facă dreptate.

©BCUCLUJ

474 G A N D R O M Â N E S C

Celăla l t fapt nu mai e de carte şi de amintiri, ci de viaţă şi de lucruri aevea . Am stat săptămâni le trecute înaintea unui Smighelschi necunoscut, cuibărit în sate de pe la marginea de Miazănoapte a Ar ­dealului , pe unde pătrunsesem ca să găsesc alte minuni, şi când colo am dat de el, ca de un vechiu prieten, venit până aici cu cele mai bune daruri pe braţe. Sus, pe va lea Someşului rece, pe unde iau sfârşit graniţa şi Năsăudul şi încep a miji peste măguri Moldova cea mare şi Bucovina, sunt Ilvele şi e Şanţul, în jurul Rodnei, cu urmele ei de treceri t ă tă răş t i şi cu ce le două turnuri retezate de p ia t ră a l e catedrale i de acum şase sute de ani. Toate iconostasele de pe aceste locuri, cinci, şase, sunt zugrăvite de Smighelschi. Isus călătoreşte şi astăzi prin înal tele văi, cu înfăţ işarea şi cu însoţitorii, car i i -au fost daţi de pictorul din păr ţ i le Târnavelor şi a l e Mureşu­lui, îngeri mici, numai capetele copilăreşti şi două ar ipi îmbrăţ işa te în dreptul pieptului, plutesc deasupra noastră, ca pe bolţile cu clini ogivali a i bisericii părintelui Grapini din Şanţu.

In Şanţu, care e cel din urmă sat pe Someş, în faţa Cârlibabei, pentrucă Valea mare nu poate fi pr ivi tă decât ca un post industrial înaintat al lui, s'a aşezat vara aceasta o îndoită expedi ţ ie : una, o echipă studenţească, trimeasă, ca în a l te douăzecişicinei de locuri, de Fundaţ ia Cul turală Principele Carol, şi a doua, o puternică echipă monografică a Institutului Social Român. Satul a fost iscodit până în cele mai ferite ascunzişuri, bătut de praf, spă la t şi întins pe o pră j ină l a soare, ca o velinţă de mână meşteră de boreasă. Local­nicii, isteţi şi săritori, au pus ei cei dintâi mâna, c a să a jute . Smi­ghelschi, ca re stătea ascuns în biserică din 1906, a ieşi t şi el l a ivea lă . L-am văzut ia ră , în cuvintele părintelui Grapini, care l-a adus, l -a adăpostit şi l -a îndrăgit. A fost atunci, după 1900, o mare pornire de înlocuire a bisericilor vechi şi ruinate cu a l t e l e noui şi în zeci de sate şi pe toate vă i le din împrejurimi, se cunosc urmele. Clădir i le au împrumutat arhitectura clasică şi barocă, uneori cu amintir i gotice, mai a l e s în insuli ţarea spre cer a turnurilor. Pentru pictura dinăuntru, parohii s 'au pus pe căutate, ca s'o găsească pe cea mai bună şi, dacă se poate, pe cea mai românească. In vremea când se pregăteau din par tea Stăpâniri i , Haidudorogul şi a tacul împotriva şcolilor confe­sionale, poporul, ca înaintea unei presimţiri, îşi aduna şi işi încerca toate puteri le.

Păr inte le Grapini, prin a cărui chibzuită râvnă se r id icase noua biserică, a trebuit să se gândească şi el la un asemenea pictor. A ascultat un sfat, a ascultat altul, dar a socotit că e mai bine s ă se convingă singur şi a pornit prin târguri le şi satele vecine, ca să vadă cu ochii ceeace făcuseră cei sculaţi mai de dimineaţă decât el. In

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 475

cele mai multe părţi , între Năsăud şi I lva Mare , a dat de sfinţi de şcoală nemţească, lucraţ i cinstit, dar fă ră că ldu ră şi car i nu vorbeau sufletului. La I lva Mare a stat însă înaintea iconostasului lui Smi­ghelschi şi a trimis numai decât vorbă l a Ibaşfalău, unde pictorul era profesor de desen la liceul de Stat . Smighelschi se găsea pe acea vreme în culmea faimei lui. El, unit şi frate de canonic dela B l a j , primise sarcina şi o dusese la atât de s t ră luci t capăt, să împodobească nici mai mult nici mai puţin decât mândr ia ortodocşilor ardeleni, ca­tedra la lor mitropolitană, din Sibiu. Colegii lui de reverendă făceau în glumă din canonicul Smighelschi, un candidat la tronul vacant a l Poloniei. Fami l ia era însă de buni şi mari români, care , prin cel mai cu vază dintre mădula re le ei, a gândit şi a turnat într 'un nou t ipar pictura noastră bisericească, pândi tă de două primejdii, deopotrivă de re le : împietrirea într'o tradiţ ie, s toarsă de viaţa de odinioară, sau revărsarea în procedeele de import a l e pictorilor de şcoală modernă.

Smighelschi a lucrat pentru biserica dini Şanţu vreo 50 de icoane, dintre care ce le mai multe pe lemn, aduse gata din atel ierul lui de-acasă şi prinse în iconostasul făcut de tâmplarul de a r t ă Vogel, din Sighişoara. Deasupra iconostasului, între boltă şi par tea lui de sus, e un panou jumătate rotund pictat pe pânză, şi intr'o culoare şi un desen mai academic, deosebite de a le icoanelor. Pe pereţi, în dreapta şi în stânga, sunt chipurile evangheliştilor, câte două şi două, deopotrivă pe pânză. F a ţ ă de lucrul de miniatură şi de miga lă a l icoanelor, aceste pânze pă t ra te aduc monumentali tatea michelange-lescă, de Cape lă Sixtină, a evangheliştilor dela Sibiu, după oare sunt copii sau studii, schiţate destul de sumar, o pereche bătrână şi cu barba a lbă de moşnegi de peşteri, într 'o tonalitate de purpură închisă, Matei şi Marcu, i a r a doua pereche, Luca şi Ion, în pl ină putere, mai mult tânără , într'o tonalitate a lbă s ta tuară .

Biserica pluteşte în lumina a lbas t ră a iconostasului, prin care se s t revăd cei doi portari arhangheli, cu tot cerul deschis îndără tul lor. Sub picioarele Maici i Domnului şi a l e sfinţilor odihnesc preşuri şi scoarţe de ţară , cu motive geometrice cunoscute. Curcubeul înă l ţ ă r i i îşi a r a t ă mai cu1 seamă culori le tricolorului românesc. Biserica aceas ta era o biserică luptătoare, ca re nu se temea să-şi desfăşoare toate flamurile, r ipidele şi prapuri i , ca să acopere şi s ă apere sub e le întregul acest popor de grăniceri hotărîţi şi pietroşi. Pictorul cu pa­leta şi cu pensulele lui şedea zâmbitor deoparte şi a ră ta calea.

E M A N O I L B U C U Ţ A

©BCUCLUJ

SCRISOARE

Mi-e drag oraşul în care m'am născut, îmi întâlnesc copilăria la fiecare început de stradă, In fiecare casă şi în ochii fiecărui cunoscut. De aici, nu-mi dau seama că anii trec, Fiindcă totul e ca şi a l t ăda tă Şi cred că nicicând n'am să mai p l e c . . .

Ce-mi pasă că oamenii sunt înapoiaţi şi răi Şi că noroiul de pe străzi îmi îngreuiază pasu l? . . . Mi-e drag oraşul în care m'am născut, Numai el mă face să simt că am şi eu un trecut Ş i s ă cred in viitor. Ştiu câţi oameni se nasc, Aflu câţi mor, Pe cine iubeşte fiecare, pe cine urăşte fiecare, Ştiu de cine trebue să mă feresc şi de cine să mă apropiu. Iau par te la tot ce se întâmplă . . .

Nicăieri aerul nu-i mai îmbâcsit şi mai uşor. Oraşul în care m'am născut e al meu şi mi-e drag. Când mă plimb, îmi aduc aminte: De aci mi-am târguit, odată, jucării , Dc dincolo, căr ţ i de şcoală, De acolo, primii pantofi cu toc înalt, De dincolo, un cufăr în care mi-am pus tot ce aveam, De acolo, un bilet de călă tor ie . . .

. . . M'am întors fiindcă n 'ar fi trebuit să plec niciodată, M'am întors fiindcă pretutindeni m'am cunoscut Dar numai aici mă recunosc. M'am întors . . . fiindcă mi-e drag oraşul in care m'am născut, De aici nu-mi dau seama că anii trec Fiindcă totul e ca şi a l t ă d a t ă . . .

C O C A F A R A G O

©BCUCLUJ

UMBRA PESTE SUFLET

Lumina mohorâtă a unei după-amiezi de toamnă străbate prin fe­restrele halului. Uşa dela birou e deschisă. într 'un fotoliu, l ângă sobă, Pau la Cernescu stă cu bărbia r ăz imată în mână. Pe o măsu ţă se a f lă ca r tea începută în ajun. 0 luă, o deschise la întâmplare, citi câteva rânduri, apoi o închise. In birou Savin lucra de câteva ore. Ea tre­cuse pe lângă el fără să-1 întrerupă şi se bucurase că-1 vedea lucrând, absorbit.

De doi ani de când se căsătoriseră, munca lui l i t e ra ră stagnase, deşi postul din diplomaţie î i dădea destul răgaz . Când vorbeau uneori despre aceasta , sufletul Paule i se înnora, crezând, fără să vadă l im­pede, că vina este şi a ei, ori poate numai a ei. De aceea, fără să se teamă că-1 poate mânia prin insistenţe inoportune, încercase de mai multe ori să-1 smulgă din apatie. Dar el ii răspunsese cu o glumă in­diferentă sau cu un ton de renunţare care putea disimula o rană lăun­trică. Cu câtă încredere biruitoare intraseră amândoi în căsnicie, du-păce el a lungase cu dragostea lui senină şi toridă pâcle le grele a l e vieţii ei!

Gândul la pr ima ei căsător ie o p răvă l i a într'o ameţea lă în fundul că re ia se căsca mocirla, din care iubirea pentru Savin — unică şi suavă — o scăpase. Acum i se pă rea neverosimil traiul timp de pat ru ani în preajma lui Adr ian Câmpeanu. Omul acesta, profitând de in­conştienţa ei, o vânduse ca să-şi împlinească ambiţiile de politician veros şi arivist, dându-i i luzia că- i acordă un libertinaj elegant şi obişnuit în lumea mare.

In copilăr ie fusese o visătoare, dar ferecată în taine pentru toţi. Nici mama ei n'o cunoscuse, nu se întrebase dacă fiică-sa are o sim­ţire proprie, necttm să i-o al inte la că ldura duioşiei de mamă. Ferin-du-se de ochii străini ai mamei sa l e , se închisese In ea însăşi , tăinuise totdeauna tot ce simţia şi tot ce gândia. Dar n 'a fost numai atât . Din teama de a-şi împărtăş i al tora sentimentele şi gândurile, a ajuns să nu mai voească nimic, să nu mai aibă tă r ia de a încerca să înfăptu-

©BCUCLUJ

478 GAND ROMANESC

ească vreo pornire sau o iniţ iativă sau o dorinţă proprie. De aceea n'a manifestat nicio împotrivire când, la vârs ta de 19 ani, după ce- i murise tatăl , a primit să se mărite cu un bărbat de 42 de ani, pe care i-1 impuse mama ei pentru sa lvarea averi i părinteşt i şi pentru pres­tigiul unui mariaj cu un om din lumea bună: „Trebuie să te mări ţ i numaidecât cu el, altfel se a lege ruină de averea noastră; e o par t idă admirabi lă care te va introduce în cercuri î n a l t e . . . A ş a se r idică o femeie", o îmbiase mama sa de acord cu mătuşa ca re — deşi nu tâ­nără , da r încă frumoasă —- însemna in familie femeia care avusese şi continua să aibă succes în v ia ţă pentruca îl avusese în amoruri numeroase. Nimănui nu i-a trecut prin minte s ă se întrebe dacă fata, care abia scăpase din şcoală, voia sau nu să se căsătorească atunci, dacă îi p lăcea omul ace la sau nu, dacă va fi sau nu fericită cu un băr­bat în vârs tă şi de o reputaţie ca a lui.

A intrat în căsă tor ie fără să ştie ce se petrece cu ea şi ce va f i . . . Mai târziu, când şi-a dat seama, treptat, de real i ta te , nu i-a r ămas a l t ­ceva decât s ă t ră iască viaţa pe care o primise, resemnându-se şi în-năbuşind în beţia desfrâului orice t resăr i re de revoltă a fiinţei ei. De câte ori desgustul şi umilinţa nu i-au înnecat ochii în lacrimile ru­şinii, lacrimi fă ră mângâiere ş fără c rezămân t ! . . . Ori de câ te ori î i făcea curte un nou bărbat — pe care Adr ian i-1 prezenta ca pe un personagiu important cu mare influenţă politică sau cu avere fabu­loasă avea o c iudată strângere de inimă, un sentiment parcă de pier­zanie. . . Ar fi vrut în momentele acelea , să plece departe, să i-se p ia rdă urma. Dar când, ameţi tă de atmosfera adulterului , a jocului de căr ţ i şi a aburului de şampanie din casa soţului ei, se arunca în vâltoare, l ăcea ceeace voia el. A trăi t într'o h ipnoză . . . Ş i în ra re le momente de luciditate, surprindea în privirea bărbaţilor care- i veniau în casă, dispreţul pentru femeia care cade fără i ub i r e . . . . Atunci, ză-rindu-şi în cristalul oglinzilor ochii mări ţ i sticlind de lacrimi, împru­muta de ciudă masca şi mlădier i le viciului, pentru a fi ceea ce credeau bărbaţii c ă era : o femeie desfrânată.

Dar într 'un amurg de sfârşit de va ră la Sinaia, fu în v ia ţa Paule i o cotitură bruscă, de unde se deschidea o nouă zare. In interiorul lu­xos a l unui salon de vilă, în care svonul jucătorilor de tennis din parc se împletea cu vorbele acide şi galante a l e unor parteneri de cadri lur i sentimentale, ea îşi depăna într'o conversaţie cu Adr ian şi cu mătuşa ei, Nina Drăguşin, mici confidenţe despre legătura sa cea nouă cu avo­catul Toto Vidraşeu. Bătrânul senator Petrache Priboianu — un ade­vărat „vert ga lan t" sclivisit şi foarte bogat — profitase de câteva c l i ­pe când rămăsese singur în hali cu Paula , ca să- i ofere cu o profundă

©BCUCLUJ

o A N D ROMÂNESC 479 devoţiune aproape paternă, câteva perspective care s t ră luc iau în ispi­titoare podoabe de lux şi de bijuterii menite să pună în valoare pe „cea mai frumoasă femeie din Bucureşti". Pau la care avea pentru omul acela o repuls ie animală , se cutremură până în străfunduri. Scena i se gravase în minte ca o groază din copilăria.

— Ascultă, d-le Priboianu. Dacă'nţeleg, dărnicia d-tale depinde de anumite condiţii, pe care trebuie să le îndeplinesc.

— Cum, ce condiţii? o întrebase el incert. Ea îi zâmbi, tainică: — D r a g o s t e . . . nu? — Da . . . Ş i s ă fii s igură . . .

— Prin urmare, eu să te iubesc pe d-ta . . . pe d- ta ! . . . Deodată isbucni într 'un râs nervos, prelung, întretăiat de ex­

clamaţi i care plesneau obrazul bătrânului . — Ce adorabil e ş t i ! . . . Extraordinar! . . . Nostim mai e ş t i ! . . .

In primele momente Priboianu zâmbi aiurit . Apoi treptat deveni serios şi păru vădi t încurcat şi nesigur pe gesturile sa le . Reuşi totuşi să- i spună calm:

— Râsul acesta mi se pare nelalocul l u i . . . Eu ţi-am vorbit se­rios şi d - t a . . . Ca şi când ar fi nevoie ca dragostea să izbucnească aşa din capul locu lu i . . . Dragostea vine mai târziu.

— Zi, tocmeala întâiu, d-le Priboianu. — Dealtfel propunerea mea e destul de serioasă ş i . . . avanta­

joasă. Indignarea o gâtui: — Domnule Priboianu, ceea ce mă miră mai mult la d-ta e l ipsa

tota lă de discernământ sufletesc. D-tale nici nu ţi-a trecut prin cap că târgul pe care mi l-ai propus mă jigneşte . . . mă umi l e ş t e . . .

— Te j i gneş t e? . . . Iţi mărturisesc cu toată sinceritatea că nu mi-am închipuit, făcu el cu ochii mari .

— Tocmai: cu sinceritatea şi cu inconştienţa copi lărească, deşi n 'ai căzut încă în vârsta copiilor.

— Iţi mulţumesc, doamnă, pentru complimentul d-tale atât de p re ţ i o s . . . Acum, ca să nu fim înşelaţ i unul asupra celuilal t , sunt da­tor să-mi explic inconştienţa cu care mă gratifici. . . Doamnă Câm-peanu, te-am considerat drept o femeie l ipsită cu totul de prejudecăţ i , aşa, cum îţi p lace «să te consideri d-ta î n s ă ţ i . . . Pă re r i l e şi at i tudinea d-tale — de altfel — rela ţ i i le d-tale, prieteniile. . .

Pau la îl fulgeră în miezul ochilor. — Da, înţeleg. Dar nu găseşti că exploraţ ia d-tale în viaţa mea

intimă e mai mult decât nede l i ca tă?

©BCUCLUJ

480 G Â N D R O M Â N E S C

— Recunosc. Poate e chiar supărătoare. . . — Desgustătoare ch ia r . . . Ş i cu aceas tă penibilă ocazie, află că

nu mi-am vândut niciodată trupul şi sper să nu mi-1 vând niciodată. — Vai, vai, ce vorbe mari , ce ton de t ragedie! Lucrul e mult mai

simplu şi mai puţin grav şi dumneata, ca mondenă, ştii prea bine cât de frecvent se petrece.

In ochii ei luciră lacrimi de u ră şi de înjosire. — Dacă n 'ai fi în casa m e a . . . D-ta nu-ţi dai seama că e oribil?. . .

Iţi repet: propunerea d-tale mă jigneşte şi mă desgustă. Inţelege-mă şi încetează, te r o g . . .

Dar pe când zâmbetul usca lacrimile şi ascundea umilinţa de ochii celor care intrau în salon, sufletul Paule i îşi oglindise ca în apa unui vis rău toată urâciunea fiinţei ei.

Peste puţin, când lumea se pregătea să plece, apă ru pe neaştep­tate Savin Cernescu, pe care îl invitase Alexandra , sora lui Adr ian . Făcând sculptură la Paris , Alexandra se împrietenise acolo cu Savin care urma doctoratul în drept. Când Pau la îl văzu — se cunoşteau de pe când erau amândoi elevi de liceu în acelaş i oraş de provincie — cu greu îşi putu comprima bătăi le inimii. Demult nu-i mai bătuse aşa inima. Nu-1 mai văzuse de şase ani.

Făcuseră cunoştinţă când erau în ult ima c l a să de liceu. La o ser­bare şcolară, Savin cântase frumos la vioară „Legenda" de W i e -niawski, acompaniat la pian de Paula . Când publicul oferise violo­nistului două buchete strălucitoare — trandafiri mulţi, unii ca sân­gele, al ţ i i albi ca nişte camelii, — Savin le oferise pe amândouă par­tenerei care le primise simplu fără nicio împotrivire. Mai târziu nai­vitatea ei de atunci îi adusese de câteva ori în ochi un plâns de ciudă. Pau la era intimidată de frumuseţea subţire şi de reputaţ ia de poet a lui Savin, dar î i dăruise multe gânduri din nopţile ei de fată. Apoi se mări tase, iar el plecase în s trăinătate .

Dupăce Adr ian p lecă în oraş cu ultimul invitat, au rămas Paula , A lexandra şi Savin. Ochii Paulei erau transfiguraţi şi vorbele ei în­t indeau braţe amintirilor. Alexandra rămase un timp în picioare, cu braţele l ă sa te in jos a desnădejde, ca petrificată. Apoi se strecură pe terasă, ca să cu leagă dali i pentru a împodobi sicriul unui vis.

Ca şi cum s'ar fi căutat de mult fără ştire, sufletele celor doi se înlănţuiau acum ca să nu se mai p ia rdă unul de a l tul . Pau l a t ă i a întunecimile, cu Savin de mână, şi evada spre o zare însorită, care e ra a ei.

In garsoniera lui Savin din Bucureşti, printre acorduri le din „La grande sonate" a lui Schumann, săru tăr i le Paulei erau aripi de azur a le sufletului. Când Savin i-a cerut să divorţeze pentru a se că-

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 481 sători cu el, Pau la s'a înfiorat de trecutul pe care îl îngropase şi pe care el nu i-1 ştia. A şovăit, a voit cu| tot dinadinsul jertfa dragostei ei din dragoste pentru el. Apoi s'a destăinuit, a spus tot ca s ă se des­povăreze, c a s ă uc idă strigoiul trecutului. Savin a primit în piept dure­rea, dar nu s'a prăbuşit. Rugul sufletului mistuie păca te le cărnii .

De când Pau la şi-ia îngemănaţi fiinţa cu a lui Savin, se simte alta, cea adevăra tă , cea din tainele copilăriei . Cei şase ani de căsnicie cu Adr ian i se ipar străini, nu bucăţi din viaţa ei. Rupsese nu numai cu oamenii de atunci, dar îşi modificase cele mai inocente deprinderi şi gusturi: se opusese din răsputer i la r e lua rea unei vieţi mondene şi pre­geta s ă frecventeze spectacole de exibiţie şi staţiuni de vi legia tură snobă. Imediat după căsătorie, a insistat pe l ângă Savin să plece din Bucureşti. El obţinuse un post la legaţ ia română din Roma, unde lo­cuiseră doi ani. De o lună se întorseseră, în Bucureşti.

Uneori însă, inima Paulei se închirceşte. S e năza re de nu se ştie unde, o tr isteţă care- i dă sensaţia golului, a nesiguranţei, o spaimă nelămuri tă de a nu-şi frânge avântul în care şi-a pus tot sufletul. Nu se întâmplase între ei nimic turbure, ceva care să fi apărut într 'un ceas, într'o zi. Simte însă c ă între ei se af lă umbra ei de a l tăda tă , care împiedecă sufletele lor de a se contopi. El nu i-o a ra tă , dar ea o surprinde cum i se cuibăreşte în inimă, cum îl munceşte. Trece câ­teodată timp îndelungat — luni de zile — când o iubeşte deplin, cu sufletul l impede şi deschis. Atunci ei i se pare că umbra s'a risipit pentru totdeauna, ori n 'a fost niciodată. Dar e numai o i luzie. Dintr'o vorbă care trezeşte o amintire neînsemnată — alteori şi fără asta , — umbra se abate din nou între ei. Atunci el suferă, se zăvoreşte în el însuşi. E şi atunci bun şi iubitor, dar mai tăcut, mai străin. Simte ne­voia să se refugieze în muncă intensă, cum face de câtva timp. Vrea s ă scape de umbră, vrea să uite gândul rău. Ş i Paule i i se pare câ­teodată c ă el n 'are încredere totală în ce-i spune ea. El nu i-a pome­nit nimic, n 'a făcut nici o aluzie — dar e a simte.

După căsătorie, el i-a cerut să- i spună tot, toate legătur i le ei. A întrebat-o amănunte. A avut o curiozitate ciudată, neînchipuit de crudă pentru el. Ea îl vedea cum suferă, cum îl durea tot ce afla de­spre viaţa ei. Totuşi el avea o sete înfrigurată de a şti totul. Ca să-1 l iniştească, să- i câşt ige încrederea, i-a spus tot ce i-a cerut, tot ade­vărul. Era hotărît între ei s ă nu-si ascundă nimic, niciodată. Dar dra-gostea triumfa totdeauna şi t ămăduia .

* # #

Savin intră venind din birou. Era în smoking. Trebuia să se

3

©BCUCLUJ

482 GÂND ROMÂNESC

ducă la un ceai dat de ministerul de externe în onoarea unei comi-siuni poloneze. Pau la îl întrebă:

— Azi ai lucrat ceva? — Foarte puţin. . . Deabia câteva r ândur i . . . Nu ştiu de ce nu

mai pot gândi intens ca a l tăda tă , nu mă mai pot concentra. A l t ă ­da tă lucram câte şapte, opt ore pe zi.

Se a şeză pe un fotoliu lângă Paula . — Te stânjenesc eu, Sav in? — A m spus eu a s t a ? Totdeauna când abordăm acest subiect, nu

ne putem înţelege. — F ă r ă să-mi spui, ăs ta ţi-e g â n d u l . . . Ş i recunosc c ă ai dreptate. — Iat 'o aceeaş i şi aceeaşi tendinţă de a te învinui, cel puţin în

a p a r e n ţ ă . . . Pau l a î l privi cu surprindere dureroasă în ochi. — In a p a r e n ţ ă ? . . , Tu a i început să nu mă mai crezi, Savin.

Tu te îndoieşti de s inceri tatea mea. — A l t ă învinuire, de data as ta mai a l t ruis tă . Nu-i a ş a că sunt

nerecunoscător? Tocmai as tăzi când ai făcut sforţări eroice, ca să-mi asiguri două ore de linişte, mă a r ă t nemulţumit.

Apoi râzând şi mângăind-o pe obraz: — Haide, haide, turturica mea necăji tă , eu ştiu intenţiile ta le

bune. — Dar dacă nu te poţi folosi realmente de aceste intenţii, e le

nu-ţi pot folosi decât s ă te consoleze. — Nu, draga mea, sunt anumite împrejurăr i care împiedecă

oarecum o muncă intelectuală intensă: viaţa de familie, exigenţele ei neprevăzute, apoi, uite, boala cop i lu lu i . . .

— Dar bine, boala a trecut. — Ţi-am dat un exemplu . . . Apoi câteva re la ţ i i mondene . . . — Eu am fost totdeauna de părere să le înlă turăm, ştii bine. — Dar nu e posibil, draga mea, în car ie ra pe care mi-am ales-o.

Ce mai încolo. . . Uite o piedecă, dar ca re mi-e nespus de d r a g ă . . . Se apropie de spatele fotoliului pe care s tă tea ea, o cuprinse

cu braţele pe după gât şi o sărută. — Nu ţi-am spus eu că-ţi sunt o pova ră? il întrebă ea cu glasul

stins. — Nu ţi-am spus cu că-mi eşti d r a g ă ? . . . Ce mai v re i ? — Ascul tă , Savin, spune-mi tu d rep t . . . In momentele când te

consideri mai clar-văzător ca oricând —- orice om are asemenea mo­mente — nu r e g r e ţ i . . . că te-ai însurat cu m i n e . . . că am pătruns în viaţa t a ?

— Ce-ai spus? glumi el . Ia uită-te la mine.

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 483

Ii luă capul în mâini şi o privi ţintă în ochi.

— Vreau să văd dacă ai vorbit serios şi eşti sinceră. S a u poate mă pregăteşt i pentru cine ştie ce su rp r i ză . . .

— Eu te pregătesc pentru o su rpr iză? Ce vrei să spui tu, Savin. Nu înţeleg. . . Sau, dacă înţeleg, e a tâ t de dureros înţelesul, î n c â t . . . îmi frânge inima.

— O, d raga mea, eşti a tâ t de impresionabilă astăzi . Tu nu-ţi dai seama c'am glumit?

Apoi luându-i mâini le :

— S ă regret că te-am l u a t ? . . . Ca şi când tu n'ai şti că eşti Mi-nunica mea, podoaba m e a . . , A propos: a i văzut ce senzaţie a făcut apar i ţ i a ta, a sea ră , la b a l ?

Tuşi de câteva ori. Deabia scăpase de o bronşită care-1 ţinuse câteva zile în pat şi care- i lăsase o tuse rară .

— N'am v ă z u t . . . Dar ar fi fost mai bine să fi renunţat la bal. . . Eu ţi-am s p u s . . . Uite cum tuşeş t i . . . După bronşita care ai avut-o, trebuie să te păzeşt i bine.

— Dar ce, tuşesc foarte rar , ca şi z i le le t r ecu te . . . A s e a r ă a i fost superbă. Dupăce s'a despărţ i t de tine, ministrul m'a luat deoparte şi mi-a spus: „Domnule Cernescu, uită-te l a mine, sunt bătrân şi mă ştii că nu sunt o secătură galantă . Fi indcă eşti decurând căsătorit , ţin să te felicit pentru a legerea pe care a i făcut-o. Şi admira ţ ia mea nu e provocată numai de ţinuta exterioară a doamnei, mai mult decât e le­gan tă : estetică, dar şi de acea impalpabi lă atitudine, ca re t ranspare de la primele vorbe şi ca re oglindeşte frumuseţea unui suflet. După cum vezi, am bunul simţ să-ţ i exprim d-tale complimentele mele, nu doamnei . . . " Nu te încântă?

Paula îl privea inert, încercând să pr indă vreun sens r ău pitulat după vorbe. Ii răspunse, ca să pună capăt unui început de amără ­ciune:

— De loc. Nu m ă încântă decât păre rea ta. Dar Savin voia s'o tachineze. — Nu-i vorbă, elogiile venite dela un bătrân, care e atât de

prudent, încât le exprimă bărbatului, sunt ca şi inexistente. Pe când, de exemplu, complimentele asidui pe care ţi le -a făcut, fără îndoială, amicul meu Mirčea Negrea, acest maestru a l flirtului, acest straşnic coureur care uzează. — cum se l audă — numai de loviturile directe ale asaltului , fără vechile artificii. . . Dar ce-ţi spunea a tâ t de inte­resant, judecând după var ie ta tea expresii lor pe care le lua figura l u i ?

Paula , nedumerită, încercă să înţeleagă ce-i ascunde şi să-şi l ă -

©BCUCLUJ

4 8 4 G A N D R O M Â N E S C

murească fiorul dureros care o cotropea. Nu se poate, trebuie să fie liniştită, ba chiar s'o ia în glumă.

— Tu bănueşti că mi-a spus ceva palpitant, nu-i a ş a ? Vezi dacă mi-ai recomandat să dansez, cu toate că eu nu voiam?

Vorbele lui Savin aveau o seriozitate rece: — In orice caz, dacă întrebarea mea te jenează, sunt gata să re­

nunţ la răspuns. — Vai, ce ton grav!. . . M ă 'ntrebi ce-mi spunea. Mai ştiu e u ? . . .

Banal i tă ţ i , glume fără spirit, a ş a cum a vorbit şi în casa noastră faţă cu t i n e . . , Trebuie să stau să-mi aduc amin t e . . . Aşa , de ce nu m ă întrebi ce-am vorbit şi cu cei la l ţ i — căci am dansat şi a m vorbit cu mai mul ţ i?

— O, nici nu'ndrăsnesc s ă aflu. — Fricosule! Prin urmare d-l Negrea, amicul tău din şcoală, ţ i-a

părut cel mai inofensiv. — Dimpotrivă, cel mai de t emut . . . Dar norocul meu este că pe ­

ricolul dispare dela orizont: Mircea p leacă chiar zi lele acestea la Roma, pentru a ocupa acolo postul meu. Cred că eşti informată.

— Da, ştiu. Tu mi-ai spus. El zâmbi, mângăind-o pe obraz ca pe un copil. — Cum nu ui tă ea să se asigure numaidecât cu o portiţă! Apoi, uitându-se la ceas , se grăbi să plece la ceaiul dela mini­

ster. Vru să-ş i ia pardesiul , dar ea se luptă cu el ca să-1 îmbrace cu paltonul şi să-1 înfofolească bine cu fularul, ca să nu răcească după boala pe care a avut-o.

* * *

Rămase ră tăci tă în băta ia unor gânduri ceţoase, ca în mijlocul unei pustietăţi . Cum e cu putinţă ca omul oare îi e a tâ t de drag, s ă se îndoiască de el şi de e a ? Dacă vorbele lui erau o glumă, cum de nu simte el că aceas tă glumă desvălue o rană veche, care tot o mai doare? Vina totuşi este a ei. N'ar trebui să- i dea nici un prilej de îndoială. Dacă aseară , la bal, a r fi refuzat să danseze şi dacă ar fi fost mai g lac ia lă şi mai sobru îmbrăcată, i -ar fi cruţat a rsura de venin a geloziei — fiindcă a fost o p ică tură de otravă în inima lui. De aceea s'a a ră ta t atât de tăcut şi de ostenit, după serată .

Se sculă, smulgându-se din păinjenişul neliniştilor care se învârto­şau în juru-i şi se duse să v a d ă ce face fetiţa, care plânsese azi mult fără pricină.

Peste puţin primi vizita mătuşei sale . Nu se mai văzuseră dela p lecarea Paulei la Roma. Nina Drăguşin, ca re socotise că nepoata

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 485

sa face o gravă greşală rupând o căsătorie norocoasă pentru o reverie supraterestră — cum numea ea dragostea Paulei — fu afectuoasă şi volubilă. O mică investigaţie pe care o făcu în traiul nepoatei sale , o edifică asupra geloziei lui Savin — gelozie fără motiv ca a tuturor bărbaţi lor care au femei frumoase, nota spiritul ei experimentat. Era de părere că Paula nu trebuie să se a la rmeze de neîncrederea bărba­tului ei, căci, la urma urmelor, dacă a r fi totdeauna sigur de ea, poa­te, cu timpul, a r iubi-o mai puţin. F ă r ă îndoială că o gelozie absurdă nu trebue l ă sa t ă să crească. O femeie inteligentă ştie s ă înlăture bă­nuiala bărbatului, uzând de un gest prefăcut, de o minciună care să curme un chin. Vezi la teatru că un bărbat ţ i -aruncă priviri încărcate de dorinţa posesiunii ori de viţiu. Dansezi cu cineva care îţi suflă la ureche, pe neaşteptate, trei, patru vorbe pline de ispita unor pofte fierbinţi, sau care iţi plimbă tiptil pe corp mângâier i le adulterului proectat. A l e a r g ă numaidecât s ă aduci faptul la cunoştinţa bărbatu­lui şi, apoi, as igură-1 de zece ori că tu eşti nevinovată. Te va c rede? Femeia trebue să mintă uneori în căsnicie tocmai de dragul adevă­rului.

Pau la o asculta şi o vedea prin negura unor gânduri fără ecou. Nu se mai împotrivia. Zâmbia doar şi răspundea moale şi incert, aciuindu-se cât mai departe, dincolo de vorbe.

Se auzi soneria. Pau la se smulse brusc, ca din somn. A uitat să spună servitoarei că nu e acasă pentru nimeni. Servi toarea intră anun­ţând pe Mircea Negrea. Ii şi spusese că doamna e acasă .

Pau la avu un junghiu rece în inimă. Cum să scape de prezenţa acestui om, care-i turburase l in i ş tea? Dar Nina îi spuse că nu se poate s ă nu-1 pr imească.

Mircea apă ru şi fu prezentat Ninei Drăguşin. Avea o eleganţă de dandy, monoclu, suple ţă de salon, luciri perverse de zâmbet şi de privire şi o dantură puternică şi impecabilă. Curând Nina dispăru cu o elegantă cochetărie care nu distona cu cei peste cincizeci de ani ai ei.

— Mi se pare c ă momentul vizitei mele de rămas bun n'a fost admirabi l a les ; n 'am avut şansa să întâlnesc şi pe Savin, spuse el Paulei , cu o vădi tă nuanţă de intenţie perfidă.

Ea vorbi şovăelnie: — E la minister. . . Ministerul de externe dă un ceai delegaţiei

po loneze . . . Cred* că ştiai. — C e ? Că nu va fi Savin a c a s ă ? Râse ^ i n toată inima, apoi adaogă : — Ştiu că printre femei am o reputaţ ie . . . detestabilă. Dar cu

dumneata n 'aş fi îndrăsnit să fiu atât de sigur şi d e . . . expeditiv.

©BCUCLUJ

486 GÂND ROMÂNESC

Redeveni serios. — Numai în tâmplarea a v ru t . . . — Cred şi eu, îi răspunse ea încurcată şi cu glasul s trăin, Dum­

neata în ca l i ta te de prieten din copilărie cu bărbatul meu, nici n 'ai p u t e a . . .

Simţi că a spus o prostie care- i desvăluia un colţ de suflet. Dar Mircea continuă fără să a ibă aerul c ă a remarcat s tângăcia :

— După pă re rea l u m i i . . . 0 , Doamne! . . . Ce uşor t ranşează lu­mea o chestiune de inimă. Sigur c ă nu vorbesc numaidecât de inima m e a . . . In principiu. . . Dumneata ai vreo colegă de şcoală, f rumoasă?

— Nu ş t i u . . . Da. Am avut mai multe. — De s 'ar admite căsătorii pe 24 de ore, m'aş căsători cu una din

ele, cu cea mai frumoasă, f i reş te . . . Ş i atunci aş vrea să văd pe un fost coleg a l meu cum se cade , . uite, pe Savin, de exemplu, cum s'ar com­porta l a momentul nimerit.

Pau la îl privi, aiuri tă. — Ce vrei s ă spui dumneata?

Apoi ca să p a r ă s tăpână pe ea însăşi , se îndreptă maşinal spre sobă, deschise uşa, răscoli jarul , o închise, apoi veni până în mijlocul holului şi še aşeză pe un fotoliu între o măsu ţă rotundă şi divan. Mircea, care o privea atent şi cu un zâmbet subtil în colţul gurii, se aşeză pe un fotoliu, de cea la l t ă parte a măsuţei .

— De când doriam s ă stăm] amândoi de vorbă aşa ! îi spuse el cu o voce catifelată şi caldă.

— D u m n e a t a . . . cu mine? se miră ea. El oftă discret. — Ei, da! Dece eşti surpr insă?

î ş i scoase monoclul şi începu să se joace cu el, aplecându-şi pu­ţin capul într'o par te şi privind-o cu acelaşi zâmbet,

— Curios, nu-i a ş a ? Omul cu inima de ghiaţă, tipul lustruit, bun ca să decoreze un s a l o n , . . bărbatul căru ia multe femei se fălesc c ă - î rezistă în tentative imaginare, ca să-şi ascundă după el, ca după un paravan, pe amanţii lor veritabili , sau „filfizonul ă l a impertinent" cum am auzit că-mi spun unii bărbaţi însuraţi, care însă dorm în n a ­sul amanţilor pe care îi invită la masă sau la joc de c ă r ţ i . . . omul acesta nu poate iubi niciodată in v ia ţa lui, nu-i a ş a ? . . . doar e un cavaler al v i ţ i u lu i . . .

— Dar bine, domnule . . . eu nu-ţi atribui nimic, din ce spui dum­neata.

Mircea deveni serios şi tainic. — îmi pari a şa de agi ta tă! Ţi-e t e a m ă ? . . . Fii fără nicio gr i jă .

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 487

M'ai întrebat adineaori dacă ştiam că Savin nu e a c a s ă . . . Ştiam, fireşte. Am făcut a şa fel ca să mă întâlnesc cu el, ca din întâmplare, prin dreptul ministerului, când se ducea la recepţie. Mi-am luat bună ziua dela el şi m'am scuzat că n 'am putut veni mai devreme sau de dimineaţă, ca să-mi iau şi de la dumnea ta . . . Apoi l-am văzut intrând...

Pau la tăcu, pierdută, câ teva cl ipe. Ce să facă? Să-1 invite să p l ece? Să- i p lesnească amarul propriu? Făcu un efort ca să-şi reca­pete puţin s tăpânirea de sine.

— Ascultă , Domnule Negrea! Cu ce scop îmi spui dumneata toate a c e s t e a ? . . . Ce doreşti dumneata? Drept cine mă iei pe mine?

— M'aşteptam să-mi vorbeşti a ş a . . . O, acest zid de neînlăturat, care ţi s e pa re c ă se r idică între noi doi, nu-i decât o pre judecată goală. Ce bariere stupide şi t iranice r idică legi le şi societatea între oameni, pentru a le stânjeni fericirea!. . . Şi astfel viaţa devine şi mai mult jocul în tâmplăr i i . . .

Ea râse nervos: — A ! Ştii că devii interesant? Ai început să faci fi losofie. . .

Ţi se întâmplă des? — Nu. Rar . — Sunt de păre re să faci cât mai rar filosofie de asta, căci îţi

vei compromite reputaţ ia de irezistibil.

Glumi şi el: —• Ştiu. Filosofia este domeniul lui S a v i n . . . Voiam să- ţ i spun

adineaori , că numai în tâmplarea a vrut să nu-ţi ies în ca le a l t ăda tă , când erai liberă, în vremea divorţului sau şi mai înainte.

— Ei,, şi ce-ar fi fost, dacă mi-ai fi ieşit în cale, cum spui dum­neata.

— M'ai fi i u b i t . . . şi ai fi devenit soţia mea.

Ea râse ostentativ, în hohot. — Ce s p u i ? . . . Eşti s igur? — Da. — Ce naiv mai eşti. Nu te supăra . El nu dădu atenţie cuvântului care voia să j ignească. — Acum doi ani, când ţ i-am fost prezentat de Savin şi când nu

erai mări ta tă , ce prostie am făcut că nu mi-am jucat cartea dragostei! — Ai făcu i bine că nu ţi-ai jucat-o. A i fi pierdut.

— Dece eşti a şa de s igură? o întrebă el cu o curiozitate s inceră. —Pentru că-1 iubiam pe Savin, cum îl iubesc şi acum.

El păru că stă la îndoială câteva clipe apoi urmă însufleţindu-se: — Când mi-aş fi destăinuit patima, când ţ i-aş fi legănat auzul cu

©BCUCLUJ

488 OÂND ROMÂNESC

şoaptele ca lde a l e dragostei v i n o v a t e . . . şi ţ i -aş fi cules pe trup flo­r i le crescute în brazda păcatului , atunci m'ai fi iubit pe mine.

Pr ivi rea Paule i a rdea de groază. — Domnule Negrea, te rog, c ru ţ ă -mă . . . p leacă. Mircea se sculă brusc ş i se aşeză pe divan lângă ea. — Nu mă goni . . . Ascul tă-mă. Se lipi de ea şi-i luă mâinile. Ea se luptă să se desbare, sculân-

du-se de lângă el. — Eşti nebun. . . P leacă . — Te vreau, Paulo. . . Te v r e a u . . . acum . . . ultima oară când ne

mai vedem. Nu va şti n imeni . . . nimeni. A m luat toate măsuri le . Şo-feurul meu pândeşte afară. Dacă e pericol, îmi dă numaidecât de ştire. S ă nu-ţi ifie frică . . . Mi-eşti dragă.

Ii luă capul şi vru s'o sărute. Ea1 se sbătu şi ţ ipă. Apoi înspăimân­ta tă de ţ ipăt şi de ce se petrece cu ea, îşi duse pa lmele l a obraji.sgu-duită de plâns. El1 o prinse în braţe din pl in şi sărutându-i gura, reuşi s'o facă s ă s tea pe divan. Deodată, înnebunită de spaimă, se smuci din îmbrăţ işarea lui, lovindu-1 cu pumnii în piept, se repezi, cu rochia deranja tă şi cu păru l învălmăşit , spre butonul de sonerie din perete şi sună prelung. El rămase ţintuit locului, un moment. Apoi se îndrep­tă spre vestibul. Veni servitoarea care se ui tă foarte mira tă la mo­bilele deranjate şi la Pau la care se aşezase pe divan, cu capul în mâini. Dupăce a ju t ă lui Mircea să se îmbrace, servitoarea dădu să iasă . Pau la o opri.

— Ce face Adina, s'a trezit din somn? — Da, doamnă. A dormit puţin. A plâns parcă de frică. Are ia r

fierbinţeală, spune doica. Pau l a ieşi repede cu servitoarea ducându-se în camera fetiţei.

* * *

Peste câteva minute, apă ru Savin, Aruncă o căută tură a sp ră prin salon şi se aşeză pe un scaun, ducându-şi mâinile la frunte, ca un om sfârşit.

Pau la deschise uşa din camera ei şi vârî capul,, ca să vadă cine e. Dând cu ochii de el, se cutremură întreagă, şovăi, apoi intră.

— Tu eşti, Sav in? . , . Te-ai) şi întors? El n'o privi decât o clipă. Apoi îşi întoarse faţa şi se sculă fă-

cându-şi de lucru pr in cameră. — Da. Am profitat, împreună cu un prieten, de neatenţia celor

din jurul nostru şi ne-am r e t r a s , . , M'am temut să nu r ăcesc . , . cum a i spus tu.

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 489

Pau la nu-şi găs ia locul. Reuşi isă art iculeze. — Ai făcut foarte bine. — Cine a fost pe a i c i ? o cercetă el. — A venit Nina. S e opri. El îi aruncă o privire furişă.! Apoi îi spuse cu indiferenţă: — Ş t i i . . . am întâlnit pe M i r c e a . . . Ea se uită la el cu teamă ascunsă şi parcă vru să spună ceva.

El urmă pe ace laş i ton: — Când mă duceam la M i n i s t e r . . . Ş i - a luat ziua bună şi a spus

să-1 scuzăm c ă n'a putut să ne facă o vizită înainte de plecare. Tăcură câteva cl ipe. Savin o scrută: — Iţi pa re rău c ă n'a venit să-şi ia ziua bună şi dela t ine?. Ea se miră, buimăcită, cu glasul întretăiat : — M i e ? D e c e ? . . . Ştii că eşti cu r io s . . . Dece să-mi p a r ă r ă u ? . . .

Nici n 'aş fi vrut s ă v i n ă . . . Mai bine că n 'a venit. Se scurseră câteva momente de tăcere apăsătoare . Apropiindu-se

de ea şi fixând-o cu ochi plini de duşmănie şi de dispreţ, el î i s t r igă poruncitor.

— A s c u l t ă . . . Uită-te la mine. (Ea îl privi pa l idă şi pieri tă .) Eşti o fiinţă a tâ t de t icăloasă, a tât de decăzută, cum nu mi-aş fi putut în­chipui vreodată, cu toate că ştiam ce-ai fost.

Ea întinse mâinile spre el într 'un gest de îndurare. — D e c e ? . . . Ah, nu, Savin. Să - ţ i spun, S a v i n . . . ce-a fost. Vor­

bele lui hohoteau de r â s : — Să-mi spui ce-a fost! S ă mă convingi că eşti imaculată. Te

r o g . . . l a o parte, nu m'atinge. A i fi în s ta re să mă îmbrăţişezi ca să-mi explici .

Pau la simţea cum se prăbuşeşte cu încetul. Vru să se ca ţ ă re de inima ei, de gânduri le ei .

— Vai! Ascul tă-mă, S a v i n . . . Să - ţ i spun tot. — Da, da, o şfichiui sarcasmul l u i . . . S ta i să- ţ i spun eu tot. Uite

ce-a fost. A venit donjuanul şi după o mică introducere sentimentală, sau, poate, numai tact i lă . . . nu cunosc gradul progresului pe care l-aţi rea l iza t . .

Privir i le şi glasul ei îngenunchiau. — Nu, a s c u l t ă - m ă . . . Dece nu mă laşi să-ţ i spun, Sav in? N'a fost

ce crezi tu, Savin. El urmă neîndurat: — D a . . . Ş i pe urmă, pă răs i r ea în voia dorinţelor iubitului, a şa

poe t i c . . uite, poate chiar aici, pe divanul ăsta, ca o amintire graţioasă înainte de plecare,

— Lasă-mă, l a să -mă să-ţi spun. . . Fie-ţ i mi lă de mine. E păcat.

©BCUCLUJ

490 OÂND ROMÂNESC

•— Fireşte. S'arunci p ia t ra într'o nevinovată! — Să- ţ i spun ce-a fost, S a v i n . . . A venit, e drept, a i c i . . .

— A ! Mulţumesc că-mi confirmi. Nu de altceva, dar a i fi putut să mă convingi c 'am avut o halucinaţie.

— Nu mă batjocori, Savin. O să vezi că nu merit. — Ştiu, ş t i u . . . dupăce m ă vei convinge. Ea îşi continua spovedania, încercând să nu mai audă şi s ă nu

mai vadă batjocura cu care o întrerupea.

— A venit aici şi a început să fie necuviincios. La început nu în­ţe legeam ce vrea, ce u r m ă r e ş t e . . . Apoi s'a apropiat de mine . . . dar m'am luptat, m'am «bătut şi m'am repezit la sonerie şi am sunat. în ­t reabă pe servitoare, dacă v r e i . . .

— Ce? S ă 'ntreb pe servitoare dac 'a i s u n a t ? . . . Ascul tă . Mă aflu cu tine as tăz i într'o situaţie, pe care am socotit-o groaznic de ridi­colă. Nu si tuaţia de bărbat e ridicolă, nu, s ă nu-ţi închipui a s t a . . . ci s i tuaţ ia bărbatului chinuit de gelozie şi care şi-o manifestă sgomotos prin scandal sau prin lamentăr i . Uite, mi-am recăpătat perfect l i ­niştea. Te rog să nu mă jigneşti considerându-mă neghiob, te rog să părăseş t i ipocrizia. Renunţă l a îndrăzneala de a mai nega ev iden ţa . . . Cu mine e inutilă. Nu reuşeşte, să ştii.

Ii mărturisi , îndurerată şi desnădăjdui tă : — N'am nici o vină, S a v i n . . . Dece nu mă c rez i? Din nou el hohoti de râs . — Ce candoare, ce candoare! „Dece nu m ă c r e z i ? " Sigur,, de c e ?

Când îi pomenesc numai, de amant, fără măcar s'o întreb dacă el a fost sau nu aici, să şi grăbeşte sal se scuture: „Nu ştiu, n 'am v ă z u t " . . .

— Nu. N'am vrut s ă . . . M'am temut. Am fost stupidă. M'am te­mut că vei b ă n u i . . . că nu vei crede ce aveam să-ţ i spun. . . Dar tot ţ i -aş fi spus. Nu puteam să nu-ţi spun.

— F i r e ş t e . . . Acum ştiu şi eu. Dupăce ţi-ai dat seama că am vă­zut din s t radă tot ce s'a întâmplat, recurgi la mij loacele extreme de prostire: negarea sfruntată şi anumite artificii sensaţionale: încerca­rea de siluire, rezistenţă acerbă, emoţie care zăpăceşte. , .

— A ş a a fost, Savin, stărui ea încet, cu amărăciune. — Ce ui tă tură precaută ai aruncat pe fereastră, după p lecarea

lui, uitând că afară e noapte. . . Sufletul ei se1 sbătu iar, ca să scape de năpastă . — Dar nu e adevărat . N'a fost nimic ,Savin. Iţi jur pe sufletul . . . — O săgeta cu u ră şi cu s i lă . — Ascultă, văd că n'ai renunţat la tentativa de a mă prosti cu

orice preţ. Nu te mai trudi în zadar. Te anunţ că ne vom despă r ţ i . . .

©BCUCLUJ

G Â N D ROMÂNESC 491 Şti i că sunt omul hotărîrilor definitive. Chiar când greşesc, cum am făcut atunci când m'am căsători t cu tine.

Pau la isbucni în plâns, desnădăjdui tă . — Doamne, Doamne! S'a dus visul!. . . Ce mă fac eu, c e mă fac

e u ? . . . El îşi dădu o aparenţă de linişte.

— De ce a tâ ta sbucium pentru o cauză p ie rdu tă? Fii şi tu l ini­ştită, aşa cum sunt e u . . . eu care a ş fi mai îndreptăţ i t s ă mă tângui şi s ă mă revolt, când îmi văd năruit căminul cu iluzii, pe care l-am c lă­dit pe p u t r e g a i . . . Uite, eu am reuşit să-mi recapăt cumpătu l . . . F ă şi tu la fel ca să ne înţelegem ca doi oameni care nu mai au nimic să-şi ascundă.

Se aşeză pe un scaun. Pau la î l privi, împietri tă, pa rcă n 'ar mai înţelege ce aude. II auzi ca prin vis.

— A ş vrea să ştiu, numai dintr'o s implă cu r ioz i t a t e . . . aş vrea să ştiu dacă Mircea a fost singurul tău amant, dela căsătorie încoace, se ' n ţ e l e g e . . . şi de când datează legătura cu Mircea. . .

Ea îşi duse mâinile la obraji, cu ochii căscaţ i de groază. — Te rog, Savin, nu mă c h i n u i . . . Spune-mi că e numai o glumă

c r u d ă . . . că e vis u r â t . . . Haide, Sav in . . . H a i d e . . . spune-mi că tot mă c r e z i . . . că a i aceeaşi încredere in mine, cai până acum.

Vru s ă se apropie de el. El se feri. — Te rog, nu te atinge de mine, ca să nu-ţi bănuesc de ipocrizie

gestul. Se depărta de el, nărui tă . — Vrei să-ţi spun că te c red? urmă el. O, as ta ar însemna să te

mint oribil, sinistru. Nu te-am crezut niciodată.

— Când? — Iţi spun: n i c i o d a t ă . . . de când ne-am luat, de când am aflat,

probabil, numai în parte, trecutul tău pe care ai vrut să mi-1 ascunzi. Fi indcă te iubiam, am trecut peste tot ce-a fost şi te-am luat. Dar l a orice vorbă a ta îndoielnică, nesigură, oridecâte ori plecai de aca să singură, sau rămâneai singură acasă , mă gândeam c ă era foarte po­sibil să faci ceeace ai făcut şi a l tăda tă , când erai căsători tă cu celal t .

Ea zâmbi s traniu: — Ce tot spui tu aco lo? . . . Savin, ce spui tu?

— E vina mea c ă n 'am vorbit mai demult? — Prin urmare, tu te-ai îndoit de dragostea mea, de visul meu

de via ţă nouă. Savin tăcu o cl ipă. Apoi îşi desluşi gândul: — De dragostea t a . . . dela începu t . . . propriu zis nu. Dar m'am

©BCUCLUJ

492 GÂND ROMÂNESC

îndoit de tine, ca şi de „visul tău de via ţă nouă", de posibili tăţile ta le de a-1 real iza , după viaţa pe care a i dus-o a tâ ta timp.

— Sufeream de o boală care nu se vindecă, nu-i a ş a ? — Şt iu eu. . . Poate nu se vindecă . . . sau numai prin minune. Dar

minunea nu s'a întâmplat . Totdeauna m'a urmărit gândul că poţi ori­când reîncepe păcate le de a l t ăda tă .

Ea zâmbea straniu, mereu. — Era gândul rău, S a v i n . . . gândul necurat. — Cât am luptat cu e l ! se tângui el aproape duios. Câteodată

reuşiam să-1 înăbuş. — Dar iar se deşteptă gândul cu p r i h a n ă . . .

—* Da. . . V ă d că acum eşti mai calmă, ţ i -a i recăpă ta t perfect stă­pânirea de t i n e . . . Zâmbeşti chiar.

Pau la c lă t ină capul, gândindu-se pa rcă a iurea şi continuând să zâmbească. Tăcură amândoi mult. Savin îi vorbi apoi încet, simplu:

—- Acum cred că-mi vei spune tot, s i n c e r . . . Ea s tă tea inertă, zâmbind, cu privirea i luminată. Viaţa cea nouă

s'a prăbuşit. — C e ? Că te-am înşelat cu Mi rcea? Da, am fost a lui. Inima lui

Savin primi lovitura din plin. — Dar de c â n d . . . şi unde? La el a c a s ă ? Păru c ă nu-1 înţelege. — Aici. Adineaori .

— Bine, dar până acum n'ai mai fost a l u i ? — Ba da. Şi a l t ăda tă . — D a r . . , numai cu el m'ai înşelat, ori şi cu a l ţ i i ? — Şi cu al ţ i i . — Cu c ine? — Ei, parcă stau să mă mai gândesc. Destul că te-am înşelat . — Cu Andronic, la Roma? — Da, ş i cu el. — Da' bine, P a u l o . . . S ă te întreb ceva. Dece ai jucat tu aceas tă

odioasă comedie de dragoste cu mine? (Paula dădu din umeri.) Ori, poate, era o nevoie bolnăvicioasă de viţiu.

— Da, se poate. Nu ş t i u . . . Ascultă, Savin, eu voiu p leca în noap­tea asta .

Se sculă şi se îndreptă, ca o halucinată, spre camera ei. Savin r ă ­mase pe scaun, în p rada gândurilor. Viaţa lui şi dragostea lui zăceau în juru-i, dă râmate . Nu se mai putea urni de acolo.

După câtva timp, Pau la se întoarse, se apropie de el şi-i vorbi blajin, cu o voce întretă ia tă :

©BCUCLUJ

GAND R O M A N E S C 493

— A m veni t . . . să-ţi spun c e v a . . . Nu vreau să u i t . . . Peste două zile, Adina Împlineşte un a n . . . şi m'am gândit să- i dau . . . în dar . . . cruciuliţa asta . . .

Dădu lui Savin cruciuliţa. El o ţinu câtva timp în mână, apoi o puse pe o măsuţă . Pau la urmă îngrozitor de a lbă :

— Mi-a dat-o ta ta când eram m i c ă . . . Pe atunci n 'aveam nicio v i n ă . . , niciun p ă c a t . . . aşa că poţi să- i dai dela mine darul ă s t a . . . singurul. S'o poarte şi când va fi mare. Am purtat-o şi eu până târziu . . . şi atunci când am cântat cu t i n e . . . E un dar care n a r e nicio urmă de păcat. . . Şi când Adina se va face m a r e . . . şi când nimeni nu va mai putea şti nimic de mine . . . nu-i spune adevărul pe care-1 ştii tu... Spune-i că am fost o fiinţă . . . sortită să p l â n g ă . . . d e s e o r i . . . lacrimi . . . fără , . . mângâiere ş i . . . fără crezământ.

Apoi se îndreptă spre uşa dela dormitor şi înainte de a ieşi, î l privi încăodată prelung, cu un zâmbet bun.

Savin rămase câtva timp cu mâna la frunte şi cu ochii aţintiţi spre uşa pe unde a ieşit Paula, turburat. Se sculă de pe scaun, se în­dreptă spre dormitor, dar, a jungând aproape de uşă, se întoarse şi se aşeză din nou pe scaun.

In acest moment intră din vestibul servitoarea, cu o scrisoare în mână. Când dădu cu ochii de Savin, se opri şi vru să se întoarcă. El o văzu.

— Ce e ? . . . Ce vre i?

Servi toarea fu încurcată.

— Am v e n i t . . . ca să . . . Doamna e a ic i? — Nu e aici . Tu nu vezi c ă nu e a i c i ? Dar ce ai în m â n ă ? . . . O

scr isoare? Ia dă-o î ncoace , . . — E pentru doamna.

— Ad'o încoace, — A adus-o feciorul dela d-1 Negrea, s'o dau doamnei. Savin se rd ică şi o privi aspru. — Ad'o încoace, î ţ i spun. Servi toarea i-o dădu şi se 'ntoarse încet pe unde intrase.

— Hai, p leacă mai repede, o cer tă el. V a dresat şi pe voi.

Servi toarea ieşi. Savin rupse cu o grabă nervoasă plicul, gândind sarcast ic : „Şi o s*crisoare de dragoste, pe deasupra". Citi scr isoarea: „Lecţia pe care mi-ai dat-o, n'o voiu ui ta toată viaţa . Indrăsnesc să te rog un lucru: cruţă de o decepţie pe prietenul căruia î i sunt mult îndatorat".

Se opri o clipă, ca şi când n'ar înţelege, apoi, înfiorat şi cu pri-

©BCUCLUJ

494 GÂND ROMÂNESC

virea luminată de zâmbet, se repezi spre uşa dormitorului şi vru s'o deschidă. Uşa era încuiată. Bătu în uşă.

— P a u l o ! . . . Se auzi detunătura unui foc de revolver. Savin, ca ieşit din minţi, împinse în uşă şi se prăbuşi în genunchi,

ţ ipând: — P a u l o ! . . . P a u l o ! . . . Minunico! . . .

M. D. IOANID

SEMN

Din leat, surprins, copilul înflori Cum ghiocelul din pământ virgin. Din pleoape de azur pe nou tăr îm păşi . Ii descântară iele 'n zorii zilei lin.

Le logodea în zăr i lumina de 'nceput, In prag senin de a lbă sărbătoare, Cu rod înmugurit în pulbere de lut, Cunună peste veacuri plutitoare.

De-atunci, cu poticniri spre povârnişuri noi Pe nestatornicii punem sărut. Ci v ra ja de1 'nceput mai s tăruie în noi Cu logodirea soarelui în lut.

ION MOLDOVEANU

©BCUCLUJ

MAISTORASUL AUREL, UCENICUL LUI DUMNEZEU

- F R A G M E N T -

— ,,Ura n a ţ i e ! . . . " Cel că ru ia î i zisese „naţ ie" a r idicat ochi miraţi de pe „Tri­

buna" şi 1-a privit pe Vlaicu neştiutor, de pa r ' că nu l-ar fi cunoscut. Apoi de-odată a izbucnit:

•— „No! . . . Dar când drac ' de tine te-ai fo'ntors, bade, de la că ­t ă n i e ? "

— „ S ă tot fie două oare! Apăi , am ancorat la o găzdoae şi ga ta mi-s să pornesc la studiere f a i n ă . , . Drept aceea vezi-mă-s venit l a Cafe Luitpold. Doară am auzit că a ţ i şi deschis cursur i le!" Ş i au r â s amândoi.

— „Dară că tăn ia cum îţi fu?. . . " — „Pe valuri , frate, pe va lur i ! " — „D'apăi a s t a nu-i a ş a mare noutate, că toate-s pe va lu r i ! " — „Toate, zis-ai bine! Fă r ' c ă a ies tea n'or fost de nici un folos . . .

A m trudit ca un câne, la maşini, da ră de învăţa t n 'am apucat nimica. Lucru vechiu şi capete bătrâne, care nimic n'or putut înţălege de la submarinul meu. Şi doară l-am alcătui t fain de tot, i a ră cu a ş a măes -trie ai face prav într'o s tăp tămână toată flotila Engliterei. Da'are cine să p r i c e a p ă ? "

Prietenul lui Vlaicu, pictor de meserie şi venit la Miinchen să înveţe pictura, nu pricepuse mare lucru din mul te le invenţii a le f lă­căului binţinţean.

Vorbind drept, dar drept de tot, nici nu-1 prea lua în serios. Ii e ra mai mare şi-i era drag pentru firea lui şi pentru ur iaşa lui putere de-a visa. în ţe legea bine, pictorul, că aceas tă veşnică înfrigurare a născocirilor, aceas tă necontenită p lămădi re — ori măcar încercare de p lămădi re — a unei lumi noui, cu zarişt i proaspete şi largi , e tot aşa de vrednică preţuirii ca şi o mare poezie. Iar el preţuia poezia. Ba poate era singurul lucru pe care îl preţuia în viaţă . Dovadă e ra

©BCUCLUJ

496 GÂND ROMÂNESC

insuşi faptul că lăsase ori ce drum, din cele multe şi bănoase, care-i fuseseră deschise, ca să-1 apuce pe cel mai greu, cel mai duşmănos, cel mai îngust şi — poate — cel mai scurt.

II iubea pe Vlaicu şi-i în ţe legea nevoia de scornire. Nu încerca însă a pricepe scornirile lui ciudate, pentrucă îl judeca după una sin­gură din e l e : perpetuum mobile. Iar despre aceea, după zece ani tre­cuţi, însuşi Vlaicu spunea:

—,, De perpetuum mobile m'am lăsat . Nu se poate. E o prostie. M 'am fo'trudit ani de zile cu magne t e . . . A m făcut sumedenie de p la ­nuri şi socoteli. . . No! Nu mer je!"

Şi atunci prietenul se întreba singur dacă peste zece ani de aici înainte, Vlaicu, năzuind spre a l te noi scorniri, nu va spune de ce le de azi, întocmai aceea ce-a spus despre celela l te . In adâncul inimii lui, pictorul nici măcar nu se mai întreba. Era încredinţat. A zvârl i t to­tuşi un cuvânt, ca să dea ghes vorbei care lâncezise şi căzuse grea ca plumbul, de pa rcă aceşt i doi buni prieteni, după doi ani de despărţ i re n 'ar mai fi avut ce-şi spune unul a l tu ia :

— „Dar inginerii 1 — în sfârşit specialişt i i — n 'au î n ţ e l e s ? . . . " — „De bună seamă c'or în ţe les! B a mi-or fo' zâs că- i lucru fain,

fain de tot. Fă r ' c ă trebuesc cr i i ţar i p rea mulţi ca să se cons t ru iască . . . " Aici Vlaicu a început a râde şi a urmat r idicând glumeţ şi nepăsător din umeri. „Dar ei a dracu'or zâs aşa, numa să scape de mine . . . că n'or priceput nici unul n i m i c . . . "

In mintea pictorului a venit un adaos tăios de încredinţare rece, l impede, neîndurată.

— „Trebue să fie şi as ta ceva ca perpetuum mobile!" a gândit el şi în chip de mângăere a încercat s ă schimbe vorba.

— „No! Că nu-i nimic! î nda t ă faci tu a l t ă măestr ie şi-i tai aspru!" Dar pe Vlaicu nu 1-a înşelat . El a zâmbit uşor, a ş a cum zâmbea

totdeauna în faţa necredinţei oamenilor şi şi-a l ă sa t prietenul să c readă că mângăerea lui e mângăere. Simţea de altfel o bucurie fă ră margini s ă se lase înşelat cu bună ştiinţă, deoarece îşi dădea seama că la urma urmei cel mai greu înşelat e tocmai înşelătorul.

*

Au pornit să colinde puţintel prin oraş, au trecut pe sub Propy-lăen, şi pe ca lea larg deschisă dintre Glyptotecă şi Kunstausstellungs-gebăude, apoi s'au îndreptat pe Arciss trasse că t re Politehnică.

Cu ochii subţiri, pictorul a început să cântărească ş i să judece cu g las tare monumentul lui Ohm, din faţa şcolii.

— „Când a făcut Ruemann statuia asta, apă i nici vorbă că a vrut să i m i t e . . . "

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C 497

Dar Vlaicu nu-1 mai auzea. El era cu gândul dus departe, cu ochii ţintiţi pe c lăd i rea din fund. . . Nu vedea desigur, şi nu se gândea să guste frumuseţea îndoelnică â unei copii de arhitectură din vremea Renaşteri i Italiene . . . Lui i se părea că pala tu l acesta nu se deose­beşte cu nimic de Politehnicul din Budapesta, de unde fugise bucuros în acelaş i an, pentruca nimic nu-1 îmbia l a lucru, nimic nu punea t re ­mur şi foc in fierberea lăuntr ică din el, ci totul se mărginea să-1 închinge în fiare vechi, dureroase şi gre le pentru un creer ursit s ă r ă sp lămădească şi să dureze lucru nou.

— „Esta-i meşteşug de acumulator electric, frate. Te pune l a roată şi te încarcă acurat, ca să dai înapoi ce-ai p r i m i t . . . Apăi , a ş a slujbă faină n'oi şti face. Că eu mi-s ca albina, ca re mancă prav de urzică şi-ţi stupce miere din ea.

As ta a spus-o el într 'o sea ră ca şi cea de acum, unui prieten ca şi acesta de lângă el, s tând în faţa Politehnicului din Pesta şij-privind de pe cheiul Dunării faimoasa şcoală întemeiată de Archiducele Franz.

Toate au fost la fel cu celei de azi . Deosebirea era doar c ă atunci pleca, iar as tăz i vine. Şi deosebirea aceas ta mai aduce după dânsa câ­teva, nu fără însemnătate şi ace lea — unele triste, a l t e le glumeţe — dar toate făcute pa rcă înadins să-i întocmească via ţa într 'un hăţ iş dureros, în care să- i sângereze paşi i ş i să - i zugrume bă ta ia unei inimi ce totuşi, totuşi, simte în ea puteri mai mari decât e în s tare să a r a t e . . .

Şi pictorul vorbeşte înainte: — „Petele de lumină şi de întuneric sânt frumos împărţi te. . . Ele

se leagă grozav de bine de c lădi rea lui Neureucher . . . Dar Thiersch când a făcut zidirea cea nouă. . ,"

Vlaicu închide mai mult ochii şi printre genele întreţesute pierde cu desăvârşire chipul adevăra t al c lădir i i Muncheneze. . . El vede acum înaintea lui chiar Politehnicul din Pes t a . . . Iar norul vânăt de sus, din dreapta, pare aidoma muntelui Gellert, cu Ci tadel la lui dea­supra.

Şi ia tă , în faţa clădir i i , în locul monumentului lui Ohm, parcă prind a l icări statuile de dincolo, cele patru f e c i o a r e . . .

Iar Vlaicu înjunghiat de râs lăuntric, îşi aduce aminte de gluma proastă a colegilor maghiari :

— „Singurele din toată B u d a p e s t a . . . " Dar de-odată se încruntă. Deschide puţin och i i . . . Intr 'adevăr,

parcă a r fi el, bunul şi cumintele Jonas Odon, profesorul de tehnica maşinilor, Maramureşanul acesta uscăţiv, smead şi cu gât lung ca şi

4

©BCUCLUJ

4 9 8 GÂND ROMÂNESC

el, oare 1-a preţuit de la început, ca re 1-a inţeles şi a căutat să-i fie de folos. L-a înţeles şi to tuş i . . .

Vlaicu oftează greu. El nu рпсгре, nu e in stare să pr iceapă cum un om dăruit cu nemaipomenita ascuţime a lui Jonas Odon poate fi a şa de mult robit tipicului său căr turăresc, încât să nu-şit dea seama că omenirea nu înaintează neted, ca împinsă de roate dinţate ci e o scară neregulată de zvâcnituri şi salturi neaşteptate.

E o făptură cu legi le şi ciudăţenii le ei, ia ră nu o maşină ţinută în frâu de ghiulelele unui regulator . . .

I-a spus-o când l-a văzutj pentru cea din urmă oară, chiar în ziua de 3 Octomvrie 1935 — ţine bine minte ziua aceea — când a cerut certificatul de p lecare :

— . „D'apoi ce-o fo'făeut e lec t r ica? N o r săl ta t lumea cu şapte palmi de -oda tă? Tot a şa o fi Domnule Profesor şi când o succede la careva a face o maşină de zburat.

Dar Jonas Odon şi-a mângâiat încet mustaţa, a zbârlit cu cotul degetului apăsa t în răspăr musca micuţă din bărbie şi privind prin geam, îndepărtat, l a rga vedere a Dunării încetate, a urmări t cu ochii adumbriţi şi fără să răspundă nimic umbra ş tearsă şi alburie a unui vapor.

Foarte târziu s'a încumetat fostul decan, să-ş i spue gândul cel adevărat . In faţa credinţii aprige cu care ii vorbise totdeauna studentul acesta, Jonas Odon vedea mai mult decât 6 înfăţişare singuratecă, de gânduri şi năzuinţi, a l e unui singur om. Recunoştea în Vlaicu pe ro­mân, acel român încăpăţinat şi închis, cu care avusese de-aface în păr ţ i le Vişăului, când s 'a a les deputat. î nvă ţase de-atunci că olahii aceia sunt oameni cari nu pot fi uşor abătuţi dela un gând, a t â t a vre­me cât gândul însuşi nu se abate de la ei. II mistuesc singuri, sau se mistuesc cu el. De altminteri, bănuindu-se demult că are şi el un strop de sânge românesc în vine, Jonas Odon simţea încăpăţ inarea aceas ta ca pe ceva firesc şi nu-1 supăra :

— „Numai un neînţelegător şi un orb ar putea să impute tulpinii că e tare şi nu se l a s ă ruptă ca i a r b a . . ." î i p l ăcea să spue deseori.

Cât îl priveşte pe Vlaicu, profesorul n'a mai încercat să-1 oprească dela plecarea spre Munchen.

— ,,Du-te. . . Sânt acolo fabrici şi oameni cari se ocupă de pro­blemele zborului. Caută să afli rezul tatele la care a ajuns L i l i en tha l . . . Vezi-i aparate le , de care sânt informat că se află la Doctorul Oskar von Mil le r — el a luat iniţiativa să creeze acolo un mare muzeu de technica şi strânge aparate . . ." apoi, deschizând braţele larg, a spus cu toată inima: „Dar . . . eu — nu ştiu, poate sânt prea bătrân pentru

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 499

a s t a — eu nu cred că aceas tă chestiune a maşinei de zburat e destul de coaptă pentru vremea noas t r ă . . . "

— „D'apoi eu v 'am ară ta t doară" a cutezat Vlaicu. — „Ştiu, dragul meu", 1-a oprit Jonas Odon. „Ştiu. A m văzut.

Numai că între o jucăr ie şi o maşină de zbor, diferenţa e o v ia ţă de o m . , . Dovada e căderea lui Li l ienthal . . ."

— „Dar principiul zboru lu i . . . " — ,,De principiul zborului nu poate să fie vorba. L-am admis dela

început. De altfel e admis dela Leonardo da Vinci. Şi-apoi teoria zmeului e lămuritoare. Prin urmare eu nu zic că nu se poate zbura. Zic doar, c ă nu se poate încă zbura. Atâ ta tot. Adică ţinând seama cât a progresat maşina de zbor dela căderea catastrofală a lui Zoroastru — meşterul fierar al lui da Vinci — şi până la căderea tot a ş a de ca­tastrofală a lui Lilienthal, înseamnă . . . hai să zicem , . . câ teva sute de an i . . ."

Iar fiindcă Vlaicu a r idicat ochii de sub fruntea îngreunată, şi a îngăduit gurii să zâmbească fără păs , bunul Jonas Odon a zâmbit şi el , s 'a apropiat, i-a dat mâna şi 1-a să ru ta t pe frunte.

— „Du-te sănătos, şi pune pe inima dumitale urarea de bine a unui om bătrân, care-ţi doreşte să poţi depăşi aceste câteva sute de ani şi răstimpul vieţii dumitale . . .

— „Apoi asta nici vorbă c'o fac. . . Ş i încă repede . . . " a spus în­desat, Vlaicu.

— „îmi doresc să ajung ziua să te văd . . . " a zâmbit iarăş i pro­fesorul.

— „Dară a ias ta nici vorbă c'o fi", i-a răspuns studentul, şi scu-turându-i apoi mâna pierdută în laba lui mare, a râs cu toţi dinţii sănătoşi, veseliţ i şi încăpăţ înaţ i : „Pune anii de cătănie, anii de ş c o a l ă . . . va să zică cam în zece ani cel mult am găta t -o!"

Era în 1903, Octomvrie 3. Peste zece zile, adică la 13 Octomvrie 1903, Vlaicu pleca să se înscrie la Miinchen. . ."

— „Mă Naţie, nu-i bine să pleci în zi de 13!" i-a râs un prieten de la Societatea Petre Maior. . . Dar salutându-1 cu mâna, de departe Vlaicu i-a str igat:

— „No, c 'apăi îi şi 1903, . . Adică una şi cu nouă, zece şi cu trei treisprezece. Iar la a lgebră minus şi cu minus dă p l u s . . ."

Roata trăsufei a huruit atunci foarte ciudat pe c a l d a r â m . . .

. , , 1

— ,,Tu auzi ce spun e u ? " Vlaicu a t resări t şi s'a uitat la pictor, clipind în desăvârşi tă neînţelegere. Apoi a spus firesc:

©BCUCLUJ

500 GÂND ROMÂNESC

— „Nu!" Intorcându-se aga le către casă, cei doi prieteni au luat-o spre

centrul oraşului, pe lângă cupolele verzi dela Frauenkirehe şi dea-lungul bulevardului Maximil ian.

Oraşul forfotea în zarva plăcută a serii . Luminile se apr indeau una câte una în ga lantare le înalte i a r departe în fund se aburea, ver-zue şi prăfuită, verdeaţa parculu i de lângă Isar, deasupra căru ia plu­tea înalt şi mândru marele monument.

La o vitrină Vlaicu a întors capul şi s 'a oprit. Magazinul de in­strumente optice expunea un rând de lenti le uriaşe pentru telescoape. Pictorul a r â s :

— „Pă i feri Doamne s ă vezi tu o mecanică şi să nu te u i ţ i ? . . . " — „Mă uit vezi bine" a răspuns liniştit Vlaicu „doară şi cu astea

m'am fost trudit oarecând". Iar fiindcă ce lă la l t a plesnit din buze: — „No! . . . " el i-a lămurit : — „A cheltuit bietul ta ta mulţi cr i i ţar i . . . Dară el n'o fo'ştiut

care de ce zboară. Numai că eu voiam s ă văd l impede în planetă , că pe atunci s'o tot scris l a gazetă c ă a ias ta şi aceia despre p lane ta Mart . Şi dacă am văzut că zice de cana le şi de lume care trăeşte acolo, atunci m'am gândit că trebue să măestresc eu un telescop mai fain să văd mai departe ca toţi. Am pus în t r 'aceia mâna pe ca r t e şi-am în­văţa t tot ca re cum scrie despre optică, ş i-am făcut un telescop de c a r t o n . . . i-am pus nişte linţi faine . . . şi haida, frate la experimentat pe muntele Geller. Că eram doară la Pesta pe ace ia vreme . . . "

— „ Ş i ? " a întrebat p ic torul . . . Dar Vlaicu, a strâmbat din gură : — „Şi, iaca a s t a . . . Că nu mi-o succes . . . făr 'că mi s'o dus crii-

ţari i lui tata. . . Eh!. . . O prostie şi a s t a . . . " Şi aceste vorbe din urmă, au sunat şi în mintea pictorului ca un

ecou. . . Pe podul de lângă Isar, ş i -au luat r ămas bun. Pictorul a apucat-o

spre St. Annakirche, iar Vlaicu s 'a întors încet înapoi, socotindu-şi în gând banii car i i-au mai r ămas : Şt ia că mai a re patruzeci de mărci în portofelul dela piept, dar nu ştia ce mărunţiş a re în buzunar. S ă - i numere pe s t radă se sfia. Atunci a vâri t mâna în buzunar şi s'a cano­nit să- i numere pe nevăzute, după cum î i simţea în degete.

Era a şa de încruntat, făcând operaţia as ta ciudată, iar buzele care numărau fără glas, dădeau o înfăţişare aşa de comică, încât două fe­tişcane au întors capete le după el, chihotind.

Le-a auzit şi s 'a uitat la ele fără să-ş i dea seama care li-i pricina râsului . Iar' fiindcă le-a văzut puştence frumuşele şi vesele, i-a venit bine să c readă că-i zâmbesc lui. Le-a întors vesel zâmbetul, dar ca orice zâmbet prea grăbit, a întrecut măsura şi s'a a ră ta t peste măsură

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 501 de nefiresc. Fetele au îngheţat, au înghiţit în sec, neştiind ce să facă. Apoi una a spus repede cu şoaptă fricoasă:

—• , ,Să ştii că- i n e b u n . . . hai repede . . ." După aceea, numaidecât au pornit-o cu pas mărunţel, dar frate bun cu goana, de duduia sub picioruşele lor grase trotuarul de lângă Nationalmuseum.

In întâiul moment pe Vlaicu 1-a trecut un fior. Dar apoi 1-a po­didit un r â s cu adevăra t nebunesc. Nu s'ai mai putut s tăpâni şi a l ă sa t hohotele să i-se rostogolească în voe. Decât râsul ace la a schimbat râsul celor două codane în groază, şi mersul repede în goană să l ta tă de suspinele spaimei. Lumea a prins atunci s ă se mişte ş i s ă se adune, făgăduind încurcături pe care Vlaicu nu le dorise şi nu le înţelegea. A înţeles doar că trebue să iasă din văz şi a cotit repede pe cea din­tâi s t radă care dădea spre stânga.

După câţiva paşi a potolit şi el mersul, iar după ce ş i -a şters su­doarea depe muşamaua pă lă r ie i depe frunte, a început să-ş i numere de la capă t banii în buzunar.

Socoteala aceas ta 1-a amărât însă, mai mult decât întâmplarea de adineauri . Vedea bine că-1 aş teaptă zile proaste, până ce o izbuti bietul ta tă^său să- i mai încropească şi să- i mai tr imită bani. Din pri­cina aceea s'a hotărât să renunţe la masă .

Iar în cl ipa aceea, de-odată brusc, a căzut în sufletul lui ceva greu, înăbuşitor şi rece. Era ca o durere surdă care-i topea toată vlaga, toată încrederea, toată viaţa.

S 'a simţit singur, neînsemnat şi obosit, i a tă tot. Obosit de moarte l a cei douăzeci şi trei de ani ai lui şi cu o lehamitei nesfârşită de viaţa care - i fremăta în jur, veselă, fără gri jă, cu zburdă în gura şi ochii fe­telor, cu râsete în gura bărbaţilor graşi, lipiţi de massur i le ur iaşe de prin berări i . . .

— „Dară C 3 drac, caută aici un fecior de mocan ca m i n e ? " s'a în­trebat nelămuri t şi torturat. „Nimeni nu mi-a da o mână de aju­tor, nimeni nu mă c r e d e , . . Curat nerozie s ă pornesc eu la bătae cu toată l u m e a . . . " Apoi a încheiat cu tristeţe fără seamăn:

— „Apăi, pare-mi-se mie că avea dreptate bietul tata, că nu mi-s bun de nici o treabă, fără numa să stau, să mă joc cu maeştri i de a l e mele şi să conzum ce adună e l . . ."

Pe, străzi dosnice, s 'a dus spre casă . A deschis poarta încet, să nu a u d ă bătrâna şi s*a culcat în patul rece, desbrăcându-se pe în tuner ic . . .

De ce pe întuneric? N'ar fi ştiut singur să spună, poate că nici n 'a văzut. Sau poate că-i era ruşine şi de el î n suş i . . .

V I C T O R ION P O P A

©BCUCLUJ

CRONICI L I T E R A R E

t GIB. I. MIHĂESCU

S'a stins în toamna aceasta vrăji tă, în vârs tă de 41 de ani, tânăr încă, l ăsând în urma lui câteva cărţ i care, ca nişte trepte t ă ia te în piatră , urcă, una după al ta , cu a tâ ta putere şi, siguranţă, încât, gândindu-ne la proiectele pe care moartea i le-a zădărnicit , su­fletele noastre se umple de tristeţea pierderilor ireparabile. Proza ro­mânească contemporană va fi l ipsită de acum de unul din cele mai autentice talente, de o bogăţie de sevă creatoare şi de exemplul unei conştiinţe artistice de o a tâ t de ra ră probitate în epoca aceasta, în care un public zăpăcit şi o cr i t ică absentă promovează la rang de l i te ra tură valur i le de macula tură ce se revarsă pe p ia ţă an de an, sub pretext de roman.

Gib. I. Mihăescu a fost un ales. Şi avea conştiinţa acestui fapt — nu ştiu dacă limpede art iculată, sau numai confuz simţită — in orice caz însă puternic af irmată în întreaga lui operă. Căci Gib. I, Mihăescu n'a creiat o l i tera tură de „divertisment", de concesii pe măsura cet i­torului iubitor de confort şi de istorioare agreabil rotunjite, cu emo­ţii dozate convenabil şi administrate cu abili tate, ci s'a îndreptat, de la început, spre un drum aspru, cu zăr i de plumb deasupra, cu nelinişti şi spaime care nu oferă a l t ă compensaţie decât aceea — dar aceas ta atât de r a r ă ! — de a smulge o ta ină mai mult adâncurilor sufletului omenesc. Cei care au cunoscut de aproape pe omul cu ochii albaştri şi buni, cu vorba potolită şi r a ră , cui în t reagă acea în­făţ işare de nobilă modestie pe care Gib. I. Mihăescu o purta prin lume, se vor! fi întrebat de sigur de a tâ tea ori din ce izvoare ţâşnesc revelatoarele puteri a l e artei lui. Cine ştie ce lege al compensaţiilor, ce tainică şi îndelungă economie de forţe stau la temelia scrisului acestuia, apărut deodată' a tâ t de matur şi complex — şi adâncit me­reu, cu fiecare carte nouă.

Ceeace izbeşte într 'adevăr, dela început. în l i teratura lui Gib. I. Mihăescu este aerul tare, plenitudinea uimitoare de v ia ţă . Nu în­grij i te „verificări" de legi psihologice, nu construcţii simetrice, cu situaţii neted delimitate, a ran ja te în joc de contrapuncte, nu aşadar , ace le virtuozităţi a le meseriei care fac deliciul comun al ar tei epice, ci densa atmosferă ca re ţâşneşte de pretutindeni, vine din nemărgi­nitul rezervoriu a l existenţei de dincolo de oameni, năvă leş te în su­fletele lor umplându-le v ia ţa cu stranii înţelesuri şi care te urmăreşte multă vreme, ca murmurul profund al unei căder i de ape.

©BCUCLUJ

GAND ROMANESC 503

M ă gândesc la „Grandiflora", la „Frigul", la „Urâtul", la „Troiţa", la „Vedenia" din cele două volume de nuvele. Un nou ca­pitol de l i teratură românească începe prin e le şi ceeace s'a codificat până l a ivirea lor cu privire la nuvela românească, va trebui modi­ficat radical .

Dacă prin poezie înţelegem ar ta de a surprinde via ţa în cele mai intime tresăr ir i a l e ei, în punctul în care hotarele experienţei se ating cu necunoscutul nemărginit, cu miracolul insondabil, atunci Gib. I. Mihăescu este un mare poet, înainte de a fi un iscusit organizator epic. Gândiţi-vă la acea concretizare a frigului şi a nebuniei din „Troiţa", la acea mater ia l izare stranie, grotescă şi fioroasă totdeo­da tă , ia Urâtului (din nuvela cu ace laş i t i t lu şi veţi avea o dovadă despre complexiunea artei — mai mult decât epice a lui Gib. I. Mi­hăescu.

Nu este, fără îndoială, l ipsi tă de semnificaţie pasiunea scriito­rului pentru astronomie, Fiorul dimensiunilor apocaliptice s t răbate întreaga lui operă. E ceva enorm şi diform, ceva ce copleşeşte măsura obişnuită, o tendinţă de evadare din l imitele convenţionalului în aproape toate scrierile lui. Pasiunea anal izei purtată atât de des până în regiunile ceţoase a le halucinaţiei sau nebuniei, preferinţa pentru studiul obsesiei, cu infinită miga lă făcut, ţin de aceas tă dis­poziţie fundamentală a lui Gib. I. Mihăescu.

Aceste mari cal i tă ţ i fac şi tăr ia romanelor lui despre care am mai vorbit în paginile acestei reviste. Malul Nistrului cu viaţa lui de taine, cu fiorul imensei împărăţ i i de peste fruntarii din care se în­firipă svelta făptură ca de fum a Rusoaicei, cu haina şi jhaiduceasca v ia ţă de contrabandişti, n 'a avut un poet de seama lui Gib. I. Mi­hăescu. Şi nimeni ca el n 'a ştiut să evoce tragicul unei rase dom­neşti care se stinge („Donna A l b a " ) .

E de rigoare să se citeze, în legătură^ cu Gib. I. Mihăescu numele lui Dostoievski şi Proust. Inutil, Ceeace-1 deosebeşte pe scriitorul român şi-i as igură complecta originali tate — t deşi că r ţ i l e lui mărturi­sesc o ser ioasă învăţătură — este accentul lui profund românesc. Gib. I. Mihăescu şi-a p lămădi t eroii din huma patriei, ş i a suflat în ei duh din duhul ţăr i i acesteia, duh sănătos şi robust de oltean.

Şi acesta nu este ultimul din omagiile pe care le îndreptăm spre mormântul din Drăgăşani i natal i ai scriitorului care a poposit câ tăva vreme printre noi, aici, pe malul Someşului.

ION CHINEZU

EUGEN POHONŢU, ALEXANDRU A. MACEDONSKI*)

Studiul d-ljii Eugen Pohonţu despre poetul Macedonski este un act de cura j . Rareori un om de li tere a provocat cu a tâ ta violenţă şi cu a tâ ta îndărătnicie sensibilitatea contimporanilor săi, ca Mace­donski, deşi este in firea lucrurilor ca existenţa poeţilor să se pe-

*) Bucureşti, 1935. „Bucovina".

©BCUCLUJ

504 GÂND ROMÂNESC

t reacă într'o atmosferă încărcată de sentimente acute, fie de sim­patie, fie de reprobare. Pe lângă firea sa impulsivă, un element ce trebue acceptat cu caracterul său imuabil, a mai contribuit l a valul de resentimente stârnit în jurul său şi idealul de a r t ă cultivat, care , cu toate var ia ţ i i le evidente ce se pot constata în cursul unei car iere l i­te rare destul de îndelungate, era menit, totuşi, s ă determine o schim­bare şi, cum s'a crezut de cele mai multe ori, o schimbare rad ica lă în evoluţia l i teraturi i noastre. Iar judecăţ i le nedrepte, produse de advers i tă ţ i de ordin ideologic, dar şi de ura personală pe care Mace-donski a ştiut-o provoca cât timp) a fost în viaţă, au găsit adepţi şi după moartea lui. Dar, dacă potrivnicii au fost atât de înverşunaţi, n 'au lipsit nici admiratorii fervenţi, mai cu seamă printre tinerii uce­nici ai artei l i terare, car i s 'au grupat în jurul combativului „maestru", idolatrizându-1 adeseori . Nu-i mai puţin adevăra t c ă s'au rostit intre timp asupra lui Maeedonski şi judecăţ i drepte şi pătrunzătoare, dând un înţeles real şi pozitiv epitetului de „precursor a l modernismului" pe care acest poet îl poar tă de mult. E destul să amintim în acest sens pe d. Ibrăileanu.

A te adânci într'o problemă cu aspecte atât de contradictorii, cu ^gândul de a găsi firul adevărului şi de a-1 pune apoi în lumină dându-i temeiu solid de fapte reale , este, fără îndoială , un act de cu­r a j . Se pare însă că d. Pohonţu a simţit 1 mai mult nevoia de a-1 apă ra pe Maeedonski de „detractori i" săi . A ş a ne expl icăm tonul de ple­doarie ce-1 ia uneori expunerea sa. Oricum, lucrarea se întemeiază pe o îndelungă pregăt i re şi merită să fie cerceta tă serios spre a des­prinde din cuprinsul ei importanta contribuţie ce o aduce istoriei noa­stre l i terare.

D. Pohonţu stăruie mai întâi asupra structurii psihologice a poe­tului, a şa cum ne apare din da te le biografice. Măr tur i i le contimpora­ne ni-1 a r a t ă de copil cu o fire bolnăvicioasă şi sensibilă. Acţiunile şi reacţ iuni le lui violente t rădează un tip pasional — excesiv de pa­sional, după cum precizează d, Pohonţu. „Toate afectele le t răeşte exuberant de intens, polarizate l a extremită ţ i le : mânie- iubi re . . , Aproape că nu cunoaşte situatiuni intermediare: molcome şi fade" (p. 14).

Cu asemenea psihologie e firesc să-1 surprindem în atitudini schirnbăcioase, totdeauna însă extremist, A trecut dela un part id po­litic l a a l tul ; a fost antidinastic înfocat, convertiridu-se într 'un timp l a dinasticism, pentru a se întoarce apoi din nou la întâia atitudine, căreia , totuşi, nu i-a rămas credincios toată viaţa . Mul tă vreme ,a mi­litat pentru socialism, a taşându-se spre a-şi expune idei le l a z iare existente, i a r al teori înfiinţând el însuşi cotidianie politice.

Asupra operei l i terare a avut efect mai a les ideea ce o avea de­spre valoarea lui proprie, „S 'a supravalorificat singur" (p. 17). Tot firea lui impulsivă expl ică atitudinile cunoscute luate împotriva unor personali tăţ i l i terare de ta l ia lui Alecsandr i şi Eminescu, dintre care una cel puţin, aceea faţă de Eminescu, nu-i poate fi ier tată .

Concepţiile despre a r tă i-au fost determinate de curentele l i te­ra re franceze. Era un admirator a l l i teraturi i franceze, al cali tăţ i lor ei de limpezime lat ină şi de energie. A trăit mult în atmosfera acestei

4

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 505

li teraturi , de care a fost a tât ide mult pătruns încât versurile scrise în limba franceză contează printre cele mai bune din întreagă opera sa.

Şi în aceas tă privinţă a fost însă de o excesivă mobilitate. Volu­mul „Prkna-Verba" poartă urmele influenţei lui Musset şi este sur­prinzător să af lăm că un poet cu tendinţe inovatoare, cum a fost Ma • cedonski, a plecat dela o influenţă a romantismului. De altfel poetul „Nopţilor" n'a fost singurul din seria marilor romantici francezi care 1-a influenţat. In poezia cu tendinţe sociale, pe care a cultivat-o cu predilecţie, se văd urmele lui Victor Hugo, dacă nu din versuri le poe­tului francez, unde idei le sociale apar mai puţin, din romane şi în spe­cial din „Mizerabil i i" . Cum poetul Macedonski îşi însoţeşte neîncetat opera l i t e ra ră de scrieri cu caracter ideologic, din aceas tă fază trebue să reţinem şi manifestaţia teoretică ce poate fi socotită ca „precur­soarea tezismului în a r t ă " (p. 41) la noi. Urmează influenţa lui Zola, ce poate fi surprinsă nu numai în tema unor nuvele, ci şi în felul de a compune şi chiar în obiceiul de a studia cu metodă pozitivistă mediul înfăţişat în operă, după procedeul bine cunoscut al marelui romancier naturalist .

înainte de a ancora în apele poeziei parnasiene, unde se va s ta­tornici pe mai mult timp, trebue să reţinem, ca o per ioadă de tranziţie, influenţa lui Baudela i re , exerci ta tă direct sau prin intermediul unui adept, Maurice Rollinat, cu atât mai mult că aceastăi oprire a lăsa t în opera lui Macedonski urme ce se vor resimţi multă vreme, determi­nând unele dintre câşt iguri le cele mai caracterist ice ce ne-a l ăsa t el.

„Influenţele de până aici sunt caşi trecătoare, spune d. Pohonţu. Influenţa parnas iană însă a lăsa t urme adânci în sufletul lui Mace­donski, deoarece acest soi de a r tă corespundea structurii s a l e psiho-fizice" (p. 53) . Cu bogate referinţe ca, de altfel, în întreg capitolul acesta despre influenţe şi concepţii asupra artei, d. Pohonţu preci­zează apropieri le ce se pot face succesiv între poeţii parnasieni fran­cezi şi opera lui Macedonski (Theophîle Gautier, Theodor de Ban-ville, Leconte de Lisle, Heredia şi chiar neoclasicul Anatole France) .

Din cauza acestei diversităţi de tendinţe, ca re evoluiază între l i ­mite extreme, poezia lui Macedonski cu greu poate fi categorisită. A ş a numitul simbolism al poeziei s a l e poate fi susţinut cu temeiu nu­mai în unele cazuri . Alteori a avut el însuşi gr i ja să ne ajute să-1 combatem, scriind cuvinte aspre împotriva poeziei simboliste chiar. Trecând peste mania noutăţii ce 1-a stăpânit până l a sfârşit, se poate totuşi reţine ca un adevăr esenţial c ă in poezia parnasiană, cu gustul ei pentru perfecţiunea formei şi cu „dispreţul pentru incoherenţa ide i i " (p. 54) , Macedonski se afla în elementul său, căci între aceas tă atitudine şi înclinaţia spre limpezime şi armonie manifestată la înce­putul car ierei l i terare, este o perfectă continuitate.

Urmează un lung capitol despre „valoarea şi modernismul ope­re i " lui Macedonsfri, cu ample desvoltări, uneori p rea didactice, cu anal ize estetice sistematice, cari înfăţişează toate elementele poeziei: ritm, metrică, muzicali tate, fonetism verbal, motive poetice, figuri poetice, etc.

Poetul Macedonski a avut mari defecte, cum este prea marea lui mobilitate ideologică sau de concepţie art is t ică, precum şi tendinţa

©BCUCLUJ

506 GÂND ROMÂNESC

subiectivă prea pronunţată. Par tea neviabilă a operei sale poetice se datoreşte acestor defecte, care-1 făceau să fie uneori pripit, iar alteori lipsit de cri teriu artistic. A avut însă şi mari cali tăţ i , cea mai mare dintre toate fiind, de sigur, năzuinţa lui statornică spre cuce­rirea valorii artistice, şi, în general, pasiunea neînvinsă pentru pre­ocupări de ordin spiritual, care răscumpără ura revărsa tă pe plan social.

S ă reţinem, după d. Pohonţu, „contribuţiile lui Macedonski l a fundamentarea poeziei contimporane" (p. 113 şi urm.) . A lărgi t câm­pul de inspiraţie, introducând în l i teratura noastră motive poetice nouă, ca de p i ldă sexualismul, sentimentul urii, macabrul etc. In acelaş i timp a adoptat şi procedee formale nouă, elemente de stil inedite, cum sunt anumite cuvinte neuzitate în poezie înainte de el, împerecheri de cuvinte originale, anumite violenţe stilistice şi mai cu seamă expresia lap idară , care rămâne un aport personal de mare valoare. Se întâlnesc la Macedonski şi unele procedee tehnice ce s'au bucurat de oarecare prestigiu numai în epoca de după războiu, cum este versul aritmie, şi chiar originalitatea de ordin grafic a evi­tăr i i majusculelor l a începutul versurilor.

S ă semnalăm şi mă i tu r i a foarte preţ ioasă şi mişcătoare a poe­tului Bacovia, în favorul lui Macedonski, pe care o reproduce d. Pohonţu în ultimul capitol a l lucrări i sale .

OLIMPIU BOITOŞ

CRONICA DEMOGRAFICĂ

P R O B L E M A D E P O P U L Ă R I I B A N A T U L U I

In Nrele 7—9, 1935 din Buletinul Eugenie şi Biopolitic de sub conducerea dlui prof. Iuliu Mcldovan a apărut o lucrare demografică de mare interes, înt i tulată „Studiu asupra depopulării Banatului. Cau­zele depopulării . Rezultatele anchetei demografice din comuna V ă r ă -dia, judeţul Caras" .

Autorul acestui studiu este cunoscut de mulţi ani ca un munci­tor stăruitor in domeniul demografiei, serologiei şi aii statisticei: e dl. P. Rămneanţu, asistent la Institutul de Igienă şi Igienă Soc ia lă din Cluj . D-sa a făcut acest studiu cu sacrificii mater ia le în mare par te personale, îndemnat de dl. prof. / . Moldovan, preşedintele „Astrei" .

Comunele a lese în vederea cercetări i sunt V ă r ă d i a (Caras ) , Ban-loc (Timiş-Torontal) şi Jabloni ţa (Sever in) . Obiectul articolului dlui Râmneanţu — extins pe 77 de p a g i n i — îl formează demografia com. Vărăd ia . D-sa face istoricul acestei comune, se ocupă de si tuaţia geo­grafică şi economică a satului scoţând în evidenţă destoinicia locuito­rilor din Vărăd ia . Populaţ ia acestui sat este în continuă descreştere. In trecut, populaţia a sporit până în anul 1869, dată dela care începe scăderea . In 1786 populaţia numără 2.934 suflete. Cea mai mare cifră o atinge in 1869 cu 3.511 suflete, i a r în următorii 64 de ani, până în 1933, cifra populaţiei scade continuu până la 2.126 suflete. Deci o

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 5 0 7

pierdere de 1.385 suflete sau 39% din totalul populaţiei. Depopiularjea satului se face pe calea deficitului natural: natal i tate redusă şi mor­tal i tate mare. Un alt fenomen caracteristic oricărui grup etnic în dis­pariţ ie , este cifra scăzută a tineretului. In 1 9 3 0 tineretul sub 19 ani reprezenta doar 24 ,3% din populaţie pe când tineretul din mediul ru­ral transilvănean, reprezintă 44% din populaţ ia totală. Ştiutorii de carte au fost în continuă creş tere: în 1880 cu 1 8 % ; în 1900 cu 3 8 4 % ; în 1 9 1 0 cu 44 .7%; în 1930 cu 63 .7%. Cum e şi firesc, proporţ ia analfa­beţilor e mai mane pr intre bătrâni. Pr intre femei neştiinţa de carte e mult mai frecventă ca la bărbaţi . Cultura femeii din V ă r ă d i a este la fel cu aceea din restul Banatului, deşi s tarea ei economică este supe­r ioară .

Natalitatea între anii 1 8 7 1 — 1 9 3 3 a fost în V ă r ă d i a de 1 9%o deci cu cea. 13%» mai mică faţă de natal itatea Transilvaniei, care a fost în medie 32%o in anii 1 9 0 1 — 1 9 3 3 . Mortal i tatea în proporţ ie de 26%o a fost dim­potr ivă superioară cu 3%o mortal i tăţ i i medii din Transi lvania, care a fost de 23%o pentru anii pomeniţi. Căsători i le au scăzut dela 11.1%» în 1 8 7 1 — 8 0 la 5.9%o în 1933 . In schimb divorţur i le erau de 18 dintr'o 100 de căsătorii . Autorul a stabilit şi pentru V ă r ă d i a fenomenul cu­noscut: familiile mai înstărite, la un nivel cultural şi social superior au o natal i tate ceva mai redusă — cu un. Nr. mediu de 2.2 copii — t decât familiile sărace, cu 2.5 copii. Fiecărei femei între 1 5 — 4 2 de ani îi r e ­vin în medie 2.3 copii, deşi Nr. mediu al sarcinelor pentru o femee din această categorie este de 7 .1 . Diferenţa enormă âşi are cauza în morta­l itatea ridicată şi în avort . Din totalul sarcinilor, 67% sunt întrerupte: aceasta e rea l i ta tea grozavă. Tocmai proporţ ia mare de 3 1 . 6 % a fete­lor, cari îşi încep viaţa conjugală la etatea d e 1 2 — 1 5 ani explică dez­agregarea familiei. O revelaţ ie dureroasă este capitolul în care au­torul studiului ne vorbeşte de cauzele reducerii voite a fertilităţii: vanitatea femeii, luxul, egoismul şi materialismul ambilotr soţi, infi­delitatea conjugală, lipsa chiverniselii şi nepriceperea de a folosi ba­nul câştigat, alcoolismul bărbaţilor, l ipsa de educaţie, inexistenţa sim­ţului de familie şi solidarităţi i între părinţ i şi copii şi mar1 ales con­cubinajul sub pretextul „căsătoriei de probă". Intre cauzele unei ri­dicate mortal i tăţ i generale autorul înşiră îmbătrânirea populaţiei, l ipsa de educaţie a mamelor, proporţia mare a copiilor nelegitimi, sta rea igienică inferioară a populaţiei, care între altele se desvălue şi pr in frecvenţa tuberculozei, cu mult mai m a i r e ca în restul ţării .

E firesc ca în asemenea condiţii copiii de şcoală să fie în pro­porţ ie de 4 4 . 1 % subnutriţi. Subalimentaţia e mai accentuată la fete. Un alt fenomen specific Vărădie i este stingerea familiilor: în ultimii 2 0 de ani s'au stins 51 de familii prin l ipsă de urmaşi direcţi. A l t e 6 5 familii urmează să se stingă cu decedarea membrilor actuali, din aceeaşi cauză. Un rol mai puţin însemnat în stingerea familiilor îl au emigrările . "

Dl. Râmneanţu dă cifra medie a naşterilor, care pentru femeile între 1 5 — 4 2 de ani este de 2.3 copii. Nu-i de prisos poate să adăo-găm, că cifra medie de copii pro familie, pentru ca populaţia să r ă ­mână constantă, este de 3 4 copii. Populaţia creşte când cifra medie e superioară sau scade când e inferioară, cum e cazul cu V ă r ă d i a .

©BCUCLUJ

508 GÂND ROMÂNESC

In s trăduinţa de a lămuri cauzele acestor stări de lucruri triste din Vărădia , dl. Râmneanţu face responsabilă în cea mai mare mă­sură l ipsa de pregăt i re şi instrucţie şi, înainte de toate, l ipsa de edu­caţ ie a populaţiei de ambe sexe şi cu deosebire a femeilor. Ca ur­mare, cere intensificarea activităţ i i în aceas tă direcţie. Nimeni nu va putea tăgădui vreodată nevoia de â se cheltui osteneală şi a se face jertfe băneşti pentru r id icarea nivelului cultural al satelor noastre. Când însă e vorba de diagnoza unui rău, trebue s ă desprindem cauza rea lă a lui pentru a-1 lecui fără pierdere zadarnică de energie. Lipsei de educaţie s 'ar datora: neînţelegerile dintre părinţ i şi copii, cu ur­marea : despăr ţ i rea tinerilor căsători ţ i de familia părinţilor, divor­ţuri le frecvente, conduita tinerelor fete înainte şi după căsătorie. Ci­tăm: „educaţia şi şcolari tatea inferioară intervin mai frecvent decât concepţia mater ia l is tă în voinţa de a reduce ferti l i tatea". Noi cre­dem că simţul slab de solidari tate famil ială ca şi toate cele la l te ten­dinţe şi sentimente sociale, vanitatea, gustul pentru lux, egoismul, in­fideli tatea conjugală, s lăbirea simţului moral, nepăsarea faţă de anu­mite reguli, ca re dau căsătoriei a tâ ta solemnitate şi demnitate în populaţia noastră rura lă , nestatornicia legături lor dintre soţi, l ipsa solidari tăţ i i conjugale, cum şi simptomul negativ cel mai plin de ur­mări , atrofierea instinctului de a se perpetua în urmaşi, sunt dispo­ziţii sufleteşti adânci , a căror fiinţă, pregnanţă saU nefiinţă nu-şi gă­sesc o expl icaţ ie suficientă în cei câţiva ani de şcolaritate, oricât de îngrij i tă ar fi aceasta . Aceste dispoziţii sufleteşti, cu rostul de îndrep­tare al conduitei, trebussc căutate mai degrabă în substratul psiho-fizic propriu unui anumit grup etnic. Dl. Râmneanţu însuşi pa re a re ­veni asupra unor idei din text, când ne spune in concluzia genera lă că „natal i ta tea redusă a avut lori îndeosebi în c lasa populaţiei cu ni­vel economic bun şi în cea cu nivel cul tural şi social superior", D-sa însuşi subliniază în text, că „cultura femeii din V ă r ă d i a este la fel cu aceea din restul Banatului" , fără ca în restul provinciei să găsim aceeaş i mental i tate ca în Vărăd ia , Regula genera lă este, că reducerea căsătorii lor şi a natal i tă ţ i i sunt pa ra l e l e cu creşterea divorţurilor, iar aceste 3 fenomene sunt cu atât mai accentuate, cu cât s tarea econo­mică şi cu l tura lă a populaţiei este l a uni nivel mai ridicat. Aceas tă re­gulă e în tăr i tă chiar de studiul d-lui Râmneanţu. Populaţ ia din V ă r ă ­dia este din p. d. v. economic, cultural , şi suntem îndreptăţ i ţ i s ă con­chidem şi intelectual, deasupra multor sate inferioare din aceste puncte de vedere, dar fără simptomele negative a l e populaţiei din Vă­rădia şi, ceeace ne interesează mai a les , cu nata l i ta tea foarte urcată .

Dacă şcolari tatea sau gradul de cultură a r fi responsabile de ase ­menea obiceiuri, a r trebui să le întâlnim şi a iurea: l a aceeaşi cultură, aceeaş i mentali tate. Aceleaş i cauze, aceleaşi efecte. Faptul c ă rea l i ta ­tea demografică, mental i tatea şi moral i ta tea socială sunt cu totul di­ferite în restul provinciei sau a l ţări i , ne face a crede, c ă aceste stări de lucruri îşi datorează fiinţa unui complex de factori în afara şco­lar i tă ţ i i , independenţi de cultură. Ca specialist în a le demografiei, d-lui Râmneanţu îi este pe deplin cunoscut parale l ismul desăvârşi t în­t re cul tură şi denatal i tate, fie că e vorba de ţări , provincii, judeţe sau straturi sociale. Totuşi regula : cultură — denatal i tate îşi a re şi

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 509

ea excepţi i le ei. In Germania, cu toată nata l i ta tea ei coborîtă (acum 2 ani cifra naşterilor era de 17%»), sunt local i tăţ i lipsite de analfa­beţi, cu nata l i ta tea de 44%o. Dispoziţia psihică a populaţiei dintr'un asemen>?a sat se întâlneşte cu instinctul sănătos al multora din satele jnoastre.

Cultura nici nu în lă tură denatal i tatea, nici n'o produce, ea sin­gură. Dar cultura işi a r a t ă indirect înrâuri rea binefăcătoare asupra creşterii populaţiei prin micşorarea mortali tăţ i i infantile. O discuţie mai întinsă despre mij loacele potrivite, pentru, a se înrâuri prielnic cifra naşterilor nu-şi a re locul aici .

Studiul demografic al d-lui Râmneanţu e de o mare însemnătate, nu numai ştiinţifică dar şi politică şi-1 recomandăm în primul rând oamenilor cu un rost de conducere în stat. Aş teptăm ca la sfârşitul studiului celor 3 sate din Banat, d-sa să elaboreze şi un p lan de lu­cru, fie în cadre le şi cu mij loacele „Astrei", fie cu a l t e mijloace, sau cu puteri unite pentru a se îndrepta o stare de lucruri aşa de păgubi­toare neamului.

I F Ă C Ă O A R U

©BCUCLUJ

M I Ş C A R E A C U L T U R A L Ă

C ă r ţ i şi R e v i s t e

T A U S S I G , F. W . and C. S. J O S L Y N : American Business Leaders. The M a c m i l -lan C o m p a n y , N e w - Y o r k , 1 9 3 2 .

Autorii: unul economist , c e l ă l a l t soc io­log. C a r t e a e un studiu s tat i s t ic baza t p e m e t o d a anchete i ,

/ chestiune u r m ă r i t ă : din ce c lase so­c ia le sunt p r o v e n i ţ i oameni i de a f a c e r i a m e r i c a n i ? î m p o t r i v a a ş t e p t ă r i l o r , numai 1 2 % din to ta lu l o a m e n i l o r car i au r ă s ­puns sunt fii de f ermier i şi numai 1 0 % p r o v i n din p ă r i n ţ i l u c r ă t o r i manual i . M a ­r e a m a j o r i t a t e , cam 5 6 . 7 % p r o v i n d in oa­meni de a facer i , p r o p r i e t a r i sau condu­cător i ,

II, Dacă f i ecare c la să soc ia lă contr ibue în proporţ-'e ega lă , s u p e r i o a r ă sau infe­r i o a r ă p r o p o r ţ i e i ei în p o p u l a ţ i a g e n e r a ­l ă ? C l a s e l e m u n c i t o a r e sunt în i n f e r i o r i ­ta te , f i ind r e p r e z e n t a t e cu abia 1 0 % în t o ­t a l u l o a m e n i l o r de a facer i , pe când p r o ­p o r ţ i a ace s tora în p o p u l a ţ i a g e n e r a l ă este de 4 5 % — v o r b i n d numai de popu­la ţ ia cu o ex i s t en ţă dep l in as igurată . C l a ­se le c o m e r c i a l e şi p r o f e s i o n a l e a u supe ­r i o r i t a t e a , pentrucă , în t imp ce p r o p o r ţ i a l o r în p o p u l a ţ i a g e n e r a l ă este de numai 1 0 % , e le contr ibue la t o t a l u l o a m e n i l o r de a f a c e r i cu 7 0 % . R e z u l t a t e l e t u t u r o r s tud i i l or în trepr inse , f ie în Europa , fie în A m e r i c a c o n c o r d ă în concluz ia: clasa mijlocie şi clasa de sus contribue în cea mai mare proporţie în a da pe oamenii distinşi in artă şi ştiinţă, în literatură, în profesiunile libere şi în alte vocafiuni. C l a s e l e soc ia le de jos , l u c r ă t o r i i manua l i , f ie în agr i cu l tură , f ie în indus tr i e contr i ­

bue cu un n u m ă r de oameni dist inşi ce r a r e o r i t r e c e de 1 0 % , deşi aces te c la se sunt cu mul t mai numeroase .

III. Dacă ereditatea, a d i c ă s u p e r i o r i t a ­tea î n ă r c u t ă sau d a c ă mediul, a d i c ă p r i ­v i l eg i i l e m a t e r i a l e moşten i te cons t i tue fac toru l r e sponsab i l de succesul r e p u r t a t în c a r i e r ă ? Din studiu re iese , că h o t ă r î -t o r p e n t r u succesul r e p u r t a t n'au fost nici s tudi i l e l i cea le sau academice , nici „ p r a c ­t ica" ( tra ining) în domeniu l comerc ia l de care fiii l u c r ă t o r i l o r manua l i ar fi fost l ips i ţ i . Nici p r i n t r e conducător i i l i b e r e l o r profes iuni sau ai l i t e r a t u r i i t r e c u ţ i in Who's Who c lase l e de jos nu sunt mai bine r e p r e z e n t a t e decât cu 6 , 7 % . E d r e p t că uni i d i n t r e oameni i de a f a c e r i au p r i ­mit a j u t o r f inanc iar de la r u d e , dar . n u ­m ă r u l a c e s t o r a e p r e a riiic, p e n t r u a face c a r a c t e r i s t i c a grupului . In schimb 4 0 % d i n t r e ei n'au p r i m i t niciun fel dei a j u t o r , nici n'au sufer i t in f luenţa c e l o r din j u r .

In s fârş i t , cultura oamenilor de afa­ceri: 2 5 % au numai ş coa la p r i m a r ă , 2 8 % au studii s e c u n d a r e , 1 3 % au studii de colegiu n e t e r m i n a t e şi 3 2 % au studi i d e colegiu t e r m i n a t e . Numer i l e aces tea nu dau c a r a c t e r i s t i c a nici unui grup.

Conc luz ia la c a r e autor i i se opresc e, că t a l e n t u l înăscut sau dobândi t a d e t e r ­minat succesul m a r i l o r oameni de a f a c e r i într 'o p r o p o r ţ i e cu mult mai m a r e ca f a c ­tori i e x t e r i o r i , independenţ i de ta l ent .

Cu p r i v i r e l a r e l a t i v a in f luenţă a e r e ­d i tă ţ i i f a ţ ă de mediu, autor i i se feresc a t r a g e o concluz ie def in i t ivă , fiind n e ­cesare în acest scop contr ibuţ i i de n a t u r ă şi i s v o a r e d i fer i te .

/. Făcăoara

©BCUCLUJ

GÂND ROMÂNESC 5L1

î n s e m n ă r i D E S P R I N D E M din nru l ult im al „Gân­

diri i" n u v e l a de vas t e p r o p o r ţ i i a d-lui Pavel Dan, „Pr iveghiu l" . In publ icaţ i i le arde l ene numele tânărulu i p r o z a t o r a r e de mult accentul de m a r e pre ţ al unei p e r s o ­nal i tăţ i puternice; debutul lui în exce lenta rev i s tă bucureş teană e o minunată conf ir ­m a r e a credinţe i !pe c a r e după întâiele semne am pus-o în posibi l i tăţ i le nuve l i s tu ­lui arde l ean .

D. Dan ne prez intă în n u v e l a sa sufle­tul unei regiuni româneş t i care nu şi-a găsit până azi t ă l m ă c i t o r u l ; C â m p i a A r ­dealului . E o ţară cu o configuraţie de d e ­zo lantă monotonie , cu oameni înceţi la v o r b ă şi l a fapte d a r care ascund, subt aspectu l l o r opac şi e l ementar , o imensă capaci tate de r ă b d a r e , de suferinţă mută, ce nu-s l ipsite însă de o s tranie subtil itate de gând şi îngăduie, u n e o r i , fos forescente ţâşn ir i de ironie . Nu e uşor să străpungi c r u s t a ce acoperă sufletul acesta atât de original şi profund . D. Dan şi-a făcut o pas iune din a-i cerce ta tainiţe le cu ascuţit spir i t de observaţ i e , cu ştiinţa intimă omu­lui din par tea locu lu i . C r e d e m că d. Dan v a închega în c u r â n d o carte de d e s ă v â r ­şită noutate nu numai ca temat ică ci şi ca stil (deşi în î n t r e b u i n ţ a r e a prov inc ia l i sme-lor , uneor i de mare p u t e r e de carac ter i zare , a r fi n e v o i e de o mai s e v e r ă se lecţ iune) . Ş i f i indcă o a p r o p i e r e comodă se oferă uşor or i de câte or i ё v o r b ă de l i t e r a t u r a cu substrat de v i a ţ ă ţărănească , e b ine să se ştie de pe acum că d. Dan nu e sămănător i s t . Tens iunea tragică, neconteni ta osc i lare în­tre rea l şi fantast ic , f lu turarea ar ipe i des­t inului peste întreg ace l larg f reamăt de v i a ţ ă ce se sbate în Priveghiul publ icat în „Gândirea" indică alte or i en tăr i decât ace­lea ştiute din estet ica sămănător is tă .

e /. Chinezu

S C E N A R O M Â N E A S C Ă a suferit în toamna aceasta două p i e r d e r i gre le .

întâia este Const. Nottara. C ine nu i-a auzit de faimă ? P e cine n'a c u t r e m u r a t jocul lui ? P r i n mari le lui însuşiri şi pr in

devotamentu l sacru cu care a serv i t scena, Nottara a fost spiritul p r o t e c t o r al t e a t r u ­lui r o m â n e s c din ul t imele patru deceni i , s imbolu l şi mândr ia lui . R o l u l său a fost pus în d r e a p t ă lumină cu pr i l e ju l t r ecer i i lui din v iaţă , în faţa căre ia s'au închinat toate s teaguri le . Istoricul de mâine al t ea ­trului r o m â n e s c c o n t e m p o r a n nu v a trebui să uite însă adânca în f iorare pe care m a ­re le artist a trez i t -o în A r d e a l , în întâ iul an după un ire . S u b t conducerea lui s'a făcut atunci pr imul turneu al Teatru lu i Naţional din Bucureş t i cu Apus de soare de D e l a v r a n c e a . A fost un drum de triumf, cu care nu se poa te compara decât d r u m u l , d in acelaş i an, al Regelui F e r d i n a n d . In acesta din urmă A r d e a l u l s lăvia pe „îm­păratu l" , c a r e p r i n în ţe lepc iunea lui a să­v â r ş i t u n i r e a ; în jocul ce lui dintâi v e d e a a e v e a pe v o e v o d u l - e r o u , c a r e a p lămădi t g lor ia s trăbună. O r i de câte o r i l -am mai fi văzut de atunci pe Nottara jucând, în amint irea n o a s t r ă s tăruia acest Ş te fan , creat de el.

Dacă Const . Nottara a fost al întregului teatru, amint irea Olimpiei Bârsan este l e ­gată mai a les de scena a r d e l e a n ă . A r d e a ­lul i-a cunoscut , încă înainte de războiu , la el acasă, răs fă ţa te le ei începuturi , de care a legat atâtea nădejdi . C â n d a ven i t , jn 1 9 1 9 , a l ă t u r e a de soţul ei, să pună t e ­mel ie întâiului teatru românesc în A r d e a l , Ol impia B â r s a n era o art i s tă încărcată de glorie , spre care p r i v e a m acum m â n d r i . La C l u j ea nu s'a culcat însă pe laur i , ci ş i-a cont inuat jocul cu o r â v n ă şi un e n ­tuziasm neegalat . A m avut uneor i r e z e r v e faţă de in terpre tăr i l e unor- r o l u r i c a r e nu i se p o t r i v e a u ; ne -a dat însă şi des tu le momente de a d e v ă r a t ă înf iorare art is t ică . Ol impia B â r s a n a v e a de u n d e să le dea . Ea era o art is tă de înal tă rasă . R o l u r i l e ei din Medeea, Mackbeth, Hangiţa şi Cercul (de S . Maugham), v o r stărui, puncte lumi­noase , în începutul pl in de dibuel i al T e a ­trului c lujan.

/. B.

C O M E N T Â N D cuv in te l e r o s t i t e de r e ­gentul H o r t h y la s e r b ă r i l e c o m e m o r a t i v e

©BCUCLUJ

512 GÂND ROMÂNESC

dela Mohaci, cu privire la denatalitatea rasei maghiare, un cunoscut specialist Raoul Châlard analizează în unul din ultimele numere ale revistei „L'Europe Centrale" cauzele acestui fenomen demo­grafic, care nelinişteşte pe vecinii noştri.

E greşit a atribui scăderea natalităţii maghiare stării economice puţin satisfă­cătoare pe care o are astăzi Ungaria, re­marcă autorul articolului.

Răul are rădăcini mult mai adânci, cum îl dovedeşte şi campania presei ma­ghiare care se reînoieşte cu fiecare re­censământ decenal.

Astfel deşi ultimul recensământ (1930) arată la o populaţie de 8.683,740 suflete o creştere de 8.7% faţă de recensămân­tul din 1920, această creştere nu e dato­rită, cum s'ar putea crede, mărirei nu­mărului celor născuţi şi prelungirii vâr­stei locuitorilor. Statistica arată că în timp ce numărul bătrânilor care trec de 70 de ani a depăşit cu 34% pe acel al bătrânilor de aceeaşi vârstă din deceniul precedent, acel al tinerilor sub 20 de ani s'a micşorat cu 65.000, adică el a scă­zut cu 2%.

Regiunea cu o mai accentuată denata-litate e tocmai cea mai bogată (comita­tele: Somogy, Baranya şi Tolna), unde Ungurii cedează teren, în fiecare gene­raţie, raselor alogene.

Analiza numărului naşterilor din 3 sa­te ale comitatului Baranya arată că în 70 de ani acest număr a scăzut de la 38 în 1873 la 17 în 1913 şi la 2 în 1932.

Continuitatea fenomenului se observă şi în Transilvania unde încă din 1902 „Magyar Hirlap" constată că: „menţine­

rea şi consolidarea hegemoniei maghiare asupra celorlalte naţiuni este ameninţată cu toate sforţările făcute zece veacuri dearândul".

Aşa de pildă, constată numitul ziar, numărul Ungurilor scăzuse chiar in ju­deţele săcueşti: (Ciuc de la 86.6% la 86.5%, Trei-Scaune de la 85.2% la 85%), în timp ce elementul românesc crescuse în judeţele: Bistriţa-Năsăud de la 67.3% la 69.2%, în Făgăraş de la 89.3% la1 92%, în Târnava-Mică de la 49.1% la 58%, în Turda-Arieş de la 71.4% la 72.9%.

Recensământul din 1930 — adăogăm noi — arată că proporţia Ungurilor în întreagă Transilvania reprezintă 24.4% din populaţie, în timp ce în 1910 această proporţie era de 31.7%.

Cu toate înlesnirile şi încurajările acordate de Stat (scutire de impozite, reforma agrară, electorală), ţăranul ma­ghiar indiferent de situaţia lui politică sau economică a rămas credincios siste­mului unui singur copil. Buna lui stare în satele cele mai fruntaşe arată cu pri­sosinţă că responsabilitatea acestui feno­men demografic este departe de a fi con­secinţa depresiunii economice din Unga­ria, ci e un fenomen mult mai general care se observă pretutindeni şi mai ales acolo unde bunul trai a adus cu ei şi in­fluenţa modernizantă a oraşului. O situaţie analoagă avem la noi în Banat, unde in­dicele vital al populaţiei este consecvent negativ, cum au arătat cercetările d-lui Sabin Manuilă şi cele mai recente ale d-lui P. Râmneanţu.

V. P.

©BCUCLUJ

A M PRIMIT LA REDACŢIE:

T. Buşniţă, C a r t e a c r e s c ă t o r u l u i d e peşt i . ( C a r t e a satu lu i , No. 9 ) .

Apostol D. Culea, Ş e z ă t o r i d e s e a r ă . ( C a r t e a satu lu i , No. 1 2 ) .

Haralambie Th. Ţugui, L iane crude . P o e ­me. Dorohoi , 1 9 3 5 , Edit . r ev i s t e i „ î n s e m ­n ă r i " .

Constantin Georgiade, M a g l a v i t u l în lumina ps ihologie i ş t i inţ i f ice . Bucureş t i , 1 9 3 5 . Tip . B u c o v i n a .

Damian Stănoiu, Pens ionar i i . Bucureş t i . Edit . „ N a ţ i o n a l a - C i o r n e i " .

lacob Wassermann, A t r e i a e x i s t e n ţ ă a lui J o s e p h K e r k h o v e n . R o m a n . T r a d . d e Eugen Relgis. Bucureş t i , Edit . „Naţ io ­n a l a - C i o r n e i " ,

R E V I S T E Ş I Z I A R E

Grai Moldovenesc ( Iaş i ) , S e p t e m v r i e -Octomvr ie , — Libertatea (Bucureş t i ) . — Gândirea (Bucureş t i ) , O c t o m v r i e . — Ade­vărul Literar şi Artistic (Buc.) — Solia ( O r ă ş t i e ) . — Fruncea ( T i m i ş o a r a ) , — Înainte (Deva) . — Scânteia ( G h e r l a ) , Oc-t o m v r i e - N o e m v r i e . — Steaua Transilva­niei ( B u c ) . — Unirea Poporului ( B l a j ) . — Ştiinţă şi Progres (Tg . -Mureş ) , 1 Oc­t o m v r i e . — Gazeta Ilustrată ( C l u j ) , S e p -t e m v r i e - O c t o m v r i e . — Siebenburgische Vierteljahrschrift (S ib iu ) , I u l i e - S e p t e m -v r i e . — L'Europe Centrale ( P r a h a ) . — Erdelyi Muzeum ( C l u j ) 1 9 3 5 , nr . 7 — 9 . — Glas Românesc ( O d o r h e i u ) . — Făt Fru­mos ( C e r n ă u ţ i ) , Iu l i e -Augus t . — Cruciada Românismului ( B u c ) . — Rânduri ( F â n a ţ ă -B i h o r ) , S e p t e m v r i e . — Solia Dreptăţii [O-r ă ş t i e ) . — Idei încrucişate ( S i l i s t r a ) , S e p -t e m v r i e - O c t o m v r i e . — Scânteia (Turnu-M ă g u r e l e ) . — Avântul ( P e t r o ş a n i ) . — Ju­nimea Literară ( C e r n ă u ţ i ) , A u g u s t - S e p -t o m v r i e . — Gazeta Cărţilor (P loeş t i ) , S e p ­t e m v r i e . — Manifest ( Iaş i ) . — Vatra (Năsăud) , A u g u s t - S e p t e m v r i e . — Femeia

George Moroşanu, î n t o a r c e r i în b i o g r a ­f ia mea. Iaşi , 1 9 3 5 . Ed. „Manifes t" .

V. Nistor, Les cul tes m i n o r i t a i r e s e t l 'egl ise o r t h o d o x e r o u m a i n e dans l e n o u -v e a u budget d e l a R o u m a n i e . Bucureş t i , 1 9 3 5 , E x t r . d e l a „ R e v u e de T r a n s i l v a n i e " , Tome II , No. 1.

Rene Descartes, R e g u l a e a d d irec t ionem ingenii . In r o m â n e ş t e de Constantin Noi-ca. B r a ş o v , 1 9 3 5 . Tip . I. G o t t F iu l .

Nulitatea concordatului dintre România şi Sf. Scaun. E x p u n e r i şi înche ier i p r e c e ­d a t e d e o s c u r t ă p r i v i r e a s u p r a i s tor ie i c o n c o r d a t u l u i r o m â n e s c d e Onisifor Ghi-bu. C l u j , 1 9 3 5 . T ip . „ A r d e a l u l " .

Satelor (Deva) , I u l i e - A u g u s t . — Renaşte­rea ( C l u j ) . — Korunk ( C l u j ) , O c t o m v r i e . — Gazeta Ciucultii. — Pagini Literare ( T u r d a ) , 1 5 O c t o m v r i e . — însemnări So­ciologice ( C e r n ă u ţ i ) , S e p t e m v r i e , — Bla­jul, A u g u s t - S e p t e m v r i e , — România dela Mare ( C o n s t a n ţ a ) . — Cronicarul ( B u c ) , 1 5 O c t o m v r i e . — Cuget Moldovenesc ( B ă l ţ i ) , S e p t e m v r i e - O c t o m v r i e . — Revista Critică ( Iaş i ) , O c t o m v r i e - D e c e m v r i e , — Gazeta Odorheiutui. — Societatea de Mâine ( B u c ) , I u l i e - S e p t e m v r i e , — Plaiuri Săcelene, A u g u s t - S e p t e m v r i e . — Cetatea Albă, S e p t e m v r i e . — Vremea (Buc.) — Gândul Vremii ( Iaş i ) , 1 5 O c t o m v r i e , — Carpafii ( C l u j ) , 1 5 Octomvr ie . — Le Mo­ment, j o u r n a l de B u c a r e s t . — Era Nouă (Sf. G h e o r g h e ) , S e p t e m v r i e - O c t o m v r i e . — Vatra (Năsăud) , O c t o m v r i e . — Ţara de Mâine ( C l u j ) , A n u l I, n r e l e 1 — 5 . — Bu­letinului Oficiului Naţional de Turism ( B u c ) , A n u l I, nr . 1, — Familia ( O r a ­d e a ) , S e p t e m v r i e - O c t o m v r i e . — Revista Fundaţiilor Regale ( B u c ) , Noemvrie .

©BCUCLUJ

G Â N D R O M Â N E S C O C T O M V R I E 1935 A N U L III. No. 10.

C U P R I N S U L :

Judor Vianu, Filosofie şi poesie. Mihai Moşandrei, Stanţe de primăvară (versuri). Pavel Dan, Fragmente. Radu Gyr, Aniversare — Zodiac (versuri). Emanoil Bucuţa, Pe urmele lui Smighelschi. Coca Farago, Scrisoare (versuri). M. D. loanid, Umbra peste suflet. Ion Moldoveanu, Semn (versuri). Victor Ion Popa, Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu

(fragment).

C R O N I C I

CRONICI L I T E R A R E . Ion Chinezu, Gib. I. Mihăescu. — Olimpiu Boitoş, Eugen Pohonţu, Alexandru Alex. Macedonski.

CRONICA DEMOGRAFICĂ. / . Făcăoaru, Problema depopulării Ba­natului.

M I Ş C A R E A C U L T U R A L A

C Ă R Ţ I ŞI REVISTE* Taussig, F. IV. and C. S. Joselyn, A m e r i c a n Business

Leaders (I. F ă c ă o a r u ) . — Î N S E M N Ă R I : P a v e l Dan (I. C h i n e z u ) 5 Doi m o r ţ i i Const .

N o t t a r a şi Ol impia Bârsan (I. B.)ţ Denatal i tatea rasei m a g h i a r e (V . Р.).

Tipografia . C a r t e a R o m â n e a s c ă " C l u j , C a l e a D o r o b a n ţ i l o r No . 1 4

C E N Z U R A T L E I 2 © . -

©BCUCLUJ