CĂLUGĂRUL ŞI DUHUL VEACULUI

SINAXA MONAHALA 2012

Ieromonah NATANAEL ZANFIRACHE

Mănăstirea Sfinţii Apostoli PETRU şi PAVEL - PARVA

2

Introducere

Înaltpreasfinţia voastră, Preasfinţia voastră, Preacuvioase părinte exarh, Preacuvioşi

părinţi stareţi, preacuvioase maici stareţe, din puţina mea experienţă monahală voi încerca să

expun ideile principale cuprinse în lucrarea de faţă, intitulată Călugărul şi duhul veacului, o

temă care vrea să spună multe în lumea în care trăim, când duhul veacului acestuia încearcă

să-şi pună amprenta peste sufletele celor care-l caută şi însetează după Dumnezeu.

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu, dar stricăciunea din lume este lucrarea

păcatului. Călugării fug de stricăciunea din lume, pentru că aceasta desface pe

oameni de Dumnezeu. Dar pentru că stricăciunea este aşa de tare cu lumea,

călugării se leapădă de aceasta.1

Încă de la începuturile sale, monahismul a folosit ca metodă, pentru aflarea vieţii

duhovniceşti şi a vieţii veşnice fuga de lume, de lumea păcătoasă. Aici este de fapt punctul în

care drumurile monahilor se despart de cele ale credincioşilor de rând. Socotim că este

impropriu ca un mirean să facă pe monahul, iar călugărul pe omul lumesc. Dacă monahismul

părăseşte lumea, face aceasta ca să o binecuvinteze din mănăstire şi să o poarte în rugăciune

neîncetat. Căile fiecăruia se pot întâlni, dar fără confuzie, fără amestecare. Mireanul şi

monahul pot parcurge împreună drumul credinţei, al temerii de Dumnezeu, al ascezei. Dar

aceasta se face de pe poziţii sociale diferite şi pe căi diferite. Părăsind o lume de umbre, ei

gustă adevărurile lumii divine, arătând prin aceasta tuturor calea întoarcerii spre

Împărăţie.2

Dacă ar fi să ne gândim la duhul veacului în care trăim, l-am putea asemăna cu un duh

al stăpânirii, al egoismului, al necredinţei, al uitării de Dumnezeu. Acum am putea să ne

punem întrebarea: ce legătură poate să fie între un monah aflat într-o mănăstire, care trăieşte

în ascultare, în tăierea voii şi duhul acestei lumi?

Însă dacă vom privi lucrurile în profunzime vom observa că acest duh se răsfrânge şi

asupra mănăstirii, sau se strecoară şi în sufletul unui monah. Referitor la acesta, Părintele

Paisie Aghioritul scrie: din păcate, duhul lumesc a intrat şi în multe mănăstiri, pentru că unii

1 Părintele Arsenie Boca, Trepte spre vieţuirea în monahism, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2003, p. 11.

Paradoxal, pe marii asceţi care s-au lepădat de lume, lumea i-a căutat şi adesea i-a urmat (de exemplu, Sfântul

Antonie cel Mare). 2 Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, episcop vicar, Monahismul, chivotul neamului românesc, Editura Omniscop,

Craiova, 1995, p.6.

3

părinţi canalizează monahismul pe făgaşul lumesc şi nu mai povăţuiesc pe ucenici în duhul

patristic. Nu vor să trăiască patristic, ci caută să niveleze înălţimile duhovniceşti în numele

ascultării, al tăierii voii, ca să-şi facă voile lor lumeşti care le convin. De aceea nu sporesc

duhovniceşte pentru că au închinoviat cu ei ispita duhului lumesc.3

Tot ceea ce trebuie să ne preocupe este curăţirea şi sfinţirea noastră şi unirea noastră

cu Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Pentru că apropierea

noastră de Dumnezeu se face pe măsura lepădării noatre de sine, de lume. Sfântul Nectarie de

Eghina vedea, de asemenea, că monahii, dacă nu sunt cu luare aminte şi nu se nevoiesc,

pătrunşi fiind de duhul cel lumesc, pot ajunge să fie morţi sufleteşte, ruinând monahismul si

Biserica. De aceea el cerea de la călugări să ducă o viaţă desăvârşită, curată şi sfântă,

căutând neîncetat la Dumnezeu, respirând rugăciunea, iubindu-i pe vrăjmaşi, omorând

trupul şi vieţuind în Domnul nostru Iisus Hristos cu iubire fierbinte.4

Cu toate că noi monahii zicem că ne-am lepădat de lume, însă dacă ne vom cerceta în

adâncul inimii vom descoperi că în noi tot mai sunt urme lumeşti cu care diavolul ne

ispiteşte: mândrie, slavă deşartă, încredere în puterile noastre. Nu am scăpat de lume dacă

facem faptele lumii. N-am scăpat de lume, cum spune sfântul Macarie în drum spre cer,

înconjurat de cetele îngereşti, când a zis diavolul: ai scăpat de noi, Macarie! Iar el a răspuns:

n-am scăpat. Numai după ce a intrat în rai, a întors capul şi le-a zis: acum am scăpat!

În lumea contemporană, problema acută este pierderea harului lui Dumnezeu. De

aceea putem afirma că actuala criză a societăţii în care trăim este una moral-spirituală. Astăzi

este tot mai vizibilă tendinţa laicizării spaţiului public, a societăţii şi chiar a mediului

bisericesc. Totuşi omul contemporan poate redescoperi creştinismul autentic, reafirmat prin

dimensiunea misticii isihaste, care nu înseamnă doar morală şi activism social, şi care este

departe de imaginea unui creştinism rigid.

Oamenii şi mediul social aşteaptă să vadă în cei care fac parte din biserică, mai ales

din mediul monahal un exemplu, nu un prilej de poticneală şi de sminteală. Lor le sunt

analizate toate detaliile vieţii, şi de multe ori sunt supuşi unor judecăţi sociale mai aspre,

decât restul celor care nu practică în mod regulat nici un fel de credinţă sau religie, şi nici nu

frecventează biserica.

3 Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003,

p. 132. 4 Monahul Teoclit Dionisiatul, Sf. Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni, Bucureşti, Editura Sophia, 2007, p.

333

4

Păcatele mici ale monahilor sunt echivalate cu păcatele mari ale mirenilor. Sfântul

Simeon, într-un imn al său exprimă destul de sugestiv: cine nu mă va plânge, cine nu mă va

jeli cu putere? Că am fugit de lume si de cele din lume, dar cu simţirea nu m-am depărtat de

lume? Am îmbrăcat schima cerească şi iubesc pe cele din lume, slava, bogăţia, plăcerile şi

desfătările?5 Cuvintele sfântului Simeon Noul Teolog sunt o reamintire a datoriilor celor ce

urmează această viaţă. Nu ne face vrednici schima şi îmbrăcămintea, nu ne mântuieşte

şederea în chilie, ci ceea ce ne mântuieşte este smerenia, pocăinţa, curăţirea inimii şi

rugăcinea neîncetată.

Secularizarea nu este legată de anumite părţi ascunse ale vieţii bisericeşti care au fost

exprimate într-un anumit timp, ci prin rămânerea omului la limitele cele mai de jos ale vieţii

duhovniceşti, fără să aştepte ceva mai profund şi mai înalt. Acest lucru a fost observat în toate

epocile, chiar şi în perioada apostolică. Însă într-un mare grad s-a exprimat în perioada de

după persecuţii când creştinismul a dobândit libertatea şi a devenit religia oficială a statului.

Trăirea prin arătarea reală a împărăţiei lui Dumnezeu a fost identificată cu realitatea

lumească, pământească, iar pocăinţa a fost înlocuită cu dominaţia lumească interpretată ca

binecuvântare a lui Dumnezeu. Aşadar, a intrat în sânul Bisericii denaturarea vieţii profetice,

apostolice şi martirice. Denumim această denaturare secularizare. Oportunităţile,

conformarea cu lumea şi mentalitatea ei au creat mari probleme. Într-o astfel de societate

secularizată s-a dezvoltat puternic monahismul, ca încercare de trăire a poruncilor lui

Hristos şi dobândirea scopului pentru care a fost creat omul. Minunata carte a Patericului

arată că oamenii, deoarece în epoca lor pierduseră criteriile vieţii creştine autentice, căutau

soluţii ale problemelor lor la monahii îmbunătăţiţi, cei care cunoşteau din experienţă ce

înseamnă îndumnezeire şi sfinţire. Trebuie să spunem că monahismul, într-o societate

secularizantă, a acţionat ca o şcoală medicală.

Omul contemporan are nevoie de model, de concret. Acest model poate să-l găsească

în monahul îmbunătăţit. Referitor la aceasta, Părintele Dumitru Stăniloae scrie: în România

nu există pustiuri, ci numai mănăstiri. Dar cu cât un călugăr dintr-o mănăstire este mai

duhovnicesc, adică se roagă mai mult, cu atât el este mai căutat de către popor. Un

asemenea călugăr îşi împlineşte nu numai propria nevoie de rugăciune, dar şi setea

spirituală a celor ce-l caută.6

După Sfântul Simeon Noul Teolog, monah nu este acela care doar locuieşte în

5 Imnul 24, apud ibidem, p. 484. Cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi capitole, Editura Deisis,

Sibiu, 2001, p. 245. 6 Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 39.

5

mănăstire şi este îmbrăcat în schima de monah, ci e acela care permanent se împărtăşeşte de

Dumnezeu.

Monah este cel care nu se amestecă cu lumea, ci vorbeşte

pururea cu Dumnezeu.7

Monahul trebuie să considere că mănăstirea este o insulă în mijlocul mării şi s-

o întâmpine ca pe un ţinut neumblat, eventual să existe o mare prăpastie împrejurul

mănăstirii... ca să nu treacă nici cei din lume spre mănăstire, nici cei din insulă să

treacă spre cei din lume şi să privească împătimiţi spre ei, ba nici amintirea lor să nu

se întoarcă în inima şi-n mintea lor.8 Chiar după ieşirea sa din lumea păcatului, şi

după ce a realizat deplina maturitate duhovnicească, un monah nu trebuie să facă mai

mult decât să fie gata a da şi a jertfi fără să-şi părăsească postul de santinelă

duhovnicească. Dacă este conştient de plinătatea sa în Hristos, un monah poate să

tragă lumea la el şi să ridice pe oameni la nivelul său, fără să se clintească din locul

retragerii sale.

Când vorbim despre secularizarea monahismului, vom puncta următoarele

idei: în primul rând putem vorbi despre pierderea duhului pocăinţei, care este foarte

strâns legată de curăţia inimii, ca premergătoare iluminării minţii. Pocăinţa nu este un

regret de provenienţă omenească, ci lucrarea luminii dumnezeieşti, a harului

dumnezeiesc. Când vine în inima omului harul dumnezeiesc, luminează lumea

lăuntrică şi este descoperită boala lăuntrică, de unde încep să răsară râuri de

lacrimi.9 Astfel, secularizarea se identifică cu pierderea metodei isihaste- evanghelice,

care este pocăinţa unită cu plânsul.

O altă formă de secularizare este atunci când omul nu arde de dorinţa vederii

lui Dumnezeu. Când nu ne împărtăşim de lucrarea lui Dumnezeu purificatoare,

iluminatoare şi îndumnezeitoare, atunci se creează două confuzii, cea dintre timp şi

veşnicie, când înlocuim veacul aşteptat cu cel temporal, şi cea dintre biserică şi

societate.

7 Imnul 3, trad. Dumitru Stăniloae în Studii de Teolgie Dogmaitcă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990,

p. 369. Cu toate acestea, trebuie să existe o conlucrare între el şi lume: Ierom. Cosma Giosanu, Răstignirea

monahismului românesc la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Sfântul Mina, Iaşi, 2009, p. 240. 8 Imnul 41, apud ibidem, p. 594-595.

9 Ierotei Vlahos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică, Editura Mitropoliei Olteniei,

Craiova, 2005, p. 277.

6

De asemenea, duhul lumesc se manifestă în unele mănăstiri prin faptul că unii

monahi nu acceptă să trăiască în ascultare şi supunere, aspirând mereu spre

superioritate, o caracteristică a acestui veac care aleargă după putere şi stăpânire.

Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai

grea, din două motive cu totul opuse: infirmitatea firii şi personalitatea ei. Disciplina

ascultării însă e generală, pentru că ea ridică firea din infirmitate şi scoate mândria din

personalitate. De pildă, mulţi vin la mănăstire cu o părere bună despre ei înşişi, părere

pe care nemărturisit şi-o păstrează şi în mănăstire. Părerea sau iubirea de sine e o

formă subţire a mândriei. În mănăstire visează sfinţiri şi litanii şi viaţă fericită, iar

când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tăierile dureroase ale pedepsirii

întru toată fapta bună, visul se destramă şi începe dezamăgirea şi nemulţumirea.

Toate aceste piedici individuale duc la dezbinarea, sau chiar destrămarea unei

obşti monahale. Unitatea unei mănăstiri depinde de starea sufletească a fiecărui

membru în parte. Referitor la acest lucru, părintele Zaharia Zaharou spune că:

unitatea depinde de gândurile pe care le avem atunci când suntem la noi în chilie.

Dacă avem un gând rău asupra fratelui, un gând de judecată sau orice alt gând

negativ, gândul acesta este o crăpătură în zidul mănăstirii.10

O altă manifestare a duhului lumesc este preocuparea excesivă de a construi

ziduri, în detrimentul zidirii duhovniceşti. Iată ce spunea părintele Petroniu Tănase: s-

au construit mănăstirile, Dumnezeu le-a pregătit, pentru ca să nu mai aibă călugării

de lucrat la ele, ci să se ocupe adâncirea vieţii duhovniceşti. Au acum Filocaliile,

care mai înainte nu erau şi nici la facultate, nici la mănăstire nu se ştia de ele. Acum

avem la îndemână un noian de cărţi. Dacă oamenii sunt îndrumaţi să se hrănească

din hrana aceasta a Sfinţilor Părinţi, rodul vine îndată.11

Ca o recapitulare a principalelor idei din lucrare, constatăm cu durere că duhul

veacului acestuia se infiltrează chiar şi în mediile monahale. De aceea, cei care

suntem conştienţi de chemarea noastră trebuie să ducem o luptă continuă împotriva

acestor tendinţe secularizante. Simţim o luptă atât de la diavol, cât şi de la lume: prin

tot ceea ce propagă mass-media şi duhul lumii, se urmăreşte desfiinţarea

monahismului.

10

Arhim. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Edit. Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, Putna,

2012, p. 77. 11

Dialog cu Părintele Petroniu Tănase în rev. vestitorul Ortodoxiei, IV(1993, 1 nov.), p.3.

7

Vorbind despre viitorul mănăstirilor româneşti, părintele Paisie Olaru spunea:

dacă ucenicii şi urmaşii noştri nu vor iubi biserica, nici sfintele slujbe după

rânduială, nici rugăciunea, postul şi milostenia, şi vor trăi în neunire, în robia

grijilor pământeşti şi în uitarea de Dumnezeu, atunci viitorul mănăstirilor noastre va

fi din ce în ce mai întunecat şi viaţa duhovnicească va decădea tot mai mult. Să ne

rugăm lui Dumnezeu să ne binecuvinteze mănăstirile noastre şi pe viitor cu stareţi,

duhovnici şi călugări din ce în ce mai buni.12

Un lucru este sigur: a urma lui Hristos înseamnă a muri faţă de lumea aceasta,

înseamnă putere de dragoste şi capacitate de jertfire. Călugării care realizează

monahismul sunt în lume făcliile aprinse ale lui Dumnezeu.

12

Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. 2, Ed. Episcopiei Romanului, Roman, 1988, p. 523.

8

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.

2. Bălan, Ioanichie, Convorbiri duhovniceşti, vol. 2, Ed. Episcopiei

Romanului, Roman, 1988.

3. Boca, Arsenie Trepte spre vieţuirea în monahism, Cluj-Napoca, Editura

Teognost, 2003.

4. Dialog cu Părintele Petroniu Tănase în rev. vestitorul Ortodoxiei, IV(1993,

1 nov.), p.3

5. Dionisiatul, Teoclit, Sf. Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni,

Bucureşti, Editura Sophia, 2007.

6. Giosanu, Cosma, Răstignirea monahismului românesc la mijlocul secolului al XX-

lea, Editura Sfântul Mina, Iaşi, 2009

7. Pop Bistriţeanul, Irineu, episcop vicar, Monahismul, chivotul neamului

românesc, Editura Omniscop, Craiova, 1995.

8. Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura

Evanghelismos, Bucureşti, 2003.

9. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi capitole, Editura Deisis, Sibiu,

2001.

10. Stăniloae, Dumitru, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt,

Editura Deisis, Sibiu, 2003.

11. Idem, Studii de Teolgie Dogmaitcă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova,

1990.

12. Vlahos, Ierotei, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi

martirică, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2005.

13. Zaharou, Zaharia, Merinde pentru monahi, Edit. Nicodim Caligraful, Sfânta

Mănăstire Putna, Putna, 2012.