9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

10 360( ) / 2017

Calistrat Hogaș (II)de Eugen Simion

Livia (Maiorescu)Dymsza

în coresponden�ăcu Mihail Antoniade

L'histoire de l'artentre aproche

culturelle etmorp ologieh

de Răzvan Theodorescu

Marian Nazat:„Prin noi înșine

n-a fost posibilniciodată

în România,”de ce ar fi acum?

România șiadoptarea euro.

de Napoleon Pop &Valeriu Ioan-Franc

Nr. ( ) / 201710 360

Mihaela BURUGĂ

secretar de re acţieiat d

CUPRINS

1

10/2017

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Calistrat Hogaş (II)

Calistrat Hogaş (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPARăzvan THEODORESCU: L’histoire de l’art entre aproche culturelle et morphologie

Istoria artei între abordarea culturală și morfologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11Napoleon POP, Valeriu IOAN-FRANC: România şi adoptarea euro.

Opinii provocante sau preocupante? Romania and the Adoption of Euro. Challenging or Concerning Problems?. . . . . . . 14

INTERVIUMarian NAZAT: „Prin noi înșine n-a fost posibil niciodată în România,

de ce ar fi acum?” – interviu de Florian SaiuBy ourselves, it has never been possible in Romania,why would it be now? interview by Florian Saiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20

DOCUMENTLivia (Maiorescu) DYMSZA în corespondenţă cu Mihail Antoniade (V)

Livia (Maiorescu) Dymsza: Correspondence with Mihail Antoniade (V) . . . . . . . . . 30

COMENTARIICaius Traian DRAGOMIR: Succesul

The Succes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37Bianca BURŢA-CERNAT: De vorbă cu „generaţia” sau în marginea ei Campania

generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (II)Chatting with the “Generation” or at the Edge of It. The Generationist Campaign in “Anno Domini” 1928 (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40

2

Ştefan FIRICĂ: Aventurile „tinerei generaţii” interbelice în ficţiunea lui Mircea EliadeAdventures of the Interwar „Young Generation” in Mircea Eliade's Fiction . . . . . . 54

Grațiela POPESCU: Mircea Daneliuc, regizorul unei lumi asimetriceMircea Daneliuc, the director of an asymmetric world. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61

Cristina DRĂGOI: Virginia Woolf's innovations at the levels of fabula and storyInovaţiile Virginiei Woolf la nivelul fabulei şi povestirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale pictoruluiTheodor Pallady (1871-1956)

3

Hogaş este, în fond, ca şi amicul săuIbrăileanu, un om sensibil şi, în plus, socia-bil, ca toţi umoriştii, ironicii superiori, deşimărturiseşte deseori în jurnalul de călătoriecă se simte bine în singurătate. Stă bucurosde vorbă cu stareţii, ciobanii, cu oameniimunţilor, în genere, glumeşte cu femeile, letachinează şi, în caietele sale, le face portre-te, ba mitologice, ba caricaturale, toate ela-borate cu o minuţie, repet, de orfevru baro-chist. Căci stilul lui bogat se desfăşoarămereu pe spaţii întinse, ca un fluviu ce se

diversifică în numeroase braţe înainte de ase pierde în mare. Hogaş nu cunoaşte virtu-tea conciziei, când este vorba de stil, ci peaceea a amplitudinii. Simte, repet, enorm şivede totdeauna panoramic. Ce-i extraordi-nar în Pe drumuri de munte şi o salvează, azi,la lectură, este tocmai această inepuizabilăputere a imaginarului său de a inventa/rein-venta privelişti, vederi, pornind, în esenţă, dela aceleaşi date. Câte apusuri şi câte răsărituriîntâlnim în cartea acestui peregrin fărăodihnă? Şi câte furtuni, privelişti ale înserării,

Fragmentecritice

Eugen SIMIONCalistrat Hogaş

(1847-1917)(II)

Pe drumuri de munte, un adevărat jurnal de călătorie dezvăluie intenţia scriitorului de a aduce onotă nouă în literatura românească. Autorul înlocuieşte stiulul obicetiv al al literaturii de călătoriicu stilul subiectiv. Totodată, Hogaş nu vrea să facă litertură subţire de salon ci să înfăţişeze oamniişi lucrurile în măreaţa lor sălbăticie. Între aceste tendinţe, literatura sa debvine emfatică, retotrică,populată de hiperbole, operă feerică a unui pictor cu ochi cosmic, al cărui gen predilecy este frescaenormă a naturii însufleţite. Răsfăţil stilistic, al acestui autor dedat la exerciţiul scrisului constă înfaptul că, pe nesimţite, în literatura sa se insinuează monotonia frumosului abundent şi repetitiv.Cuvinte-cheie: natură, sălbăticie, feeric, hiperbolă, repetiţie, monotonie.

Pe drumuri de munte [On Mountain Paths], a real travel log, reveals the writer’s intention tobring a new note in the Romanian literature. The author replaces the objective style of the travel lite-rature with the subjective style. At the same time, Hogaş does not intend to write a light saloon lite-rature, but he describes people and things in their great savagery. Between these tendencies, his lite-rature becomes emphatic, rhetoric, full of hyperbolas, a fairy work of a painter with cosmic eyes,whose favourite genre is the enormous fresco of living nature. The stylistic delight of this authordedicated to the exercise of writing consists of the fact that imperceptibly the monotony of abundantand repetitive beauty insinuates in his literatureKeywords: nature, wilderness, fairy, hyperbole, repetition, monotony.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secției de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:eugensimion@fnsa.ro.

tăceri şi linişti nocturne, amiezi copleşitoare şi,din nou, privelişti care se rotesc în funcţie deceasul cosmic găsim în acest jurnal ţinut deun spirit pătimaş cu scriitură barochistă?Dar cine poate să le socotească?! Problemaeste să le citească în linişte şi să ghicească, înabundenţa lor, originalitatea literară.Originalitatea porneşte, cred, de la stilul lorceremonios uşor preţios, redundant uneori,acumulativ, prea acumulativ şi, prin acesta,repetitiv, înalt metaforic, salvat de frumuse-ţea lucrăturii, de arta decoratorului. Hogaşeste un artist care, să mai spun o dată, îşicunoaşte bine meşteşugul şi, chiar dacă nueste totdeauna inspirat de un zeu de sus,degetele spiritului său ştiu să modeleze şi sădecoreze bine priveliştea ce se repetă sub alteforme şi cu alte accente afective. El nuscrie/descrie peisaje (care impun o limită, olumină concentrată, un desen cu o ramă), ci– cum am precizat de mai multe ori pânăacum – o uriaşă frescă a naturii alpine dinzona Moldovei, o vastă panoramă ce repre-zintă, în traducerea lui epică, o lume, unmod de a fi, un mic univers de oameni şilocuri, nu un simplu spaţiu geografic.

În acest spaţiu trăiesc, am reţinut, şioameni. De la mici monştri ca guşata Aniţala femeia-cariatidă (o categorie pe care o puneîn valoare povestitorul) ca Floricica – oDoamnă Bovary resemnată din MunţiiNeamţului. În proza masiv descriptivă, ooază epică şi, în centrul ei, o idilă sentimen-tală de demult, reinventată, retrăită pentruo clipă, înfăşurată în dulceaţa unei melanco-lii stoice. Floricica, femeia-cariatidă, apareîn zarea călătorului colbăit, homeric, înfăşu-rat în larga-i manta ocrotitoare şi demodată,ca o delicată zeiţă sculptată în marmură. Ocuriozitate în spaţiul sălbăticiilor măreţe aleNeamţului. Naratorul îi desenează numai-decât chipul de zeiţă coborâtă în marmurade pe cerdac, aglomerând superlativele,simbolurile mari şi mici ale universului.Retorica lui ia forme incendiare şi începe sădelireze:

„După alte două ceasuri de gebea sau,mai bine zis, de înot al Pisicuţii mele prinmarea de flăcări ce se revărsa peste pământîn miezul arzător al zilelor de vară, cârnii ladreapta şi intrai, de-a dreptul şi triumfal,

prin porţile largi deschise, în ograda caselorde ţară, unde locuia un vechi prie ten almeu. Stăpâna de casă, în haină albă de dimi -neaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimeatot albă şi cu ţurţuri mici de mărgele roşii pemargine, trebăluia nu ştiu ce prin cerdacullarg din faţă. Când văzu de departe pe cine-va intrând călare, făcu repede unghi drept,din braţu-i alb, rotund şi gol pană la cot,puse iute despre soare, cu palma-i dia fană,o mică perdea trandafirie privirii, se răzămăcu celălalt braţ săpat în marmură vie debalustrada cafenie a cerdacului, se mlădiepuţin înainte, rămase neclintită şi se uităţintă... O mai frumoasă şi mai desăvârşităcariatidă nu se putea închipui... şi, în o clipă,dispăru şi se mistui, ca înghiţită de privazulîntunecos al unei uşi întredeschise... Cu atâtmai rău sau... cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plinul miez al zile-lor de iulie; şi încă şi mai bine pentru acelcăruia privi rea nu i s-a întunecat aievea subînchipuirea că o rază – şi cea mai luminoasă– s-a rupt din soare şi s-a mistuit, ca înghiţi-tă... fie chiar din privazul întunecos al uneiuşi întredeschise!...”

În această aglomerare de raze, îngeri şivorbe frumoase, se configurează un portretreuşit al feminităţii moldave cu date luate,în parte, din literatură sau, cum este cazul,propuse literaturii. Atmosfera de tihnă înso-rită şi de melancolie surâzătoare din acestepagini o regăsim, mai târziu, în romanelelui Ionel Teodoreanu şi, în alt stil, în Adelalui G. Ibrăileanu. Hogaş, care nu-i un ana-list, face „în linii de umbră” pe un fond delumini, doar o schiţă a feminităţii dumneze-ieşti, cum scrie el, în mediu provincial mol-dovenesc. Liniile de umbră şi lumină suntînlocuite, în alte cazuri, cu liniile şi formeleponegritoare, întunecate ale caricaturii şi aleportretului grotesc. Profesorul de clasicităţiare, şi în această situaţie, mijloacele retoricenecesare. Să reţinem portretul Aniţei şi almamei sale, bătrâna ţărancă suspicioasăcare-i găzduieşte într-o noapte pe DonQuijote moldav şi pe Sancho Panza care-lsecundează în descinderea nemţeană. Maiîntâi, femeia cu mustăţi coborâtă, parcă, dinpânzele unui Goya răsăritean:

„Aşadar, gazda mea avea musteţi... şicând zic aceasta, înţeleg două şfichiuri de

4

Eugen Simion

păr sure şi lungi, care se prelingeau în jos depe amândouă laturile buzei de deasupra;ceea ce, în alte împrejurări, s-ar fi pututnumi faţă, era, de astă dată, o alcă tuireîmponcişată de ciolane, peste pudoareacărora sta aşternut un săftian galben, cum îlapucase vremea: boţit pe alocurea, sauîntins pănă la lustru, când îl înţepa pe dede-subt vreun ciolan mai ascuţit... Şi nu ştiucine să fi fost tras în lături de cele două şfi-chiuri de musteţi, ca de cele două baieri aleunei pungi, de strânsese aşa de ascuţit şi încreţi aşa de mulţi şi de mărunţi, gura rotun-dă şi în formă de smochină zbârcită, a gaz-dei mele... De sub o cârpă murdară şi sucităpe cap, ţâşnea, în toate părţile, păru-i aspru,sur şi spăriet; de sub streşina întu necoasă şipustie a sprincenelor şi de amândouă la -

turile de deasupra ale unui nas scorojit devechime, licăreau adânc şi tremurător ochiiei mici, rotunzi şi slab însufleţiţi de o luminăumedă, stoarsă şi spă lăcită... Şi de n-ar fi fostdecât numai o pişcătură de babă, numai câto şchioapă de înaltă, ai fi zis că duce în câr căju mătate din globul pământesc... Aşa de mă -re şi de rotund era ghebul din spetele ei!...”

după care vine hi-ca gazdei, Aniţa, unQuasimodo nedeterminat ca gen, încărcatăde toate monstruozităţile lumii. Prozatorulrenunţă, aici, la calmul, temperaţia clasică şidă drumul fanteziei lui negre, foarte pro-ductivă, în continuare. Hi-ca nu stă mai josde mamă:

„Astfel, între nişte umere largi şi fără nicio înclinare în jos, lipise, fără mijlocirea gâtu-lui, un cap cât o stamboală de mare, sau,

5

Calistrat Hogaș (II)

6

Eugen Simion

mai bine zis, o claie de păr negru, aspru şiîncâlcit la un loc cu paiele murdare şi gălbiiale srohului cald, din care chiar atunci sepărea că ieşise; pe aceeaşi linie cu boltafrunţii înguste şi sub cele două arcuri negreale unor sprincene stufoase, zvârlise, ca cumistria şi la întâmplare, două priviri albi -cioase şi holbate, din care o încremenirehipnotică stinsese, parcă, orice lumină;nasul, tupilat şi cu pântecele la pământ, îşiridica în aer numai nările sale imense şilargi, deasupra unei guri spintecate pănă laurechi; iar de sub buzele-i groase, veştede,cărnoase şi răsfrânte una-n sus şi alta-n jos,înain tau, spre afară, două raghile rari dedinţi ruginiţi; câneştii, mai îndrăzneţi, încă-lecaseră peste amândouă încheieturileumede şi lucitoare ale buzei de desubt; pedreapta şi de sub barbă, atârna greu şinoduros, pănă în josul sânului, o traistă viede piele caldă cu pete galbene, vinete şiroşii... Şi de n-ai fi ştiut că aceea e o guşă, aifi zis că duce în braţe un copil schilod şineisprăvit.”

Cum se dovedeşte, amantul incoruptibilal naturii elegiace este capabil şi de cruzimiargheziene. Portretul monstruos al Aniţeieste urmat, în naraţiune, de sforăitul ei urie-şesc, ciclopic. Hogaş îl notează şi pe acesta,aş zice, cu deliciile unui moralist jovial stă-pânit, din când în când, de cruzimi imprevi-zibile. Nu am loc să le reproduc aici. Suntnotaţii teribile. Prozatorul cheamă toatemetaforele iadului şi reproduce toate com-paraţiile din mitologia negativităţilor pen-tru a sugera hârâitul de pietre de moară şisunetele de fanfară pe care le scoate pe gurăşi pe nas, când doarme în şopronul de dea -su pra, guşata Aniţa... O pagină, iarăşi, deproză notabilă.

Nu toate personajele ce-i ies în cale călă-torului Hogaş sunt negative. Am citat maiînainte pe călugărul Ghermănuţă, un perso-naj ce se ţine minte. Călătorul îl cunoaşte înpustietăţile naturii nemţene, acolo unde seobservă mai bine „neţărmurita deşteptare afirii”, „larga şi neprihănita singurătate anaturii”, cum îi place să scrie acest ucenicmoldovean al lui Rousseau, căutând atribu-tele alese şi vaste. El tinde să înnobileze pei-sajul şi să căftănească stilul expunerii. Până

şi Pisicuţa, docila iapă slăbănoagă ce poartăpe originalul drumeţ, este şi ea pătrunsă înnaraţiune de un sentiment de măreţie(“solemna măreţie a împrejurărilor”). Căciaşa vede Hogaş lucrurile şi aşa pătrund eleîn discursul lui despre natură: de la un anu-mit grad de măreţie. Prin acest termen ce serepetă, trebuie să înţelegem: un grad sporitde semnificaţie, frumuseţe, sălbăticie (deregulă: frumuseţe sălbatică, nestricată decivilizaţie), primordialitate, rai nepângărit.În acest context apare în calea lui Hogaş –cuprins de „nemărginitul adânc al patimiinevinovate” – părintele Ghermănuţă, într-un moment de smerită încremenire a firii. Nufac decât să-i rezum „ghijelia”, cum ar zicetot Hogaş, de atribute sărbătoreşti ce seabate asupra închipuirii sale „muncite devedenii”. Călătorul este într-un moment deodihnă la umbra unui arbore falnic, melan-colizat de tăcerile şi vedeniile firii înconjură-toare, şi este pe cale să adoarmă. Aparecălugărul Ghermănuţă, cu o figură de sfântatonit tocmai desprins dintr-o icoană bizan-tină, venit aici, în singurătăţile Neamţului,să culeagă hribi... Ce urmează se poatebănui: o discuţie lungă şi un prânz vegeta-rian, încheiat cu o descriere ceremonioasă aamurgului. Natura face parte din ecuaţie.Hogaş n-o poate ignora. Aşa că introduce înmeniu şi „glasurile prelungi ale sărilor demunte”, sunetele clopotului de la schit şi, îngenere, semnele unei amorţiri universale...

De reţinut în această nouă imagine a sin-gurătăţii mândre şi armonioase este figurapărintelui Ghermănuţă care se roagă în faţaunui Dumnezeu al pădurilor, izvoarelor şiso litudinii geologice. Călugărul Ghermănuţăare, în smerenia rugăciunii lui, o măreţie, cuadevărat, de simbol:

„Părintele Ghermănuţă se opri din mersîn faţa răsăritului, îşi luă smerit, cu toatecele cinci de gete răsfirate ale stângii sale,comanacul din cap; iar cu cele trei degeteiniţiale şi împreunate ale dreptei, de trei oriînsemnă larg, cu trei cruci evlavioase şimari, cele patru puncte sacramen tale aletrupului său; şi atingând, după fiecarecruce, pământul cu dosul mânii de închina-re, de trei ori se plecă, în chip de metanie, înfaţa Atot puternicului şi nevăzutului său

7

Calistrat Hogaș (II)

Dumnezeu... Şi faţa lui slabă şi veştedă, şicele două bucle sure şi mari de păr împră-ştiat, ce-i ţâşneau pe tâmple de sub comăna-cu-i, parcă prea, strâmt, şi barba lui căruntă,ce se prelingea spre pământ în lungi şi plân-gătoare şuviţe de lână încâlcită, şi traista cuciuperci de la şold, şi tingirea-i de tini cheade pe cap învălită cu pâslă, şi întreaga luifăptură măruntă şi cafenie, ca într-o haină,se îmbrăcă, pentru o clipă, într-un fel de tai-nică lu mină... În extazul scurt al unei rugă-ciuni, ce iz vora, în şoapte neauzite şidomoale, din buze umilite şi păcătoase,întreg sufletul părintelui Ghermănuţă, ca oflacără uşoară, se înălţa spre treptele tronu-lui Celui-preaînalt... Şi aureola sfinţilormucenici înfăşură, ca într-un fel de strălu -cire, făptura lui întreagă...”

Ajuns la schit, după acest moment deevla vie creştinească în mediu agrest, proza-torul descoperă reguli necunoscute de viaţă(regulele schivniciei!) şi mici abateri de la ele.Ghermănuţă are, de pildă, în chilia lui o pro-vizie considerabilă de rachiu fabricat de el şi,în loc să meargă la „pobreşniţă” (slujba de lamiezul nopţii), se îmbată straşnic şi apoiadoar me, horăind năprasnic. Călătorul pără-seşte, dimineaţa, schitul, meditând la „tainaademenitoare a pustiului şi a singurătăţii”.Este însoţit, bineînţeles, de Pisicuţa şi de„glasul de pretutindeni al tăcerii sfinte şinetul burate, ca şi o cântare umilită delaudă”...

Alte naraţiuni sunt scrise în stilul şi spiri-tul nuvelisticii din epocă. Cuconul IoniţăHrisanti, de exemplu, pare scos din povesti-rile lui Ion Brătescu-Voineşti. El are grijă degospodăria lui, se ceartă cu consoarta,cucoana Catinca – femeie bătrână şi geloasă–, este un pasionat de jocul de concină şi,din această pricină, merge des la vecina sa,cucoana Marioara, protopopoaia, undepierde mereu... Cucoana Catinca, înrăită şiotrăvită de bănuieli, îl ocărăşte şi-l blestemăcu năduf, apoi se retrage într-un bordei dinfundul curţii. Liniştea vieţii conjugale în tih-nitul târg moldovenesc este, aşadar, o iluzielivrescă. Portretul Catincăi este teribil, înlinia femeii cu mustăţi şi a hi-cii sale, Aniţa,cea cu chip de dihanie, cu un sforăit ce con-curează o fanfară militară:

„Iaca aşa, răspunse cucoana Catinca toc-mai din fundul ogrăzii, unde stătea, în uşabordeiului, scurtă, groasă şi cu tulpanul traspeste gură; iaca aşa; du-te, că doar a hiavând cine să te ţină de mâncare prin celemăhălăli, berbantule şi mangositule; du-te,că te-a hi aşteptând potropopoaia cu borş cuchitici; ţi-a hi făcut Petroviceoaia plă cinte;ţi-a hi pregătit Mironeasca alivenci; ţi-a hifript Popoviceoaia vrun purcel la tavă; du-teşi te îndoapă la Soltana lui Ştefan cu raţă pecurechi... du-te, ce mai cauţi la mine, bivolneruşinat!...”

Catinca nu-i unica nenorocire pentrucuconu Ioniţă. El are şi un nepot, Dragoş, pecare-l întreţine la studii de medicină veteri-nară în străinătate. Venit în vacanţă, Dragoşse dovedeşte a fi total nepriceput, pentru cănu ştie să vindece pe Geoeana, o vacă atinsăde „hidrofobie”. Reuşeşte, în schimb, tămă-duitorul local Gârneaţă care aplică, pentruturbare, metode tradiţionale: îi frige cu nişteandrele înroşite în foc căţeii de turbă de pe dosullimbii, îi freacă limba cu sare, îi suceşte capul însus şi-i toarnă pe gât vin fiert amestecat cu unpraf cumpărat de la spiţerie etc. Nepotulneştiutor se ruşinează şi cuconu Ioniţă îliartă, cu recomandarea ca studentul săexplice profesorilor săi vienezi terapia luiGârneaţă... Prietenii lui Ioniţă Hrisanti seadună, ziua, „la butuc” şi fac politică, bâr-fesc, comentează evenimentele ca ţăranii luiMarin Preda în Poiana lui Iocan. Lipseştedoar ironia moromeţiană. CucoanaMarioara, protopopoaia, este specializată încozonaci, baba Maria umblă în picioarelegoale, „cu fusta scurtă pân-la glezne”(moda timpului!). Consfătuirea de „labutuc” (numele vine de la butucul rămas dela un arbore doborât) se încheie cu un ospăţ,cu borş de curcan şi pui la frigare, pregătitde cucoana Mărioara. Nu lipsesc, se înţele-ge, cozonacii celebri (numiţi cozonacii luiVodă-Cuza!) şi taraful de lăutari condus deBuruiană. Vremuri de altădată, reînviate,acum, într-o naraţiune elegiacă. O temăsadoveniană tratată de Hogaş (povestireaapare în 1916 în „Viaţa românească”) în stil,aici, afectiv-umoristic, încheiată în stilulplângerii biblice în faţa zădărniciei lumii:

„Unde mai e protopopul Gheorghe,

bătrânul, cel cumpătat la fire şi cărtărit laminte [...], unde e cuconu Ioniţă, cel careaşeza vorba la sfat, cum aşezi piatra la teme-lie...”

Mai pot fi menţionate şi alte personajenotabile epic, cum este moş Căpăţână,baciul de la stâna din pustietăţile Tazlăului.Om din vechime, el păstrează rânduielile şiare, ca oierii şi pădurarii lui Sadoveanu,filosofia lui de viaţă. Huţan şi Sgribincea,ajutoarele lui la stână, îl ajută pe călător sătreacă Tazlăul umflat de ploi. Ei au secretelelor şi apariţia în cale a unei tinere neveste,Călina, pare a justifica o parte dintre ele.Eremia Honcu (La Tazlău) este un uriaş cuglas de tunet şi inima bună, părinteleIovinatie este bătrân, înţelept şi, în aştepta-rea plecării la Domnul, citeşte toată ziua dincartea sfântă şi face rugăciuni lungi. O schi-ţă de personaj posibil, o figură dintr-o frescălucrată în grabă pe un perete de biserică de

ţară. O „pişcătură de om”, „om pe dos” esteDomnul Arsene, orăşean fanatizat de bucu-riile contemplaţiei agreste. El petrece toatăziua sub un brad falnic şi umbros, pe un patde cetină şi contemplă cerul. Oame nii locu-lui, care au îndeletniciri mai precise, îl pri-vesc cu binevoitoare suspiciune. VitalulHoncu râde însă de-a dreptul de el. Un altom original este botanistul care cunoaştesecretele plantelor şi numele lor latinesc. Elumblă toată ziua pe munte, prin locuriascunse, şi descoperă ierburi comestibile.Soaţa lui, lipsită de spirit, se vaită mereu depasiunea lui acaparatoare. Sim patia proza-torului merge, se înţelege, spre botanist.

Este limpede, nu caracterele constituieoriginalitatea prozatorului Hogaş, ci prive-liştile. La drept cuvânt,personajul central alcărţii este natura alpină a Neamţului în maitoate formele şi stările ei în anotimpul verii.Indivizii, când apar în acest lung discurs

8

Eugen Simion

9

Calistrat Hogaș (II)

naturistic plin de mistere şi de comentariiliterare, apar incidental. Autorul se minu-nează de înfăţişarea lor, le face portretulfizic, stă de vorbă cu ei, dacă are timp, reţineo vorbă-două şi merge mai departe.Principiul este acela cunoscut: călătorului îistă bine cu drumul. Şi lui Hogaş îi stă bine. Îlaşteaptă, nerăbdător, sublimul naturii. Sau,cum scrie el – am văzut – într-o propoziţie,„povara ucigătoare a sublimului”. Putem săînţelegem de aici că sublimul naturii estepunctul lui de reper prioritar şi că asupracelorlalte, câte există în preajma lui, nu tre-buie să insiste. Ceea ce, am impresia, Hogaşşi face. Le observă, le fixează în câteva frazesau chiar într-o pagină, dar nu insistă, segrăbeşte să meargă în întâmpinarea subli-mului împovărător. Cârciumarii, hangiţele,preoţii, ciobanii, primarii de prin satele demunte, cuconii vechi, ca Ioniţă Hrisanti,fixat în automatismele unei vieţi sedentare,cucoana Marioara care şi-a câştigat faimaprin cozonacii ei, femeile tinere şi bovarice,care suferă nu se ştie de ce în mediul lorprovincial, ciobanii care cunosc mistereleaspre ale muntelui şi mănâncă urdă cu ustu-roi... aceasta este tipologia ce trece prinînsemnările lui Hogaş.

Mai este el, naratorul, autorul acestorînsemnări. Nu se ignoră în jurnal şi nu-şiignoră, mai ales, reflecţiile sale. Cum spuneîn prefaţa citată înainte: vrea să facă o prozăsubiectivă de călătorie, nu obiectivă, pur geogra-fică. Autoironia îl ajută să se prezinte dreptun călător-amator simpatic, pitoresc şicusurgiu, cu tabieturi grele, moldoveneşti.Se costumează în chip original, ca un perso-naj medieval, ceea ce stârneşte curiozitateaşi suspiciunea ţăranilor munteni, obişnuiţicu portul lor simplu şi eficient. Are reveriirousseauniste şi, într-un rând, stă câteva zileîntr-o peşteră, ca Robinson. Se hrăneşte cuhribi şi nu părăseşte peştera decât mânat defoame. Hogaş sau, mai precis, povestariul(naratorul) din jurnal este, nu mai încapeîndoială, un mare mâncău, ca şi înaintaşulsău, Creangă. Suferă de bulimie pe care onumeşte într-o pagină: „prăpăditoarea[mea] pornire”... Cartea este plină de prân-zuri şi cine rustice, mitice, de popasuri lahanuri şi de comentarii gastronomice îmbel-

şugate. Discursul său gurmand este bogatşi, chiar atunci când bucatele dejunului saucinei sunt sărace, descrierea lor este pemăsura măreţiei naturii din jur. Iată undejun pe iarbă cu părintele Ghermănuţă,încheiat cu un citat din Tristele lui Ovidiu:

„Iute şi harnic, după cum era şi demărunt sco toci uscăţivul meu călugăr prin-tre hribii rămaşi în traistă şi scoase la ivealăo pâne oacheşă, destul de mare, cu ginginistremţuroase de amândouă părţile şi înce-pută la un capăt; iar când dădui să rup dinea, înţelesei că şi o pâne poate avea odiseeaşi nefe ricirile sale: fire de lână sure şi lungi,luate în hiolă din ţăsătura moale a trăistii,stăteau acăţate de colţurile uscate, ţăpoaseşi ascuţite ale ginginilor pânii, ca de dinţiiunui darac; fărâmături mărunte şi albe dehribi mijeau neclintite de pintre adâncături-le rupturii aspre a capătului în ceput; iarcând prinsei a o bate la spete, spre a scuturadintr-însa pulberea măruntă şi albă de hribi,o sumedenie de furnici începură a curge deprin toate ascunzătorile pânii, ca o ploaieneagră şi fină şi a fugi spăriete şi nedumeri-te care în cotro...”

Este vorba, aici, de un prânz prezentat întermeni humoristici, în altele (numeroase şisuculente), prozatorul dezleagă imaginaţialui culinară şi nu-şi mai cenzurează emoţii-le. Târgoveţ, dascăl de umanioare, boierosîn multe privinţe, Hogaş preferă, totuşi,bucătăria ţărănească. Borşul, brânza cusmântână şi, desigur, mămăliga, toate suntevocate cu sfinţenie. Ajuns în Valea Sabasei,într-o casă de oameni cuprinşi, are parte deo cină regală cu bucate tradiţionale:

„Căci e o adevărată îmbelşugare – notea-ză el încântat – şi, mai la urmă, chiar un lux,să mânânci în Valea Sabasei brânză cusmântână, şcrob cu unt proaspăt, borş depui dres cu ou şi cu smântână, pui fripţi şi,dacă nu e ceva neobişnuit, e cel puţin demirare, ca toate acestea să-ţi fie gătite şipuse înainte de o femeie curată. Curăţănia eo virtute, pe care o întâlneşte cineva foarterar la muntenii noştri. Cina fu scurtă şi pre-surată cu glume. Vasilică, de pildă, se puse-se la masă între mine şi mă-sa şi, deşi copilde ţară, mânca, totuşi, foarte sistematic şi cumultă chibzuială.”

Este clar, prozatorului îi place să mănân-ce, consumă mult şi arată o slobodă mulţu-mire. Când ajunge, pe o zi călduroasă, laapa Bistriţei, se scaldă şi, apoi, desface miti-ca lui boccea şi se înfruptă din bunătăţilestrecurate acolo de Magda şi Florica: puifripţi, ouă răscoapte, prăjituri, pâinişoarerotunde etc. Împlinit, satisfăcut, mediteazăla „nălucirile sufletului”. La stâna lui MoşCăpăţână, ucenicul Bedreag răstoarnă pe opetică unsuroasă şi groasă o giganticămămăligă (“ca o stâncă ruptă din munte”),iar Cârţă aduce două scafe mari de lemnpline, una cu mujdei, alta cu groase felii deurdă şi caş. Ceremonia acestei cine păsto-reşti, de o solemnitate biblică, poate săînceapă. Prozatorul participă fără ezitare laea şi, consumând prea mult mujdei cumămăligă, are de ce se plânge de lăcomiasa. Preferinţa lui culinară pare a fi, totuşi,puiul fript cu smântână. Se întâlneşte, şi

aici, cu Creangă. Nu dispreţuieşte nici „rap-ciu” pe care îl consumă, totuşi, moderat,afară de situaţiile când cedează ispitei şiatunci cade în păcatul lăcomiei, cum seîntâmplă în chilia schimnicului Ghermă -nuţă, producător clandestin de alcool nem-ţean...

Putem conchide, văzând toate acestetoposuri, scene de viaţă şi reflecţii cărtură-reşti, prezentate într-un memorial (un genpe care îl cultivă, de regulă, scriitorii românidin secolul al XIX-lea) că Pe drumuri demunte încheie glorios, original (prin dimen-siunea livrescă şi nota de umor intelectual)o tradiţie epică românească, făcând nu geo-grafia unui „lieu personnel”, ci mitologialui, ceea ce vrea să spună: încearcă să intu-iască şi să descrie, prin scriitura lui, geniullocului. În genul lor, Pe drumuri de munte şAmintiri sunt opere de fineţe şi de referinţă,rezistente încă estetic.

Eugen Simion

10

11

Parmi les „sciences molles”, c’est à direles sciences humaines, une place éclatante ettrès visible par sa nature même tient l’his-toire de l’art. Née en Europe à l’âge desLumières et débutant avec Johann JoachimWinkelmann sur les chefs d’oeuvres qui ontmarqué l’Europe des Grecs et des Latins,c’est une science qui, théoriquement, est

représentée dans toutes les Académies ettoutes les Universités européennes et, à leurinstar , dans celles du monde entier pardeux types fondamentaux d’approche:primo celle inspirée par l’histoire de la cul-ture, telle qu’elle fut conçue jadis par unKarl Lumprecht et par un Fernand Braudel,dans une hétéronomie comprenant histoire

Răzvan THEODORESCU

L’histoire de l’art entre aproche culturelle

et morpologie

Istoria artei, născută în Epoca Luminilor cu studiile clasice ale lui J.J. Winkelman, face parte dintreştiinţele umaniste aşa-zis „slabe“. Ea este reprezentată în toate Academiile şi Universităţile euro-pene din lumea întreagă prin două tipuri fundamentale de abordări. Prima este aceea inspirată deistoria culturii, aşa cum a fost concepută de un Karl Lumprecht şi de un Fernand Braudel: o hete-ronomie cuprinzând istoria literară, istoria limbii şi a tehnicii sau a artei, în care analiza obiectuluide artă implică în mare măsură politica şi societatea, filozofia şi religia, economia şi psihologia. Adoua abordare este morfologică în care se preferă anistorismul cronologiei, autonomia operei de artăîn detrimentul heteronomiei, concepând o adevărată gramatică a formelor vizuale (linie, contur,culoare) şi analizând structurile optice. Pentru a reface peisajul unei unităţi artistice europene, ele-mentul unei identităţi continentale, o analiză morfologică oferă suprize neaşteptate.Cuvinte-cheie: istoria artei, abordare heteronomică, abordare morfologică, J.J. Winkelman, Karl

Lumprecht.

The history of art, born in the Age of Lights with the classical studies of J.J. Winkelman, is part ofthe so-called „weak" human sciences. It is represented in all European Academies and Universitiesaround the world through two fundamental types of approaches. The first one is inspired by the his-tory of culture as conceived by Karl Lumprecht and Fernand Braudel: a heteronomy containingliterary history, history of language and technique or art, in which the analysis of the art object lar-gely involves politics and society, philosophy and religion, economics and psychology. The secondapproach is morphological in which the ahistoricism is prefered to the chronology, the autonomy ofthe work of art in detriment of the heteronomy, conceiving a true grammar of the visual forms (line,contour, color) and analyzing the optical structures. To restore the landscape of a European artisticunit, the element of a continental identity, a morphological analysis provides unexpected surprises.Keywords: history of art, heteronomous approach, morphological approach, J.J. Winkelman, Karl

Lumprecht.

Abstract

Răzvan THEODORESCU, academcian, Academia română, e-mail: razvan_theodorescu@yahoo. com

A gândiEuropa

littéraire, histoire de la langue, de la tech-nique ou de l’art; une histoire culturelle oùl’histoire de l’art et une composante – pourun Burckhardt étudiant la Renaissance ita-lienne, pour un Huizinga analysant la findu Moyen Age franco – flamand – et où lefait d’art est, à son tour, conçu dans unelarge hétéronomie qui implique politique etsociété, philosophie et religion, économie etpsychologie.

Secundo, une approche morphologique,qui préfère l’anhistorisme à la chronologie,l’autonomie de l’oeuvre de l’art à sa hétéro-nomie, concevant une vraie grammaire desformes visuelles (ligne, contour, couleur) etanalysant les structures optiques qui sont lematériel de l’estétique fiedlerienne de la„pure visualité”.

Une place éminente, depuis presq’unsiècle, dans l’approche du type culturel tientl’iconologie, nourrie par la philosophied’Ernst Cassirer pour qui les morphologiesartistiques sont des symboles de la culture etnon pas de la visualité (comme dans „l’écolede Vienne” d’un Riegl, d’un Strzygowski,d’un Worringer et d’un Wôlfllin).

Pour l’iconologie fondée par AbyWarburg l’image est ouverte, intelligible parla culture d’une époque, analysée d’unefaçon interdisciplinaire, dans une intégrali-té idéale, avec des données variées allant dela mystique aux mathématiques, de la psy-chanalyse à l’hymnographie, découvrant –selon les mots d’un grand scolastique –„spiritualia sub metaphoris corporalium”,sous la plume d’un Panofsky, d’unSchapiro, d’un Gombrich.

Pour refaire le paysage d’une unité artis-tique européenne, élément d’une identitécontinentale, une analyse morphologiqueoffre des surprises innatendues, tel, au XIIsiècle, la coïncidence formelle des sil-houettes longilines des statues gothiques etdes fresques d’époque Commène, la coïnci-dence de l’emploi d’une chromatique simi-laire – le rouge et le bleu- dans les vitrails deChartres et dans la peinture byzantine, letransfert d’une iconographie chrétienne –tel „l’Arbre de Jessé”- de la basilique deSaint Denis à une chapelle de Bethléem, oubien pour l’époque moderne, l’impacte desmotifs et des traditions russes et roumaines

dans l’art des expressionists ou desconstructivistes de l’Occident ou dansl’oeuvre parisienne d’un Brâncusi. Avec cenom célèbre on arrive à un sujet familier , enl’occurrence l’art roumain dont l’étude nousmontre combien il est nécessaire d’allier lesdeux approches, culturelle et morpholo-gique pour un espace de synthèse culturelleet formelle tel celui carpatho- danubien. Ici,identifier le fond local suivi jusqu’à uneesthétique de la protohistoire retrouvéedans le folklore plastique moderne va depaire avec l’identification des influencesculturelles étrangères – différentes pour lazone transcarpathique liée à l’art roman etgothique, Renaissance et baroque, néoclas-sique, Biedermayer et „Sezzesion” del’Europe centrale et occidentale et la régionextracarpathique liée à Byzance , auxBalkans, à l’Empire ottoman et au Levantméditerranéen.

Proche au synthèses Orient- Occident dela Péninsule Ibérique, du mondeScandinave ou adriatique, de la Pologne oude l’Italie méridionale, la synthèse roumai-ne – propre à ce que j’ai appelé jadis une„Europe en miniature” où se rencontrenttoutes les religions et toutes les confessionsdu continent, tous les styles depuis le gréco-romain jusqu’à l’avant- garde -, réclame unerecherche, culturelle et formelle, bien queleur séparation est encore courante enEurope. Et cela malgré la circonstance queles deux ont eu en commun le même espritcomparatiste, que le matériel étudié est lemême que la perspective historique ne peutse dispenser de la rigueur du regard formel.Il est significatif, d’ailleurs, que dans la des-cendance du formalisme viennois se trouvaMax Dvorak avec son concept„Kunstgeschichte als Geistesgeschichte”.Car, pour donner l’exemple du phénomènemédiéval qui m’est le plus proche, larecherche culturelle peut suggérer des inter-prétations morphologiques -je rappelles lesanciennes thèses d’un Focillon et d’unBaltrusaitis sur „la loi du cadre” dans l’artroman, sur les „anamorphoses” ou les„aberrations” du gothique ou les perspec-tives sociologiques sur les formes sculptu-rales et architecturales dues à Scobeltzine

12

Răzvan Theodorescu

13

L’histoire de l’art entre aproche culturelle et morpologie

qui nous parlait de la „féodalisation” desdemicolonnes autour d’un pilier dans uneéglise; de même la morphologie peut mettreen lumière des connexions d’histoire artis-tique et culturelle pour lesquelles il n’y apas d’autres preuves en dehors du mondedes formes (je pense aux chromatiques aus-tères ou bien vives des fresques monacalesou princières de Byzance; aux deux „inter-nationalismes” artistiques de l’Europe occi-

dentale et orientale à la fin du moyen âgeavec des parallèlismes formels quant au raf-finement, à la suavité des lignes et des cou-leurs, ou bien à la „civilisation du tactile”dans le baroque orthodoxe postbyzantin).

Les identités régionales et nationales oubien l’identité européenne ne peuvent passe priver de l’argument artistique dont l’étu-de complète – j’espère l’avoir déjà suggérer– est à la fois culturelle et morphologique.

Exerciţii de diagnosticareUnde suntem după 10 ani de la aderare

ne-o spun clasamentele, puţin modificatefaţă de 2007, în raport cu alte state membreale UE, ceea ce denotă că, probabil (chiarda că ne repetăm), nu am înţeles menireasta tutului nostru de Stat Membru deplin şicu drepturi egale şi abordarea cooperăriieconomice în cadrul Uniunii. Se pare că

aşteptările noastre erau îndreptate spre ceeace trebuie să facă Uniunea (mereu) pentrunoi şi mai puţin ceea ce trebuie să facem noipentru noi înşine ca Stat Membru în cadrulUE. Din păcate, vorbind despre adoptareaeuro de către România, am căzut în capcanaacestei neînţelegeri grave, cu constatareaplată a pregătiri insuficiente, adică slabaconvergenţă reală.

14

Napoleon POP, Valeriu IOAN-FRANC

România şi adoptarea euro. Opinii provocante sau preucopante?

În acest articol se arartă că, după trecerea unui deceniu de la aderarea României la CumunitateaEuropeană, persistă în ceea ce priveşte adoptarea monedei euro o optică deformată, în sensul că aştep-tările noastre vizează aproape exclusiv contribuţiile Uniunii în favoarea noastră şi mai puţin ceea cetrebuie să facem noi înşine ca stat membru al U.E. Sunt trecute în revistă principalele aspecte defi-citare, diagnosticate în paliere complexe (legate de obiectivele comunitare şi de cele de sistem, instru-mentele procesuale şi mixurile economice, de unele necesităţi de reformă structurală, precum şi deconvergenţa resurselor), constituite în factori care ar putea diminua sau chiar elimina lentuarea cucare acţionăm în raport cu timpii acestui proces, care nu trebuie înţeles ca un concurs de viteză, cica un maraton continuu.Cuvinte-cheie: România, Uniunea Europeană, adoptare euro, dezbatere, politici economice.

In this article it is shown that, after a decade since Romania adhered to the European Community,a distorted optic persists regarding the adoption of the adoption of Euro, that is, our expectationsenvisage almost exclusively the contributions of the European Union in our favour and less whatwe must do ourselves as a E.U. member state. The main deficient issues are mentioned, diagnosedat complex levels (related to the community objectives and the system ones, the process instrumentsand economic mixtures, some necessities of structural reform, as well as the convergence of resour-ces), constituted in factors that could diminish or even eliminate the slowness of our actions in rela-tion with the times of this process that must not be understood as a speed competition, but as a con-tinuous marathon.Keywords: Romania, the European Union, adoption of Euro, debate, economic policies.

Abstract

Napoleon POP – Institutul de Economie Mondială - Institutul Naţional de Cercetări Economice „CostinC. Kiriţescu”, Academia Română, e-mail: napoleon_pop@yahoo.com

Valeriu IOAN-FRANC, Institutul Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”, AcademiaRomână, e-mail: franc@ince.ro.

Acest diagnostic este adevărat, dar eldenotă, parcă din ce în ce mai mult cu trece-rea anilor de la momentul aderării, că nuam înţeles complexitatea procesului inte-grării în dimensiunile sale, nu ca scop însine, ci ca vehicul sau proces la care ne-amangajat cu multe speranţe pentru viitoruleconomic şi securitatea României: (1) de obiectiv comunitar: integrarea nu

vine de la sine şi nici nu trebuie lăsatăsă se întâmple pur şi simplu, fără a facepolitici de orientare către acesta; admi-terea acestui lucru înseamnă lipsa deinteres a societăţii, ceea ce ar fi un para-dox în raport cu opţiunea politică pen-tru integrare;

(2) de sistem funcţional nou pentru o ţarăaderentă: a fi într-un sistem funcţionalmai larg decât frontierele economice aleunei ţări trebuie să fie o opţiune asuma-tă, în sensul că vrând să se beneficiezede efectele unei funcţionalităţi într-unspaţiu economic mai larg, România tre-buie, la rândul său, să funcţioneze înlimitele naţionale în parametrii siste-mului comunitar; integrarea europea-nă, prin aquis-ul comunitar, demons-trează tocmai relevanţa sistemului func-ţional pentru ca integrarea să se mani-feste, să fie sustenabilă;

(3) de proces: desfăşurarea acestuia urmă-reşte, în principiu, compatibilizareaproprie – structural instituţională şifuncţională – la regulile Uniunii; dez-voltarea pentru integrare, în cazulRomâniei, are evident conotaţia unuiproces de concentrare a opţiunile naţio-nale spre o singură filieră sau un singurpunct de trecere – spaţiul comunitar;integrarea, ca proces, are şi avantaje şidezavantaje, legate în principal de capa-citatea de a fi participant direct sauindirect la modelarea sistemului inte-grat;

(4) de instrument: există obiective naţiona-le a căror realizare comportă fie opţiu-nea cooperării mai largi, fie decizia de aface singur ceea ce îţi propui; într-olume a interdependenţelor şi a vitezeide comunicare, opţiunea pentru inte-grare ca instrument sau vehicul s-a

dovedit a fi cea mai raţională, din per-spectiva dezvoltării şi asigurării pros-perităţii şi securităţii naţionale pe planeuropean, în perioade de timp rezona-bile pentru societate, dar cu condiţia dea fi proactivi, şi nu contemplativi la ceeace se decide şi în numele tău;

(5) de comunitate în mixul de politici eco-nomice cu o construcţie instituţionalăadecvată/flexibilă: există o natură stra-tificată, inseparabilă, a integrării ca pro-cesul real de dezvoltare către acestobiectiv; distingem, ca urmare, vectoride acţiuni simultane şi lianţi cu o dublăcalitate: osmotică şi permeabilă; aceastăsemnificaţie a integrării relevă, în final,nevoia de funcţionalitate a sistemuluinaţional în ritmul sistemului integrat,nici partea şi nici întregul neavând desuferit de pe urma cuplării prin pasuladerării de facto; nerespectarea acestuiprincipiu a dus la Uniunea cu maimulte viteze, care ne sperie, omiţândfaptul că suntem părtaşi la ea.

A evoca dezavantajul lipsei convergenţeireale, mai ales în ultimii 5 ani şi cu o fervoa-re care pentru unii analişti a ridicat însăşiproblema de ce ar mai trebui să trecem laeuro, duce la un adevăr dureros, respectivrecunoaşterea că, în practică, nu s-a acţionatinstituţional spre o serioasă pregătire pen-tru adoptarea euro. Ce să înţelegem, defapt, dacă reformele structurale au merscum au mers, că viitorul nostru în ZonaEuro este amânat sine die? Poate la Bruxellesse ştie în mod informal că ne preocupă tre-cerea la euro, dar din punctul de vedere alseriozităţii demersului nostru, acesta va fifost poate luat în seamă la Bruxelles, cu pri-mul comunicat al Comitetului naţional detrecere la euro.

Am rămas la nivel academic cu studii şidezbateri multiple, de care nici un programguvernamental nu a ţinut cont, iar adevărulconvergenţei reale constă în reforma institu-ţională care trebuie să de credibilitatedemersului. Dacă pe linie academică amîncercat să răspundem la întrebarea CUMşi, mai nou, justificând amânarea răspunsu-lui la întrebarea CÂND. Ca autori ai acestoropinii, lămuriţi şi asupra întrebării „DE

15

România și adoptarea euro

CE?”, o definire mai clară (poate) a procesu-lui de pregătire pentru adoptarea euro neîngăduie o serie de recomandări: să nu fiminhibaţi de teorii deja depăşite de fenome-nologia globalizării; decizia de pregătire aadoptării euro trebuia şi trebuie să fie oacţiune coerentă şi continuă, bucurându-sede un sprijin politic permanent prioritar; laacest proiect trebuia să fie mobilizată întrea-ga societate, fiind un proiect pivot de anver-gură naţională, pentru cetăţenii acestei ţări.Dacă ceea ce ne împiedică să adoptăm euroeste convergenţa reală, atunci preocupareapentru ea ar fi trebuit să fie esenţa oricăruiprogram.

Convergenţa reală, în toate timpurileare nevoie de resurse şi reforme structura-le interne serioase. Utilizarea corectă aresurselor publice interne este o prioritate,dar mai întâi trebuie colectate resurse corectşi la un nivel optim de proporţie din PIB câtmai aproape de media standardelorUniunii. De asemenea, a miza numai pe

fonduri europene şi granturi, cu greu atraseşi ineficient valorificate, justifică plasareanoastră în clasamente codaşe din punctul devedere al rezultatelor concrete. Constatămcă de vină este nerealizarea convergenţeireale, dacă cea nominală este la zi, ar trebuisă ne temem că se pune semnul de egalitateîntre convergenţa reală şi calendele greceşti.

Apăsaţi însă de argumentul insuficienţeiconvergenţei reale, tratarea aderării Româ -niei la euro se înscrie în nota unui pesimismsusţinut de rezultate precare. O continuăraportare la teoria economică şi, mai ales, lateoria zonei valutare optime omite altevalenţe ale monedei unice, benefice pentruRomânia mai ales în contextul geopolitic almomentului, definit ca fiind grav şi drama-tic. Să nu uităm că teoria este extrasă dinpractică, iar o monedă exprimă o interacţiu-ne umană în dimensiunea încrederii într-oficţiune cu funcţiune, după cum se exprimaCostin Kiriţescu. Că ficţiunea trebuie întări-tă în cazul euro cu ceea ce prevedea

16

Napoleon Pop & Valeriu Ioan-Franc

Raportul celor cinci preşedinţi (realizareapilonului fiscal) şi, mai recent, scenariile vii-torului UE reprezintă un adevăr de necon-testat, dar nu vedem niciun pas înainte,stând pe margine sau în paralel cu destinulUniunii.

A acţiona pentru a adera la euro, printr-oeconomie naţională bine structurată, dez-voltată printr-o creştere sustenabilă, este undeziderat care ţin în primul rând de proprianoastră voinţă politică. Ajutorul Uniunii,deşi este complementar, poate fi mai binevalorificat aflându-se cât mai aproape denucleul dur al acesteia, iar modalitateapractică pentru asta este poziţionarea câtmai repede cu o agendă clară şi credibilăpentru demersul de reformă al instituţiilorUniunii şi pentru cetăţenii României.Momentul nu este doar al Uniunii şi alRomâniei, ci al tuturor elementelor caredefinesc în prezent ordinea internaţională şimersul globalizării.

Să nu uităm că există o chemare la refor-me profunde ale instituţiilor create de acor-durile de la Bretton Woods în 1944 (vezi,Paola Subacchi, profesor şi vicepreşedinte laScuola di Scienze Politiche – Bologna, Italia)şi întrebarea este despre cum vom puteaface faţă mai bine provocărilor globalizării,printre care şi o nouă ordine internaţională,fiind în Uniune, cu moneda euro, actor glo-bal puternic, sau în afara ei, cu monedanaţională. Apelul pentru reformă este gene-ral, odată cu răsăritul unei noi ordini inter-naţionale, de presupus că va rămâne libera-lă.

În domeniul Organizaţiilor financiareinternaţionale (FMI, Sistemul Băncii Mon -diale), piloni a ordinii internaţionale libera-le, fără reforme serioase, problema funda-mentală este că „business as usual” (formulăde guvernare în care parcă dorim să necomplăcem) nu mai ţine, pericolul fiindînlocuirea acestora fără a se cunoaşte vari -antele posibile. Sfârşitul anului 2017 esteimportant pentru toate structurile institu-ţionale internaţionale, iar a vedea şi a aştep-ta ce va fi după nu poate fi soluţia pentrunimeni.

Designul făcut în 1944 ordinii internaţio-nale actuale, de către englezul John

Maynard Keynes şi americanul HarryDexter White, convenit de 44 ţări la BrettonWoods, New Hampshire, SUA, este în ace-laşi pericol ca şi designul UE. Adunareagenerală a ONU din toamna anului 2017 aclamat necesitatea reformării instituţiei careapără sui generis civilizaţia umană. Nu sepoate gândi o nouă ordine pe cenuşa uneialte ordini, şi asta numai din nepăsare şiinerţie. Este de subliniat faptul că, în mijlo-cul acestor necesităţi evocate, cea mai activăagendă de reformare este cea a UniuniiEuropene. Credem că, la acest proces,România trebuie să contribuie din interiorulei, a nucleului de decizie, impunându-seasumarea cel puţin a costurilor care îi scur-tează drumul spre securitate şi prosperitate.

„Trecerea la euro se va face la momentul oportun”

Cu privire la adoptarea euro de cătreRomânia, putem consemna, din punct devedere oficial, deocamdată, doar o sumă acelor mai recente opinii ale reprezentanţilorexecutivului şi băncii centrale (premier,ministru de finanţe, guvernator) în calitatede membri ai Comitetului interministerialpentru trecerea la moneda euro. Chiar dacăunele dintre ele se repetă pe fond, ele nu potfi însăilate, tratate cu lejeritate, spre a da oabordare coerentă într-un program de acţiu-ne, ci, mai mult, vor rămâne doar o contem-plare a ceea ce este de făcut, cu nuanţa dedezarmare faţă de complicaţiile care potapărea. Ne rămâne însă mesajul că executi-vul îşi menţine angajamentul de adoptare amonedei euro şi este atent la eforturilenecesare pentru pregătirea acestui proces.

„Trecerea la euro se va face la momentuloportun”, iată o frază repetată de foartemulţi prin logica perfectă a valabilităţii şicorectitudinii. Întrebarea este cine şi cum îşiasumă momentul oportun. Este vorba depregătirea pentru acel moment sau de valo-rificare, momentul fiind pregătit? Românianu este în niciuna din aceste extreme, iarfrumuseţea exerciţiului este modul în carese produce apropierea pentru a aducemomentul oportun cât mai real în timp.

„Fondatorii” Zonei Euro au devenit17

România și adoptarea euro

acum, după perioadele uşoare de parcursînainte, foarte precauţi faţă de posibilii noiveniţi, căutând soluţiile întârziate şi care arfi trebuit implementate: uniunea fiscală,buget de transferuri, ministru de finanţe alUE etc. Se ştia de la bun început că euro eraun proiect neterminat, o spunea chiar IrvingFisher, unul dintre părinţii monedei unice,iar compromisul înlocuirii pilonului fiscalcu coordonarea strânsă a politicilor econo-mice a fost corect doar până s-au schimbatliderii care şi-au asumat acest angajament.

Calea spre euro ne este mai bine descifra-tă de istoricul creării monedei unice, deunde tragem concluzia unei voinţe politicede acţiune rar întâlnită la un moment decumpănă a Uniunii mai puţin grav decât celpostcriză financiară, un moment al lâncezi-rii proiectului european în contextul unei„linişti” continentale de natură să „stimule-ze” statul pe loc. În prezent, se discută des-pre adoptarea euro de către România într-un context agitat, care impune reformareaUniunii, iar noi privim subiectul paralel cuacest proces, în loc să profităm de el, ca fiindparte a reformării UE prin propria noastrăreformare.

A trecut totuşi un sfert de secol de cândam început transformarea sistemică înRomânia, care însemna şi realizarea conver-genţei reale din două motive: primul, cel almodernizării României, ca sarcină continuăa politicului; al doilea, ca opţiune de reper,modelul Uniunii Europene, şi acest lucrupână ca România să devină Stat Membru alacesteia. După 10 ani de la aderare, subiectulconvergenţei reale rămâne mai deschis, cumirarea că nu ieşim din periferia Europei.Totul a mers bine până la necesitatea acţiuniicoerente pentru a începe o convergenţă realăbine structurată, ceea ce însemna programede guvernare pe măsură.

Problema României este în prezentraportarea la nucleul dur al Uniunii, aşacum am mai menţionat, iar acest lucru nece-sită credibilitate, putinţă de a livra concret,dar nu exclude compromisuri şi chiar preju-dicii, nu numai pentru România, ci şi pentrualte state membre ale UE, toate cu drepturiegale. Multiplele opinii exprimate convergspre uitarea faptului că Uniunea îşi tratează

mereu viitorul numai după performanţelestatelor membre, cu adagiul că aceia caremerg încet nu pot să-i oprească pe aceia caremerg mai repede. Viteze sau ritmuri diferiteexprimă un adevăr care trebuie înţeles fie cudemnitatea celui învins, fie cu aplombulcelui determinat să câştige. Din acest motiv,cei care au exprimat opinii (dezastruoase)cu privire la Europa cu mai multe ritmuri, şinu numai ei, ar fi trebuit să beneficieze deun Raport naţional de bilanţ la 10 ani de laaderare, făcut de o autoritate competentă,faţă de care să se poziţioneze.

Credem că un astfel de Raport îl meritauşi cetăţenii României, care au fost printre ceimai entuziasmaţi pentru aderarea ţării laUE (chiar şi din ceva ignoranţă atunci, acumnemaifiind cazul). Poate că aflam cu obiecti-vitate ce au însemnat cele 32 de miliardeeuro atrase din fonduri structurale pentrurealizarea convergenţei reale. Din analizelenoastre rezultă că vina este reciprocă, întru-cât ceea ce s-a dorit de o parte a fost contra-zis de cealaltă. Este inexplicabil refuzulbirocraţilor de la Bruxelles cu privire măcarla planurile de dezvoltare a infrastructuriifizice din România. Contemplăm în prezentcă, fiind totuşi în UE, nu am realizat uni-unea teritorială a României cu o infrastruc-tură modernă.

La astfel de reacţii şi percepţii am pledatmereu pentru discernământul bazat pecunoaştere, invitaţia fiind nu numai la cal-mul dat de profunzimea analizei, ci mai alesasupra soluţiilor la provocările cu care neconfruntăm şi unde putem avea contribuţiisau putem oferi sprijin statelor membre par-tenere cu care avem dovedită şi certificatăempatie. Decelarea în opinii a unor reacţiiaproape de agresivitate denotă două lucrurigrave: primul, că ne fuge terenul de subpicioare, iar al doilea, că dăm crezare opinii-lor că Uniunea a ajuns unde a ajuns, mai alesîn ultimul deceniu, adică la cei trei D –Dezmembrare, Disoluţie, Dispariţie – ,cuvinte spuse chiar de înalţi oficiali ai UE.Chiar aşa, cu România în interiorul Uniunii?Oare nu avem şi noi o vină când am fost înmod vizibil doar un follower al altora?

Convergenţa reală „este un maraton con-tinuu, şi nu o cursă de 100 de metri” spunea

18

Napoleon Pop & Valeriu Ioan-Franc

V. Lazea, dar, dacă suntem stat membru, dece să nu parcurgem acest maraton fiind înZona Euro şi nu în afara lui? De ce? Pentrucă nimeni nu s-a angajat la acest maraton înplan naţional, iar a fi într-o echipă cu anga-jamente şi livrări reciproce poate că ar fi maiproductiv pentru România.

Lucrurile nu mai pot rămâne cum au fostpână în prezent, respectiv practicarea voităa unei încetineli şi aşteptări „după alţii”,stare de fapt pe care tot noi o evaluăm şi otot evocăm, prea des, în lipsa unui activismmai bun în deciziile Uniunii.

Pentru România, Uniunea rămâne refe-renţialul de destin european, primul angaja-ment politic colectiv, reasumat recent atâtavreme cât Uniunea este nedivizată şi indi-vizibilă. Acest lucru este important şi înbeneficiul României, cu condiţia ca Româniasă contribuie la viitorul edificiului Uniunii prinpropriul ei exemplu: o aplecare serioasă pe orapidă modernizare şi consolidare a structuriieconomiei naţionale. Să renunţăm la plasareaţării în coada oricăror clasamente care sealcătuiesc în interiorul şi în afara Uniunii.

România și adoptarea euro

19

Sunteti avocat, scriitor, publicist. Să neraportăm, pentru început, la îndeletnicireade bază. Explicați-ne, vă rog, în ce constănoul pachet de legi în domeniul justiției! Maiexact, cum vor modifica ele realitatea imedia-tă în care trăim ? Se face mult tam-tam pemarginea acestui subiect, dar pare că nimeninu explică oamenilor, concret, ce înseamnănoile legi ale justiției.Marian Nazat: O să vă dezamăgesc, dar

nu le-am citit încă! Aștept să fie promulgateși abia atunci le voi desluși. Deocamdată,ele nu sunt decât abur și sămânță de zâzanieîntre unii și alții. Un pretext al luptei politi-ce, „cancerul României” de-a pururi, în careopoziția, firavă și bramburită, a coborât înstradă, fiindcă aici, în regiunea noastră, unaa feluritelor experimente, există o modă amaidanului. Dacă îi întrebi pe acei mani -festanți zgomotoși și intoleranți din Piața

Victoriei ce îi nemulțumește în concret dinpachetul legislativ în discuție, mă tem căvor răspunde printr-un muget lung și cool.Dar ei vor urla, făcându-și selfie, desigur, căstatul de drept este în pericol, că ăia răi vorsă li-l confiște, Caragiale curat, monșer. Așacă e nu rău, ci chichirău, au ajuns să-și dea cupărerea despre legile respective până șiOana Pellea și un obscur actoraș, unulManole... Sigur, am văzut că se încearcă par-ticiparea inculpatului la audierea părților șia martorului, o năstrușnicie nu doar aberan-tă, ci și traumatizantă pentru victimele in -frac țiunilor de violență. Păi cum să o supuila încă o agresiune pe femeia violată, ori pebărbatul violat?, ca să nu fiu acuzat de dis-criminare sexuală. Observ, ca simplu spec-tator, că legiuitorul, și el de-o calitate îndo-ielnică, se străduiește din răsputeri să echi-libreze nițel raportul dintre acuzare și apă-

20

Interviu

Interviul cu Marian Nazat, avocat și scriitor, taie România în mici românii, splendide în goliciu-nea lor, pe care le expune în oglinda înșelătoare a tranziției. Reîmbinate, româniile lui Nazat rân-jesc înapoi, hâde, aspre, dureros de aproape.Cuvinte-cheie: neo-liberalism, politică, educație, Occident, pro-occidentalism, cultură, manipu-

lare, comunism, Uniunea Europeană, migrație.

The interview with Marian Nazat, lawyer and writer, divides Romania in small Romanias, splen-did in their nakedness, which he exposes in the misleading mirror of the transition. Reunited,Nazat's pieces of Romania, grin back, harshly and painfully agnate.Keywords: neoliberalism, politics, education, Occident, pro-occidentalism, culture, manipulation,

communism, European Union, migration.

Abstract

Florian Saiu în dialog cu Marian Nazat

„Prin noi înșine n-a fostposibil niciodată în

România, de ce ar fi acum?”

Marian NAZAT – avocat, scriitor, e-mail: office@fnsa.roFlorian SAIU, jurnalist, e-mail: florian.saiu@gmail.com

rare, însă cade în patima excesului. Să nufim ipocriți și să cerem un legislativ maiacătării decât este societatea care îl emană,norodul înseamnă și Nicolicea, și Chichirău,„asta-i situația, n-are apă stația!”, vorbascriitorului Radu Cosașu.

Țin minte că în urmă cu vreo zece ani sepunea problema modificării Codului penal,apăruse cel nou, așa încât m-am hotărât să-lînvăț, dar el n-a intrat niciodată în vigoare.Atunci, m-am jurat să nu mă mai las pradăunei astfel de candori juvenile, pentru că îțirămân în cap instituții juridice inaplicabile,iar remanența lor îți poate juca feste neplă-cute. Oricum, nu văd prea curând promul-garea acestor legi, iar de va fi să se întâm-ple, abrogarea lor va fi, fac prinsoare cu ori-cine, prioritatea următoarei puteri politice.Ce durează în România, cu excepția nefini-tudinii? Am trăit atâtea în ultimele treidecenii, încât nimic nu mai e surprinzător,cu excepția ambalajului unei inițiative nor-mative!

Altminteri, legile dezbinării, deși încă înlaboratorul parlamentului, au modificatdeja realitatea imediată, căci un astfel deefect s-a produs, prin ocuparea străzii. Unparadox, nu? Ca și protestul unor magistrațipe treptele unei instanțe bucureștene, urmatde contra-protestul altora, rămași în birouri.Suntem două Românii în una singură, și câto să ne mai îngăduim așa îngâlceviți? Maiales că puterea românului de a îndura, aconstatat și academicianul Eugen Simion, s-a anemiat îngrijorător. Nu ne mai supor-tăm reciproc, de aici și imposibilitatea dia-logului. Între cele două falii învrăjbite s-aridicat un zid înalt și gros, ceea ce împiedicăorice fel de negociere. Oricât ai explica unuizid, rezultatul va fi zero. Alde Chichirău n-au organ pentru dialog, doimaiștii șivamaioții vor scandal, nu argumente, în timpce majoritatea parlamentară s-a radicalizatdin ambâț. Și să te ferească sfântu’ de româ-nul ambițios! O lege de organizare judecăto-rească nu are aptitudinea de a modifica rea-

21

Prin noi înșine n-a fost posibil niciodată în România...

litatea imediată, să nu comitem o astfel deimprudență. Nici măcar schimbarea unortexte din Coduri nu este în stare de acelmiracol. S-a consumat aiurea energie me -dia tică și civică în legătură cu dispozițiilecare reglementează răspunderea magistra -ților, o falsă problemă, în condițiile în care șiastăzi avem instrumentele necesare trageriilor la răspundere. Nu aici este problemajustiției neaoșe. Apoi, mă încăpățânez săsusțin că la primenirea legilor în cauză eraobligatoriu să participe casta judecătorilorși procurorilor, urmând ca și corpul avoca -ților să-și exprime un punct de vedere. Însăîn România, dacă politică nu e, nimic nu e...Politică și diversiune!

DNA a devenit o instituție tot mai con tes -tată, se devoalează abuzuri și pomeni ale por-cului, se strigă injurii, se protestează înstradă. E limpede că avem nevoie de uninstrument care să pedepsească faptele decorupție, dar este acest instrument, în acestemomente, cel mai potrivit să judece și să con-damne ?Și de ce vă mirați?, românul s-a născut

contestatar, cimilitura cu poetul e o râzgăia-lă stupidă și fudulă. Într-o vreme în care sebagă bani cu nemiluita în campaniile destreetdance, streetfood, streetball, streetart șistreetsex, streethuo, bă! apare ca gestul celmai firesc al unei generații pornite să răs-toarne toate rânduielile. Societatea deschisă s-a răscrăcărat rușinos de transparent și cumaltfel?, de vreme ce globul pământesc trebu-ie să suporte azi 7,5 de miliarde de guri,burți și scăfârlii! Haosul este ghioaga idealăpentru a ține sub control puzderia de bipezicu nevoi materiale în creștere.

Suntem corupți, n-are rost să ne ascun-dem după basmele patriotarde, însă la felsunt și americanii, și panamezii, și francezii,și burundezii... Corupția există în bagajulgenetic al omului, însă sistemul capitalist oscoate de acolo cu perfidă dibăcie și o pro-clamă politică de stat. Câțiva băieți deștepțiau inventat democrația și gloata a aplaudatnătâng, nu știa, sărmana, că, prin votul eiuniversal, o gașcă de prăduitori îi va devenistăpână discreționară și hrăpăreață. Prinsufragiul electoral se ajunge la conductele

cu bani ale statului, și împărțirea bogățieipresupune implacabil mituirea funcționa -rului – gestionar al avuției naționale. Dă-misă-ți dau! Și din dansul acesta ancestral îndoi se naște ciuleandra marii corupții.Comunismul opera cu mica corupție, cea desubzistență, pe bacșișuri insignifiante. Păicum să rămână integru un primar, de pildă,în pixul căruia sunt azi miliarde și miliardede lei? Partidul care l-a desemnat va cere,serviciul de informații care-l ocrotește vacere, nevasta și amanta la fel, rudele și prie-tenii așijderea, să nu ne prefacem că lucruri-le stau altcumva!

Strada urlă „DNA, să vină să vă ia!” și nuștiu unde altundeva pe mapamond se scan-dează o asemenea gugumănie înspăimântă-toare. Ați observat că România nu mai arenicio altă temă de dezbatere? Economia,cultura, sportul, sănătatea, învățământul aufost scoase definitiv din agenda publică.Doar arestarea și condamnarea în direct facrating, Republica Canibală România (caco-fonia este obligatorie!) își trăiește apogeul!Dar românul dorește lupta anticorupțienumai de la vecin încolo, nu de la el însuși!

Instrumentul într-o astfel de bătălie estelegea, nicidecum o structură anume, fie eaDNA ori cum s-o mai chema. ActualaDirecție, sursa acestor încontrări intermina-bile, a fost concepută și folosită ca instru-ment al răfuielilor politice, iar când a scăpatde sub control, au început atacurile împotri-va ei. Un altfel de Falkenstein în zodia glo-balizării, într-o Românie ce se zbate întreclosetul din fundul curții și telefonul inteli-gent... Să nu uităm că, prin 1916, ȘtefanZeletin a publicat o carte, Din țara măgarilor,în care arăta cum sunt respectate legileacolo.

Aflăm, de exemplu, că „Principiul justi -ției măgărești intraparlamentare sună astfel:Orice măgărie, de orice soi şi orice mărime,nu alcătuieşte o vină dacă se poate dovedică pârâtorul e un mare măgar tot atât demare ca şi pârâtul. (...)

Liberalii, pârând pe conservatori: Sunteținiște hoți! (...)

Conservatorii, apărându-se: Nu maispuneți, cinstiți și harnici tovarăși întruhoție! (...)

22

Marian Nazat

Liberalii, urmându-și pâra: Sunteți niștefărădelege! (...)

Conservatorii, încununându-și apărarea:Mai bine țineți-vă botul cu amândouă labe-le, dihănii de trei ori inconștiente, să nu maiaudă și străinii de isprăvile noastre și să nefacem de râs în fața lumii”.

Credeți, cumva, că șleahta macoveistă l-acitit pe Zeletin? Nici pomeneală. Așa că,deși a trecut un secol, măgarii de aici conti-nuă să dea cu copita în legi, îndeosebi cândcinstiții aleși aterizează în ParlamentulEuropean... Capitalismul balcanic n-are sea-măn pe lume și, de aceea, Cioran, parcă,spunea că democrația este o pacoste pemeleagurile acestea.

De aceea cred că, dincolo de patimi șipartipriuri politice, sau civice, DNA trebuiereconsiderată, în primul rând prin restrân-gerea competenței materiale, sunt preamulte infracțiuni care n-au ce căuta acolo.Apoi, e nevoie de o mai clară demarcațieîntre răspunderea materială, administrativăsau civilă și cea penală a funcționarului sta-tului, în cazul infracțiunii de abuz în servi-ciu. Și mai e o problemă, uneori uneleacțiuni penale nu sunt altceva decât proceseîmpotriva mecanismelor economico-finan-ciare specifice pieței capitaliste. Nicăieri înlumea avansată astfel de operațiuni nu-laduc pe cel care le derulează în boxă pentruacuzația de evaziune fiscală. Cam alambicatrăspunsul, nu? Cum altfel?, de vreme ce înstradă se zbiară cu ochii scoși din orbite:„DNA, să vină să vă ia!”. În concluzie, par-chete anticorupție și antimafia trebuie săexiste, însă supuse legii, iar nu străzii orifeluritelor ambasade străine!

O observație obligatorie la final, DNA șinicio altă structură a Ministerului Public nujudecă și nu condamnă. Ar fi sfârșitulJustiției! Într-o țară de vajnici acuzatori, enevoie de judecători imparțiali și curajoși.Căci procurorii sunt prea represivi, iaravocații prea permisivi, și atunci trebuie săexiste un arbitru, semnul echilibrului șimăsurii, al dreptei cumpene.

Ce înseamnă domnule Marian Nazat să fiiavocat în România de astăzi? Ce însemna săfii avocat în România de ieri? Ce s-a schim-

bat în legătură cu mentalitatea românului ?În România aia de ieri n-am fost decât

procuror, din 1987 și până în 1989, așa că nuștiu cum era să fii avocat. Mă întâlneam cucolegii din barou îndeosebi în sala de jude-cată ori în biroul meu. N-am observat să lefie rău atunci. Oricum, mizele erau atât demici încât procurorii și avocații se strângeauchiar și la șpriț. Acolo unde veneau și jude-cătorii, dar actul de justiție nu suferea, îndefinitiv exista o egalitate de arme, de vremece și pretoriul degusta același vin sprințarsau friptură aburindă. Sigur, nici atunci nucoborâse raiul pe pământ, însă oamenii nuse ticăloșiseră într-atât, chiar pâlpâiau ruși -nea și omenia!

Cum e azi ca avocat ? Păi, în primul rând,dacă te trezești întâmplător cu un magistratpe stradă, este recomandabil să treci iute pecelălalt trotuar, să nu cumva să se interpre-teze. Apoi, este indicat să-ți ștergi din me -moria telefonului numele foștilor colegi defacultate care sunt procurori sau magistrați,atragi atenția altfel. De asemenea, trebuiesă-ți asumi riscul de a fi monitorizat zi șinoapte, inclusiv să ți se spargă cabinetul, însituația în care clientul tău a stârnit prigoa-na sistemului. Te pândesc destule pericole,inclusiv ca judecătorii și procurorii să te pri-vească de sus și cu imensă silă, incapabli săpriceapă că avocatura este un serviciupublic, ca și asigurarea asistenței medicale,la urma urmei. Uneori, aidoma te cântărescși oamenii simpli sau sofisticați, îl aperi peinculpatul x înseamnă automat că și tu eștiasemenea lui! Altminteri, ar putea să fie oîndeletnicire frumoasă și nobilă, un adevă-rat meșteșug de pricepere și har, însă cândstrada și media se unesc împotriva proscri-sului livrat opiniei publice de către sistem,orice avocat devine de prisos, un personajcaraghios, demn de milă.

Avocatul, mă refer numai la cel din prici-nile penale, este tipul pe care clientul îl dă laceruri și în caz de achitare, și în caz de con-damnare. În primul caz, fiindcă a încasatonorariul de la un om nevinovat, iar în aldoilea deoarece inculpatul a ajuns la puș -cărie. Așa că prima grijă a avocatului este săse păzească de clientul său! Prin urmare,

23

Prin noi înșine n-a fost posibil niciodată în România...

apărătorul rămâne mereu singur, deși toțiceilalți îl invidiază aiurea, incapabili săînțeleagă ce înseamnă să ai în cârcă soartapenală a semenului tău. Singur în câmpultactic pe un culoar aducător de rele, adesea...

Dacă s-a schimbat mentalitatea românu-lui? Unde? Bănuiesc că vă interesează che-stiunea tocmai abordată. Deloc. Omulrecunoaște cu greu că a greșit, iar când arecrize de conștiință, găsește de cuviință să-șitoarne un cunoscut, un fost partener oriamic. Aici, da, s-a schimbat ceva – mulți audescoperit gustul și avantajele imense aledelațiunii și nu se mai satură. Eram odată însală și un martor – delator declara cunaturalețe sulfuroasă că îl mituia pe unindivid aflat în poziții înalte, dar după ceacesta nu mai era la putere, îl ignora pur șisimplu. Când roata se-ntorcea, îl căuta dinnou și reînnodau prietenia penală. Însăinsul acesta n-avea nicio remușcare, consi-dera că e curat ca lacrima și că face un ser-

viciu de ecarisaj social și judiciar denun -țându-l pe celălalt. Iar judecătorul îl trata cape un personaj pozitiv... Scârboșenie maimare nici că există, o priveliște odioasă! Cre -deți că degeaba scria Petre Pandrea că li -cheaua „e prototipul cetățeanului din patriamea”? „E dureros. E adevărat”, n-am zis-oeu, ci tot el ! Probabil că așa arată omul noual societății multilateral globalizate și des-chise...

Relatați-ne câteva episoade care v-au impre-sionat de-a lungul carierei de avocat! Ațiapărat vreodată un om de cultură, un om deștiință sau un criminal ? Abia ce v-am relatat unul dintre ele.

Despre altele am tot scris în cărțile mele.Oamenii sunt impresionanți în situații limi-tă, au reacții la care nici măcar ei nu seașteaptă. Iar avocatul este un colector alsuferinței celorlalți, un hârdău în caresocietatea își varsă putorile. Fiecare dosarînseamnă o poveste dramatică sau tragică,ce te schimbă inclusiv pe tine, avocatul nefi-ind altceva decât suma proceselor avute de-a lungul vieții.

Da, am apărat și academicieni, și scrii-tori, destinul nu ține seama de funcții, demerite. Astfel am ajuns să-mi dau seama căomul nu de noroc are nevoie ca să trăiascăorișicât cumsecade, nu, nicidecum! El trebu-ie să se roage să nu-l strivească ghinionul.

S-a întâmplat să am client și un criminal,unul singur, un cetățean israelian minor,care își ucisese tatăl în stare de provocare, oistorioară urâtă și tulburătoare. Evit acestecazuri întrucât am fost procuror criminalistși nu sunt în stare să-i apăr pe ucigași. Ca șipe tâlhari sau violatori. Am trudit atâta casă-i prind atunci, încât mi-au rămas nealte-rate reflexele de copoi, de acuzator... Iarprima ocupație e ca prima dragoste, n-aicum s-o uiți! Cine a pomenit o lepădaretotală de el însuși?...

Este cunoscut faptul că scrieți în timpulliber. V-au fost publicate câteva cărți, ultimachiar în toamnă, la Gaudeamus. Este vorbadespre volumul „Lumea de azi” (EdituraRAO). Chiar, domnule Nazat, cum estelumea de azi, cum arată România noastră?

24

Marian Nazat

Volumul la care vă referiți cuprinde 16interviuri cu persoane și personaje impor-tante, ori mai puțin importante ale viețiipublice de la noi – Augustin Buzura, IosifBoda, Radu Paraschivescu, Alex Stoenescu,Stelian Tănase, Sever Voinescu, Nicolae DanFruntelată, Viorel Roș, Ștefan Mitroi, IonPanaitescu, Freddy Gârbaci etc. Cum aratălumea de azi? Exact așa cum este devoalatăea în Lumea de azi, o carte din care cititorulaflă ce mai este cu țara lui ori a altora, cuvremurile, cu sufletul, cu atâtea și atâtea.Zău că merită s-o citiți!

Cum arată România lui Marian Nazat,România pe care o iubește omul Nazat, oRomânie cu care el se mândrește oriunde înlume?Chestia asta, cu mândria de a fi român

sau groenlandez, îmi displace teribil. Înconsecință, nu-i suport nici pe cei care semândresc cu țara lor, dar nici pe cei care ohulesc. Cum să te fandosești, să te împău-nezi cu un petic de hârtie în care se atestăoficial că ești cetățeanul unei țări?

România mea arată așa cum este în reali-tate și o iubesc cu toate înălțările șiprăbușirile ei. Patria e ca o mamă mai mareși cu milioane de odrasle. N-ai încotro să n-o iubești atâta timp cât ai decis să rămăi cuea până la moarte. Altminteri, ai părăsi-o șite-ai duce la alta, slavă Domnului, sunt câte-va sute în lume! Iar eu nu m-am gânditniciodată să plec de aici, cum să dezertezdin limba română? Cu toate astea, nu mi-am idilizat țara decât în copilărie șiadolescență, nu am sulemenit-o și nu i-ampus pampoane ca să arate altcumva. Aș fitransformat-o într-un fel de Bubulina și numi-aș fi iertat vreodată gestul ăsta blasfe-miator, de impietate.

N-am în inimă o anume Românie, căci pemeleagurile carpato-danubiano-pontice n-au prea curs râuri de miere, iar eroii, culegendele cărora am crescut de mic, suntpline de umbre și, mai nou, de carii adusede importul de corectitudine politică. Îmiiubesc condiția de român cu toate avataruri-le ei, credeți că mi-ar fi mai ușor cu alta?Dacă aș fi american, de exemplu, mi-ar figreu să trăiesc cu amintirea genocidului

asupra indienilor (cărora li se zicea „pieiroșii”, nu oameni, ci piei...) , dacă aș fineamț, m-ar bântui strigoiul hitlerist, cafrancez m-aș simți verișor cu Joseph IgnaceGuillotin1, iar ca englez aș avea obsesiaregicizilor fără număr... Vedeți că nu-i sim-plu să fii un cetățean anume ?!

Însă, vă fac o mărturisire, am și eu obucățică de Românie, o țarină micuță, laIslaz. Acolo este singurul loc în care mă simtmângâiat de îngerii vorbitori de limbăromână și de solitudinea întremătoare.Numai acolo mi se năzare că mă înveșnicescși că aș putea zbura, ca în visele de demult.

1Termenul „ghilotină” provine de ladoctorul Joseph Ignace Guillotin, care în 1789 acreat un plan de reformare a sistemului penal fran-cez, în încercarea de a-l face mai uman. În primulrând, el a propus o standardizare a pedepselor, ast-fel încât săracii și bogații să primească aceleașipedepse pentru fapte similare. Majoritatea propu-nerilor sale au fost respinse, însă cea care priveacrearea unui dispozitiv care să îi ucidă rapid pe ceicondamnați la moarte a devenit populară.Propunerea lui Guillotin a fost adoptată de dr.Antoine Louis, care, în 1792, a creat primul proto-tip al… ghilotinei.

Ce valoare mai au astăzi cuvintele patriot-ism, patrie, neam, drapel? Se mai regăsesc elecu adevărat sau, în prezent, sunt golite desens?Cam cât au cuvintele hamburger, mall,

club, dacă nu și mai mică! Ele tind să devinăincorecte politic, într-o lume cu granițe peri-sabile. Când vorbești despre patriotism, emusai să aduci în discuție cum au luptatstrămoșii tăi cu alte seminții pentru un statunitar și independent. Riști astfel să comițiun prim delict de înflăcărare, inamicii deieri îți sunt azi parteneri în aceeași UniuneEuropeană, iar gafa nu ți se va ierta. Voca -bulele acestea vor fi evacuate în curând dindicționarele oficiale, căci hărțile vor fi doarniște contururi de teritorii, nicidecum dețări. Iar un teritoriu n-are memorie și nicisentimente naționale. Bejenia nu cultivă ast-fel de valori, dimpotrivă. Pribegii n-au țară,n-au istorie, n-au neam și drapel. Ei au însăspaime și complexe de inferioritate, de dez-rădăcinare. Planul lui Kalergi s-a împlinit

25

Prin noi înșine n-a fost posibil niciodată în România...

(am scris asta în Cartea ieruncilor).În vreme de pace, în care România s-a inte-grat în câteva dintre cele mai importantestructuri europene, românii părăsesc în blocpropria țară. Au plecat aproape patru milioa-ne să muncească pentru alții, au emigratromâni sătui de instabilitatea socio-politicăși, mai ales, economică a României. Cum s-aajuns aici, stimate domn? Încotro ne îndrep-tăm?Dar ca să se integreze acolo, în acele

structuri, România a trebuit să plece din ros-tul ei. Ea și-a pus alte straie, care n-o prindînsă, și-a stâlcit limba și obiceiurile, doar,doar, stăpânii o vor accepta. A jurat, chiar,să se lepede de suveranitatea ei și iată-neacum membru în ceva cu prezent nesigur șicu viitor incert.

Cum s-a ajuns aici? Simplu, în numai treidecenii de manipulare asiduă, în careRomânia a convenit cu noii stăpâni să-șidistrugă fabricile și uzinele, să-și înstrăinezebunurile și bogățiile solului și subsolului. Șicine își dorește să trăiască în sărăcie?Instabilitatea socio-politică și economică decare vorbiți a fost programată înadins,nimic nu-i întâmplător, să nu subestimămOccidentul! Nu vedeți că afară se stabilescnumai românii ba cu niscaiva glagore, ba cubrațe de muncă vânjoase, nu altcineva?Cârdurile de țigani nu intră în socoteală, eiîși continuă circuitul lor nomad început dela origini.

Încotro ne îndreptăm? Mă tem că nimeninu e în stare să răspundă. Haosul pareimposibil de oprit, însă nu așa a fost și înzorii omenirii? Oricum, ceva se va întâmplanegreșit, ceva îngrozitor, însă nu știu ce...

Ar putea Educația să elimine, în timp, handi-capurile generate, în mare măsură, de inter-minabila tranziție post-decembristă?Ar fi singura soluție, dar capitalismul n-

are nevoie de inși educați, instruiți.Consumerismul presupune mase largi demanevră. Am citit recent că în 2017 au aban-donat școala vreo 80 000 de elevi! Este ocifră care îmi dă fiori, ea se adaugă altoramai vechi, din 2016, 2015... Ca și cea de 5milioane de euro cât a încasat din vânzări

un hipermarket din București într-o zi desărbători. Chiar, în câți ani s-or cumpăracărți de aceeași sumă ? Cartea nu mai preo-cupă pe nimeni, partea e rezervată altora șicum să ne mai minunăm că, în seara deCrăciun, o televiziune îl invită în studio peGigi Becali, un agramat plin de ifose și decruci... Iar alta ni-l înfățișează pe MironCozma, „luceafărul huilei” proaspăt ieșitdin tenebrele mineriadelor... Reușita, azi, numai trece prin școală, ci, din contră, oocolește, maneaua e mai importantă decâtAbecedarul. Se fac eforturi uriașe pentruîntreținerea handicapurilor felurite și, deaceea, tranziția nu se va isprăvi curând lagurile Dunării... Într-adevăr, educația arputea să elimine aceste neajunsuri, dar cinear avea interes ?

Cum îi simțiți pe tinerii care fac primii pașiîn lumea justiției? Cum arată studentul nos-tru de la Drept?Nu pot răspunde, nu sunt cadru didactic

universitar. Studentul de la Drept arată,bănuiesc, la fel ca și cel de la Medicină saude la Politehnică. Dornic să rezolve cât mairepede conflictul dintre generații, preocu-pat să se realizeze cât mai iute. Îi văd însă însala de judecată după absolvirea facultățiiși, uneori, mă înfior. Sunt cruzi și „îmbulzițide sine”, nu au repere și modele, s-au trans-format în mașinării de strivit destine. Nutoți, slavă Domnului! Nici noi nu eram altfelaltădată, odată ieșiți de pe băncile univer -sității, însă am avut șansa (sau neșansa?)unor generații care ne corectau excesele, netemperau frustrările și ne învățau lecțiamăsurii. La tinerețe, ai senzația că ceidinaintea ta au trăit într-o flagrantă eroare,o șleahtă de neisprăviți, și tu ai datoria de a-i aduce pe calea cea bună.

Astăzi, mă uit fără plăcere la aceimagistrați și avocați care nu-și respectămenirea, de la ținuta vestimentară și până lafelul de a fi. Sunt îmbrăcați neglijent, cumsă-ți imaginezi că nădragii îngrijitorilor devaci pot fi purtați în sala de judecată? Ori căpoți apărea neras și nepieptănat în fațajustițiabilului? Deunăzi, ai fi fost trimisdegrabă acasă și mustrat serios. Nimeni numai respectă pe nimeni, suntem în plin răz-

26

Marian Nazat

boi al tuturor împotriva tuturor. Dacă așputea să schimb ceva, primul lucru ar fiInstitutul Național de Magistratură.Cursanții de acolo trebuie să înțeleagă căvor lucra o viață întreagă cu omul, nu cuobiecte de serie! Omul e supus greșelii,aceasta este lecția fundamentală pe care eisunt obligați s-o deprindă. Dacă vor pricepeasta, atunci vor fi cu adevărat magistrați.

Care sunt, domnule Nazat, cărțile care v-auformat modul de gîndire, cărțile la carereveniți din cînd în cînd ? Aveți scriitoripreferați?Cam toate! Întâia carte însă este Un om

sfârșit a lui Papini. Apoi, Gog, avându-l caautor tot pe florentin. Și Confesiunile mora-listului J.J. Rousseau. Ori Lupul de stepă agermanului H. Hesse. La fel Elogiul nebuniei(Erasmus), Eseuri (Montaigne și Pascal) șimemorialistica mandarinului PetrePandrea. Tratatele de mizantropie, în gene-ral. Este important să afli din adolescență căomul este o lichea exemplară. Eviți, astfel,deziluziile, dezamăgirile ulterioare. Aa, sănu-l uit pe D. Diderot cu Jaques fatalistul! Îicompătimesc pe cei care cred că omul estebun și frumos. Să vină și să lucreze treidecenii în „leprozeria penală” și pe urmămai vorbim!

Scriitorii mei preferați? V-am spus, iată,câțiva, dar mai am: Kafka, Șolohov,Kazantzakis, Dostoievski, Marquez, VargasLlosa, Paler, Buzura, Virgil Gheorghiu... Mădau în vânt după sceptici și pesimiști,optimiștii sunt niște victime ale propriilorlor plăsmuiri, e periculos să-i urmezi. Riștisă aluneci în prăpastie....

Cum schimbă noile mijloace de comunicare –facebook, whats-App etc – peisajul cultural ?Se comunică mai repede, dar se comunică șiconstructiv? Ha, ha! Să-mi puneți tocmai mie o astfel

de întrebare!? Eu, care nu știu nici măcar săpornesc un calculator și încă scriu custiloul... Iar telefonul mobil este din ăla cutaste... Mă încăpățânez să nu devin o anexăa acestor drăcovenii. Dar să mă întorc laîntrebare. Cum îl schimbă? Deculturali -zându-l, cum altfel? Superficialul, precarita-

tatea și vulgaritatea devin teme predilecte,valorile adevărate dispar și rapiditateacomunicării justifică orice monstruozitate!Fiecare ipochimen are senzația că poatecomunica, dar onomatopeea, interjecția nuînseamnă mai mult decât un sunet neander-thalian. Trăim un alt paradox astăzi – avemtelefoane tot mai inteligente și indivizi totmai ignoranți... Maimuța cu smartphone eultima toană a omenirii...

Lumea facebook-ului, a WhatsApp-ului,mi se spune, e sinistră, o cavernă a obsceni -tăților și trivialităților. N-ați observat că s-auînmulțit idioții cu atitudine?

Cum credeți că va arăta românul anului2050 ? Va mai exista o țară numită Româniasau ne vom „integra” total în „marea familieeuropeană”?În 2050 aș avea 89 de ani, așa încât nu mă

interesează cum se va înfățișa atunci româ-nul sau surinamezul. Și nici ce se va întâm-pla cu România mea. Toate astea suntimportante cât ești viu, pe urmă nu-i preo-cupă decât pe trăitori. Bunăoară, credeți căpe bunicii mei, morți demult, îi ating angoa-sele mele? Dar, ca exercițiu de imagine,românul acelor ani va semăna teribil cu ita-lianul, spaniolul sau scandinavul. Sau nu vamai arăta deloc!