buletin 76 ian febr - · pdf filecupidon, care la începutul primăverii oficia, din cer,...

CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJCentrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj

Buletin culturalnr.76 ianuarie-februarie-martie 2014

CÂNTECE VECHI .............................................................................36

De cântat, de iubit, de jucat: regal folcloric de „Dragobete”..................2

NEGRENI – comuna în haine de sărbătoare .......................................6

“Semne identitare”- expoziţie internaţională itinerantă de fotografie etnografică. Februarie 2014..................................................................9

SEMNE IDENTITARE la Ardud...........................................................13

O familie de artişti populari: Eli Rus, Cornelia şi Ovidiu Guleş............14

Turneul Ansamblului folcloric “Mugurelul” al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca în Egipt ........................20

O zi în studioul de înregistrări. Cu Fărcaş şi Zamfir...........................23

Din istoria dansului românesc ............................................................32

Mădălina Ancuţa Mârza, o tânără speranţă în promovarea cântecului din folclorul românesc...34

CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ

CENTRUL JUDEŢEAN PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE CLUJ

400609, Cluj-Napoca, str. Dorobanţilor nr.104(etajul VI al Bibliotecii Judeţene "Octavian Goga")

www.tradiţiiclujene.roe-mail: [email protected]

manager Cornelia STAICU

Redactor coordonator: Adriana ANDREIColectiv redacţional:

, foto: Mircea CÎMPEANU

Grafică şi t Adriana ANDREIweb master Nicolae NERŢAN

Mircea CÎMPEANU Sorin GRECU, BOTH József, Sorin GRECU

ehnoredactare:

Tipar: COLORAMA Cluj-Napoca, Str. Samuil Micu 12 A tel.: 0264 450 603 [email protected]

Coperta I - Reconstituire "Nunta de la Negreni", foto: Mircea CîmpeanuCoperta IV - , foto: Mircea CîmpeanuAnsamblului folcloric “Mugurelul”

C U P R I N S

1

Calendarul activităţilor culturale

pentru lunile ianuarie-martie 2014

6 ianuarie Mărişel, culegere de colinde tradi ionale cu grupul folcloric al Asociaţiei culturale “Pelaghia Roşu”. Filmare video, fotografiere, imprimare audio

10 ianuarie Turda, Spectacol de aniversare la 45 ani de activitate coregrafică a instructorului de dansuri populare Ioan Cuc, în organizarea Asociaţiei culturale “Comori ardelene” la Teatrul Naţional Turda

11 ianuarie Ceanu Mare, culegere de folclor în cadrul proiectului Horitori din Câmpia Transilvaniei, vol. II. Interpreţi vocali din Ceanu, Boian, Bolduţ, Iacobeni şi Hodăi

12 ianuarie sat Corusu, com. Baciu, culegere de folclor în proiectul UNESCO de atestare a elementelor de patrimoniu din România, în dosarul Jocul bărbătesc din Transilvania; Fecioreşte des din Coruşu, proiect derulat în parteneriat cu Academia Română – Institutul Arhiva de Folclor Cluj-Napoca

23 ianuarie Deplasare pe teren în com. Frata pentru realizarea următoarelor obiective: Inventarul elementelor vii de cultură tradiţională iniţiat de CNCPCT, Preluarea unor date şi informaţii de la muzicanţii şi jucăuşii satului în vederea întocmirii unor dosare pentru aplicaţia “Tezaure Umane Vii” de la Ministerul Culturii, sesiunea martie 2014

24 ianuarie Spectacol folcloric de Ziua Unirii cu Orchestra “Cununa Transilvană”

25 ianuarie Filmare video pe teme de cercetare folclorică la Academia de Muzică “Gh Dima” Cluj-Napoca, cu cercetătorii Prof. Univ. Dr. Ileana Szenik şi Prof. Univ. Dr. Ioan Bocşa

10 -22 feb. Expoziţia „Semne identitare” în Baia Mare

21 februarie Spectacol folcloric de Dragobete

24 feb.-23 mar. Expoziţia „Semne identitare” la Muzeul Judeţean din Satu Mare

16 martie Negreni, Promovarea proiectului de reconstituire a unor obiceiuri vechi, păstrate pe teritoriul judeţului Cluj, filme din ciclul "Zestrea Românilor"

28 mar.-21 apr. Expoziţia „Semne identitare” în Ardud

ţ

Vă invităm să participaţi la activităţile noastre!Informaţii pe www.traditiiclujene.ro sau www.facebook.com/traditii

2

De cântat, de iubit, de jucat: regal folcloric de „Dragobete”

Lume, câtă frunză şi câtă iarbă, vineri seara (21 februarie, 2014), în sala mare de spectacole a Casei de Cultură a Studenţilor, unde Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj a organizat un spectacol folcloric – maraton, dedicat „Dragobetelui”. Străvechea sărbătoare a iubirii a fost revigorată prin intermediul acestei divinităţi arhaice româneşti, similare lui Eros sau Cupidon, care la începutul primăverii oficia, din cer, nunta tuturor vieţuitoarelor. În decursul anilor, tradiţia s-a extins şi la oameni, astfel, de Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru a elogia iubirea prin cântec şi joc, înaintea sosirii primăverii, pentru ca sentimentul să se perpetueze tot anul, precum al păsărilor („mesagerii cerului”), ce se logodesc în acea zi. Celor aproximativ o sută de interpreţi vocali, instrumentişti şi dansatori, li s-au alăturat, în holul CCS, membrii Asociaţiei Meşterilor Populari din Cluj, cu o amplă expoziţie de produse specifice, cu demonstraţiile la războiul de ţesut ale Pălăguţei Hodor şi cu mărţişoarele confecţionate de meşteri populari, precum şi de elevii Şcolii „Alexandru Vaida-Voevod” din Cluj-Napoca.

Amfitrioana spectacolului a fost interpreta Ioana Breda Morar, laureată recent, cu Premiul I la Festivalul-Concurs “Strugurele de Aur” de la Jidvei, angajată a C.J.C.P.C.T. Cluj, care a prezentat publicului Orchestra profesionistă “Cununa Transilvană”, pe dirijorul său, maestrul Ovidiu Barteş, cei 23 de interpreţi vocali, reprezentând mai multe regiuni etnofolclorice ale Transilvaniei, şi ansamblul “Transilvania”, căruia i s-a

Buletin cultural, nr.76 / 2014

3

alăturat orchestra Casei de Cultură a Municipiului. Invitaţii speciali ai evenimentului au fost doi artişti de mare notorietate: Dorel Vişan şi Dumitru Fărcaş. Tabloul scenografic i-a avut pe interpreţi în permanenţă pe scenă, dispuşi în două cete, ca la o şezătoare, având la mijloc Orchestra “Cununa Transilvană”, cea care a dus “greul” manifestării, timp de aproximativ trei ore.

Interpreţii vocali şi instrumentiştii au interpretat, prin rotaţie, câte două piese, iar publicul, entuziast, a reacţionat pe măsură, răsplătindu-i pe tinerii artişti cu aplauze susţinute. Din totalul de douăzeci şi trei de interpreţi, doar despre doi se poate spune că aparţineau generaţiei mai „mature”: reputata solistă Mariana Morcan, reprezentantă a cântecului din “mocănimea” Apusenilor şi Florian Roşan, vechi colaborator al “Cununei Transilvane”, reprezentant de seamă al cântecului bănăţean. Ceilalţi douăzeci şi unu sunt tineri interpreţi, de mare valoare, aflaţi în plină ascensiune, laureaţi la festivaluri şi concursuri de promovare a folclorului românesc: Bogdan Toma - sosit tocmai din zona etnofolclorică Ţinutul Pădurenilor, judeţul Hunedoara; Vlăduţa Lupău şi Adrian Buza – doi tineri şi talentaţi interpreţi, reprezentând zona Sălajului; Oana Carmen Bozga – care, deşi e originară din Satu Mare, are un repertoriu


Dorel Vişan Dumitru Fărcaş

Mihai Vârva Jr.Vlăduţa Lupău

4

a l e s d i n z o n a e t n o f o l c l o r i c ă a Apusenilor – Valea Călăţii; Ionuţ Koblicska – reprezentant al Văii Someşului, din judeţul B i s t r i ţ a - N ă s ă u d ; Anamaria Marti din Bistriţa; Ioana Breda Morar – reprezentantă a zonei Munţilor Apuseni din judeţul Alba; Diana Cârlig şi Ioana Şteţco – ambele reprezentând zona etnofolclorică a Maramureşului; Georgiana Lobonţ, Radu Lazăr, Raul Olteanu, Adrian Socaciu – patru tineri de mare valoare, cu repertorii din zona etnofolclorică a Văii Someşului, reprezentând municipiul Gherla; Mihaela Grindean, Andreea Ciupe, Iulia Bucur, Alex Vaida, Silviu Adrian Popa, Florin Bota – cei mai de seamă tineri artişti ai Clujului, cu repertorii aparţinând tuturor zonelor etnofolclorice ale judeţului şi mezinii Mihai Vârva Jr. (11 ani) şi Diana Abrudan (6 ani) – membri ai grupului vocal „Şcoala Vedetelor”, condusă de maestrul de sunet Săndel Filip. După evoluţia celor de mai sus, pigmentată de ansamblul “Transilvania”, cu suite de jocuri din Jichişu de Jos, a fost invitat pe scenă actorul Dorel Vişan, care a depănat trei poveşti de “Dragobete”. Printre altele, acesta a făcut următoarea constatare: „Sunt mulţi oameni care luptă pentru stârpirea răului din lume, pentru că în lume a intrat mult rău şi multă ură. Sunt puţini care ştiu pe unde intră răul în lume. Eu cred că intră prin locul pe unde au ieşit poveştile... De aceea îi felicit pe cei de la Centrul Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale Cluj pentru această iniţiativă, fiindcă, astfel, cel puţin avem ce povesti...” Referindu-se la sărbătoarea „Dragobetelui” actorul a mai spus: “De Dragobete exista un obicei: băieţii şi fetele mergeau, în 24 februarie, la pădure şi adunau flori. Fetele fugeau de acolo spre casă, iar băieţii încercau să le prindă şi să le smulgă un sărut. Dacă băiatul nu prindea sau nu săruta fata, în acea zi, acesta rămânea, tot timpul anului, fără iubire - şi nu se căsătorea…” Spectacolul a atins apogeul, cu sala în picioare, la apariţia maestrului Dumitru Fărcaş. Elogiind personalitatea regretatei Marioara Murărescu, artistul a explicat apariţia tinerilor interpreţi de pe scenă, prin aceea că sunt, cu toţii, “muguri” ai “Tezaurului Folcloric”, iniţiat de marea dispărută. Apoi, ca întotdeauna, a vrăjit întreaga asistenţă cu taragotul său fermecat, cântând pisele care l-au consacrat de-a lungul anilor; a mai interpretat şi vocal o piesă şi a recitat şi un răscolitor poem,


Ioana Breda Morar şi Diana Abrudan

5

scris de poetul George Militaru: “Ţara mea, mândra mea”. Finalul recitalului a ridicat din nou sala în picioare, fiind interpretată melodia de pe genericul emisiunii “Tezaur Folcloric”. Înainte de lăsarea cortinei, cei douzeci şi trei de interpreţi, reuniţi ad-hoc într-un cor, au cântat celebra piesă “M-am suit în dealul Clujului”.

Multe şi frumoase sunt credinţele de “Dragobete”… Spectacolul a reprezentat un real succes al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, demonstrând o dată în plus, capacitatea acestei instituţii de a conecta energiile creatoare – nu numai de pe raza judeţului nostru, ci şi din alte zone etnofolclorice ale Transilvaniei – pentru a prezenta în faţa publicului cântece de dor şi drag, muzici tradiţionale, ritual de poveste, culoare, bună dispoziţie, în varianta lor autentică, frumoase în simplitatea lor genuină.

A consemnat, Michaela BOCU (preluat din ziarul “Făclia” de luni, 24 februarie 2014)


Mini-expozi ie a ţ Asociaţiei Meşterilor Populari Clujeni,

Ansamblul “Doina Clujului”

6

NEGRENI – comuna în haine de sărbătoare

Localitatea Negreni din judeţul Cluj, binecunoscută în întreaga ţară pentru renumitul târg anual ce se desfăşoară aici încă din timpul Evului Mediu, a fost duminică, 16 martie 2014, gazda unui eveniment cultural deosebit. Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat, trebuie să amintim faptul că localnicii acestei aşezări şi-au dovedit talentul, nu cu mult timp în urmă, în faţa camerelor de film ale televiziunii publice, prezentând câteva dintre obiceiurile tradiţionale ale satului lor de altădată. Printre acestea s-au numărat câteva dintre meşteşugurile vechi învăţate de la înaintaşi, munca la câmp şi în gospodărie, pregătirile şi desfăşurarea sărbătorilor de Florii, Paşte şi Crăciun dar mai ales obiceiul nunţii tradiţionale, toate aceste subiecte făcând parte dintr-o serie de şase filme din cadrul ciclului de emisiuni “Zestrea Românilor” al realizatorilor Carmen şi Alexandru Stoica de la TVR Bucureşti.

Reconstituirile propuse de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj au fost bine primite, dar deloc uşor de înfăptuit. Timp de mai multe săptămâni din anul 2012, oamenii satului s-au mobilizat exemplar pentru realizarea scenelor componente ale viitoarelor producţii de televiziune. În fruntea lor s-au aflat câţiva intelectuali destoinici, şi ne vom opri aici pentru a-i numi pe primarul Dorin Manea, preotul paroh Ioan Mureşan şi profesoara Florina Varadi, care au înţeles importanţa proiectului şi care au jucat, la rândul lor, rolurile unor personaje din vatra satului, alături de săteni. Distribuţia a fost generoasă şi aproape tot satul a jucat în filmele


7

planificate, cu toţii excelând în prezentarea celui mai complex subiect, unicul de acest fel realizat în judeţul Cluj, cel al obiceiului de nuntă, care s-a desfăşurat neîntrerupt pe parcursul a 15 zile succesive.

Scenarii bogate, pregătiri din mers, dese reluări din diferite unghiuri, concentrare, emoţii şi răbdare la maximum, acestea au fost doar câteva dintre etapele şi stările trăite de către “artiştii” Negreniului - cu toţii aflaţi la stadiul de debut - mulţi actori de ocazie, dar şi mulţi binevoitori, veniţi în ajutor pentru asigurarea recuzitei sau a transportului tehnicienilor şi a echipamentului, deoarece platoul de filmare a fost amenajat când pe dealuri, când pe câmp, când la biserică, când la casa mătuşii Floare, şi întotdeauna doar în locaţii unde amprenta arhaicului se dovedea neatinsă de trecerea timpului.

Deosebit de pasionate şi influenţate de amintirea timpurilor retrăite în acest context, femeile din comună au muncit peste iarnă la


Preot paroh Ioan Mureşan, etnolog Dr. Aurel Bodiu, etnomuzicolog Dr. Mircea Cîmpeanu, coordonator proiect, Prof. Florina Varadi ?i Primarul com. Megreni, Dorin Manea

8

confecţionarea mai multor sumane de lână după un model mai vechi, activitate prin care ni s-a dat de înţeles că familiile din Negreni îşi doresc categoric ca aici tradiţia folclorică să nu dispară, cum s-a întâmplat deja în multe alte locuri. Au procedat la spălarea, îndrugatul şi ţesutul lânii din proprie iniţiativă, după cum au înţeles mereu că trebuie să facă: vorbe mai puţine şi fapte mai multe.

Prin urmare, duminica trecută, o zi liniştită de rugăciune din Postul Paştelui, s-a transformat într-o frumoasă şi decentă sărbătoare. În sala Căminului Cultural, cea proaspăt renovată şi dotată tehnic au fost proiectate două dintre filmele produse aici, cu titlurile: „Cinstea miresei” şi „Lumina învierii”. Veniţi să-şi admire propriile realizări, sătenii şi-au îmbrăcat iarăşi hainele tradiţionale de sărbătoare, mândri de costumele lor vechi de peste 100 de ani, scoase din ladă doar pentru ocazii.

CJCPCT Cluj, prezent la această acţiune deosebită cu întreg colectivul compartimentului de conservare a culturii tradiţionale în frunte cu managerul Cornelia Staicu a oferit diplome de recunoaştere a eforturilor depuse în derularea proiectului şi totodată a donat comunităţii o expoziţie fotografică realizată de consultantul artistic Adriana Andrei, cu instantanee realizate în cadrul operaţiunilor de reconstituire şi conservare a obiceiurilor tradiţionale din Negreni, elemente demne de o

catalogare cu litere mari pe l istele de evidenţă ale patrimoniului naţional.

P r in fap te le lo r, locuitorii comunei au dovedit aşadar o dragoste nedecla-rată pentru tradiţ i i le ş i obiceiurile locurilor în care s-au născut, au trăit şi şi-au petrecut întreaga viaţă, demonstrând că sunt cu


9

adevărat oameni de acţiune şi de încredere, punând fără nici o ezitare la dispoziţia proiectului Centrului de Cultură Tradiţională Cluj întreaga lor capacitate de lucru, alături de proaspătul talent descoperit, acela de a interpreta mai bine decât oricine altcineva, cele mai grele roluri, acelea de simpli şi modeşti oameni ai unui sat din Transilvania.

Coordonator proiect,Dr. Mircea Cîmpeanu

“Semne identitare”- expoziţie internaţională itinerantă de fotografie etnografică. Februarie 2014

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, Primăria şi Consiliul Local Cluj-Napoca, împreună cu partenerii: Asociaţia Art Image Cluj-Napoca, Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, Muzeul Judeţean Mureş, Casa Tradiţiilor din Budapesta, Centrul Cultural Rus - Cluj-Napoca, Muzeul Regional din Nowyt Sacz desfăşoară cea mai spectaculoasă şi ambiţioasă manifestare dedicată


Vernisajul din 10 februarie de la Salonul artelor, Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu din Baia Mare

10

sărbătoririi celei de-a X-a ediţii a Concursului naţional “Fotografia –

document etnografic”, sub semnul proiectului SEMNE IDENTITARE.Din punct de vedere cronologic, al patrulea, vernisaj al

manifestării “Semne Identitare” - după cele din 20 septembrie 2013, de la Cluj-Napoca, din 15 octombrie 2013, de la Târgu Mureş şi din 10 februarie 2014, de la Baia Mare - a avut loc miercuri, 26 februarie 2014, la Muzeul Judeţean din Satu Mare. Despre importanţa acestui eveniment unic, la care participă 28 de fotografi profesionişti din România, Ungaria, Rusia şi Polonia, au vorbit Liviu Marta, directorul instituţiei gazdă, Felician Pop, directorul CJCPCT Satu Mare, Cornelia Staicu, managerul CJCPCT Cluj. Totodată, gazdele au subliniat faptul că este o bucurie pentru ele ca asemenea lucrări, unele de o calitate artistică excepţională, să fie expuse şi la Satu Mare, fiecare fotografie surprinzând atât elementul identitar, cât şi expresia momentului – indiferent că sunt fotografii realizate în îndepărtata Rusie sau în diverse zone mirifice ale României. Printre cele 40 de fotografii expuse de către artişti, multe au fost imortalizate în Maramureş, dar şi în zona comunei clujene Negreni - reconstituind o nuntă tradiţională - sau a Muntelui Dobrin, Măguri-Răcătău, cu un obicei de Sânziene, în cazul celor prezentate de etnomuzicologul Mircea Cîmpeanu, de la CJCPCT Cluj. De asemenea, din partea artiştilor clujeni, responsabilul proiectului, Adriana Andrei, a adresat celor prezenţi invitaţia de a participa, cu imagini inedite în acest an, la cea de-a XIII–a ediţie a manifestării fotografice documentare. La rândul său, în numele artiştilor premiaţi care expun la Satu Mare, băimăreanul Felician Săteanu, după ce a subliniat valoarea fotografiilor prezentate, a anunţat că în acest an se va organiza de către sătmăreni, în premieră, o tabără internaţională de artă fotografică, în zona etnofolclorică a Codrului. Vernisajul a avut şi momente muzicale, susţinute de George Negrea şi de Paul Dancu, reprezentant al slovacilor. Expoziţia de la Satu Mare va fi cea mai


interviu cu etnomuzicologul Mircea CîmpeanuProf. dr. Ioan Anghel Negrean, Adriana Andrei, Cornelia Staicu, manager interimar al CJCPCT Cluj şi dr. Stefan Mariş, manager CJCPCT Maramureş

îndelungată din întreg şirul celor patru manifestări, urmând să rămână deschisă pentru o perioadă de trei săptămâni.

Cu câteva zile înainte de vernisajul de la Satu-Mare, în perioada 10-22 februarie, 2014, a avut loc şi cel de la Baia Mare, locul desfăşurării fiind Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu” din Baia-Mare, în Salonul Artelor. Evenimentul a avut un larg ecou în presă, fiind consemnat de majoritatea mijloacelor media din zonă. Astfel, conform cotidianului băimărean „Glasul Maramureşului”, „fotografiile etnografice au prezentat publicului poezia locurilor şi oamenilor, statornicirea îndeletnicirilor, bucuria de a petrece sărbătorile împreună dar şi semnele timpului sau crâmpeie de tradiţie din care răzbat simplitatea şi bunul gust.” La vernisaj au luat cuvântul, printre alţii şi Cornelia Staicu, managerul interimar al CJCPCT Cluj, dr. Ştefan Mariş, managerul CJCPCT Maramureş, Adriana Andrei, consultant artistic la instituţia clujeană şi pictorul dr. Ioan Anghel Negrean.

11


Vernisajul din 26 februarie de la Muzeul Judeţean din Satu Mare

De la dreapta la stânga:Liviu Marta, directorul Muzeului Judeţean din Satu Mare, Felician Pop, directorul CJCPCT Satu Mare,

Cornelia Staicu, managerul CJCPCT Cluj şi Adriana Andrei, coordonator proiect

12

Referindu-ne la celelalte două vernisaje desfăşurate din 2013, cel din 25 octombrie, din Piaţa Teatrului din Târgu Mureş şi cel din Piaţa Unirii din Cluj-Napoca, din 20 septembrie, menţionăm faptul că ultimul pomenit, cel de la Cluj-Napoca, a avut conform relatărilor din presă, peste 10.000 de vizitatori, ceea ce denotă interesul pe care l-a stârnit expoziţia în rândul publicului urban.

Concursul naţional de fotografie etnografică are ca scop surprinderea şi conservarea în instantanee fotografice a celor mai importante fapte de cultură tradiţională, materială şi imaterială, aflate pe cale de dispariţie în comunităţile rurale. Astfel, expoziţia “Semne identitare” marchează dezvoltarea internaţională a concursului, proiectul este conceput ca o expoziţie de grup cu participare internaţională. Având de-a face cu o manifestare itinerantă, originalitatea acestei expoziţii constă în faptul că a fost astfel gândită încât să poată fi amenajată deopotrivă în spaţii închise, cât şi sub cerul liber, în oraşele unde a poposit: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Baia Mare şi Satu Mare. Cu prilejul celor patru vernisaje, au fost admirate fotografii realizate de:

ADAM GYULA (RO), MIRCEA ALBU (RO), ADRIANA ANDREI (RO), BABLENA MAGDOLNA (HU), BALÁZS ÖDÖN (RO), BÁLINT ZSIGMOND (RO), ŞTEFAN BĂDULESCU (RO), MIRCEA CÎMPEANU (RO), PETRIŞOR CRĂCIUNOIU (RO), PIOTR DROŹDZIK (PL), VLAD DUMITRESCU (RO), ANDRAS EGRI (RO), DOREL GĂINĂ (RO), HAGYOMÁNYOK HÁZA (HU), FELEKI KÁROLY (RO), NICOLAE NERŢAN (RO), LUCIAN NERŢAN (RO), LAURA ELISABETA PANAITESCU (RO), GHEORGHE PETRILA (RO), ION ROGOZANU (RO), FELICIAN SĂTEANU (RO), VASILI SCHERBININ (RU), DANIELA STĂNOIU (RO), SZABÓ TAMÁS (RO), DAN TĂUŢAN (RO), TEUTSCH

ALPÁR (RO), TÜNDE KOMÁROMI (RO), ANASTASIA VDOVKINA (RU).

Sorin Grecu


13

SEMNE IDENTITARE la Ardud

Expoziţia internaţională de fotografie etnografică SEMNE IDENTITARE îşi continuă periplul pe plaiuri sătmărene. În perioada 28 martie – 21 aprilie 2014 a fost găzduită de Primăria din oraşul Ardud. Această manifestare a fost posibilă datorită bunei colaborări dintre CJCPCT Cluj şi CJCPCT Satu Mare, Primăria Ardud şi Casa de Cultură „Dr. Augustin Mircea”.

Vineri, 28 martie, ora 17, în Sala Festivă a Primăriei Ardud a avut loc venisajul expoziţiei Semne Identitare. La eveniment, alături de delegaţia CJCPCT Cluj şi a CJCPCT Satu Mare, a luat parte şi primarul Orasului Ardud, Ovidiu Duma, alături de oficialităţi judeţene: preşedintele Consiliului Judeţean Adrian Ştef, europarlamentarul Ovidiu Silaghi şi altii.

Proiectul SEMNE IDENTITARE al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, realizat cu sprijinul Consiliului Local Cluj-Napoca, este conceput ca o expoziţie de grup cu participare internaţională, care sărbătoreşte un deceniu de existenţă a Concursului naţional “FOTOGRAFIA – DOCUMENT ETNOGRAFIC. Expun fotografi din patru ţări: România, Ungaria, Polonia şi Rusia.


14

O familie de artişti populari: Eli Rus, Cornelia şi Ovidiu Guleş

Cât de dificil pot fi întâlniţi, laolaltă, într-o zi lucrătoare Eli Rus, Cornelia şi Ovidiu Guleş, membri ai Asociaţiei Meşterilor Populari din Cluj... Cornelia Guleş - ocupată cu meseria de inginer chimist, cu hobby-ul său, cusutul – dar şi cu munca din gospodărie, ca soţie de artist plastic şi mamă a unui student la Universitatea de Artă şi Design; Ovidiu, soţul Corneliei - absorbit în majoritatea timpului de munca din atelier şi de alergătura între un târg sau altul, ori de contractarea diverselor comenzi; şi – nu în ultimul rând - Eli Rus, mama Corneliei, un meşter cunoscut pentru decorarea ouălor într-o manieră unică pentru zona Transilvaniei.

Ovidiu Guleş: “Continui tradiţia meşterilor populari şi a lui Brâncuşi”

După un telefon dat cu o zi înainte reuşesc să mă întâlnesc cu artistul popular şi, în acelaşi timp, creator de artă modernă, Ovidiu Guleş. Ne aflăm chiar în dreptul atelierului său de pe Calea Floreşti nr. 77 din Cluj-Napoca. Artistul, arădean la origine - însă stabilit la Cluj din copilărie, unde şi-a absolvit şcolile - coboară, năvalnic, din arhaica lui Dacie papuc şi-şi cere scuze pentru mica întârziere: a fost nevoit să rezolve nişte treburi la un mare mall din oraş, unde e-n desfăşurare un târg de produse. Şi-a deschis acolo un stand, împreună cu soţia şi soacra lui, Eli Rus şi toţi trei expun piese din creaţia lor: Ovidiu - mici piese ceramice, Cornelia – cusături tradiţionale iar mama-soacră – ouă decorate cu şiraguri de mărgele. Urcăm în atelierul aflat la etajul şapte al blocului. În încăpere, observ răspândite peste tot, lucrări în lemn şi piatră, de diverse mărimi – artistul fiind şi un cunoscut sculptor, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, cu numeroase expoziţii şi realizări la activ – dar şi tablouri ale fiului său, student în anul II la Universitatea de Artă şi Design din Cluj. Sculptorul îmi oferă un dicţionar al artei moderne româneşti, în care figurează şi el, ca să mă edific asupra manierei sale de lucru şi locului pe care-l ocupă între artiştii noştri contemporani. Citesc o mul?ime de opinii favorabile despre creaţia sa. Îl elogiază, de asemenea - în alte câteva articole apărute prin reviste culturale - criticii Negoiţă Lăptoiu, Alexandra Rus, jurnalistul Demostene Şofron sau poetul Ion Cristofor. Majoritatea remarcă aproximativ aceleaşi caracteristici ale artei lui, subliniate de către Ion Cristofor, într-un articol: “… nu numai stăpânirea desăvârşită a meşteşugului, ci mai ales forţa de


15

a sugera pe spaţii mici, un microcosmos dominat de legile armoniei…” Şi, într-adevăr, observ pe două planşee, aşezate direct pe podea, mai multe sculpturi d e m i c i d i m e n s i u n i , reprezentând peşti stilizaţi şi cruciuliţe, pregătite să intre, în orice clipă, în cuptor. Artistul, un om caracterizat mai degrabă prin tăceri profunde, dublate însă de o putere de lucru şi o hiperactivitate ieşite din comun, rupe în sfârşit tăcerea, lămurindu-mă asupra temelor principale ale creaţiei sale: “În afară de tema inorogului, animalul legendar (alter ego al Fiului Domnului, atât de încercat), care prin cornul său face uniunea dintre Cristos şi Dumnezeu, tema peştelui e, de asemenea, des întâlnită în creaţia mea. Am moştenit-o de la marii meşteri populari şi de la Brâncuşi, fiind încifrată, de cele mai multe ori, în lemn şi piatră. De asemenea, prin peştii lucraţi din alabastru, aragonite sau metal, pe care-i montez în gardurile de piatră, încerc să redescopăr noi şi noi elemente de exprimare, de modalităţi de lucru asupra materialului.” Referindu-se la acesta, piatra sau lemnul, aflate în stare naturală, Ovidiu Guleş mărturiseşte: “ Ele îţi spun, din prima clipă, cum trebuie lucrate – iar tu, ca artist, trebuie să le pui în vedere calităţile. Eu, din prima clipă când le văd ştiu care va fi viaţa lor ulterioară...” De asemenea, aducând vorba despre arta populară pe care o creează, arată că s-a apropiat de ea, pornind de la studiul lespezilor vechi de piatră, care aveau înglobate elementul crucii şi alte simboluri religioase. “Oricum, am cunoscut şi câţiva bătrâni cioplitori în piatră, ţărani, astfel că mi-am putut perfecţiona meşteşugul, nemaivorbind de faptul că piatra lucrărilor mele este de Viştea, un material ideal pentru sculptură– din care s-a construit, de altfel şi Casa Poporului de la Bucureşti.” Se uită la ceas, uşor derutat. Ne aşteaptă deja Eli Rus, soacra acestuia, în apartamentul ei din centrul municipiului, Cornelia urmând să sosească şi ea în scurt timp. Ne pregătim să pornim ca să le întâlnim pe cele două artiste populare. În timp ce-şi pregăteşte cheile celor două uşi de la intrare, montate în paralel – moştenire de la tatăl lui, care asemeni fiului, prin tot ce făcea dovedea că este un om temeinic şi prevăzător - artistul adaugă, solemn, continuându-şi o idee neterminată: “Dar, cel mai important lucru este că numai prin credinţă, cu


16

judecată sinceră şi liberă se poate ajunge la finalizarea unor lucrări de calitate, iar lucrul sistematic mă ajută să ajung la linia de plutire, din punct de vedere material - şi să fac faţă şi invitaţiilor la diversele târguri naţionale şi internaţionale….“ În lift, omul îmi mărturiseşte că, printre premiile importante câştigate de-a lungul anilor, are în palmares şi trofeul “Dalta de aur”, obţinut la Balaton, în Ungaria, în anul 2010, cu o lucrare având la bază tocmai câteva din elementele de bază ale artei tradiţionale româneşti.

Cornelia Guleş: “Cei care cumpără sunt mai mult străinii… “

Ajungem, în scurt timp, la apartamentul de bloc, al familiei Rus, situat vis a vis de Primăria municipiului. Aflăm că şi Cornelia se află pe drum spre noi, după ce s-a învoit pentru o oră-două de la serviciu. La 76 de ani, doamna Eli, stăpâna casei emană o vioiciune fizică şi spirituală remarcabile. E îmbrăcată într-un costum popular românesc, cu o iie având modele albastre, de o rară frumuseţe. Observându-mi uimirea, gazda îmi mărturiseşte că iia respectivă e o moştenire de familie, veche de peste un secol. Mă invită să iau loc la masa din sufragerie, după care se aşează, la rândul său. Apoi mă uimeşte din nou spunându-mi că părinţii săi au fost etnici maghiari, originari din zona Macăului (n.n.- localitate situată între Gîrbău şi Aghireş) iar soţul este român get-beget, de religie greco-catolică. Îl întreb pe Ovidiu, care asistă la dialog, cum de a fost posibilă o atât de interesantă simbioză, între el şi familia soţiei. “Eu provin dintr-un univers arhaic ortodox, ce se îmbină foarte bine cu cel catolic al mamei-soacre şi al soţiei, ” îmi răspunde acesta, zâmbind cu seninătate. “Pe Ovidiu l-am primit între noi pentru că a fost opţiunea lui Neli – şi nu regretăm nici un moment acest lucru, pentru că el reprezintă pentru noi un mare ajutor, fiind extrem de săritor,“ vine şi replica mamei-soacre. Între timp apare în cadrul uşii Cornelia. Aflu de la doamna Eli că, pe lândă Cornelia, mai are o fată, Cristina – pictoriţă şi sculptoriţă, stabilită la rândul său, de câţiva ani, în Franţa. Îmi mut tirul întrebărilor pe nou-venită. Aceasta îmi mărturiseşte, din start, că a învăţat arta cusutului şi tricotatului încă în copilărie, urmând exemplul mamei sale: “Aceasta avea întotdeauna un ac de cusut sau de croşetat în mână. Şi chiar râde, uneori, de mine pentru că am învăţat să tricotez, uitându-mă la


17

ea în oglindă, în timp ce muncea. Asta pentru că nu m-a prea încurajat: îmi tot spunea că ajunge în casă o persoană care să-şi irosească timpul cu tricotatul. Însă, pe de altă parte, dacă a văzut că mă încăpăţânez să mă ocup de acest lucru, de fiecare dată mi-a arătat cum să fac şi ce să fac“ Adaugă apoi că, o dată cu trecerea timpului, şi-a perfecţionat îndemânarea la şcoală, la cursurile de gospodărie, unde a învăţat să confecţioneze feţe de masă sau şerveţele, iar mai târziu şi goblenuri. De arta populară s-a apropiat în special după anul 2005, când mama ei, împreună cu doamna Viorica Ciobanu şi alţi câţiva oameni entuziaşi, îndrăgostiţi de folclor, au înfiinţat Asociaţia Meşterilor Populari din Cluj: “Atunci am învăţat să înşir mărgelele şi mi-am reamintit cusutul în <<cruciuliţe>>, alături de alte două vechi membre ale asociaţiei: Veturia Suciu şi Elena Dârjan.“ Intervine în discuţie, doamna Eli: “Aici trebuie s-o pomenesc pe doamna Ciobanu, actuala preşedintă, care se ocupă, zi şi noapte de năcazurile noastre, cu o energie pe care i-o admir - şi nu am idee cum reuşeşte să şi-o păstreze mereu proaspătă…“ Povesteşte, în continuare Cornelia: “Pe baza cunoştinţelor mele de artă populară tradiţională, la Crăciunul trecut am conceput un obiect care ar putea isca anumite controverse, dar pe care eu îl consider o îmbinare între cusutul femeii şi arta bărbătească a olăritului. Am reprodus după nişte modele, datând din 1936, pe semne de carte, respectivele cusături, iar la capătul lor am legat câte o ulcea minusculă, din ceramică de Corund. Aşa m-am gândit eu să procedez - iar rezultatul a constat într-un mare succes la public, mă refer în special la cel avizat.“ Brusc, chipul său se înnegurează, semn că are o nemulţumire care o frământă: “Cea mai mare durere a mea de astăzi este aceea că atunci când sunt organizate târguri, cei care cumpără produsele noastre sunt mai mult străinii sau românii plecaţi demult din ţară. Ai noştri doar se uită şi cumpără numai atunci când copiii lor au serbare la şcoală - sau ceva de genul acesta. Ce treabă-i asta? Ne plângem cu toţii că globalizarea ne mănâncă, dar nimeni nu încearcă să păstreze măcar o faţă de masă de la bunici, sau


Cornelia Guleş

18

un şerveţel. Am trăit momente când diverşi oameni mi-au adus feţe de masă vechi, adunate ca zestre, în timp, şi m-au întrebat dacă nu mă interesează să le cumpăr. Nu-i înţeleg deloc. Eu, de-aş avea ceva asemănător de la bunicii mei – de care, din păcate, n-am avut parte – l-aş păstra cu sfinţenie...“ Apoi cade într-o tăcere adâncă, semn că nu ar mai avea prea multe de spus…

Eli Rus: “ În cele trei camere avem şa ateliere…“

Îmi continui dialogul cu mama ei, doamna Eli. Vorbind de debutul psiunii sale, îmi mărturiseşte că a copilărit în

satul Macău, locul de origine al tatălui, unde s-a îndrăgostit de înşiratul mărgelelor. “M-am ocupat de mărgele în copilărie – dar şi mai târziu, la serviciu, la Grădina Botanică din Cluj, unde am lucrat ca desenatoare şi mai târziu, la I.C.R.A.L., (n.n.- instituţie care se ocupa înainte de 1989 cu spaţiile locative) pe post tehnician-constructor”, începe aceasta… Pe masa ei, printre diverse unelte, tronează câteva ouă acoperite cu diverse împletituri lucrate din mărgele. La o primă vedere acestea par identice cu celebrele creaţii ale femeilor din Viştea, localitate învecinată Macăului. Dar gazda mea ţine să-mi arate diferenţa dintre cele două tehnici de lucru. Decretează ea: “Mie, la viaţa mea mi-au plăcut mai mult modelele româneşti decât cele ungureşti, de la Viştea - şi de aceea m-am orientat spre mărgelele lipite pe ouă din lemn, după metoda meşteşugarilor din Rădăuţi. Am şi fost acolo, în mod special, ca să le învăţ tehnica. Văzusem ouăle moldoveneşti la o nepoată de-a mea şi m-am gândit că exact asta mi-ar place să fac şi eu. Dacă la maghiarii din zona mea sunt caracteristice mărgelele ţesute peste ouă adevărate, eu îmi lipesc ţesăturile înglobate în mărgele, direct pe lemn, cu ceară de albine. Aici, în Transilvania, această artă a înşirării mărgelelor conţine caracteristicile etniilor maghiară, română şi săsească, iar arta mea se vrea a fi o combinaţie între ele. Oricum, cu ouă împodobite după metoda practicată la Viştea „ne îmbogăţim” permanent, fiindcă în fiecare zi apare un nou practicant al ei - pe când metoda de la Rădăuţi, în afară de mine, are foarte puţini adepţi, fiind extrem de dificilă şi de migăloasă...” Remarc în ochii femeii multă siguranţă şi mândrie pentru toate acţiunile

se


Eli Rus

19

sale. Îşi face apariţia, aducându-mi o cafea domnul Cornel, soţul doamnei Eli. Mi-l prezintă: “E bărbatul cu care sunt căsătorită de cincizecişicinci de ani, şi despre care nu pot să spun decât că este un meşter extraordinar în domeniul electronicii, al reparaţiilor de ceasuri – şi în multe, multe altele.“ Intru în vorbă cu domnia sa şi aflu că viaţa lui aduce mult cu cea a unui personaj de roman. Deşi a împlinit optzecişicinci de ani, s-a pensionat în urmă cu doar şapte ani, pentru că – bucurându-se de o vitalitate ieşită din comun - până la acea vârstă a fost “meşterul absolut” al utilajelor unei fabrici particulare de porţelanuri, desprinsă după revoluţie din fosta “Iris”. Are în spate o istorie fabuloasă: posesor al Ordinului Muncii clasa I, acordat personal de către Nicolae Ceauşescu şi al unor stagii de muncă în străinătate, prilej cu care i-a uimit pe străini prin creativitatea lui. Totuşi, are o nemulţumire, care-l frământă chiar şi în ziua de azi: din invidie – şi pentru că aparţinea cultului Greco-Catolic - a fost teribil de marginalizat, timp de mai bine de patruzeci de ani, de către superiorii săi de la fosta fabrică de porţelanuri “Iris”…

E limpede, aşadar, de ce doamna Eli e atât de mulţumită de viaţă. Are un bărbat strălucit, un ginere “de milioane” – şi, de asemenea, la Cluj şi în Franţa, două fiice vrednice. Adaugă aceasta, intuindu-mi parcă gândurile: “Unde mai pui că, din partea Corneliei am un parte de un nepot foarte talentat, tot artist plastic, student la Academia de Artă din Cluj – iar din partea Cristinei, aflată în Franţa, doi nepoţi extraordinari: Marie, studentă în sociologie şi David, de 14 ani, elev de vârf, fascinat de informatică... Ce mai, n-am timp deloc să mă plictisesc, fiindcă în cele trei camere ale apartamentului noastru avem şase ateliere, în care nu există să nu lucreze cineva... ”

Sorin Grecu


20

Turneul Ansamblului folcloric “Mugurelul” al

Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca în Egipt

În urmă cu câteva zile, ansamblul studenţesc clujean “Mugurelul” s-a întors acasă dintr-un inedit turneu artistic efectuat în Egipt la invitaţia Ministerului Culturii din această ţară, organizator al Festivalului Internaţional de Cultură şi Artă, ediţia a II-a, 2014.

În plină lună februarie, în oraşul Aswan, localitate aflată pe cursul superior al binefăcătorului fluviu african Nil, pe o căldură ce întrecea zilnic 30 de grade Celsius, a avut loc întâlnirea culturilor tradiţionale din mai multe ţări, precum: China, Georgia, Grecia, România, Tanzania şi Egipt. După o deschidere neobişnuită, cu o paradă inedită a formaţiilor artistice îmbarcate pe vaporaşe de croazieră, festivalul s-a desfăşurat în câteva localităţi mari de pe malurile Nilului, pe nume Aswan, Daraw şi Abu Simbel. În cea din urmă a avut loc şi festivitatea de închidere, ce s-a petrecut într-un mod fastuos: la templul faraonului Ramses al II-lea, ansamblurile participante au

oferit un spectacol comun de anvergură, ce a fost precedat de o proiecţie a frământatei istorii antice egiptene, un montaj impresionant de fotografie, film şi muzică, la care a fost invitată să participe o însemnată parte a diplomaţiei prezente în Egipt.

Vo m r e p r o d u c e î n continuare, câteva dintre aspectele reliefate într-un interviu acordat nouă de către ambasadorul român, dl. Cornel Alecse, prezent la această festivitate: „La prima vedere s-ar putea spune că este o mare di ferenţă culturală între lumea arabă şi cea europeană. Dar, privind mai adânc, se constată faptul că există o deschidere şi


21

disponibilitate a egip-tenilor pentru alte culturi. Există, în mod surprin-zător, un fond de latinitate care face ca lexicul, mentalitatea, obiceiurile şi comportamentul să fie a p r o p i a t e E u r o p e i . România este cunoscută aici, de mai bine de 50 de a n i p r i n r e l a ţ i i l e internaţionale stabilite cu Orientul Mijlociu, pentru că ţara noastră a avut o importantă contribuţie în evoluţia problematicii păcii din nordul Africii, astfel încât, cultura română este, nu de puţine ori, cerută. Prezenţa dumneavoastră aici este o mică dovadă în acest sens.”

În timpul liber dintre spectacole, studenţii clujeni au călătorit la piramide, au admirat Marele Sfinx, au vizionat artefactele expuse în Muzeul Nubian, au luat contact cu localnicii şi arta lor prin vizitarea bazarelor ticsite de obiecte tradiţionale şi au performat la Ambasada României din Cairo, într-un spectacol folcloric prezentat special pentru personalul şi invitaţii acestei prestigioase instituţii diplomatice româneşti.

Turneul s-a încheiat, nu fără o uşoară undă de regret pentru timpul scurs cu atâta repeziciune, sentiment ce a fost însă din plin compensat de bucuria datoriei împlinite, aceea de a fi făcut cunoscute


Aswan festival Forma ie folcloricã egipteanã şi ... clujeanã- ţ

Schimb de experienţă

22

muzica şi dansurile tradiţionale româneşti într-un cadru inter-na ţ ional , a tâ t de reprezentativ pentru patrimoniul cultural universal.

Dr. Mircea Cîmpeanu


Delegaţia clujeană la Cairo

Biserică ortodoxă din Egipt

23

O zi în studioul de înregistrări. Cu Fărcaş şi Zamfir

În lumea inginerului de sunet

Descindem într-o însorită zi de sfârşit de martie, 2014, pe strada Câmpului din Cluj-Napoca, la studioul de înregistări al inginerului de sunet Săndel Filip. Departe de zgomotele străzii, în tăcerea profundă, aducând cu cea dintr-o sală de concerte, descopăr o lume cu adevărat surprinzătoare: o cameră izolată fonic - unde au loc înregistrările propriu-zise - şi alte patru încăperi, tapetate de jos până sus cu CD-uri înrămate, sub sticlă, având pe ele autografele autorilor, apoi diplome şi fotografii în care e imortalizat Săndel Filip, alături de vedetele care i-au trecut pragul de-a lungul anilor. Tronează, de asemenea, la vedere, CD-


24

urile trupei sale de copii super-talentaţi, „Şcoala vedetelor” şi cele ale monştrilor sacri ai muzicii populare româneşti sau ai altor genuri - operă, canţonete până la muzică folk, rock sau pop... Munca în studio a şi început deja, cu înregistrările, aflate în plină desfăşurare ale doinelor marelui Gheorghe Zamfir, acompaniat de orchestra “Cununa Transilvană”, aparţinând Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, dirijată de maestrul Ovidiu Barteş. Aud prin uşa capitonată răzbătând bocetul inconfundabil al naiului maestrului Zamfir şi realizez că am parte de momente irepetabile... Mă aflu, practic, în mijlocul unui laborios şi în acelaşi timp subtil proces de creaţie, care va duce la o realizare unică în România: după o prietenie care durează de peste cincizeci de ani, cei doi coloşi, Zamfir şi Fărcaş, şi-au reunit forţele pentru a edita, împreună, două albume – chintesenţă a creaţiei folclorice naţionale, cu piese aparţinând tuturor regiunilor ţării. Mă trezeşte din meditaţie inginerul Filip, care mă înştiinţează că după ce Gheorghe Zamfir îşi va încheia treaba, va intra în studio şi legendarul Dumitru Fărcaş, însă acest lucru se va petrece abia peste câteva ore. Apoi adaugă: “Cele două CD-uri se află în faza de finalizare, maeştrii au mai înregistrat piese în studio şi în alte dăţi, pentru aceste două albume. Ce este senzaţional la ele e faptul că marii noştri artişti, pe lângă interpretarea lor instrumentală, pentru prima dată în cariera lor, au cântat şi cu vocea – separat şi în duet.” Continuă Săndel Filip: ”Aveam programări, până peste cap, dar dacă am fost anunţat că doar astăzi cei doi se pot reuni în studio, am renunţat la orice alt angajament - numai ca să-i pot găzdui pe titanii muzicii noastre populare.” Îmi rotesc, în continuare, curios, privirea prin încăperea tapetată cu CD-uri, diplome şi fotografii înrămate. Mă lămureşte, modest, inginerul, oarecum încurcat de privirea mea iscoditoare: “Sunt aici sute de CD-uri înregistrate, aparţinând marii majorităţi a soliştilor transilvăneni din toate generaţiile, în procent de circa nouăzeci şi nouă la sută, cu autografele lor înscrise pe ele... Le colecţionez cu asiduitate şi sper ca peste zece-douăzeci de ani să reuşesc să deschid o expoziţie prin care să le prezint şi publicului larg, nu numai celor ce mă vizitează, cu o problemă sau alta...”

Doi zei aproape nemuritori

Mă invită apoi în mica încăpere, cea a pupitrului tehnic, locul unde “oficiază” cel puţin douăsprezece ore, în fiecare zi. Printr-un geam, care ne desparte de camera izolată fonic, îi zăresc, pe Zamfir şi pe membrii orchestrei “Cununa Transilvană”, alături de maestrul Barteş. Cu toţii repetă, apoi înregistrează – fragmente sau piese întregi - iar marele naist conduce cu siguranţă operaţiunile. La un moment dat acesta îi cere dirijorului să se dea uşor la stânga, ca să poată fi urmărit, cu atenţie şi de


25

către clarinetist. În răstimpuri, cunoscutul interpret fredonează cursul melodiei aflată în lucru, explicându-i dirijorului linia melodică – asta pentru a stabili o strategie comună de abordare a doinei. Orchestra se conformează, ţinând sunetele lungi (procedeul se numeşte “pedală” – mă dumireşte Săndel Filip) iar naiul se zbate din nou prelung, covârşitor, într-un bocet, cu voce umană... Desigur, nu degeaba străinii l-au botezat pe artist „Mister Himalaya”... Brusc, la un semn al naistului, totul încremeneşte, iar orchestra se opreşte din cântat. Rapid vine şi explicaţia acestuia: din pricina oboselii acumulate pe parcursul călătoriei de la Bucureşti spre Cluj dar şi a emoţiei intrării în studio, se pare că a suferit o uşoară cădere de tensiune. Îi calmează însă, repede, pe toţi cei prezenţi, adăugând că îşi ştie perfect remediul, fiindcă mica lui slăbiciune e una care datează de destulă vreme. Iar eu - fiind singurul aflat în studio, fără o însărcinare concretă - mă ofer să-i aduc hapul miraculos care să-l readucă într-o stare fizică perfectă. Dau fuga la farmacie, mă întorc rapid în studio şi după ce îi ofer medicamentul, înregistrările continuă cu o sporită vigoare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Între timp, îl zăresc, urcând încet scările pe celălalt colos al folclorului nostru, pe Dumitru Fărcaş. Profesionist până-n măduva oaselor, acesta s-a prezentat cu mai bine de două ore, înainte de


26

termenul fixat, pentru a-şi începe partea sa de muncă din studio. Dar, ca un făcut, şi cu dânsul se petrece un fenomen neobişnuit: de parcă s-ar fi molipsit, telepatic, de la Zamfir, nici lui nu-i este prea bine… Spune că simte o presiune puternică în regiunea tâmplelor şi a cefei, simptom care ar putea trăda o tensiune arterială crescută. În momentul cu pricina, remarc, uşor panicat, că ne aflăm doar noi doi în încăpere, aşa că mă agit şi-mi sun medicul de familie. Îl întreb dacă nu cumva ar fi necesar să-i ofer, maestrului, pastila cu care îmi tratez, la rândul meu, hipertensiunea... Acesta îmi interzice însă categoric acest lucru, indicându-mi să facem cumva ca marele taragotist să-şi măsoare, tensiunea arterială. Aşa că intru în camera tehnică şi-l alarmez pe domnul domnul Săndel. Acesta – parcă pregătit pentru orice tip de evenimente neprevăzute care ar putea avea loc în studioul său - apare, imediat, înarmat cu un tensiometru. Îi măsoară maestrului tensiunea, care până la urmă se dovedeşte a fi prea ridicată – în partea ei superioară – şi mult prea joasă – în cea inferioară. Deci, e limpede, medicul a avut dreptate, nu trebuia administrat nimic în lipsa unui consult de specialitate, cazul maestrului Fărcaş fiind unul special - aşa cum de altfel e şi omul - cu un organism transformat pe parcursul celor câteva decenii de suflat, în forţă, în instrument... Fără să şovăie, proprietarul studioului se oferă să-l înso?ească la un medic. Fărcaş refuză, însă, cu încăpăţânare: „Lasă, că merg aşa, înainte...” Bunul său simţ, proverbial, de maramureşan din Groşii Băii-Mari, i-a dictat, se pare, să nu-şi permită să irosească o zi preţioasă de înregistrări, în care e implicată atâta lume... Apoi, treptat, “Dumnezeul taragotului” îşi recapătă culoarea din obraji şi, totodată, debitul verbal. Pe deasupra, are acum energia să comenteze incidentul cu prietenul şi partenerul său de-o viaţă, Zamfir: ”De emoţie s-a petrecut cu el acest lucru. I s-a mai întâmplat şi-n alte dăţi – şi asta pentru că, întotdeauna, odată intrat într-un studio de înregistrări e cuprins de o emoţie atât de mare, încât abia îi face faţă…“ Incredibil, câtă sensibilitate: un artist de talia lui Zamfir redebutează, cu fiecare nouă înregistrare, de parcă ar fi prima din viaţa lui! Între timp apare şi


Dumitru Fărcaş

27

naistul, de data aceasta zâmbitor . Îmi aruncă, în glumă: “Pentru istorie, îţi spun un lucru: l-ai s a l v a t p e m a e s t r u l Zamfir…“ Şi intră în bucătărie să bea un pahar cu apă… Când te gândeşti c ă m a e s t r u l F ă r c a ş împlineşte, pe 12 mai, 2014, şaptezeci şi şase de ani - iar maestrul Zamfir, pe 6 aprilie, şaptezeci şi trei. Două vieţi de cântec, efort

şi suferinţă creatoare – elemente care nu aveau cum să nu-şi lase urmele în locaşul trupurilor de zei aproape nemuritori…

Fărcaş: ”Trece viaţa pe lângă noi şi n-am făcut nimic împreună...”

Marele naist se întoarce repede la lucru, alături de orchestră, în camera izolată fonic. Aşa că, rămas din nou singur cu maestrul Fărcaş, îl chestionez, în sfârşit, pe tema prieteniei sale de-o viaţă cu Zamfir şi a proiectului lor comun, demarat în urmă cu trei ani, cu susţinerea financiară a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj. Sunt bucuros fiindcă taragotistul se află din nou într-o formă de zile mari, aşa cum îl ştiu, dintotdeauna. Şi, ca în serile anului de graţie 2005, când am avut privilegiul, timp de două zile, să mă aflu în prejma domniei-sale – la nişte filmări, în fabulosul Maramureş - am simţit dintr-o dată că maestrul e pus pe povestit. Şi nu m-am înşelat deloc. Începe, molcom, trăgând puternic aer în piept, de parcă s-ar pregăti să sufle neobişnuit de prelung în taragotul său magic, şi să doinească: “Pe maestrul Zamfir îl cunosc încă din facultate, pare-mi-se din anul 1962, de la festivalurile studenţeşti care se desfăşurau pe atunci. Eu conduceam ansamblul studenţilor clujeni, el pe cel al studenţilor bucureşteni, de la Casa de cultură <<Grigore Preoteasa>>. Apoi am fost plecaţi în turnee, prin întreaga Europă, cu <<Virtuoşii României>>, renumitul ansamblu compus din cei mai emblematici instrumentişti ai noştri - de la Ion Lăceanu, Radu Simion, Tony Iordache şi până la Alexandru Ţitruş, elitele folclorului românesc din acea vreme. După aceea, timp de mai bine de cincizeci de ani am apucat să străbatem – împreună sau separat - întreg globul pământesc. Dar s-a întâmplat ca în urmă cu trei ani, când ne-am întâlnit, din nou, la Baia-Mare, să-mi iau în sfârşit inima-n dinţi şi să-i spun: <<Gheorghe, trece

şi pus pe şotii


Gheorghe Zamfir

28

viaţa pe lângă noi şi n-am făcut până acum nimic împreună…>> A fost teribil de încântat de vorbele mele şi mi-a răspuns că şi el s-a gândit mult timp la acest lucru, dar n-a avut curaj să-mi zică. Şi, uite, acum, în sfârşit, acest lucru se face – şi nu oricum, ci în două CD-uri deodată… Şi-n plus, tot împreună, pe 31 mai, anul acesta, aniversăm la Ateneul Român, printr-un spectacol de gală, cincizeci de ani de activitate neîntreruptă…” Îl întreb apoi pe Fărcaş, prin ce elemente crede că se individualizează arta prietenului şi colegului său de-o viaţă. Îmi răspunde instantaneu, fără să aibă nevoie de timp de gândire: „Până la Zamfir nu se cânta cu naiul decât hora, sârba şi genul de folclor din Muntenia şi Oltenia. La întâlnirea noastră din 1962 i-am spus, ca prieten ce-i eram: <<De ce nu-ţi adaptezi naiul la folclorul naţional, de ce nu „treci” cu el Carpaţii?>> Şi atunci primul mare succes al lui a fost „Mociriţă cu trifoi”, urmând repede şi celelalte melodii maramureşene şi din Ardeal, el devenind astfel primul naist de la noi care a adaptat, la instrumentul său, genul de muzică din Nordul Ardealului şi din Banat. Şi asta a fost înscrierea lui pe orbita naţională a naiului – care era, până la el, doar un instrument fanariot. ” Şi râde, cu poftă, de sintagma pe care a găsit-o. Între timp, telefonul său transmite – cu o frecvenţă ameţitoare – semnale sonore. Văzându-mi chipul nedumerit, mă lămureşte într-o clipită: “ De vreo lună de zile mi-am deschis cont pe Facebook şi mii de oameni mi-au cerut deja prietenie- şi continuă s-o facă. După cum ai văzut, numai de când am început noi să povestim s-au strâns vreo şaizeci de mesaje… E vorba de persoane particulare – dar şi de instituţii întregi – şi eu le accept tuturor prietenia, n-am respins încă pe nimeni. Numai că, de la o vreme, treaba asta începe să mă cam obosească…” Maestrul îşi aminteşte ceva şi devine brusc serios. Se întoarce repede la confesiunea lui despre artă – dând, în acelaşi timp, întâlnirii noastre, valoarea de eveniment demn de a fi consemnat pentru generaţiile viitoare: “Eu, fiind la începutul carierei mele muzicale oboist, în momentul când am ajuns taragotist şi membru fondator al Ansamblului “Transilvania” din Baia-Mare, am încercat să ridic nivelul taragotului, care până la mine era propriu pentru Banat şi - puţin - pentru Ţara Moţilor. Eu l-am adus la prestigiul instrumentelor din orchestra simfonică, împrumutând tehnicile instrumentului lui Mozart, oboiul – arătând că se pot cânta cu el canţonete, arii, muzică clasică şi aparţinând oricărui alt gen. Deci, dintr-un instrument de nedei în aer liber şi de pastorale am demonstrat că taragotul poate fi ridicat la nivel de frac sau papion, arătând că oricând poate sta alături de instrumentele specifice unei orchestre. Şi acelaşi lucru l-a făcut şi Zamfir, care a ajuns să cânte la instrumentul său muzică populară, simfonică şi chiar jazz…“ Rămân uimit de importanţa


29

destăinuirilor făcute de artist: practic, afinitatea sufletească şi culturală dintre cei doi (amintind de precedentul din literatură, prietenia dintre Creangă şi Eminescu!) a declanşat revoluţionarea tehnicilor taragotului şi naiului, iar o dată cu turneele efectuate de cei doi virtuozi, în întrega lume, acestea au intrat definitiv în conştiinţa auditoriului, ca instrumente cu o infinitate de posibilităţi. Şi pentru a ilustra această idee maestrul îşi aminteşte o întâmplare petrecută în urmă cu cincizeci de ani, în Germania, cu prilejul unui turneu efectuat de către cei doi: „Concertam împreună la „Beethoven Halle”, în Bonn – unde nemţii, zgârciţi cum îi ştiţi, cu elogiile - mi-au spus un lucru care m-a umplut de bucurie: acela că taragotul nu este saxofon sopran, nu este clarinet, nu este oboi d'amore, nu-i corn englezesc, ci e din toate câte ceva şi încă puţin pe deasupra. Şi acuma vine fraza care m-a încântat peste măsură, apărută într-o revistă prestigioasă: <<Dacă Beethoven ar fi cunoscut acest instrument, în celebra sa pastorală, în loc de solo de corn ar fi folosit, mai mult ca sigur, taragotul…>>”

Zamfir: “CD-urile sunt fără precedent în componistica românească. ”

Brusc, uşa se deschide şi în cadrul ei îşi face apariţia maestrul Zamfir, urmat de componenţii orchestrei, pregătiţi să ia o binemeritată pauză, de ţigară. Vesel, marele nostru naist acceptă să-i fac o poză, în postura clasică, cea în care îşi ţine naiul la piept. Râde cu gura până la urechi şi-mi spune, şugubăţ: “Acum, că mi-am revenit, pot să-mi arăt liniştit fasolea...” Apoi, îmi permite să-i mai fac vreo două fotografii, de data aceasta îmbrăţişat cu prietenul său de-o viaţă, Dumitru Fărcaş. Îl roagă, în continuare, pe acesta, să-l mai aştepte câteva minute, până supervizează înregistrarea făcută până în momentul respectiv. Şi se ţine de cuvânt: după un scurt răgaz se întoarce, mulţumit, în anticameră şi-şi pofteşte colegul să-i ia locul în studioul de înregistrări aşezându-se în fotoliul din care maestrul Fărcaş abia se ridicase. Mă priveşte direct în ochi, cu acea sinceritate specifică oamenilor puternici. Pentru început mă lămureşte asupra motivului pentru care şi-a înregistrat, pentru a doua oară, doinele, renunţând la prima variantă: “Am ascultat acasă, ore în şir, înregistrarea precedentă. Doinele nu erau conforme cu ceea ce doream eu să transmit: trebuia să fie o răbufnire şi o revoltă interioară, nu exterioară – dar acum revolta vizibilă am păstrat-o în mine şi am redat-o în aparenţă. Am lucrat la partea aceasta fiind sigur că doina stă la baza muzicii planetei Pământ şi reprezintă nucleul central al planetei, pe bază de vibraţie de sunet. Noi, oamenii, am pierdut nuanţa Sunetului Divin, suntem scurtcircuitaţi, nu mai putem să-l aducem înapoi…” Şi se


30

lansează, în binecunoscutul său stil oximoronic, demonstrând, prin exemple concrete, de ce – şi când - am pierdut acel Sunet. Dar cel mai important lucru e acela că totuşi, până la urmă, Zamfir mai acordă o şansă – ce-i drept, minoră – identificării acestuia: „Singurii care mai pot ţine hangul pe planetă suntem noi, românii, care doar prin doină conţinem Sunetul Divin – şi nu prin Bănică jr., Brenciu sau Loredana...” Trece mai departe, arătând că de la Revoluţie şi până la CD-urile pe care le înregistrează acum, la Cluj-Napoca, mai editase unul, în 1998, la „Electrecord” – însă acesta i-a lăsat un gust amar, fiind jefuit de o parte substanţială din onorariu, după ce semnase un contract păgubos cu un renumit muzician. Iniţial, acesta s-a angajat să-i asigure acompaniamentul, dar a făcut-o atât de prost încât naistul a fost nevoit să renunţe la serviciile sale, angajându-l până la urmă pe cunoscutul muzician moldovean Nicolae Botgros, care s-a achitat cu brio de misiunea pe care i-o încredinţase. Însă, clauza de contract semnată anterior l-a obligat pe Zamfir să-i verse în conturi muzicianului suma de 20.000 de dolari, adică un dolar pe fiecare disc vândut. Referindu-se de data aceasta la CD-urile înregistrate împreună cu Dumitru Fărcaş, sub egida Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, marele artist clamează, gesticulând în stilul său caracteristic: “E o lucrare măreaţă, care va constitui un mare eveniment pe piaţa folclorică românească, la care nimeni nu se aştepta, pentru că evenimente de anvergură nu mai există în componistica românească. Apariţia acestui dublu album va veni ca o gură de oxigen, de care folcloristica şi componistica naţională aveau nevoie şi va constitui şi o încercare de revigorare şi retrezire a spiritului neamului. “Adugă că lucrul acesta nu ar fi fost posibil fără contribuţia orchestrei şi a “acestui colos, Ovidiu Barteş”, artist care, prin talentul său, acoperă locurile lipsă şi uneşte zonele muzicale ale Banatului şi Ardealului. Întrebat, în continuare cum estimează efectul apariţiei albumelor asupra pieţei muzicale româneşti, maestrul declară fără urmă de şovăire: “Eu cred că va veni ca o ploaie torenţială de vară după o secetă teribilă, pentru că există o sete teribilă de absolut, care, de zeci de ani sălăşluieşte-n sunet şi-n muzica românească. Albumele erau necesare. Insist pe această temă, e necesară şi revigorarea folclorului muzical de la noi, pentru că în discografia românească nu au fost mari apariţii în ultimii douăzeci de ani…” Din spatele uşii capitonate răzbate, de această dată, sunetul inconfundabil al taragotului maestrului Fărcaş. Marele naist ascultă, preţ de câteva secunde, muzica acestuia, apoi continuă: “Eu şi Fărcaş am făcut proba şi nu am avut cum să ne înşelăm. Colaborarea noastră a fost o muncă fericită, fiindcă de multe ori nu ne aşteptam să ne iasă. E ca o


31

cunună, o muncă dintr-o viaţă de om, o muncă gigantică, pentru că a depăşit cincizeci de ani, jumătatea de viaţă a Creaţiei. A fost susţinera dumnea-voastră, a Centrului şi a domnului Tiberiu Groza, fără de care acest proiect nu s-ar fi realizat niciodată. A fost un start senzaţional, aţi făcut făcut eforturi supraomeneşti pentru ca CD-ur i le să apară…“ Referindu-se la aspectul, inedit, al inter-pretării vocale a câtorva piese – venită, deopotrivă din partea celor doi artişti, Zamfir a mai adăugat: “ Un proiect Fărcaş – Zamfir, Zamfir – Fărcaş nu se realizează în fiecare zi. Dacă am cântat cinci-şase piese, chiar cu vocile noastre îmbătrânite, nu am făcut-o degeaba, fiindcă eu cred că mulţi le vor aprecia.” Apoi a elogiat şi contribuţia inginerului de sunet, Săndel Fillip, pe care-l consideră de nivelul tehnicienilor celebrei firme Phillips, cu care maestrul a înregistrat, de-a lungul anilor, peste patruzeci de albume. Referindu-se la cei trei ani - timpul de elaborare a CD-urilor- Zamfir nu-l consideră deloc exagerat, având în vedere rezultatul muncii întregii echipe: “Alţii, artişti celebri din Occident, închiriau un întreg studio pentru un an. Eu am fost aici, la Cluj, în cei trei ani – în zece rânduri, de opt ori cu avionul şi de două ori cu maşina. Dar sper ca, în sfârşit, după ce-şi vor lua zborul spre public, albumele să fie găsite până şi-n benzinării, pentru ca omul de rând să se bucure de ele…”

La un moment dat maestrul Fărcaş face şi el o pauză – iar orchestra „Cununa Transilvană”, la fel. Vor mai avea de lucru până târziu, după miezul nopţii. Maestrul Zamfir se alătură şi el grupului, semn că dialogul nostru s-a cam încheiat. Deşi e abia ora şaisprezece, profit de faptul că protagoniştii schimbă între ei impresii şi mă retrag, în tăcere, fără să-i mai disturb. Mi-am făcut, în fine, treaba de cronicar al acestei mirabile întâlniri, unice în cultura noastră – şi, pentru sufletul meu, am avut satisfacţia de a respira acelaşi aer cu legendele Fărcaş şi Zamfir.

P.S.: Nu pot încheia aceste rânduri fără să-i pomenesc pe vrăjitorii din umbră, membrii orchestrei “Cununa Transilvană”, fiecare, în parte, o adevărată forţă a naturii în domeniul său, despre care chiar Gheorghe Zamfir mărturisea: „Orchestra a fost, pe parcursul înregistrărilor, magistrală. M-a făcut, pur şi simplu, să plâng...” Aceştia


Ovidiu Barteş şi Gheorghe Zamfir

32

sunt următorii:

Ovidiu Barteş, dirijor Ioan Baciu, artist instrumentist Segiu Cebotari, artist instrumentist Onuţ Codorean-Chindriş, artist instrumentist Traian Covrig, artist instrumentist Claudiu Cotârlă, artist instrumentist Ionuţ Daniel Istrate, artist instrumentist Felician Mureşan, artist instrumentist Zenu Oliver Zanc, artist instrumentist Urszuly Kalman, artist instrumentist

Sorin Grecu

Din istoria dansului românesc

“Dansul este una dintre cele mai vechi arte ale omenirii, naşterea şi dezvoltarea lui fiind strâns legate de dezvoltarea societăţii umane şi a culturii acesteia.” Omul primitiv căuta să-şi exprime direct simţămintele sale de bucurie, mulţumire, durere sau teamă, preocupări legate de procurarea hranei, apărarea fiinţei sale împotriva fiarelor sălbatice sau a calamităţilor naturale. Astfel, înainte de apariţia cuvântului sau a limbajului verbal, a apărut dansul inspirat din gest, strigăt, pas, săritură, bătătorirea pământului etc. Gesturile întâmplătoare şi brutale vor căpăta treptat o formă determinată, odată cu necesitatea omului de a simţi şi exprima gânduri şi sentimente într-un mod tot mai precis. În acelaşi timp mijloacele de exprimare devin tot mai dezvoltate dând naştere la dansuri şi jocuri rituale cu character ceremonial, la dansuri cu teme lirice sau eroice. Astfel dansul evoluează rapid de la forme simple la forme complexe, îmbogăţind în acelaşi timp conţinutul de idei şi sentimente.

Datorită legăturilor cu limbajul, muzica, religia, munca şi viaţă socială dansul va căpăta caracterul unei arte de sine stătătoare şi va rămâne însoţit doar de muzică instrumentală şi vocală. Împărţirea acestui tip de artă se face treptat şi apar tot mai multe genuri, în fond ramificaţii ale dansurilor, care au originea în dansurile populare.

În ţara noastră arta coregrafică profesională se face simţită doar după secolul XIX, când de fapt secolul XVIII este cel marcat ca început al baletului de sine stătător, prin reforma marelui coregraf francez Jean-


33

Georges Noverre. Între timp se formează diferite companii teatrale conduse de Al. Marinescu, Al. Leonescu, Z. Burienescu, Al. Bobescu, C. Grigoriu e tc . ca re p rezen tau spectacole însoţite de dansuri româneşti. Finalul acestor spectacole consta într-o horă a actorilor, în care era antrenat şi publicul. Anul 1920 este cel ce marchează un pas important în dezvoltarea profesională a dansului românesc, deoarece un grup de români din proprie iniţiativă pun bazele “Operei Române”. Astfel în stagiunea 1920 – 1921 apar primele spectacole cu dansatori deşi condiţiile nu erau cele mai bune. Situaţia profesională a artiştilor de atunci nu le-a permis multe opţiuni pentru că nu aveam experienţă profesională sau şcoli de balet, deşi ţara noastră deţinea un folclor excepţional de bogat. De aceea, timp îndelungat, în repertoriul nostru nu figura nici o lucrare inspirată din folcloru românesc. Abia în anul 1939 apare primul balet românesc de sine stătător denumit “Nunta în Carpaţi”, pe muzica compozitorului Paul Constantinescu. În anii următori au existat două tipuri de şcoli: aşa zisa “şcoală de stat” de pe lângă operă şi diferite studiouri particulare.

Şcoala de pe lângă operă pregătea cadre de dansatori pentru

acest teatru, care dansau şi serveau strict operei şi baletului, pe când studiourile particulare urmăreau doar profiturile materiale. Ca să ne putem da seama de cea mai puternică perioadă de înflorire a artei coregrafice româneşti, oferim nişte date statistice care uimesc: în anul 1938 pe întreg teritoriul românesc s-a consemnat existenţa unui număr de circa 80 de echipe de dansatori, care avea să se dezvolte în următorii 26 de ani, ajungând în anul 1964 la un număr de 9500 de formaţii pe


34

întreg teritoriul ţării. Astfel dansurile şi jocurile populare româneşti au fost păstrate în vatra satului dar o mare datorie o avem faţă de ansamblurile amatoare şi profesioniste, care în număr aşa de mare au susţinut activitatea coregrafică din secolul precedent.

Paul – Alexandru REMEŞ

Mădălina Ancuţa Mârza, o tânără speranţă în promovarea cântecului din folclorul românesc...

Mădălina Ancuţa Mârza este o tânără talentată, sensibilă şi foarte ambiţioasă, cu rezultate promiţătoare în cariera de interpret de muzică populară.

Mădălina este născută în anul 1994, în comuna Reteag, judeţul Bistriţa Năsăud. Este absolventă a Colegiului Naţional „Andrei Mureşanu” din Dej şi Şcoala Poplară de Artă „Tudor Jarda” Cluj Napoca filiala Dej, la clasa profesorului Felix Gălan, unde a studiat cîntul popular. Actualmente este studentă la Facultatea de Psihologie şi Şti inţe ale Educaţiei, secţia Pedagogia învăţământului pr imar şi preşcolar, în anul I.

„Iubesc muzica populară de când mă ştiu!!” ne-a relatat Mădălina. „Poate şi datorită faptului că am moştenit această dragoste de la părinţii mei, pe care îi consider călăuzitorii mei în lumea muzicii populare, tatăl fiind un foarte bun interpret la chitară care activează ca m e m b r u î n A n s a m b l u l „Codr işoru l ” d in B is t r i ţa Năsăud. Iar talentul de a cânta frumos cred că l-am moştenit de la mama, care este înzestrată şi ea cu un glas frumos.”


35

A început să cânte la diferite evenimente organizate în activitatea şcolară, profesoara de muzică fiind cea care i-a observat abilităţile în a interpreta cântecul popular şi a îndrumat-o să participe la concursuri de muzică populară. Din anul 2009 a început să colaboreze, în calitate de interpret de muzică populară cu Ansamblul „Someşul” din Beclean, unde a avut ocazia să evolueze mai des pe scenă, la numeroase spectacole organizate atât în ţară cât şi la turnee în străinătate.

După multă muncă în perfecţionarea calităţilor vocale, Mădălina şi-a propus să participe la cât mai multe festivaluri de promovare a folclorului, unde îşi doreşte să concureze şi să colaboreze cu cele mai bune voci din domeniu.

Anul acesta Mădălina a demonstrat ca prin muncă şi perseverenţă îşi poate atige uşor scopul propus. A început anul cu dreptul, participând la Festivalul Concurs Naţional „Florile Ceahlăului” desfăşurat la Piatra Neamţ, unde a obţinut Premiul I.

La scurt timp, a participat şi la Festivalul Concurs Naţional „Vară, Vară Primăvară” desfăşurat la Sibiu, unde a reuşit să câştige Marele


Premiu şi experienţa unor trăiri emoţionale nemaiîntâlnite până atunci. Apoi, la festivalul de la Caransebeş „Luţă Ioviţă” Mădălina a obţinut din nou Premiul I. Interpreta este o artistă foarte ambiţioasă şi nu se opreşte aici cu participarea în concursuri, fiind hotărâtă să participe anul acesta la toate festivalurile concurs de muzică populară de prestigiu din întrega ţară.

Noi îi dorim mult succes Mădălinei, urându-i să reuşească în tot ceea ce îşi propune, legat de cariera sa artistică, pe care o urmează cu multă trudă şi responsabilitate în interpretarea cântecului popular autentic.

Ioana Breda Morar, consultant artistic

36


Din Hăşdate-n Valea IeriiO-nflorit merii şi periiDuce-m-aş la umbra lorSă-mi horesc horea cu dor.

Să-mi cânt horea de dor plină Să-mi stâmpăr a me inimăCă de când m-am dus de-acasăDoru' de cei dragi m-apasă.

De măicuţa me bătrânăDe măru' de la fântânăDor mi-i de tătuţu meuDe apa de pă părău.

De sătuţu' de pă valeFlorile de pă cărăreŞi-am atâtea doruri greleCâte-n vale-s pietricele.

Apă limpede şi linăIa-mi doru' de la inimăDu-mi doruţu” inimiiPântre Cheile TurziiTrimite-l păstă TurdaPoate-aşa m-oi stâmpăra.

CÂNTECE VECHIculese ?i transcrise Dr. Mircea Cîmpeanu

37


Culegere ?i transcriere Dr. Mircea Cîmpeanu

Ans

ambl

ului

folc

loric

“M

ugur

elul

” al

Uni

vers

ităţii

“B

abeş

-Bol

yai”

din

Clu

j-Nap

oca

în E

gipt

buletin 76 ian febr - · pdf filecupidon, care la începutul primăverii oficia, din cer,...

Documents