Bucurest – Arad: 552 km

Obiective pe drum Calimanesti Caciulata Cozia

Arad

Cetatea Aradului este una din fortificațiile din Transilvania construite în stil Vauban-Tenaille, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fază târzie a sistemului de fortificații stelate din Europa.

Palatul Administrativ, construit între anii 1872-1874 în stil renascentist

Teatrul Clasic ”Ioan Slavici”, construit în stil neoclasic după planurile arhitectului Anton Czigler, a fost inaugurat la data de 21 septembrie 1874. Inițial clădirea avea o funcționalitate complexă, în incinta ei regăsindu-se două restaurante pe latura nordică, alte spații comerciale și locuințe. Pe latura estică se poate vedea un blazon al Aradului, oraș regesc.

Podul vechi de lemn

Palatul Neuman, construit în anul 1891 în stil eclectic

Palatul de Justiție, construit în anul 1892 în stil eclectic

Palatul Cenad, construit în anul 1894 într-o combinație de stiluri eclectic și neoclasic

Palatul Băncii Naționale, construit în anul 1906 în stil neoclasic

Palatul Bohuș construit în anul 1910 în stil secesiune, este prima clădire din Arad în care s-a folosit la planșee beton armat. Casa liftului bogat ornamentată cu elemente din fier forjat, reprezintă un unicat în Arad

Palatul Szantay, construit în anul1911 în stil secesiune

Palatul Cultural, construit în anul 1913, este o operă arhitecturală cuprinzând elemente de neoclasic, gotic, renascentist și corintic

Casa cu Ghiulele, construită în 1800, stă mărturie a luptelor care s-au dat în Arad în anii 1848-1849.

Clădirea Preparandiei, în care a funcționat din anul 1812 Înalta Preparandie, prima școală în limba română din Ardeal.

Casa cu Lacăt, construită în anul 1815.

Teatrul Vechi (Hirschl), construit de către Jacob Hirschl în anul 1817, primul teatru de piatră din țară

Turnul de apă, construit în anul 1896 în stil donjon medieval, a servit pompării apei potabile în rețeaua de distribuție a orașului. Construcția de cărămidă înaltă de 35 m, se remarcă prin decorațiile ferestrelor și a balcoanelor. La ora actuală în interiorul turnului funcționează o galerie de artă și un restaurant.

Vama Veche, construită în anul 1907, a folosit ca punct vamal de intrare a mărfurilor în piețele Aradului

Castelul Nopcea

Palatul Copiilor, monument istoric, datează din secolul al XX-lea

Cazinoul Arădean, construit în 1872, clădire eclectică în formă pătrată, cuprinde elemente de neoclasic și neobaroc. Are o frumoasă grădină de vară, spațiul din fața clădirii fiind folosit în trecut ca patinoar

Biserica Roşie

Monumente

Statuia Sfântului Ioan de Nepomuk, realizată în anul 1729 în stil baroc

Monumentul Sfânta Treime – ridicat, între anii 1738-1740, în amintirea victimelor răpuse de epidemia de ciumă

Aleea personalităților arădene

Parcul Reconcilierii, cu cele două monumente închinate Revoluției de la 1848-1849

Statuia Libertății, operă a sculptorului György Zala, ridicată a în anul 1890

Arcul de Triumf, realizat în anul 2004 de către sculptorul Ioan Bolborea

Crucea Martirilor Unirii, ridicată în anul 1936, închinată preoților martiri din perioada noiembrie 1918 - primăvara 1919

Lăcașuri de cult

Biserica Catolică din cartierul Gai

Biserica sârbească "Sf. Petru și Pavel", edificată între anii 1698-1702 în stil baroc timpuriu

Mănăstirea "Sf. Simion Stâlpnicul", construită în anul 1762 în stil baroc

Catedrala ortodoxă română "Nașterea Sf. Ioan Botezătorul", realizată între anii 1862-1865 după planurile arhitectului Anton Czigler, în stil neobaroc. Pe fațada vestică sunt plasate două turnuri cu clopotniță de un aspect maiestuos cu secțiune pătrată. Fiecare latură a acestora cuprinde câte un orologiu. Învelitoarea turnurilor, bogat ornamentată, a fost supraînălțată în anul 1905. Pictura murală îi aparține lui Anastase Damian. Execuția

acestei lucrări a început în anul 1957 și s-a finalizat în anul următor.

Biserica ”Sf. Anton de Padova”, ordinul călugărilor minoriți, a fost edificată în anul 1904 în stilul renașcentist

Biserica Roșie (evanghelic-luterană), construită în anul 1906 în stil neogotic

Sinagoga neologă, construită în anul 1834 în stil grec, toscan

Catedrala Ortodoxă Română "Sfânta Treime" construită în anul 2009

Muzee și expoziții

Păduricea (Piața Podgoria)

Complexul Muzeal Arad

Secția istorie

Secția științele naturii

Secția Artă

Muzeul Memorial "Vasile Goldiș"

Colecția de artă Doina și Baruțu Arghezi

Galeria Delta. Principalele evenimente cu o componentă de tradiție sunt: Salonul Bienal Internațional de Desen, Salonul Bienal de Sculptură Mică, Salonul Anual de Artă

Galeria Alfa

Galeria Clio

Galeria Turnul de Apă

Galeria Takács

Galeria Carola's

Parcul Natural Lunca Mureșului [3]

Pădurea Ceala cu Lacul Măltăreț și Insula Mureș (Trei Insule)

Faleza Mureșului

Păduricea (Piața Podgoria)

Timișoara deține cel mai amplu ansamblu de clădiri istorice din România, constituit din ansamblurile urbane ale cartierelor Cetate, Iosefin și Fabric. Arhitectura variată, influențele barocului Vienez și multitudinea de parcuri au adus Timișoarei, așa cum s-a spus mai sus, renumele de „Mica Vienă” și de „Orașul parcurilor”. Câteva obiective turistice importante sunt:

Piața Unirii

Piața Victoriei

Piața Libertății

Piața Maria (locul de unde a pornit Revoluția română din 1989)

Piața Traian (centru al cartierului istoric Fabric)

Lăcașuri de cult

Catedrala Mitropolitană

Domul romano-catolic

Catedrala Millenium

Biserica episcopală sârbă

Sinagoga din Cetate

Sinagoga din Fabric

Monumente și clădiri

Castelul Huniade

Palatul Dicasterial

Palatul Baroc

Teatrul Național din Timișoara

Baia Publică Neptun

Palatul Lloyd

Intoarcere:

B: Pestera Muierii, C: Pestera Polovragi; Pestera Sura Mare (comuna Pui); Castelul Corvinilor (Hunedoara)

Ruta 1: 138 km, pe Transalpina

Ruta 2: 140 km, pe Defileul Jiului

Pestera Sura Mare

Pestera Polovragi

Pestera Sura Mare

Pe Cheile Oltetului, care separa Muntii Parang de Muntii Capatanii si care se intind pe raza comunei Polovragi, se afla Pestera Polovragi. Este localizata la granita dintre judetul Valcea si Gorj, la cca. 200m de la intrarea pe Cheile Oltetului.

O legenda veche spune ca in pestera Polovragi s-ar fi adapostit zeul dacilor Zamolxe dupa ce Dacia a fost cucerita de catre romani. In interiorul pesterii se afla o forma calcaroasa, asemanatoare unui jilt ce poarta numele de "Tronul lui Zamolxe". Despre picaturile de apa ce curg de pe varfurile stalactitelor se spune ca ar fi lacrimile lui Zamolxe, lacrimi pentru poporul sau. In interiorul pesterii s-au mai adapostit si alte persoane aflate in momente de cumpana, marturie fiind inscrisurile de pe peretii acesteia. Unul din inscrisuri dateaza din anul 1700. Datorita existentei acestor inscrisuri, multi au crezut ca, in interiorul pesterii se aflau ascunse comori si au venit in cautarea acestora.

Accesul pana la pestera se face pe un drum pavat cu mai multe straturi de piatra sparta, drum ce este cioplit in munte si unde ai deseori senzatia ca peste tine se va pravali blocul enorm de piatra, dar, admirand speciile de plante care cresc in mediul calcaros cum ar fi unghia ciutei, ruginita, garofita, micsandra de munte, speciile de arbori cum ar fi fagul, ulmul, carpenul, artarul, alunul, padurile seculare de castani comestibili, poiana cu narcise, uiti ca drumul de acces este anevoios si lasi in urma tot ce este legat de civilizatie pentru a admira aceste capodopere ale naturii si pentru a admira jocul fluturasului de stanca, o specie foarte rar intalnita in Romania. Aceasta pestera reprezinta un interes deosebit din punct de vedere geomorfologic si peisagistic.

Pestera Polovragi are o lungime de peste 9000 de metri, mare parte fiind electrificata, avand o galerie principala din care se desprind mai multe culoare laterale. Pe parcursul galeriei principale se disting trei sectoare. In pestera este cald si umezeala, fiind lipsita de curenti de aer. In fata pesterii se afla un hau pe unde curge raul Oltet, albia sa fiind la 20 m sub nivelul drumului.

Pe sub pestera Polovragi trece raul Cerna, unde exista o multime de lacuri si unde se pot face scufundari.

Pestera Polovragi reprezinta un important obiectiv de atractie turistica pe langa celalalte obiective ale zonei: Rezervatia naturala Cheile Oltetului, Manastirea Polovragi, Pestera Muierii.

Peștera Polovragi

Peștera Polovragi se găsește în Munții Parâng, pe malul stâng al Oltețului, la o altitudine de 670 m și la 20 m înălțime față de talvegul râului[1], pe teritoriul comunei Polovragi între localitățile Horezu și Baia de Fier, județul Gorj, Oltenia, România.

Pornind de la Mănăstirea Polovragi, cea care străjuiește ca o barieră capătul străzii principale aferentă comunei, îndrăznim să urcăm în chei, inițial de-a lungul Pădurii Polovragi, arie naturală protejată pentru castanul comestibil și vegetația de tip mediteranean. Ieșind din dreptul pădurii, malul abrupt din dreapta – Muntele Căpățânii și străjerul din stânga – Muntele Parâng, vestesc intrarea în Cheile Oltețului. Drumul forestier, de utilitate publică, urcă lin, paralel cu râul Olteț, care, din abisul albiei sale, desparte cei doi munți frați, săpând încă veritabile chei, cu pereți verticali, pe lungimea totală de 3 kilometri.

După 200 – 300 metri de urcuș prin Cheile Oltețului, în dreapta, se deschide o poartă de dimensiuni impresionante, a cărei amenajare ne îndeamnă să intrăm. Recunoaștem numele: același Polovragi… Aflăm că, în conștiința localnicilor, se păstrează vie o credință conform căreia, liderul spiritual al geto-dacilor, Zalmoxe, ar fi locuit în Peștera Polovragi. Tot aici, vracii prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă, sau polovragă, întrebuințată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil ca denumirea localității și implicit a peșterii și mănăstirii, să fie de origine dacică, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepție a strămoșilor noștri referitoare la credința lor religioasă sau la practicile medicale atât de răspândite în viața lor. Această legendă este consemnată și de Alexandru Vlahuță în „România Pitorească”, 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxe care îndemna poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoșești împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling și picură și azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplâng soarta poporului dac cucerit de romani.

Într-adevăr, este o peșteră caldă și umedă (temperatură constantă – 9 grade și umiditate medie – 90%), care „plânge” cu picături din infiltrații, apă bogată fie în carbonat de calciu, fie în bioxid de siliciu, oxid de fier, etc., funcție de stratele pe care le străbate, le „spală” și le readuce, cu îndelungă răbdare, în propria-i excavație. În

funcție de impuritățile pe care le transportă apa în galeria principală, aceasta își schimbă culoarea din aval către amonte, pe porțiuni care au căpătat, în timp, denumiri precum: Bolta însângerată, Camera Albă, Sala Divină.

Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste 10 kilometri cartați de speologi din amonte către aval) reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de la intrare și, totodată, necesitatea opririi vizitării începând cu porțiunea inaccesibilă publicului larg. Primul sector al galeriei (aproximativ 400 m de la intrare) prezintă o încărcătură emoțională de excepție deoarece, fiind cea mai accesibilă porțiune, a fost de-a lungul timpului un refugiu al localnicilor: daci, vraci, călugări, fiecare având marcat cel puțin câte un simbol distinct. Astfel, Scaunului lui Zalmoxe îi corespunde la suprafață, după cca. 350 metri copertă de roci, fosta cetate dacică „Cetățuia”, cuptoarelor de ardere a plantei polvraga le corespunde rădăcina uriașă a plantei dispărute dar împietrită în tavanul peșterii drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor ( 1505-1968) este marcat de o pictură realizată de către un călugăr, în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morții. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranțelor, un gur care nu seacă niciodată, din spatele căruia ne „privește” Maica Domnului cu Pruncul în brațe, poate cea de la mănăstirea vecină, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Începând cu sectorul al doilea, Sectorul Ogivelor, poziționat între Culoarul Stâlpilor și Culoarul Sufocant, peștera devine tot mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: dantelării de țurțuri stalactitici, coloane intermediare, domuri, pâlcuri de stalagmite, bazine adânci, scurgeri parietale argiloase, ocru de peșteră, etc., unele dintre forme căpătând chiar denumiri grație spectaculozității lor.

Liliecii din peșteră

Peștera găzduiește o colonie de hibernare de aproximativ 300 de lilieci de peșteră din Ordinul Microchiroptera, Genul Rhynophus, numit popular liliacul cu potcoavă, grație formei de potcoavă a pliului ce le înconjoară nasul.

Liliecii nu au nevoie de ochi pentru a vâna țânțarii cu care se hrănesc. Ei emit o mulțime de „ strigăte” imperceptibile de către urechea omului. Pentru orientare folosesc ultrasunetele produse de vibrațiile corzilor vocale. Prin structura lui, laringele seamănă cu un fluier. Aerul expirat de plămâni, eliminându-se cu mare viteză prin laringe, dă naștere unui șuierat cu o frecvență de 30.000 – 150.000 Hz, nepercepută de urechea omului. Presiunea aerului care trece prin laringele unui liliac este de două ori mai mare decât a unei locomotive cu aburi, ceea ce pentru un animal atât de mic, e o performanță remarcabilă. În laringele animalului iau naștere 5 – 200 vibrații sonore de înaltă frecvență care nu durează fiecare decât 2-5 miimi de secundă. Astfel, dintr-un obstacol situat la 17 metri, sunetele emise se întorc la liliac în cca. 0,1 secunde. Dacă durata semnalului sonor depășește 0,1 secunde, ecoul reflectat de obstacolele situate la mai puțin de 17 m distanță este receptat de urechea liliacului simultan cu sunetul ce i-a dat naștere. Așadar, după intervalul de timp care separă sfârșitul semnalului emis de primele sunete, de ecou, liliacul apreciază distanța care îl desparte de obiectul care a reflectat ultrasunetul.

Toți liliecii din Ordinul Microchiroptera (liliecii mici) sunt înzestrați cu radare ultrasonice de diverse modele, ce pot fi încadrate în trei categorii: murmurătoare, scandante și stridulante. Liliecii care scandează sunt rinololofii sau liliecii potcoavă, frecvenți în Caucaz și Asia Centrală, dar și în peștera noastră. Această potcoavă constituie un difuzor care adună ultrasunetele într-un fascicul direcționat. Liliecii stau aninați de tavanul peșterii, cu capul în jos și rotindu-se circular, explorează împrejurimile cu ajutorul fasciculului sonor. Acest detector viu rămâne suspendat cu cele zece gheruțe aferente celor două piciorușe, până când o insectă intră în câmpul sonarului său. Atunci liliacul sare pentru a-și prinde prada. Este capabil de a vâna 10-15 insecte pe minut.

Dacă în perioada de maternitate liliecii își pot apăra, cu o discreție demnă de invidiat, dreptul la viață, furișându-se în culoare inaccesibile privirii omului, pentru a-și alăpta în tihnă puii, în perioada de hibernare sunt mult mai vulnerabili deoarece, pentru gruparea coloniei într-un ciorchine uriaș, au nevoie de tavanul larg al galeriei vizitabile. Nu credeți că am fi cel puțin insensibili dacă nu le-am respecta perioada de hibernare?

Performanțele liliacului potcoavă, în plin sezon de vânătoare, pot fi admirate în perioada iulie-septembrie la Peștera Polovragi, ușor de descoperit urcând 600-700 m de la Mănăstirea Polovragi.