Memoriu justificativ

“Biografia Timişoarei”, metamorfozele aşezării, de la satul primordial la cetatea medievală, de la târgul cu aspect oriental – la oraşul cu plan ordonat din perioada barocă, de la eliberarea acestuia din corola stelară a bastioanelor şi până la aglomerarea urbană actuală, toate acestea, constituie domeniul prezentei monografii urbanistice.

Spre deosebire de monografiile Timişoarei, realizate până în prezent, care s-au bazat cu precădere pe cercetarea unor documente scrise, această lucrare este rezultatul studiului unor documente desenate: hărţi, planuri ale oraşului, planşe ale unor proiecte de execuţie, precum şi ale unor cercetări pe teren şi altor surse specifice domeniului profesional al istoricului de arhitectură şi urbanism. Informaţiile astfel obţinute le-am comparat, abia apoi, cu cele furnizate de literatura de specialitate referitoare la Timişoara.

Datorită metodei de investigaţie utilizate, am putut clarifica, pentru prima oară, o serie de aspecte ale evoluţiei urbanistice, începând cu perioada apariţiei Timişoarei şi până în prezent. De asemenea, demostrăm că o serie de afirmaţii referitoare la Timişoara, publicate în trecut, sunt eronate.

Din cercetările noastre rezultă că nucleul iniţial, de la care a pornit dezvoltarea Timişoarei, l-a constituit o aşezare rurală autohtonă şi nu cetatea, aşa cum s-a susţinut până acum, cetatea apărând mai târziu. Acest fapt poate reprezenta o nouă dovadă a permanenţei populaţiei autohtone în Banat.

Lucrarea se adresează, în mod special, unor cititori care manifestă interes pentru evoluţia Timişoarei şi, în general tuturor celor preocupaţi de problemele istoriei urbanismului. Presupunând că asemenea cititori cunosc suficient istoria României, nu mai menţionăm, că în cadrul lucrării evenimentelor generale caracteristice întregii istorii a patriei, ci doar acele întamplări particulare ce, afectând numai Timişoara, sunt mai puţin cunoscute. Astfel, deşi comentăm ipoteza unei aşezări romane la Timişoara, nu facem şi precizări privind cucerirea Daciei de către romani, considerând că cititorul nostru cunoaşte acest capitol important al istoriei României.

Determinate de transformările politice, economice şi sociale petrecute în Timişoara începând cu anii '90, condiţiile cadru ale dezvoltării oraşului au suferit o modificare în sens pozitiv.

Din aceste motive, în perioada următoare, punctele cheie de acţiune şi investiţie prioritare pentru autorităţile publice locale ale Municipiului Timişoara trebuie să fie cele trei zone istorice: Cetate, Iosefin şi Fabric.

1

Capitolul I

Aşezare geografică

Municipiul Timişoara este aşezat la intersecţia paralelei de 45°47’ latitudine nordică, cu meridianul de 21°17’ longitudine estică, aflându-se, ca poziţie matematică, în emisfera nordică, la distanţe aproape egale de polul nord şi de ecuator şi în emisfera estică, în fusul orar al Europei Centrale. Ora locală a oraşului (considerată după meridian) este în avans cu 1h 25’ 8’’ faţă de ora meridianului 0, Greenwich, dar se află în întârziere cu 34’52’’ faţă de ora oficială a României (ora Europei Orientale).

Municipiul Timişoara se află situat la o distanţă medie de aproximativ 550 km faţă de capitala României – Bucureşti şi cca.170 km şi 300 km faţă de Belgrad şi Budapesta, capitalele celor două ţări învecinate Serbia-Muntenegru şi respectiv Ungaria. Potrivit datelor primite de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş, situaţia fondului funciar (2004) al municipiului Timişoara se prezintă astfel: - Suprafaţa totală a Municipiului Timişoara este de 12.926,83 ha, din care 7902,61 ha teren agricol şi 5024,22 ha teren neagricol; - Suprafaţa de 7902,61 ha teren agricol cuprinde: 7130,57 ha teren arabil; 425,57 ha păşuni; 223,25 ha fâneţe; 39,20 ha vii; 84,02 ha livezi. - Suprafaţa de 5024,22 ha teren neagricol cuprinde: 649,08 ha păduri; 317,31 ha ape, bălţi; 2920,36 ha construcţii; 1062,51 ha drumuri; 74,96 ha teren neproductiv. Din terenurile arabile (7130,57 ha) aflate pe raza municipiului, aproximativ 73% se află în proprietatea

2

individuală, la gospodăriile individuale (5171,48ha), 21% în administrarea U.S.A.M.V.B. – Staţiunea Didactică Timişoara (1529,83 ha), terenurile arabile în proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara (175,13 ha) reprezintă 2,45%, iar diferenţa de 3,55% din terenurile arabile se află în proprietatea sau administrarea altor unităţi (Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Ministerul de Interne, etc.). Păşunile (în suprafaţa totală de 425,57 ha ) de pe raza municipiului Timişoara în mare parte sunt formate din păşuni aflate în proprietatea municipiului – în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara – în suprafaţa de 290,22 ha, ceea ce reprezintă 62% din suprafaţa totală de păşune situată pe raza municipiului Timişoara, diferenţa de păşune se află în proprietatea gospodăriilor individuale – 19% (84,93 ha) şi în administrarea unor instituţii (Primăria Municipiului Timişoara, Ministerul Apărării Naţionale, Herghelia, Aviaţia Utilitară) – 19% (50,42 ha). Suprafaţa de 290,22 ha păşune se întinde în trei zone ale municipiului – printre preocupările populaţiei din aceste zone se numără şi activităţile zootehnice (creşterea de animale din categoria: bovine, caprine, ovine etc.). Aceste zone (sau cartiere) sunt Ciarda Roşie (22,18 ha), Freidorf (63,36 ha) şi Mehala (204,68 ha). Păşunea din zona Freidorf, potrivit Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 342/22.02.2002, va face parte din zona industrială a municipiului.

3

Capitolul II

Istoric

În anii 101 - 103 şi 105, romanii sub conducerea împăratului Traian au cucerit Dacia în două războaie sângeroase. Banatul a fost numit de cuceritori DACIA RIPENSIS.

Pe locul unde se află astăzi Oraşul Timişoara se crede că se găsea încă de pe vremea dacilor o localitate numită Zambara. Istoriograful Ptolomeu pomeneşte acest nume în secolul al doilea înainte de Hristos. Nu se poate şti cu precizie dacă această localitate sau alta, întemeiată de către romani s-a numit mai târziu TIBISCUM. În orice caz este foarte probabil ca acest din urmă oraş, numit MUNICIPIU pe un document contemporan, s-ar afla la originea Timişoarei de azi.

În timpul năvălirilor barbare, mai ales de către avari, în locul CASTRULUI ZAMBARA, care se ruinase, s-a ridicat localitatea BEGUEY numire luată de la râul Beghei.

4

Locul unde s-a zidit centrul militar important ZAMBARA, mai apoi BEGUEY a fost ales din motive şi calcule strategice şi nu la întamplare, fiind situat la confluenţa râurilor Timiş şi Beghei.

În anul 1212 se pomeneşte despre CETATEA TIMIŞULUI într-un document al regelui Andrei II. Timişoara era deci în acel moment loc fortificat CASTRUM şi e posibil că a avut acest caracter încă de la întemeierea ei.

Călătorul turc Evlie Celebi ne-a lăsat o descriere a Timişoarei din anul 1660. Redăm unele părţi mai interesante din expunerea lui Celebi. Fortificaţia Timişoarei are cinci porţi, construite din lemn, boltite şi având uşi de fier, puternice şi mari. Porţile se închid în fiecare seară, ridicându-se podul care leagă poarta cu împrejurimea. Celebi ne lasă scris că: Marea cetate s-a zidit în anul 1052.

După moartea ultimului rege din dinastia arpadiană pe tronul Ungariei urmează regi din dinastia franceză a angevinilor. Urcat pe tron în anul 1307, Carol Robert de Anjou nu se simte în siguranţă în capitala sa Buda, unde îl ameninţau puternicii săi duşmani din nobilimea maghiară. Dă ordin să se construiască la Timişoara clădirile necesare spre a instala curtea şi dregătoriile. În opt ani, meşterii italieni ridică un palat regal strălucitor, se perfecţionează fortificaţiile, se aduc soldaţi, se instalează negustori.

Din localitatea sărăcăcioasă, fără importanţă, Timişoara devine de azi pe mâine un adevărat oraş, o capitală. Regele Carol Robert îşi mută reşedinţa la Timişoara în anul 1316. Castelul construit pentru reşedinţa regelui, forma două dreptunghiuri, cu laturile dirijate spre cele patru puncte cardinale, înconjurate de ziduri şi de şanţuri, legate între ele printr-un pod şi un turn puternic fortificat.

La sfârşitul anului 1317 moare regina Maria Caterina, prima soţie a regelui Carol Robert, fiind înmormântată în noua capitală.

Regele Carol Robert se căsătoreşte a doua oară cu sora împăratului Frederic al VII - lea. În anul 1319 moare şi această soţie în palatul din Timişoara, înmormântată fiind în catedrala catolică din Oradea.

5

Cea de a treia soţie a regelui Carol Robert, Elisabeta, fiica regelui polon Vladislau petrece numai primii ani ai casatoriei în palatul regal din Timişoara. Prin această din urmă căsătorie, celebrată la Buda în anul 1320, prestigiul regelui creşte, iar criticile contra vieţii desfrânate pe care o dusese, amuţesc.

Timişoara rămâne capitala ţării până în anul 1325. După mutarea capitalei la Visegrad, apoi la Buda, regele mai vine în două rânduri la Timişoara. O dată în anul 1330, când porneşte nesocotita expediţie contra voievodului Basarab din Ţara Românească. Rezultatul expediţiei a fost dezastruos, însuşi regele abia putându-şi salva viaţa. A doua oară Carol Robert vine la Timişoara, la sărbătorile Crăciunului din anul 1332, pentru ultima dată în Timişoara.

După moartea regelui Carol Robert în anul 1342, palatul regal din Timişoara ajunge bun al coroanei. Regii şi persoanele princiare, în timpul şederii sau trecerii lor prin Timişoara locuiesc în palatul regal. Regele Ludovic cel Mare a vizitat Timişoara în două rânduri.

În anul 1385, în palatul regal din Timişoara, văduva lui Ludovic cel Mare, regina Elisabeta stă împreună cu fiica sa Maria mai mult .

Regele Sigismund însoţit de soţia sa Maria, vine la Timişoara în anul 1389 şi rămâne aici aproape doi ani. De aici conduce operaţiunile militare contra voievodului sârb Ştefan. În anii 1396, 1397, 1409, 1426, 1428, regele Sigismund stă vreme îndelungată la Timişoara, de unde dirijează operaţiunile militare contra turcilor.

Între timp Timişoara a pierdut importanţa politică şi administrativă odată cu plecarea curţii a câştigat însă o importanţă militară din ce în ce mai mare. Cetatea Timişoarei era considerată una din cheile rezistenţei contra turcilor.

În acest timp critic pentru creştinătate, apare românul Ioan Corvinul de Hunedoara. Prin faptele sale glorioase, Ioan Corvinul ajunge Voievod al Ardealului, Ban al Severinului, Comite permanent de Timiş, iar între anii 1446 - 1453 guvernator al Ungariei. Acest erou al creştinătăţii pleacă în anul 1443 din Timişoara în expediţia cea lungă, acoperindu-se de glorie în luptele cu turcii date în munţii Balcanilor.

În anul 1443 a fost în Timişoara un cutremur de pământ atât de puternic, încât s-a dărâmat o parte din palatul regal o parte din fortificaţiile cetăţii şi mai multe edificii.

6

În urma dispoziţiei din 8 august 1455 dată de către regele Ladislau a introdus pe Ioan Huniade în posesiunea cetăţii Timişoara şi ceea ce îi aparţin.

La 24 ianuarie 1458 a fost ales ca rege al Ungariei Matei Corvin, fiul cel mic al lui Ioan Corvin care murise în luptele cu turcii. Matei Corvin, născut la Cluj de origine română a fost cel mai mare rege al Ungariei, mare viteaz, bun luptător, cinstit şi un rege drept. Matei ca rege vine la Timişoara, în palatul în care a copilărit şi îşi petrece timpul în sânul familiei.

Timişoara e asediată, în 10 august 1514, de trupelor revoluţionare ale lui Gheorghe Doja. Toma arhiepiscopul de Strigoniu, la îndemnul Papei Leon al X lea, predică o cruciadă contra turcilor. Peste 70.000 de ţărani dornici să scape de tirania nobilimii se înscriu sub steagul lui Doja. Cruciada se transformă în revoluţie a iobagilor, împotriva nobililor. De la Buda, Doja trece Tisa, pe la Seghedin, ajunge la Nădlac, Siria, Şoimoş, Lipova apoi ajunge la Timişoara, unde îşi aşează tabăra pe câmpia Ulicia. Răsculaţii lui Doja, după lupte duse mai bine de o lună sunt înfrânţi. Doja cu toţi căpitanii săi sunt prinşi şi întemniţaţi, supuşi la foame şi grele torturi. După 15 zile Doja a fost aşezat într-un tron înroşit în foc şi i s-a pus pe cap o coroană de fier înroşită. Astfel, se stinge în cele mai grele chinuri martirul Gheorghe Doja pentru că vroia în anul 1514 ca iobagii să nu mai fie socotiţi drept vite, ci fiinţe omeneşti.

În locul unde Doja a suferit cumplitele chinuri se află azi statuia Fecioarei Maria, din Piaţa Maria, iar strada se numeşte Gheorghe Doja.

După mai multe lupte cu turcii, Timişoara cade în mâinile turcilor, în ziua de 26 iulie 1552, comandantul Losoncius a predat cetatea cu condiţia ca trupele să poată părăsi cetatea nestingherite, dar turcii nu s-au ţinut de cuvânt şi i-au ucis pe toţi care ieşeau din cetate. Astfel, asupra Timişoarei şi Banatului s-a lăsat întunericul unei dominaţii otomane de 164 de ani.

Turcii şi-au dat seama de importanţa strategică a Cetăţii Timişoarei şi de aceea îi repară zidurile şi-i aduc mai multe îmbunătăţiri. Castelul cetăţii, adică fostul palat a lui Huniade serveşte drept locuinţă pentru paşă. Turnul de apă e sistat, iar insula ia numirea de Palanca Mică şi se populează din nou. Palanca Mare, care se întindea spre răsăritul oraşului, acum se extinde spre nord şi apus. Pe lângă mlaştinile care serveau de

7

fortificaţii naturale şi care înconjurau Timişoara, turcii ridică întărituri, palisandre de stejar şi sapă şanţuri adânci în jurul Timişoarei.

În anul 1716, când prinţul Eugeniu de Savoya atacă Timişoara, întâmpină o rezistentă foarte îndârjită pentru că cetatea pe lângă fortificaţiile făcute de către turci şi cele naturale, întreg teritoriul dinspre Palanca Mare, era o mlaştină inundată de apele Begheiului. Atacul a început asupra casei de vilegiatură a paşei, care era în cartierul Palanca Mare. În 29 August e cuprinsă moscheea din Palanca Mare. Armata turcească văzând că orice rezistenţă e inutilă capitulează în ziua de 12 octombrie 1716. Ieşirea trupelor turceşti s-a făcut în 17 octombrie 1716 pe poarta Belgradului.

Intrarea în cetatea lui Eugeniu de Savoya ca învingător s-a făcut în 18 octombrie, ziua sa de naştere pe poarta numită „Poarta Prinţului Eugen”.

Drept amintire, Prinţul Eugen dă paşei un ceas de aur, iar paşa oferă învingătorului un cal arab de rasă.

Papa Clemente al XI trimite lui Eugeniu de Savoya o sabie sfinţită, o pălărie de hermelină împodobită cu diamante şi pietre scumpe.

Astfel, Timişoara şi Banatul, după 164 de ani de dominaţie turcească ajung, iar în stăpânirea creştinilor. Pacea de la Passarovitz din anul 1718 consfinţeşte pentru turci pierderea Banatului, Olteniei şi a unei părţi din Serbia.

După scuturarea jugului turcesc, oraşul Timişoara şi Banatul ajung sub conducerea militară imperială. Comandant al cetăţii Timişoara e numit contele Pavel de Vallis. Provincia sub numele Banatul Timişean nu e ataşată Ungariei, ci guvernată ca o provincie catolică – dându-i-se o administraţie cu totul separată de cea a Ungariei.

Prinţul Eugeniu de Savoya recomandă, iar împăratul numeşte drept guvernator al Banatului Timişean pe general de cavaleria Mercy Claudius Florimund. Prinţul Eugeniu

8

de Savoya dă lui Mercy severe dispoziţii ca în cetatea Timişoarei să nu primească decât germani romano-catolici, căci numai ei erau de toată încrederea.

Guvernatorul Claudius Mercy s-a revelat în sarcina dificilă ce i s-a încredinţat ca un organizator şi un gospodar excepţional. Pentru oraşul Timişoara, în special, contele Mercy a făcut atât de mult încât trebuie să-l considerăm adevăratul întemeietor al oraşului modern. Ambiţia lui a fost să facă din Timişoara cel mai frumos oraş din imperiu.

În cei 12 ani cât a comandat regiunea, contele Mercy a început secătuirea mocirlelor, canalizând Begheiului, a încurajat agricultura şi a pus bazele unei industrii înfloritoare într-un cartier nou creat (Fabrica). Sub guvernarea lui a început construirea cetăţii moderne, o serie de edificii publice existente şi astăzi, au fost clădite în anii aceia. Numit în 1733 comandantul trupelor din Italia, contele Mercy a căzut pe câmpul de luptă lângă Parma, dar urmaşii lui au continuat opera începută.

La sfârşitul secolului al XVIII lea, oraşul Timişoara este socotit drept unul dintre cele mai frumoase şi curate oraşe ale Europei.

În anul 1781, Timişoara e declarat municipiu (oraş liber regesc) prin diploma lui Iosif al II lea, din 21 Decembrie 1781. Această diplomă e reînnoită de către împaratul Leopold al II lea, iar în anul 1790, înscrisă în legile ţării.

În anul 1809 visteria şi tezaurul imperial e mutat de la Viena la Timişoara ca nu cumva să ajungă în mâinile lui Napoleon. Tezaurul e adus de miliţia oraşului, înfiinţat în anul 1808, având în grijă paza oraşului şi stând în permanenţă de veghe la porţile cetăţii.

Ecoul evenimentelor din 15 martie 1848 din Pesta ajunge în Timişoara la 18 martie. În această zi se ţine o adunare populară, în faţa Primăriei, sub conducerea primarului Ion Preyer. Adunarea asigură pe împărat de ataşamentul şi neţărmuritul devotament al cetăţenilor faţă de tron. Ungurii ridică steagul răzvrătirii şi al despărţirii de Austria. În ziua de 10 octombrie 1848, generalul Rucavina proclamă stare de asediu pe teritoriul Timişoarei. Trupele revoluţionare maghiare vin spre Timişoara cu 6.000 de soldaţi şi 300 de tunuri. În 26 aprilie 1849, Bem conducătorul suprem al revoluţionarilor trece prin comunele Urseni, Giroc, Freidorf şi atacă avanposturile Timişoarei, dar fără rezultatul dorit. Asediul ţine 107 zile, timp în care Timişoara suferă din cauza lipsei de alimente şi a scumpetei. După lupta de la Sanandrei armata maghiară se destramă. Banatul şi Timişoara sunt din nou desfăcute de Ungaria, Timişoara ajunge capitala Voivodinei sârbeşti şi Banatului Timişean, înfiinţată prin rescriptul imperial din 18 noiembrie 1849. Guvernator e numit contele Ion Coronini Cronberg, dar în anul 1860 Voivodina se desfiinţează, iar Banatul e cedat Ungariei.

În anul 1723 se încep fortificaţiile cetăţii Timişoara, care se termină în anul 1765, piatra fundamentală s-a aşezat în 25 aprilie 1723.

Contele Mercy în anul 1728 canalizează apa Begheiului, fapt care dă Timişoarei un nou imbold de dezvoltare.

9

În anul 1774 se face încercarea de alimentare cu apă potabilă a Timişoarei, aducându-se în cetate, apa din cartierul Fabrica, pe o ţeavă groasă, acest apeduct e o realizare pentru acea perioadă.

În anul 1771 se deschide prima tipografie în Timişoara, e tipografia Matei Heimerl. În această tipografie se tipăresc mai multe calendare.

În jurul cetăţii, radial s-au dezvoltat noi cartiere, cel mai vechi este Maierele Romane, înfiinţat în anul 1718. În anul 1720 se înfiinţează cartierul Fabrica, iar în anul 1744 ia fiinţă cartierul Iosefin.

Oraşul Timişoara se dezvoltă, cetatea şi zidurile de apărare devin inutile şi începe demolarea zidurilor şi porţile cetăţii, începând cu anul 1892 şi până în 1910 cartierele unindu-se cu Cetatea.

În anul 1731 – 1734 s-a construit Primăria Veche în Piaţa Libertăţii, care s-a mai numit şi Primăria Nouă şi Primăria Germană.

Biserica ortodoxă sârbă din Piaţa Unirii este construită între anii 1744 – 1748, turnurile sunt reconstruite între 1791 – 1792.

Prefectura Veche din Piaţa Unirii este construită între 1754 – 1774 şi s-a mai numit Casa Preşedintelui şi Palatul Baroc.

Biserica Domul romano-catolic din Piaţa Unirii este construită între anii 1736 – 1774, are 9 altare şi o frumoasă orgă.

Palatul Dicasterial s-a zidit imediat după 1849, pentru a servi ca sediu „Voivodinei”. Acestea sunt doar câteva din vechile construcţii, care mai sunt şi azi în Timişoara şi fac parte din frumoasa arhitectură a oraşului.

10

În partea a doua a secolului XIX o avalanşă de noutăţi tehnice revoluţionează viaţa urbană a oraşului Timişoara:

în 1853 se introduce în oraş telegrafia;

în 1857 se introduce iluminatul public cu gaz, Timişoara este primul oraş din ţară;

în 1857 se leagă oraşul la reţeaua feroviară europeană;

în 1867 ia fiinţă în Timişoara, Societatea de tramvaie cu cai care să uşureze comunicarea între cartierele oraşului.

în 1881 se instalează moderna reţea telefonică;

în 1884 Timişoara este primul oraş din Europa cu străzile iluminate electric;

în 1895 începe asfaltarea străzilor;

în 1899 se pune în funcţiune tramvaiul electric, înaintea multor oraşe mari din Europa;

între anii 1912 – 1914 în Timişoara se modernizează reţeaua de apă şi canal;

Timişoara s-a mai numit: oraşul florilor, oraşul parcurilor, oraşul grădină. Timişoara a avut un cult pentru creşterea florilor şi foarte multe grădinarii vestite în Balcani şi în toată Europa.

Timişoara în timpul primului război mondial 1914 – 1918. În 26 iulie 1914 apar pe zidurile oraşului afişele de mobilizare generală. Presa din Timişoara în cei doi ani de la începutul războiului a scris cât se poate de rezervat despre România şi lasă să se întrevadă că România va intra în război, alături de Austro-Ungaria. Când însă în anul 1916, România declară război puterilor centrale, ziarele timişorene, duc o campanie de nemaipomenită ură împotriva tuturor politicienilor din Regat. În 7 septembrie 1916 se

11

introduce în Timişoara şi în întreg Banatul starea de asediu. Cele mai multe şcoli, pe durata războiului au fost rechiziţionate, servind ca spitale militare. În toamna anului 1918, prăbuşirea frontului Austro-Ungar produce în Timişoara mari tulburări şi mişcări de stradă. Manifestanţii dărâmă în 26 octombrie 1918 statuia generalului Anton Scudier, monumentul lui Coronini, fost general austriac şi în 27 octombrie profanează monumentul victoriei din faţa primăriei.

În 28 iulie 1919 Timişoara ajunge sub stăpânire românească. Pe data de 3 august 1919 la ora 8 dimineaţa, intră în Timişoara trupele române, sub comanda colonelului Economu.

În 10 august 1919 se ţine în Timişoara o mare adunare populară a tuturor bănăţenilor, în care cei peste 40.000 de participanţi votează rezoluţia unirii banatului cu România.

Capitolul III

12

Potenţial turistic şi natural

Relieful

Timişoara este aşezată în sud-estul Câmpiei Panonice, în zona de divagare a râurilor Timiş şi Bega, într-unul din puţinele locuri pe unde se puteau traversa întinsele mlaştini formate de apele celor două râuri, care până acum două secole şi jumătate acopereau în fiecare primăvară suprafaţa câmpiei subsidente dintre Câmpia Buziaşului şi Câmpia Vingăi.

Privit în ansamblu, relieful zonei Timişoara  este de o remarcabilă monotonie, netezimea suprafeţei de câmpie nefiind întreruptă decât de albia slab adâncită  a râului Bega (realizată artificial, prin canalizare). În detaliu însă, relieful oraşului şi al împrejurimilor sale prezintă o serie de particularităţi locale, exprimate altimetric prin denivelări, totuşi modeste, care nu depăşesc nicăieri  2-3 m.

În vatra oraşului Timişoara cea mai înaltă cotă se află în partea de nord-est, în cartierul "Între Vii”, la 95 m, iar punctul cel mai coborât la 84 m., în vestul cartierului Mehala (Ronaţ). Pe o distanţă de aproximativ 7 km est-vest, diferenţa de nivel este de aproximativ 11m. De la nord la sud, pe o distanţă de cca 5 km, teritoriul oraşului coboară, de asemenea, cu cca. 10 m. Vatra oraşului se  suprapune şesului aluvionar, cu marginile uşor mai ridicate, desfăşurat  în lungul Begăi. Dacă se are în vedere întregul teritoriu al zonei, diferenţele de nivel şi formele de relief sunt mai variate. Astfel, altitudinile maxime depăşesc 100 m în nord-est şi se apropie de acest nivel în sud-est şi nord-vest: Slatina Mare (109 m) în nord-est şi  Dealul Flămând (98 m ) în nord-vest. Cotele cele mai coborâte se situează la vest de cartierul Freidorf, la 87 m.

Relieful teritoriului administrativ al oraşului şi al comunelor periurbane face parte din Câmpia Timişoarei şi cuprinde următoarele unităţi principale:

în partea de nord şi nord-est se află Câmpia înaltă Giarmata Vii - Dumbrăviţa, cu înălţimea medie de 100m.

în partea de nord-vest se întinde Câmpia joasă a Torontalului, cu înălţime medie de 88m, care intră în contact cu vatra oraşului prin câmpia de la Cioreni;

în partea de est se întinde Câmpia aluvionară a Begăi, cu altitudine medie de 90-95m şi soluri nisipoase şi  argilo-lutoase, afectate de gleizare.

în partea de sud se află  Bega-Timiş, cu altitudini ce scad  pe direcţie nord-est şi sud-vest, de la 96 m la 91 m.

Din punct de vedere tectonic, oraşul Timişoara este aşezat  într-o arie cu falii orientate est-vest, marcată  de existenţa vulcanului stins de la Şanoviţa, precum şi de apele mineralizate din subsolul Timişoarei, cele de la Calacea  spre nord şi Buziaş-Ivanda în sud.

Din studiile seismologice efectuate începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi până în prezent, rezultă că Banatul este o regiune cu numeroase focare seismice, care se grupează în două areale: unul în partea de sud-est a regiunii, al doilea în imediata apropiere a oraşului Timişoara. În apropiere de Timişoara se intersectează liniile seismice  Periam-Variaş-Vinga în nord-vest şi  Radna-Parţa-Şag în sud-est. Un focar secundar se află chiar sub vatra oraşului Timişoara.

13

Timişoara este un centru seismic destul de activ, dar din numeroasele cutremure observate, puţine au depăşit magnitudinea  6 pe scara Richter. Din informaţiile istorice rezultă că înainte de 1901 au fost înregistrate 217 cutremure (cel mai puternic din Timişoara fiind cel din 1879) ; în perioada 1901-1950 au fost  semnalate 129 cutremure, iar în perioada 1951-1999 au fost înregistrate 97 cutremure, provocând pagube minore clădirilor  vechi. Cele mai importante mişcări seismice înregistrate au fost cele din 1991 (12 iulie M = 5,7 ; 18 iulie  M = 5, 6 ;  2 decembrie M = 5,5). Se pare că cel mai puternic cutremur din zona Banat a fost cel din 10 octombrie 1879 de la Moldova Nouă, cu o intensitate de VIII şi numeroase replici.

Cutremurele bănăţene sunt caracterizate prin  adâncimea mică a focarului (5-15 km), zonă redusă de influenţă în jurul epicentrului, mişcări orizontale şi verticale de tip impuls cu durată scurtă, perioade lungi de revenire în aceeaşi zonă. La aceste tipuri de seisme sunt afectate mai mult structurile rigide (zidărie, diafragme, panouri mari) şi mai puţin cele deformabile (cadre din beton armat sau metalice).

Privind structurile geologice ale zonei, se găsesc depozitele cuaternare cu grosimi de cca 100 m, sub care se succed depozitele  romanicene - până la cca 600 m adâncime - şi cele daciene in  facies lacustru şi de mlaştină, care au favorizat formarea a numeroase straturi de lignit. Urmează formaţiunile ponţianului şi sarmaţianului, pentru ca de la 1740 m în jos să se extindă domeniul fundamentului  cristalin.

Drept consecinţă a alcătuirii petrografice a formaţiunilor de suprafaţă, pe teritoriul Timişoarei se produc şi fenomene de tasare, datorate substratului argilo-nisipos. Fenomenul se evidenţiază în cartierele Cetate şi Elisabetin, dar şi în alte părţi unde s-au format crovuri (Ronaţ).

Clima

Timişoara se încadrează în climatul temperat continental moderat, caracteristic părţii de sud-est a Depresiunii Panonice, cu unele influenţe submediteraneene (varianta adriatică).

Trăsăturile sale generale sunt marcate de diversitatea şi neregularitatea proceselor atmosferice.

Masele de aer dominante, în timpul primăverii şi verii, sunt cele temperate, de provenienţă oceanică, care aduc precipitaţii semnificative. În mod frecvent, chiar în timpul iernii, sosesc dinspre Atlantic mase de aer umed,  aducând ploi şi zăpezi însemnate, mai rar valuri de frig.

Din septembrie până în februarie se manifestă frecvente pătrunderi ale maselor de aer polar continental, venind dinspre est. Cu toate acestea, în Banat se resimte puternic şi ciclonilor şi maselor de aer cald dinspre Marea Adriatică şi Marea Mediterană, care iarna generează dezgheţ complet, iar vara impun perioade de căldură înăbuşitoare.

Temperatura medie anuală este de 10,6ºC, luna cea mai caldă fiind iulie (21,1ºC), rezultând o amplitudine termică medie de 22,7ºC, sub cea a Câmpiei Române, ceea ce atestă influenţa benefică a maselor de aer oceanic. Din punct de vedere practic, numărul zilelor cu temperaturi favorabile dezvoltării optime a culturilor, adică cele care au medii de peste 15ºC, este de143/an, cuprinse între 7 mai şi 26 septembrie. Temperatura activă, însumând 2761ºC, asigură condiţii foarte bune pentru maturizarea plantelor de cultură, inclusiv a unora de provenienţă mediteraneană.

14

Aflându-se predominant sub influenţa maselor de aer maritim dinspre nord-vest, Timişoara primeşte o cantitate de precipitaţii mai mare decât oraşele din Câmpia Română. Media anuală, de 592 mm, apropiată de media ţării, este realizată îndeosebi ca urmare a precipitaţiilor bogate din lunile mai, iunie, iulie (34,4% din totalul anual) şi a celor din lunile noiembrie şi decembrie, când se înregistrează un maxim secundar, reflex al influenţelor climatice submediteraneene. În perioada propice culturilor agricole, cad aproape 80% din precipitaţii, ceea ce constituie o condiţie favorabilă dezvoltării plantelor de cultură autohtone. Regimul precipitaţiilor are însă un caracter neregulat, cu ani mult mai umezi decât media şi ani cu precipitaţii foarte puţine.

Urmare a poziţiei sale în câmp deschis, dar situat la distanţe nu prea mari de masivele carpatice şi de principalele culoare de vale care le separă în această parte de ţară (culoarul Timiş-Cerna, valea Mureşului etc.), Timişoara suportă, din direcţia nord-vest şi vest, o mişcare a maselor de aer puţin diferită de circulaţia generală a aerului deasupra părţii de vest a României. Canalizările locale ale circulaţiei aerului şi echilibrele instabile dintre centrii barici impun o mare variabilitate a frecvenţei vânturilor pe principalele direcţii.

Cele mai frecvente sunt vânturile de nord-vest (13%) şi cele de vest (9,8%), reflex al activităţii anticiclonului Azorelor, cu extensiune maximă în lunile de vară. În aprilie-mai, o frecvenţă mare o au şi vânturile de sud (8,4% din total). Celelalte direcţii înregistrează frecvenţe reduse. Ca intensitate, vânturile ating uneori gradul 10 (scara Beaufort), furtunile cu caracter ciclonal venind totdeauna dinspre vest, sud-vest (1929, 1942, 1960, 1969, 1994). Distribuţia vânturilor dominante afectează, într-o anumită măsură, calitatea aerului oraşului Timişoara, ca urmare a faptului că sunt antrenaţi poluanţii emanaţi de unităţile industriale de pe platformele din  vestul  şi sudul localităţii, stagnarea acestora deasupra  fiind facilitată atât de morfologia de ansamblu a vetrei, cu aspect de cuvetă, cât şi de ponderea mare a calmului atmosferic (45,9%).

Hidrografia

Teritoriul zonei Timişoara dispune de o bogată reţea hidrografică, formată din râuri, lacuri şi mlaştini. Cu excepţia  râurilor Bega şi Timiş, celelalte râuri seacă adesea în timpul verii.

Principalul curs de apă este cel mai sudic afluent al Tisei. Izvorând din Munţii Poiana Ruscă , Bega este canalizată, iar de la Timişoara până la vărsare a fost amenajată pentru navigaţie (115 km). Canalul Bega a fost construit între anii 1728 şi 1760, dar amenajarea lui definitivă s-a făcut mai târziu. Pentru regularizarea debitului în limite care să-i permită satisfacerea funcţiilor pentru care a fost concepută lucrarea, la Coştei a fost construit un nod hidrotehnic, a cărui principală funcţie este cea de regularizare a debitului, respectiv asigurarea transferului cantităţii de apă, din Timiş în Bega, în funcţie de necesităţi şi de volumul de precipitaţii preluat de cele două râuri în amonte. Canalul Bega a fost conceput pentru accesul şlepurilor de 600-700 tone şi o capacitate anuală de transport de 3.000.000 vagoane. Pentru a înlătura pericolul inundaţiilor, atât de frecvente altădată, lucrarea a fost completată ulterior cu sistemul hidrotehnic de la Topolovăţul Mic, prin care, în perioadele de ape mari, surplusul de debit înregistrat de Bega este dirijat spre râul Timiş.

15

Din mulţimea de braţe care existau înaintea canalizării Begăi, în interiorul oraşului se mai păstrează doar Bega Moartă (în cartierul Fabric) şi Bega Veche (spre vest, curgând prin Săcălaz).

Pe teritoriul oraşului se găsesc şi numeroase lacuri, fie naturale, formate în locul vechilor meandre sau în arealele detaşate (cum sunt cele de lângă colonia Kuntz, de lângă Giroc, Lacul Şerpilor din Pădurea Verde, etc.), fie de origine antropică (spre Fratelia, Freidorf, Moşniţa, Mehala, Ştrandul Tineretului, etc.), notabile prin situarea lor pe linia de contact cu localităţile periurbane.

Din punct de vedere al apelor subterane, se poate constata că pânza freatică a Timişoarei se găseşte la o adâncime ce variază între 0,5 - 4 m. Pânzele de adâncime cresc numeric, de la nord la sud, de la 4 la 9 m  - până la 80 m adâncime - şi conţin apă potabilă, asigurând astfel o parte din cerinţele necesare consumului urban. Apar, de asemenea, ape de mare adâncime, captate în Piaţa Unirii (hipotermale), apoi la sud de Cetate şi în Cartierul Fabric (mezotermale), cu valoare terapeutică, utilizate în scop balnear.

Vegetaţia

Spaţiul timişorean se încadrează, din punct de vedere geobotanic, în zona pădurilor de stejar, distruse în trecut de oameni, pentru obţinerea lemnului necesar construirii cetăţii şi caselor, cât şi pentru câştigarea de terenuri cultivabile.

În prezent, cu excepţia câtorva areale împădurite cu cer şi gârniţă (Pădurea Verde, Pădurea Bistra, Pădurea Giroc, Sag), teritoriul se încadrează în silvostepa antropogenă ce caracterizează întreaga Câmpie Panonică.

Peisajul este diversificat şi de apariţia vegetaţiei de luncă, de-a lungul principalelor râuri, în cadrul căreia predomină arborii de esenţă moale.

De remarcat este prezenţa parcului dendrologic de la Bazosul Nou: rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de cca 60,4 ha, situată la cca 15 km sud-est de oraşul Timişoara, pe teritoriul constituit din rezervaţia propriu-zisă (17,8 ha) şi zona tampon din jurul rezervaţiei.

Flora şi faunaFlora

Spaţiul timişorean se încadrează, din punct de vedere geobotanic, în zona pădurilor de stejar, distruse în trecut de oameni, pentru obţinerea lemnului necesar construirii cetăţii şi caselor, cât şi pentru câştigarea de terenuri cultivabile.

În prezent, cu excepţia câtorva areale împădurite cu cer şi gârniţă (Pădurea Verde, Pădurea Bistra, Pădurea Giroc, Şag), teritoriul se încadrează în silvostepa antropogenă ce caracterizează întrega Câmpie Panonică.

Peisajul este diversificat şi de apariţia vegetaţiei de luncă, de-a lungul principalelor râuri, în cadrul căreia predomină arborii de esenţă moale.

De remarcat este prezenţa parcului dendrologic de la Bazoşul Nou: rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de cca 60,4 ha, situată la cca 15 km sud-est de oraşul Timişoara,

16

pe teritoriul constituit din rezervaţia propriu-zisă (17,8 ha) şi zona tampon din jurul rezervaţiei.

Fauna

Fauna pădurilor cuprinde puţine mamifere, reprezentate doar prin câteva insectivore şi rozătoare. Păsările sunt, în schimb, numeroase, unele având importanţă cinegetică (fazanul).

Fauna de silvostepă şi stepă, deşi mai puţin variată faţă de cea de pădure, prezintă un mai mare număr de specii de interes cinegetic (iepurele, căprioara, prepeliţa, potârnichea, fazanul, etc).

În cadrul faunei piscicole, dominantă este specia crapului, alături de care trăiesc plătica, obleţul, babuşca, sebiţa, ştiuca, suport natural pentru pescuitul sportiv.

Presiunea umană crescândă în spaţiul periurban timişorean se resimte negativ asupra fondului faunistic, distrugerea biotopurilor spontane şi înlocuirea lor cu culturi afectează, inevitabil, biocenozele.

Solurile şi resursele de subsolSolurile

Învelişul de sol din zona Timişoarei este de o mare diversitate, numeroasele tipuri şi subtipuri încadrându-se în clasele: cernisoluri, luvisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri,  hidrisoluri, pelisoluri, vertisoluri şi protisoluri. Capacitatea generală de susţinere a producţiei agricole este mijlocie, ca urmare a ponderii ridicate a unor tipuri de soluri cu fertilitate naturală scăzută ori afectate de umezeală în exces (entricambosoluri, gleiosoluri, stagnosoluri, vertisoluri, etc), compensată însă de prezenţa cernoziomurilor şi a preluvosolurilor molice, cu pondere notabilă în arealul comunelor Săcălaz, Dumbrăviţa şi Sânmihaiu Român.

Pe ansamblul Câmpiei Banatului însă, dominante sunt solurile cu fertilitate ridicată (cernoziomuri, calcarice cambice şi argice,  preluvosoluri molice, etc), fără limitări semnificative în exploatare, constituindu-se astfel într-o importantă resursă naturală pentru dezvoltarea producţiei agricole intensive.

Resursele de subsol

. În mod tradiţional sunt valorificate, de asemenea, resursele de apă termo-minerală de la Timişoara şi împrejurimi (Calacea, Buziaş, Ciacova, Ivanda, etc). În perioada postbelică au fost puse în valoare şi resursele de hidrocarburi, petrol şi gaze asociate, cu centre de exploatare dispersate spre nord-vest şi vest, în Câmpia Vingăi şi Câmpia Arancăi.

17

Rezervaţii naturale Parcul Bazoş - la 15 km sud-est de Timişoara se află parcul de la Bazoş, format din rezervaţia propriu-zisă şi zona din jurul rezervaţiei. Rezervaţia cuprinde Parcul Mare, Parcul American, o seră şi o pepinieră pentru specii exotice. Aceasta adăposteşte peste 400 de specii de arbuşti exotici de pe 5 continente.

Mlaştinile de la Satchinez - complexul de mlaştini se află la 25 km de Timişoara, în Câmpia Banatului şi ocupă 40 ha. Rezervaţia adăposteşte circa 25% din speciile păsărilor de apă din ţara noastră, unele dintre acestea aflate pe cale de dispariţie. Printre speciile rare care trăiesc aici se numără egreta mică, stâncul roşu, stâncul galben, etc.

Punctul Fosilier Rădămăneşti - în Podişul Lipovei, la 10 km de Lugoj se află rezervaţia geologică "Punctul Fosilifer Rădămăneşti”, care adăposteşte o bogată faună fosilă. Aceasta a fost descoperită în 1870 de T. 0Fuchus, savant care a identificat circa 52 de specii de moluşte. Zona ocrotită a făcut obiectul unei monografii scrise în 1971 de G Gillet şi Fl. Marinescu.

18

Capitolul IVPotenţial turistic şi antropic

Mănăstirea Franciscanilor şi spitalele vechi

Părăsim liceul "Lenau", care se află la intersecţia străzilor Gheorghe Lazar cu E. Ungureanu, şi ne îndreptăm spre Piaţa Libertăţii, şi în strada Ungureanu la numărul 1, găsim o clădire, în aparenţă neînsemnată, dar de o mare valoare istorică. Este vorba de clădirea fostei mănăstiri a Franciscanilor, construită între 1716-1736, existenţa călugărilor franciscani fiind semnalată încă din secolul al XVI-lea.

Această clădire modestă are un trecut deosebit de zbuciumat, ştiut fiind faptul că pe vremea turcilor aici se afla o moschee; biserica era situată pe colţ, unde astăzi se înalţă o clădire impozantă (intersecţia străzilor Ungureanu cu Brediceanu), în timpul asediului din 1849, fiind foarte grav avariată. Călugării franciscani, au folosit clădirea şi biserica, până în anul 1789, când ambele au trecut în patrimoniul ordinului Piarist, care a deschis aici o şcoală. În 1909, mănăstirea a fost preluată de administraţia oraşului, care a deschis un conservatoriu, azi funcţionând şcoala populară de artă. Afară de tabla comemorativă, care ne face cunoscut istoricul clădirii, se mai găseşte, pe cealaltă parte a intrării o altă placă de marmură care a fost pusă "in memoriam", unui erou căzut în Revoluţia din decembrie 1989. Ea aminteşte de profesorul Ladislau Czizmarik, născut în 1939, 12 martie, şi decedat la 17 decembrie 1989, unul dintre sufletiştii şi susţinătorii societăţilor corale din Timişoara. Spitalul civic al oraşului din strada Mărăşeşti, în care azi se găsesc clinicile de dermatologie şi oncologie, datează de pe vremea stăpânirii turceşti. Pe atunci avea un singur nivel şi servea probabil drept harem. Era reşedinţa begler-beg-ului din

19

Timişoara. Dintr-o listă a bolnavilor spitalului reiese că, acest spital funcţiona deja din anul 1745. Atestarea documentară datează din 1751. Ca spital civic orăşenesc, această instituţie a existat cu 24 de ani înaintea Spitalului Universal de la Viena ("Allgemeines Krankenhaus") şi cu 35 de ani înaintea spitalului "Sfintul Rochus" din Budapesta. În 1757, clădirea a fost supraetajată. În alte documente nu se aminteşte de clădirea de pe vremea turcilor. Se spune numai că, primarul Peter Solderer (în funcţie între 1722 - 1742) a susţinut necesitatea de a construi un spital în administrarea oraşului - spital civic orăşenesc. Izvoarele mai spun că nu se poate stabili data exactă când a fost construit edificiul, probabil în jurul anului 1745, datele oscilând şi în ceea ce priveşte punerea sa în funcţiune, între 1751 şi 1757. De la bun început, acest spital a fost pus la dispoziţia cetăţenilor bolnavi, atât ai oraşului cât şi a străinilor, în primul rând fiind destinat săracilor, ei fiind trataţi gratuit. În 1789 în spital se găseau şi 10 orfani. În strada Mărăşeşti se găseşte şi un alt spital. Este vorba de spitalul garnizoanei, azi cunoscut sub numele de Spitalul Militar. Construit în 1766 şi mărit în 1818, este înconjurat de trei străzi. În apropierea spitalelor, este amplasată sinagoga, care merită şi ea toată atenţia. Ridicată între 1863 şi 1865, după proiectul arhitectului vienez Igatz Schuhmann, în stil predominant maur, are ornamentaţiile influenţate de stilul bizantin şi romanic. Prima sinagogă există din 1760. Dacă ne continuăm drumul în strada Mărăşeşti, la intersecţia cu strada Brediceanu, o luăm la stânga şi ajungem la clinica de oftalmologie, în care pe vremuri se afla spitalul Mizericordienilor (cunoscut sub denumirea "la popii negrii"). Frăţia Sfântul Nepomuk a construit acest spital în 1737, fiind primul spital şi prima farmacie din această regiune. În ziua aşezării pietrei de temelie (1735), mulţimea a pornit de la biserica Franciscanilor, sub conducerea episcopului, spre statuia Sfântului Nepomuk din piaţa din faţa primăriei vechi, şi de aici înspre terenul unde urma să se construiască spitalul, aşezându-se o placă, din care reiese că era vorba de un act de caritate. Construcţia a fost terminată în 1737, fraţii ordinului Sfântul Nepomuk, hotărând să-l încredinţeze, fraţilor ordinului Mizericordienilor, şase fraţi ai acestui ordin venind la Timişoara dintr-o provincie germană şi vicarul lor Paulinus Temel, preluând clădirea spitalului şi îngrijirea bolnavilor. În timpul epidemiei de ciumă (1738-1739) fraţii ordinului au îngrijit cu eroism şi abnegaţie bolnavii, patru dintre ei căzând victime acestei boli necruţătoare la acea vreme. În locul fostei capele de casă, fraţii Mizericordieni au pus piatra de temelie pentru o biserică a lor în 1748, ce a fost terminată în 1753. După incendiul din 6-7 iulie 1849, spitalul şi biserica în stil baroc au fost reconstruite şi din 1851, se găsesc în forma actuală. În interiorul foarte frumos al bisericii restaurate se găseşte cea mai veche orgă a Timişoarei şi a întregului Banat, astăzi, acest lăcaş de cult slujind credincioşilor greco-catolici. Faţă în faţă cu intrarea în clinica de oftalmologie lângă piaţa "Timişoara 700" se văd vestigii ale zidurilor cetăţii în care se află un restaurant. În faţa vechilor ziduri, pe o terasă, se găseşte o grădină de vară. În apropierea pieţei "Timişoara 700", în strada Gheorghe Lazăr, numărul 10-12, lângă grădina botanică, se înalţă o clădire modernă, cu mai multe etaje. Este casa Adam-Muller-Guttenbrunn - un cadou al Germaniei, al Organizaţiei de ajutorare a şvabilor din Banat şi a Organizaţiei şvabilor bănăţeni din Germania, dăruit compatrioţilor lor, care au rămas pe pământul natal. În clădire exista un cămin de bătrini şi un centru cultural. Proiectul a fost întocmit de S. C. IPROTIM ş. a. din Timişoara, sub conducerea arhitectului Nicolae Buşilă.

20

Biserica parohială romano-catolică din Cetate

În faţa fostei cazărmi Transilvănene, în apropierea fostului liceu "Carmen Sylva", se afla cu ani în urmă un obelisc triunghiular ce se termina cu o cruce. El era amplasat în locul unde fusese cea mai veche biserică din Timişoara, cu hramul Sfintei Ecaterina, datând din secolul al XIV-lea. În timpul stăpânirii turceşti, biserica a fost transformată în moschee, şi a purtat pe turnul ei, timp de 164 de ani, semiluna în locul crucii.

După 1716, a fost folosit, de către armatele imperiale, ca depozit de sare şi mai târziu ca magazie de pulbere. În 1722 ajungând în posesia ordinului Franciscanilor, ajunge să slujească din nou menirii sale sfinte. În anul 1723, începând construcţia noii cetăţi, biserica şi Palanca Mică au rămas în zona şanţurilor de apărare, fapt ce a dus la demolarea lor, în 1757. Prin această acţiune, a dispărut şi ultimul edificiu al Timişoarei vechi, în afară de castelul Huniade. Se spune că în această biserică şi-a găsit locul de veci, regina Maria Ecaterina, prima soţie a regelui Carol Robert de Anjou, ce a murit la Timişoara. Obeliscul pe care l-am menţionat anterior, data din 1763, pe cele trei laturi ale sale fiind inscripţionate texte în limba latină, devenite indescifrabile, din cauza intemperiilor. În 1849, pe timpul asediului Timişoarei, obeliscul a fost avariat, restaurarea sa făcându-se în 1851. 1933 este anul în care a început construcţia unei străzi circulare în această zonă, fapt care a dus la mutarea obeliscului cu cca. 80 de metri, ajungând astfel să fie plasat la marginea parcului din faţa fostului liceu "Carmen Sylva". Când în acest loc, au început să se ridice alte edificii, obeliscul a trebuit să părăsească

21

zona, fiind mutat în cimitirul din Calea Lipovei. Franciscanii, construind biserica parohială din Cetate, au reuşit să salveze din vechea biserică o serie de obiecte de cult şi tablouri valoroase, cum ar fi, un dulap sculptat pentru sacristie; se presupune că şi "Madona neagră" provine tot din vechea biserică. Este vorba de o sculptură în lemn a Sfintei Fecioare cu pruncul Iisus, având capetele negre, iar restul trupurilor învelite în brocart cu fire aurite, sculptură ce se află şi astăzi în sacristia bisericii parohiale din Cetate, în strada Pietrosu. Aici se păstrează sub sticlă, un tablou al Madonei cu Pruncul ce sunt încoronaţi cu coroană de metal şi au de asemenea inimile din metal. Nu trebuie uitat tabloul de pe altarul principal, reprezentând pe Sfânta Muceniţă Ecaterina din Alexandria, pictat în 1761 de pictorul timişorean Ferdinand Schiessel, ctitorul acestuia, conform cu adnotările Franciscanilor, fiind un înalt funcţionar al admnistraţiei publice cu numele de Ohnesorg. Se presupune că Schiessel ar fi pictat şi alte tablouri în această biserică, ce se păstrează şi azi. Din timpul Franciscanilor datează şi frumosul amvon în stil baroc, care în vechea biserică era plasat în partea stângă, aici fiind plasat în dreapta. În 1882, biserica parohială, preluată de Franciscani, a devenit şubredă, în urma unui cutremur şi trebuia închisă. Ca şi cu mulţi ani în urmă vechea biserică a Jezuiţilor, pe atunci biserica seminarului teologic, a servit ca şi acum ca biserică parohială. În 1888, biserica Sfânta Ecaterina a fost demolată, şi în acelaşi loc s-a ridicat actuala biserică, ce a fost sfinţită la 25 noiembrie 1889, de către parohul Josef Brand, din fostul lăcaş de cult fiind salvate toate obiectele de valoare din perioada barocă. În afara obiectelor amintite, se mai aflau în biserică şi două pietre funerare, dintre care, una ne aminteşte de unul ditre cei ce şi-au adus o contribuţie majoră la contruirea unor edificii ale Timişoarei, Johann Theodor Kostka, inginer hidraulician, decedat în 1807. Sub conducerea sa a fost terminată construcţia Domului din Piaţa Unirii, piatra sa funerară aflându-se imediat lângă intrarea în biserică. Aici se mai afla şi un baptister (din secolul al XVIII-lea), provenind de la Belgrad, şi două picturi din vechea biserică a Jezuiţilor, reprezentând pe Sfântul Aloisius şi Sfântul Ignatius de Loyola, un alt obiect deosebit de artă reprezentându-l orga acestei biserici, constructorul ei, timişoreanul Leopold Wegenstein, câştigând premiul I, cu aceasta, la expoziţia de la Budapesta (1896).

Universitatea şi Institutul Politehnic

Un alt edificiu important din zilele noastre este legat de numele arhitectului Hans Fackelmann, şi anume clădirea modernă a Universităţii din Timişoara, lucrare executată în două etape, prima în 1950 şi cea de-a doua în 1964-1965.

22

Considerată a fi printre primele lucrări de arhitectură modernă, din România, clădirea corespunde pe deplin scopului pentru care a fost creată. Pe faţada, de dimensiuni impresionante, sunt reprezentate în mozaic, figurile lui Nicolae Bălcescu şi Mihai Eminescu, lucrare aparţinând lui Ştefan Szonyi (1919-1967). În holul de la intrarea principală, pereţii sunt placaţi cu marmură în care sunt reprezentate simbolic ştiinţa, arta şi cultura. Peretele lateral din stânga, este dedicat literaturii şi artei, în mijloc, dominând figura unei femei ce simbolizează o făclie. De o parte şi de cealaltă a acestui simbol este amintită, prin evoluţia semnelor de scriere, istoria civilizaţiei şi a culturii universale, pornind de la semne hieroglife şi cuneiforme şi terminând cu alfabetul diferitelor popoare. Peretele din dreapta este dedicat ştiinţei, simbolurile dominante fiind un cosmonaut, sateliţii şi simbolul atomului, toate aceste reprezentări fiind înconjurate de alte simboluri, care subliniază tendinţele în ceea ce priveşte cunoaşterea umană, dezvoltarea şi modernizarea continuă, cum ar fi simbolul spiralei. Lucrarea este opera lui Romul Nufin, născut în 1932, şi a lui Gabriel Kazinczi, născut în 1942. Două scări monumentale de marmură fac legătura între parter şi etajul I, unde se găseşte "Aula Magna". Şi holul din faţa intrării în Aula, are pereţii ornamentaţi cu mozaicuri reprezentând scene şi personalităţi ale istoriei României, lucrarea fiind opera artiştilor plastici Adalbert Luca (n. 1933) şi a lui Leon Vreme (n. 1930). În apropierea Universităţii, pe acelaşi bulevard, se găseşte campusul universitar, căminele, cantina şi terenuri de sport, înconjurat de bulevardele Vasile Pârvan, Mihai Viteazu, Victor Babeş şi strada Daliei. Să ne întoarcem la podul Episcopal, construit în 1914, (Podul Mihai Viteazu), de unde începe bulevardul care poartă numele celebrului domnitor român, Mihai Viteazu (1593-1601), şi unde se găseşte complexul arhitectonic, sediu al Universităţii Tehnice Timişoara, binecunoscută timişorenilor sub denumirea de Politehnică. Construcţia a început în 1923, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, căminul fiind finalizat în 1927, iar cantina în 1930, anexele fiind proiectate de arhitectul Victor Vlad. Complexul arhitectonic, este dominat de elemente decorative şi de arhitectură, în stil românesc, cantina fiind considerată, pentru elementele tipice decorative, monument arhitectonic. În 1976, a fost adaugată o nouă clădire acestui complex, facultatea de electrotehnică, proiectată de arhitectul Petru Svoboda. În faţa acestui complex se găseşte bustul lui Traian Lalescu, pe soclul căruia se poate citi:" Traian Lalescu (1882-1929). Primul rector al şcolii superioare politehnice din Timişoara, octombrie 1920-1921 ". Traian Lalescu a absolvit cursurile institutului francez Sorbona, obţinând titlul de doctor în matematică. A fost profesor la facultatea de ştiinţe şi la şcoala superioară politehnică din Bucureşti, a înfiinţat şcoala superioară politehnică din Timişoara, a publicat numeroase lucrări ştiinţifice, fiind un savant ce şi-a dedicat întreaga viaţă în folosul binelui public şi intereselor patriei sale. Bustul a fost ridicat în 1930.

23

Monumentul Sfântului Johann Nepomuk, numit şi statuia Sfintei Maria

Plimbându-ne prin piaţa Libertăţii, am admirat clădirile din jur, neglijând însă statuia în stil baroc din centrul pieţii. Şi nu putem pleca mai departe, fără a ne opri în faţa ei, spre a o privi şi a afla câte ceva despre istoria ei. Pe cele trei laturi ale soclului sunt cioplite în piatră, scene din ultima perioadă a vieţii Sfântului Nepomuk. Regina Boemiei, ascunde un lucru de taină faţă de soţul ei, regele Wenceslav. Din această cauză, foarte supărat, regele îi cere Sfântului Nepomuk, duhovnicul reginei, să-i divulge taina spovedaniei. Lovindu-se de refuzul categoric al duhovnicului, regele porunceşte ca acesta să fie aruncat în râul Viltava. Figura centrală a monumentului este Sfântul Nepomuk, deasupra căruia tronează Maica Domnului, ţinând în mâna, florile de crin, simbolul neprihănirii.

Monumentul, este opera sculptorilor vienezi F. Blim şi E. Wasserburger şi a fost ridicată în faţa primăriei în 1756. La data de 3 aprilie 1724, la Timişoara, a fost înfiinţată Frăţia închinată Neprihănirii Sfintei Maria şi a Sfântului Nepomuk. Scopul principal al acestei frăţii a fost, în afara veneraţiei Sfintei Fecioare Neprihănite şi a Maicii Domnului, să apere bunul renume al aproapelui, să păstreze neîntinată morala socială, să practice caritatea creştină faţă de săraci, bolnavi, deţinuţi şi alţi vitregiţi ai soartei. Unsprezece ani după înfiinţarea acestei frăţii, a fost construit şi întreţinut spitalul Sfântul Nepomuk (1735) cu contribuţii benevole ale membrilor acestei asociaţii. Se presupune că imediat după eliberarea Timişoarei de sub stăpânirea turcească (1716), a fost ridicată prima statuie a Sfântului Nepomuk, patronul Banatului, în apropierea bisericii Franciscanilor.

24

Din cronica iezuiţilor, care au administrat parohia, în anul 1722, la 16 mai a fost cântată litania în faţa acestei statui. Epidemia devastatoare de ciumă din anii 1738-17390, a adus tot mai des credincioşii să se roage în faţa acestui monument religios. În 31 mai 1739, o dată cu încheierea epidemiei de ciumă, episcopul de Cenad, a celebrat o slujbă de mulţumire în faţa monumentului, de aceea denumirea până azi a acestui monument este de Monumentul Ciumei. Frăţia Sfintei Marii şi a Sfântului Nepomuk, s-a angajat de la început să întreţină acest monument, şi probabil ca monumentul iniţial ajunsese într-o stare deplorabilă, sau din recunoştinţă, frăţia a comandat la Viena, actualul monument, care după confecţionare, a fost ridicat în faţa primăriei (1753-1756). După aproape 100 de ani, stă scris 1852, statuia a fost amplasată în faţa uneia din porţile cazărmii "Transilvania". În 1964, s-a demolat cazarma pentru a se face loc construcţiei hotelului Continental, dar abia după zece ani, în 1974, fiind prevăzută mărirea spaţiului din jurul hotelului, s-a întâmplat ca monumentul să revină în faţa primăriei vechi, acolo unde îi fusese locul iniţial, unde se află şi acum. În absenţa ei, în acest loc a stat alt monument, care - după cum relatează Preyer, istoriograful oraşului - a fost ridicat, în amintirea apărării eroice a cetăţii în timpul asediului din anul 1848. Monumentul a fost conceput de arhitectul Josef Kranner, piatra de fundaţie fiind pusă de însuşi împăratul Franz Josef I, la 15 iunie 1852, inaugurarea festivă având loc la 17 ianuarie 1853. Monumentul are o înălţime de 20 de metri, şi este conceput în stilul gotic al Evului Mediu, baza lui reprezentând fortificaţii, deasupra cărora se ridică un baldachin, susţinut de patru cai, în mijloc găsindu-se figura principală care simbolizează fidelitatea, iar peste baldachin se înalţă spre cer un acoperiş zvelt, care se încheie cu o floare dublă. Statuia fidelităţii este înconjurată de alte patru statui care întruchipează cinstea, supunerea, vigilenţa şi jertfa. De-a lungul timpului au fost îndepărtate toate aceste simboluri, ultima statuie care a părăsit monumentul, fiind cea a fidelităţii în 1932, rămânând astfel, numai construcţia în sine, un monument reprezentând tendinţa de înălţare. În 1936, acest monument al victoriei a fost amplasat în cimitirul eroilor, unde se află şi astăzi.

Domul din Timişoara

Dacă am trece la o descriere amănunţită a acestei splendide construcţii din Piaţa Unirii, am depăşi cadrul posibilităţilor noastre, pornind chiar de la discuţiile care se poartă referitor la persoana celui care a întocmit planurile acestei clădiri.

25

Se presupunea, că domul a fost construit, având drept bază, planurile renumitului arhitect vienez Josef Emanuel Fischer von Erlach (1693-1742), fiul nu mai puţin renumitului, la acea vreme, Johan Bernhard Fischer von Erlach. Într-un document din secolul al XVIII-lea, şi anume, "Wienerische Diarium" se aminteşte de aşezarea pietrei de temelie a Domului din Timişoara şi totodată, se menţionează că planul de arhitectură şi construcţie a fost întocmit de H. Joh. Jacob Schelblauer - Consilier al oraşului Viena (Innere - Stadt - Rath in Wien) şi că a fost aprobat de superiorii săi, care aveau această competenţă. Sediul episcopului diocezei romano-catolice a fost iniţial la Cenad, acesta fiind devastat de turci, s-a mutat la Szeghedin. În anul 1733, împaratul Carol al VI-lea, a mutat sediul la Timişoara episcop fiind în acel timp, Adalbert baron de Falkenstein. Datorită acestui fapt s-a hotărât construirea unei catedrale, a unui palat episcopal şi a unor case pentru canonici, ceea ce a dus la punerea pietrei de temelie a Domului la data de 6 august 1736. Lucrările au durat o perioadă mare de timp, fiind angajaţi în aceasta constructori, meşteri şi muncitori calificaţi în diferite meserii, în prima perioadă a lucrărilor, putând fi menţionate personalităţi ca: Kaspar Dissel şi Johann Lechner. În 1773, Domul a fost terminat sub conducerea inginerilor Carl Alexander Steinlein şi Johann Theodor Kostka. În ceea ce priveşte interiorul Domului, aş dori să evidenţiez altarul principal, sculptorul vienez Johann Joseph Rossler (1700-1772) a creat două statui, de mari dimen- siuni, a Sfântului Carol Boromeus (în stânga) şi a Sfintei Theresia (în dreapta), cât şi perechea de heruvini care domină ornamentaţia din partea centrală a altarului. Tabloul altarului principal îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe călare în lupta cu balaurul. Din datele istorice privind dioceza, am aflat că, încă din secolul al XI-lea, Sfântul Gheorghe este considerat patronul ocrotitor al acesteia, fapt pentru care, Gerhard von Sagredo, întemeietorul şi primul episcop al diocezei (1030-1046), a fost botezat cu numele de Gheorghe (Georg). Sfântul Gheorghe, a devenit valoare simbolică a luptelor victorioase, după victoriile asupra turcilor. Creatorul acestei opere de artă, Sfântul Gheorghe în lupta cu balaurul, a fost renumitul pictor şi director al academiei artelor frumoase din Viena, Michael Angelo Unterberger (1695-1758), lucrarea fiind considerată ca o operă de maturitate deplină a pictorului (1755), când măiestria sa ajunsese la punctul culminant al maturităţii artistice. Provenienţa celorlalte tablouri nu este pe deplin clarificată, presupunându-se că patru din cele şase, reprezintă opera pictorului Johann Schopf, născut în Praga, la 1735, şi-a făcut studiile la Munchen, pictând în Germania, a fost membru al academiei (1770), tablourile sale regăsindu-se în biserica din Furstenfeldbruck, la castelul Furstenried, la biserica Sfântul Ioan din Regensburg. În jurul anului 1772, a creat pentru Domul din Timişoara mai multe tablouri de altar, iar în 1776 a pictat fresca cupolei catedralei din Oradea şi celelalte fresce din palatul episcopal al acesteia. Ca lucrări preţioase ale artei decorative vieneze, pot fi amintite, printre altele, lampadarul din argint, de la altarul principal (aşa numita "Lumină veşnică"), confecţionat de către giuvaergiul vienez Josef Moser, monstranta cea mare, aurită, câteva potire, crucea de ceremonie a catedralei, de argint. Din cele patru clopote, ale Domului, se regăseşte numai cel mare, episcopal, care a fost turnat în 1763 de către Joseph Steinstock, la Buda, în Ungaria. Orologiul de turn, este opera ceasornicarului meşter timişorean, Joseph Martin Kidl, din 1764, iar prima orgă în stil baroc, frumos ornamentată, a construit-o meşterul vienez Paul Hanke, în anul 1757, ea fiind înlocuită la sfârşitul secolului al XIX-lea cu actuala orgă, produs al atelierului meşterului timişorean Leopod Wegenstein. În timpul luptelor cu turcii (1788-1790), Domul a servit ca depozit de sare, în anul 1849, fiind grav avariat, în timpul asediului, populaţia care se afla într-o stare critică, şi-a căutat refugiul în cripta Domului, în aceasta fiind înmormântaţi episcopii, demnitarii şi multe personalităţi de vază ale Banatului. Ultima restaurare a Domului, ca şi a celorlalte construcţii din jurul său, printre care şi casele canonicilor, a

26

avut loc între anii 1981 - 1982, lucrările exterioare fiind conduse de arhitectul timişorean, Franz Braun, restaurările interioare fiind făcute de fraţii Milthaler (zugravi şi restauratori) din Arad. În actuala stradă Rodnei, la numărul 4, se află palatul episcopal, care are fundaţii şi ziduri foarte vechi, aspectul exterior al clădirii fiind simplu şi modest. Palatul este înconjurat de trei străzi: strada Prinţ Eugeniu, strada Rodnei şi strada Eminescu. Această clădire impozantă, de-a lungul timpului a fost folosită temporar de episcopii Cenadului, în anul 1780, devenind "Reşedinţa episcopală" permanentă, renovată din temelii în 1889, de către episcopul Alexander Desseffy, iar sala festivă a fost luxos împodobită, la 16 septembrie 1891, şi cu ocazia manevrelor militare imperiale de la Buziaş, l-a avut ca oaspete de onoare pe împăratul şi regele Franz Josef I. Ar mai fi de menţionat că, denumirea episcopiei a continut să fie cea veche, adică episcopia Cenadului, cu toate că reşedinţa a fost la Timişoara, abia în anul 1930 fiind înfiinţată episcopia de Timişoara, primul episcop diocezan, fiind Dr. Augustin Pacha. În perioada 1950-1990 exista la Timişoara numai un Ordinarius, dar în 3 martie 1990, Monsignore Sebastian Krauter a fost numit episcop de Timişoara, hirotonisirea, având loc în cadru festiv la 28 aprilie 1990. Ordinariatul episcopal se afla până nu demult într-o fostă casă canonică, în strada Matei Corvin numărul 2, dar după restituirea palatului episcopal, diocezei, acesta a fost restaurat şi serveşte din nou destinaţiei sale iniţiale.

27

Bucătăria timişoreană

Bucătăria românească este una diversă şi bogată în gusturi, culori şi arome, puternic influenţată de istorie şi de tradiţiile străine cu care românii au intrat în contact, precum şi cu feluri de mâncare specifice.

Bucătăria românească se identifică cu noţiunea de bucate alese, cu mirosuri atât de îmbietoare, încât chiar şi din fotografiile bucatelor româneşti parcă răzbate aroma lor.

Ceea ce individualizează bucătăria românească este faptul că preparatele sunt uşor de realizat, fără să necesite dotări speciale, iar ingredientele sunt la îndemâna oricui.

Cea mai mare influenţă a avut-o bucătăria balcanică, dar şi a altor popoare vecine, cum ar fi cea germană, sârbească şi maghiară.

Reţetele poartă aceleaşi influenţe ca şi restul culturii româneşti: de la români vine plăcinta, cuvânt care a păstrat sensul iniţial al termenului latin placentă, turcii au adus ciorba de perişoare şi baclavaua, grecii musacaua, de la bulgari există o largă varietate de mâncăruri cu legume, cum ar fi zacusca, iar şniţelul vine de la austrieci.

Unul din cele mai obişnuite feluri de mâncare tipic româneşti este mămăliga, o fiertură de făina de porumb, considerată multă vreme mâncarea săracilor, dar care recent a devenit mult mai apreciată.

Principalul fel de carne folosit de români este carnea de porc, dar se consumă şi carne de vită, pui, oaie sau miel, contând mult şi regiunea geografică.

Anumite reţete sunt preparate în legatură directă cu anotimpul sau cu sărbătorile. De Crăciun, fiecare familie taie de obicei un porc şi se prepară o largă varietate de mâncăruri din carnea şi organele acestuia:

cârnaţi, caltaboşi (sau cartaboşi), cârnaţi cu ficat (lebăr), înveliţi în intestine de porc;

piftie, o gelatină făcută cu părţi dificil de folosit, cum ar fi urechile, picioarele sau capul, puse în aspic;

sarmale, amestec delicios de cărnuri în foi de varză, vită, ştevie...;

28

tochitură, un fel de tocană servită cu mămăliga şi vin;

iar ca dulce cozonacul tradiţional, pâine dulce cu nucă, rahat sau cacao.

De Paşte, se mănâncă miel, iar felurile specifice sunt:

mielul prăjit;

drobul, un amestec copt de organe, carne şi legume proaspete, în special ceapă verde;

iar ca desert pască, o plăcintă specifică, cu brânză şi stafide.

29

Principala băutură este vinul, remarcabil prin forţă şi buchet cu o tradiţie locală de peste două milenii. România este al nouălea mare producător mondial de vinuri, iar recent piaţa de export a început să crească. Se produce o mare gamă de soiuri locale:

Feteasca;

Grasa;

Tamaioasa;

dar şi universale:

Riesling;

Merlot;

Sauvignon blanc;

Cabernet Sauvignon;

Chardonnay;

30

Muscat Ottonel.

Berea este şi ea consumată pe scară largă, venită sub influenţe germane. România este al doilea mare producător mondial de prune şi aproape întreaga producţie de prune este folosită pentru a produce ţuică, un rachiu de prune obţinut prin distilare.

31

BIBLIOGRAFIE

[1] Pascu Ştefan, colectivul de autori şi redactori, Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi. Întreprinderea Poligrafică Banat, Timişoara, 1969.

[2] Vechea Timişoară. Dezvoltarea istorică - Construcţii istorice, Edificii şi monumente- Învăţământul elementar, Editura Deutsche Buchhandlung, Timişoara, 1934.

[3] Timişoara a fost de fapt în trei etape capitala Banatului Timişean, şi anume: 1315 - 1323, 1716 - 1778, 1849 - 1860.

[4] Timişoara - oraşul liber crăiesc. O schiţă monografică, În editura personală a autorului, Timişoara, 1902.

[5] Timişoara. Monografie istorică, vol I, G. Matheiu, Timişoara, 1943.

[6] www.timisoara.ro

[7] www.primariatm.ro

[8] ro.wikipedia.org/wiki/Timişoara

[9] www.timisoara.online.ro

32