braşov - avocatnet.ro...unor astfel de contracte, cărora li se aplică teoria impreviziunii,...

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA

Facultatea de Drept

REGIMUL JURIDIC AL IMPREVIZIUNII

CONTRACTUALE

Profesor coordonator: Student masterand: Conf. univ. dr. Titus Prescure Duțu Victor

Braşov

2012


Facultatea de Drept

1

CUPRINS

CAPITOLUL I – Noțiunea de impreviziune contractuală......................... 2

I.1. Conceptul și originea impreviziunii ........................................................................... 2

I.2. Fundamentul juridic al impreviziunii......................................................................... 4

I.2.1. Teoria rebus sic standibus........................................................................................ 4

I.2.2. Teoria bunei-credințe și a echității........................................................................... 5

I.2.3. Teoria îmbogățirii fără justă cauză.......................................................................... 5

I.2.4. Teoria cauzei ............................................................................................................... 6

I.2.5. Teoria abuzului de drept.......................................................................................... 6

I.2.6. Teoria forței majore................................................................................................... 6

CAPITOLUL II – Nominalismul monetar-aplicație a teoriei

impreviziuni....................................................................................................... 7

II.1. Problema reevaluării creanțelor.................................................................................. 7

II.1.1. Indexarea convențională a creanțelor.................................................................. 8

II.1.2. Indexarea legală a creanțelor.................................................................................. 9

CAPITOLUL III – Impreviziunea contractuală în Noul Cod Civil........ 10

III.1. Reglementarea impreviziunii în Noul Cod Civil.................................................. 10

CAPITOLUL IV – Studiu de jurisprudență în materia impreviziunii... 14

IV.1. Modificarea clauzelor contractului – inaplicabilitatea teoriei impreviziunii... 14

Bibliografie........................................................................................................................... 20


Facultatea de Drept

2

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA DE IMPREVIZIUNE CONTRACTUALĂ

I.1. Conceptul și originea impreviziunii.

În cazul contractelor care presupun o derulare în timp cum sunt contractele cu

executare succesivă sau cele afectate de un termen suspensiv, există posibilitatea ca

survenirea anumitor evenimente anterior încheierii contractului să ducă la un

dezechilibru în defavoarea uneia dintre părţile contractului, de regulă în defavoarea

debitorului. Astfel, debitorul nu-şi va mai putea executa obligaţia prevăzută în

contract, însă nu datorită faptului că aceasta este imposibil de onorat, ci datorită

faptului că executarea obligaţiei îl va pune pe debitor într-o postură economică foarte

dificilă, care poate duce chiar la faliment. Concret, suntem în prezenţa unei

onerozităţi excesive a obligaţiei debitoruluişi pe care acesta nu a luat-o în calcul cu

prilejul contractării.

Se numeşte impreviziune sau hardship stipulaţia contractuală care permite

modificarea conţinutului unui contract atunci când, pe parcursul executării sale, se

ivesc unele evenimente care afectează echilibrul contractual, schimbând substanţial

elementele şi datele pe care părţile le-au avut în vedere în momentul contractării,

creând pentru una dintre părţi consecinţe atât de oneroase în executarea propriei

obligaţii, încât ar fi inechitabil să le suporte singură. Esenţial este faptul că aceste

evenimente se produc sau apar fără culpa vreunuia dintre contractanţi şi pe care,

oricât ar fi fost derezonabili şi prudenţi, nu le-ar fi putut prevedea în momentul

încheierii contractului.

Clauza de hardship este o creaţie a practicii anglo-saxone, folosirea ei de către

părţi integrându-se în tendinţa dominantă de asigurare a stabilităţii contractelor de

comerţ exterior, prin promovarea unor mecanisme juridice susceptibile să permită

adaptarea acestora la conjunctura dinamică a pieţei. Din perspectiva noilor tehnici

juridice, conţinutul contractului nu este niciodatădefinitiv, el putând să fie repus în

cauză potrivit procedurii complexe de renegociere a eventualelor litigii, imaginată de

către părţi.

În ceea ce priveşte noţiunea de impreviziune, majoritatea autorilor sunt de

părere că este vorba despre o chestiune de ordin economic și financiar (prestaţia

oferită creditorului în executarea contractului nu mai corespunde valorii reale a

contraprestaţiei, impreviziunea fiind legată de monedă). Cauza dezechilibrului este

un eveniment exterior persoanei şi voinţei debitorului care nu antrenează o

imposibilitate de executare a obligaţiei, ci doar o face mai oneroasă, nefiind însă sigur


Facultatea de Drept

3

că este necesar ca evenimentul să fie imprevizibil sau ajunge ca el să nu fi fost

prevăzut. O discuţie asupra caracterului imprevizibilităţii pune problema dacă

evenimentul în sine trebuie să fi fost imprevizibil sau doar efectele lui asupra

echilibrului economic al contractului (evenimentul apare ca previzibil dar

consecinţele lui au depăşit previziunile), precum şi dacă imprevizibilitatea trebuie

apreciată obiectiv sau subiectiv (în funcţie de persoana contractantului).1

J. Ghestin susţine că teoria impreviziunii este fondată pe un postulat inexact:

ea pune accentul pe cauza unui fenomen, în timp ce efectul produs asupra

echilibrului contractual trebuie în mod esenţial luat în considerare întrucât

dezechilibrul obiectiv dintre prestaţii pune problema menţinerii integrale sau

revizuirii contractului și nu survenirea unei circumstanţe noi și imprevizibile. În

acest sens putem spune că există impreviziune dacă preţul unui bun sau al unui

serviciu fixat într-o convenţie nu mai corespunde valorii sale obiectiv apreciată de

judecător, plasându-ne în momentul executării contractului.2

Dacă legislaţiile unor state consacră expres teoria impreviziunii, ca de

exemplu, legislaţia italiană3 ,greacă4 sau portugheză5, această instituţie nu a fost,

până de curând, reglementată unitar în dreptul românesc, existând doar acte

normative speciale care autorizează judecătorul să revizuiască un contract în

derulare6, sau care prevăd posibilitatea reactualizării daunelor7.

1 Gabriel Anton, Teoria impreviziunii in dreptul român și în dreptul comparat – Revista Dreptul nr. 7/2000,

p. 25.

2 J. Ghestin, citat de Gabriel Anton în Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat –

Revista Dreptul nr .7/2000, p. 25.

3 A se vedea art. 1467 și art. 1468 C. civ. italian, care dispun că: „ în contractele cu executare continuă sau

periodică, precum și cele cu executare diferită, dacă prestația unei părți a devenit excesiv de oneroasă în urma

unor evenimente extraordinare și imprevizibile, aceasta poate cere rezoluțiunea contractului împreună cu

efectele prevăzute de art. 1468 (reducerea prestației sau modificarea modalităților de executare, permițând

continuarea acestei executări conform echității”). Rezoluțiunea nu poate fi cerută dacă sarcinile noi intră în

riscul normal al contractului. Partea împotriva căreia este cerută rezoluțiunea poate să o evite,

oferindu-se să accepte modificarea echitabilă a condițiilor din contract.

4 Codul civil grec prevede, de asemenea, în art. 338, rezilierea sau revizuirea contractului în urma

schimbării circumstanțelor, conform principiului bunei-credințe.

5 A se vedea Codul civil portughez din anul 1966, în art. 437.

6 Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, prin art. 43 alin. 3, dispune că „în cazul

unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei și beneficiile celui care a obţinut cesiunea

drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale revizuirea contractului sau mărirea

convenabilă a remuneraţiei”.

7 A se vedea, în acest sens: Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu

destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului (art. 13 alin. 1); Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (art. 10

alin. 6, art. 11 alin. 2 și art. 12 alin. 2, art. 19 alin. 1, art. 32 alin. 4 și art .44 alin. 2 și 4); Ordonanța de


Facultatea de Drept

4

Şi în Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor internaţionale de vânzare

de mărfuri se prevede că: „O parte nu este responsabilă de neexecutarea vreuneia din

obligaţiile sale dacă dovedeşte că această neexecutare se datorează unui impediment

independent de voinţa sa şi că, în mod normal nu era de aşteptat să-l ia în consideraţie la

momentul încheierii contractului, să-l prevină, să-l surmonteze ori să-i prevină sau să-i

surmonteze consecinţele. Dacă neexecutarea de către o parte se datorează neexecutării de către

un terţ pe care ea l-a însărcinat să execute, în întregime sau parţial contractul, această parte

nu este exonerată de răspundere decât în cazul: când ea este exonerată în virtutea dispoziţiilor

paragrafului precedent; când terţul ar fi el însuşi exonerat dacă dispoziţiile acestui paragraf i-

ar fi aplicabile. Exonerarea prevăzută prin acest articol produce efect pe timpul duratei

impedimentului. Partea care n-a executat trebuie să avertizeze pe cealaltă parte despre

impediment şi efectele lui asupra capacităţii sale de a executa. Dacă avertismentul nu ajunge

la destinaţie într-un termen rezonabil, plecând de la momentul când partea care n-a executat

a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască impedimentul, aceasta este obligată la despăgubiri

pentru pagubele provocate de această lipsă de recepţionare. Dispoziţiile acestui articol nu

interzic unei părţi să exercite drepturile sale, altele decât acelea de a obţine despăgubiri, în

virtutea prezentei Convenţii.”

I.2. Fundamentul juridic al impreviziunii.

În lipsa unei consacrări juridice exprese a impreviziunii în legislaţia

românească, necesitatea ei a fost subliniată de numeroşi doctrinari care au încercat să

o argumenteze și să-i găsească astfel fundamentul juridic construind diverse teorii.

I.2.1. Teoria rebus sic standibus.

Conform acestei teorii, argumentul principal este situat pe terenul interpretării

voinţei probabile a părţilor care ar contracta cu o condiţie subînţelesă, respectiv cea a

unei oarecare stabilităţi a situaţiei economice. În orice contract trebuie să fie

presupusă existenţa unei clauze conform căreia obligaţiile părţilor rămân

nemodificate numai atâta timp cât și condiţiile avute în vedere de părţi la încheierea

acestuia rămân nemodificate. Dacă aceste condiţii se schimbă radical, obligaţiile

părţilor nu pot rămâne nemodificate. Atâta timp cât condiţiile social-economice sau

care au existat în momentul naşterii acordului de voinţă s-au schimbat drastic, putem

urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de

urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România, aprobată cu modificari și completări prin Legea nr. 501/2002 (art. 1 alin. 1 din

titlul II).


Facultatea de Drept

5

afirma că acestlucru nu este în concordanță cu voinţa avută de părţi la data încheierii

contractului.

Se prezumă astfel, la momentul încheierii contractului, o oarecare stabilitate

economică existentă pe tot parcursul executării acesteia, prezumţie manifestată sub

forma unei condiţii subînţelese, a unei clauze implicite pe care părţile și-au

fundamentat voinţa de a contracta. Această clauză poartă denumirea de clauză rebus

sic standibus (clauza lucrurilor, realităţilor neschimbate).8

I.2.2. Teoria bunei-credințe și a echității.

În concepția acestei teorii, obligaţiile trebuie executate cu bună-credinţă și în

conformitate cu echitatea (art. 970 C. civ. de la 1864). Nu se situează pe tărâmul

bunei-credinţe acela care-i pretinde contractantului său o prestaţie devenită

disproporţionat de mare datorită unor cauze imprevizibile, străine de voinţa părţilor.

S-a făcut de asemenea apel la obligaţia de loialitate care există între

contractanţi: creditorul trebuie, în numele bunei-credinţe, să renegocieze contractul

devenit dezechilibrat. În dreptul român se consideră că la buna-credinţă se poate

apela numai pentru interpretarea clauzelor contractuale neclare și îndoielnice, nu și

în situaţia clauzelor precise, în care este stipulat preţul contractului.9 Totuşi, această

opinie nu ar trebui extinsă și asupra cazurilor aferente teoriei impreviziunii. În cazul

unor astfel de contracte, cărora li se aplică teoria impreviziunii, clauzele contractuale,

deşi sunt clare, ele totuşi trebuie interpretate potrivit bunei-credinţe și a echităţii.

I.2.3. Teoria îmbogățirii fără justă cauză.

Adepții acestei teorii arată că obligarea uneia dintre părţi la executarea unei

prestaţii care a devenit peste măsură de oneroasă, ar avea drept consecinţă

îmbogăţirea fără justă cauză a celeilalte părţi contractante. Deşi îmbogăţirea celeilalte

părţi contractante se datorează clauzelor prevăzute cu ocazia încheierii acordului de

voinţă, în timpul executării obligaţiilor apar circumstanţe de ordin economic și

financiar care sunt în favoarea creditorului și în defavoarea debitorului, circumstanţe

ce duc astfel la ruina debitorului și implicit la îmbogăţirea creditorului.

8 Radu I. Motica, Ernest Lupan, Teoria generală a obligațiilor civile, Ed. LUMINA LEX, București, 2005, p.

74. 9 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, citați de Cristina Zamșa, Teoria impreviziunii,

Analele Universității București nr. 1/2003, p. 95.


Facultatea de Drept

6

I.2.4. Teoria cauzei.

Conform acestei teorii, dacă după încheierea contractului echilibrul prestaţiilor

a fost rupt, una dintre prestaţii nu va mai avea cauză, deoarece prestaţia nu mai este

echivalentă.

I.2.5. Teoria abuzului de drept.

În concepția acestei teorii, deşi partea are dreptul să ceară executarea

contractului în condiţiile stipulate, ea îşi exercită abuziv dreptul dacă astfel îşi

ruinează economic contractantul.

I.2.6. Teoria forței majore.

Împrejurările care determină dezechilibrul grav între prestaţii sunt obiective,

imprevizibile, inevitabile și se situează în afara voinţei părţilor, astfel că pot fi

considerate cazuri de forţă majoră. Cauza de forţă majoră poate conduce la încetarea

contractului pentru imposibilitatea executării obligaţiei uneia dintre părţi.

Fluctuaţiile de prețuri sunt de esenţa vieţii economice, iar pentru încheierea unui

contract cu executare în viitor, părtile și-au asumat în mod conștient riscurile acestor

fluctuaţii. Un asemenea risc este mai mult sau mai puţin aleatoriu. Este exclusă astfel

existența unei clauze rebus sic stantibus în contracte, care ar trebui subînțeleasă. Este

vorba despre survenirea unor evenimente pe care părțile nu le-au prevăzut, deci nu

și-au manifestat în niciun fel voinţa în legătură cu ele.

Clauza rebus sic stantibus ar putea fi prezumată cel mult în intenţia

debitorului, dar nu şi în cea a creditorului. Potrivit art. 977 C. civ. de la 1864,

interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor, iar în acest caz

lipseşte o asemenea voinţă comună, deoarece intenţia comună a părţilor este aceea de

a exista un echilibru între contraprestaţii, intenţie ce rezultă din contract dacă luăm în

considerare momentul în care a fost încheiat acesta.

Alături de alţi autori, apreciem că teoria impreviziunii constă în recunoaşterea,

ca subînţelesă, în contracte a clauzei omnis conventio intelliguntur rebus sic

stantibus conform căreia, dacă între momentul încheierii contractului şi cel al

executării acestuia au apărut evenimente imprevizibile, care au schimbat

fundamental condiţiile economice sau de altă natură existente în momentul

acordului de voinţă iniţial al părţilor, făcând sensibil mai anevoioasă prestaţia uneia

dintre ele, principiul forţei obligatorii a contractului nu mai acţionează, organul de

jurisdicţie având dreptul, independent de existenţa în contract a unei clauze în acest

sens, să procedeze la reaşezarea contractului, în funcţie de noile împrejurări sau, în

subsidiar, la desfiinţarea contractului şi înlăturarea corespunzătoare a

responsabilităţii debitorului.


Facultatea de Drept

7

CAPITOLUL II

NOMINALISMUL MONETAR – APLICAȚIE A TEORIEI IMPREVIZIUNII

II.1. Problema reevaluării creanțelor.

După exemplul său francez, Codul Civl român de la 1864 consacră principiul

nominalismului monetar, conform căruia, în obligațiile pecuniare, puterea de plată a

banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până

la scadența datoriei10. Așadar, debitorul este obligat numai la suma nominală stabiltă

inițial pentru a se libera de datorie.11

Nominalismul monetar era prevăzut în art. 1578 C. Civ. de la 1864, în materia

contractului de împrumut bănesc, care dispunea : „Obligațiunea ce rezultă din un

împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății,

debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat să restituie

această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.” În actualul Cod Civil

aflat în vigoare de la 1 octombrie 2011, principiul nominalismului îți găsesște

consacrarea în dispozițiile art. 216412, tot în materia contractului de împrumut de

consumație. El este reglementat și în art. 17 din Legea nr. 101/1998 privind Statutul

Băncii Naționale a României, unde se prevede : „


Facultatea de Drept

8

Nominalismul monetar este corolarul juridic necesar al stabilității monetare,

care sunt, împreună, de natură a contribui la desfășurarea corespunzătoare a

activităților economice, la siguranța circuitului economic și juridic, la ocrotirea

deopotrivă a creditorilor și debitorilor. Așa se explică și faptul că doctrinarii secolelor

al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea au susținut, fără reținere, că

prevederea art. 1578 C. Civ. de la 1864, ar avea caracterul unei norme imperative. De

aceea, legile monetare au fost considerate a fi de ordine publică.

În realitate, trebuie să admitem că atât dispozițiile art. 1578 din Codul Civil de

la 1864, cât și cele ale art. 2164 din actualul Cod Civil au un caracter supletiv.

Având în vedere aceste observații preliminare, părțile raportului de obligații

pecuniare, în dreptul nostru privat actual, prin acordul lor de voință, pot să

procedeze la reevaluarea creanțelor, indiferent de izvorul lor, pentru a para efectele

păgubitoare ale deprecierii monetare.13 Mai mult decât atât, în cazul obligațiilor

pecuniare contractuale, ele o pot face anticipat, ca măsură de prevedere, prin clauze

stipulate expres în cuprinsul contractului sau prin convenții distincte.

II.1.1. Indexarea convențională a creanțelor.

Indexarea este procedeul de reevaluare de plin drept, automată, a

cuantumului sumei care face obiectul obligației pecuniare, în raport cu variația unui

indice de referință stabilit prin voința părților, pentru acoperirea deprecierii valorii

monedei naționale. Cu alte cuvinte, finalitatea indexării constă în a pune în relație

valoarea nominală și valoarea reală a banilor, în așa fel încât valoarea reală a

monedei să fie conservată. Indicii economici de indexare care se pot stabili pot fi :

cursul la zi al unei monede străine, prețul în ziua plății al unor bunuri sau servicii de

primă necesitate (pâine, carne, locuință, transportul pe calea ferată, energia electrică,

combustibilul) etc.

Pe lângă clauzele sau convențiile de indexare a creanțelor, părțile raporturilor

obligaționale pecuniare au la dispoziție și alt mijloc preventiv pentru a se apăra

împotriva consecințelor deprecierii puterii de cumpărare a banilor. Acest mijloc

juridic se întâlnește în cazul obligațiilor contractuale. Este vorba de clauzele de

revizuire a contractelor (prin care are loc, de fapt, o adaptare a contractului la

realitățile economice din momentul executării), sau clauze de hardship. Clauza de

revizuire este obligația pe care și-o asumă părțile de a reevalua creanțele și datoriile

lor în cazul în care vor interveni deprecieri ale valorii reale a banilor, determinate de

anumite conjuncturi economice.

13 A se vedea: I. Albu, op. cit., pag. 49-53; Liviu Pop, Tratat de drept civil.Obligațiile.Vol. I. Regimul juridic

general sau ființa obligațiilor civile, Ed. C.H. Beck, București, 2006, pag. 473.


Facultatea de Drept

9

Clauzele de revizuire sau de reevaluare se deosebesc în mod fundamental de

clauzele de indexare. Astfel, clauzele de indexare operează automat, de plin drept.

Dimpotrivă, clauzele de revizuire au ca efect doar obligația părților de a reexamina

raportul obligațional existent între ele și de a proceda, până când condițiile sunt

îndeplinite, la reevaluarea creanțelor și datoriilor ; dacă una dintre părți refuză să

acționeze în consecință, cealaltă parte se va putea adresa instanței, care, după caz,

poate dispune îndeplinirea obligației sau poate proceda ea însăși la reevaluarea

sumei pe care debitorul o datorează creditorului său, în aplicarea principiului

executării în natură a obligaților. Există însă unele situații în care părțile raportului

obligațional nu au fost sau nu au putut fi prevăzătoare și nu au stipulat clauze de

indexare și nici clauze de revizuire sau reevaluare a sumelor de bani care alcătuiesc

obiectul obligației. Sau, mai mult decât atât, după producerea acelor fenomene

economice, nu cad de acord să procedeze pe cale amiabilă, în momentul plății, la

reevaluarea prestației pecuniare. În aceste situații,chiar și legiuitorul se abține pentru

a dispune indexarea unei anumite categorii de creanțe pecuniare. De obicei, se ivesc

astfel de situații în cazul unor obligații care au izvor extracontractual (cel mai adesea

în materia răspunderii civile delictuale).

II.1.2. Indexarea legală a creanțelor.

Indexarea poate avea loc și prin lege. Legiuitorul român prevede expres

posibilitatea indexării obligațiilor pecuniare de către instanțele de judecată, cât și de

organul de executare silită. Astfel, art. 1 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001

privind procedura somației de plată, dispune : „Suma ce reprezintă obligația prevăzută

la alin. 1 (creanțe certe, lichide, exigibile, constatate printr-un înscris), precum și dobânzile,

majorările sau penalitățile datorate potrivit legii se actualizează în raport cu rata inflației

aplicabilă la data plății efective”. La fel, art 3712 alin. 3 din Codul de Procedură Civilă,

introdus prin O.U.G. nr. 38/2000, prevede : „Dacă titlul executoriu conține suficiente

criterii în funcție de care organul de executare poate actualiza valoarea obligației stabilite în

bani, indiferent de natura ei (contractuală sau extracontractuală), se va proceda și la

actualizarea ei. În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun criteriu, organul de

executare va proceda la actualizare în funcție de cursul monedei în care se face plata,

determinat la data plății efective a obligației cuprinse în titlul executoriu.”

Din aceste prevederi legale, se poate constata că reevaluarea creanțelor și,

respectiv, a datoriilor pecuniare este astăzi pe deplin posibilă și admisibilă în dreptul

privat român.


Facultatea de Drept

10

CAPITOLUL III

IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ ÎN NOUL COD CIVIL

III.1. Reglementarea impreviziunii în Noul Cod Civil.

Actualmente, art. 1271 din Noul Cod Civil, având denumirea marginală

„Impreviziunea”, prevede că:

„(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai

oneroasă.

(2) Cu toate acestea, părţile sunt obligate să negocieze în vederea adaptării contractului sau

încetării acestuia, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părţi din

cauza unei schimbări a împrejurărilor: (a) care a survenit după încheierea contractului; (b)

care nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii contractului; şi (c)

cu privire la care partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii.

(3) Dacă într-un termen rezonabil părţile nu ajung la un acord, instanţa poate să dispună: (a)

adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce

rezultă din schimbarea împrejurărilor; (b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile

pe care le stabileşte.”

Observăm că legiuitorul român nu a indicat domeniul de aplicare a

impreviziunii, respectiv tipurile de contracte în care echilibrul contractual se poate

rupe. Apreciem că vor intra în această categorie contractele afectate de un termen

suspensiv şi cele cu executare succesivă, numai ele putând fi supuse pe parcursul

executării lor unor împrejurări care nu au fost prevăzute şi care nu puteau fi

prevăzute de părţi atunci când le-au încheiat şi care pot afecta valoarea prestaţiilor la

care acestea s-au obligat14. Această apreciere este susţinută de cerinţele legii ca

schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului şi ca partea

lezată să nu trebuiască să suporte riscul producerii. Având în vedere faptul că în

cazul contractelor cu executarea imediată obligaţia trebuie îndeplinită imediat, nu ne

vom afla sub incidenţa impreviziunii. Astfel, în cazul în care prestaţia se execută de

îndată, nu va exista timpul material în care să se producă evenimentele ce vor duce la

ruperea echilibrului contractual. În situaţia în care debitorul unei obligaţii o execută

cu întârziere, iar consecinţele nefavorabile ale ruperii echilibrului contractual se

produc în patrimoniul său, el va trebui să suporte acest risc urmare a culpei sale în

executarea contractului, potrivit principiului de drept nemo auditur propriam

14 Spre exemplu, un furnizor care se obligă printr-un contract cu executare succesivă să livreze

cantităţi determinate de produse, în schimbul unui preţ fix stabilit pe unitate de produs şi plătibil la

livrare îşi va vedea majorată valoarea obligaţiilor sale în cazul unei creşteri a prețurilor determinată de

inflaţie, fără a putea pretinde contractantului diferenţa suplimentară de preţ.


Facultatea de Drept

11

turpitudinem allegans. În sfârşit, în ipoteza în care creditorul obligaţiei va fi lezat de

neexecutarea la timp a obligaţiei asumate de către cealaltă parte, el va putea solicita

după caz rezoluţiunea contractului sau daune interese moratorii.Cum şi

antecontractul este un contract, respectiv o convenţie prin care părţile stabilesc

condiţiile esenţiale ale contractului, obligându-se a-l încheia la o dată ulterioară,

apreciem că şi acesta poate intra în domeniul de aplicare a impreviziunii. Nu vom fi,

însă, în prezenta impreviziunii nici atunci când părţile au înserat în contractul lor

clauze de indexare (corelarea unei valori economice cu altă valoare economică în

vederea menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale), care vor face să

varieze preţul în funcţie de evoluţia unui indice ales de ele. Inserarea unor asemenea

clauze are semnificaţia prevederii de către părţi a posibilităţii revizuirii contractului

în anumite circumstanţe, iar judecătorul sesizat în acest scop nu va face decât să

aplice prevederile contractului, respectând astfel forţa sa obligatorie.

Legat tot de domeniul de aplicare a impreviziunii, se impune analiza

posibilităţii incidenţei în contractele aleatorii. La o primă vedere, ar putea părea că,

din moment ce la această categorie de contracte nu se cunosc cu certitudine din

momentul încheierii contractului existenţa sau întinderea unor drepturi, părţile nu

au prevăzut un anumit echilibru contractual, ceea ce face ca ele să nu intre în

domeniul de acţiune al impreviziunii. O analiză mai atentă relevă, însă, faptul că

impreviziunea există în situaţia în care cauzele de rupere a echilibrului contractual

nu au putut fi avute în mod rezonabil în vedere, pe când elementul alea este

întotdeauna avut în vedere însă nu se cunoaşte dacă sau când va interveni. Rezultă,

prin urmare că şi contractele aleaorii, exceptând contractele pur speculative cum ar fi

tranzacţiile bursiere15, pot cădea sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la

impreviziune. Astfel, de exmplu, în cazul unui contract de rentă viageră, nu se

cunoaşte momentul morţii credirentierului şi, deci, nici perioada pe care este

datorată renta viageră, dar cuantumul prestaţiilor periodice este cunoscut. Dacă,

însă, după încheierea contractului şi după transferul dreptului de proprietate,

moneda în care se plăteşte renta suferă o rapidă şi puternică depreciere, ne aflăm în

situaţia evidentă a impreviziunii, contractul impunându-se a fi adaptat.

În ceea ce priveşte importanţa dezechilibrului creat, observăm că este necesar

ca circumstanţele economice să creeze un dezechilibru de o anumită gravitate, ce

poate fi apreciată in concreto de judecător, care va stabili dacă executarea a devenit

„excesiv de oneroasă”. Aceste circumstanţe economice trebuie să-l pună pe debitor

într-o postură economică foarte dificilă, chiar falimentară, însă nu apreciem că

posibilul faliment este singura situaţie care ar atrage aplicarea teoriei impreviziunii.

Debitorul se poate afla într-o situaţie în care executarea obligaţiei, chiar dacă nu ar

atrage falimentul său, i-ar produce o mare pagubă. Astfel de situaţii ar trebui să

atragă aplicarea teoriei impreviziunii, iar criteriul care ar trebui luat în considerare

15 Gabriel Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat – Revista Dreptul nr.7/2000,

p. 27-28.


Facultatea de Drept

12

este cel referitor la dezechilibrul între prestaţiile părţilor şi nu efectele care s-ar

produce în cazul în care debitorul execută această obligaţie excesiv de oneroasă. Deşi

legea nu indică expres, apreciem că părţile vor putea să stipuleze ele însele limita de

la care se apreciază că dezechilibrul contractual este rupt, după cum vor putea ca

prin acordul lor de voinţă să facă inaplicabile dispoziţiile referitoare la impreviziune,

acceptând astfel cu anticipaţie posibilitatea fluctuării prestaţiilor datorate. În mod

firesc, părţile contractante sunt primele chemate să modifice contractul pentru a

menţine scopurile acestuia şi ambianţa economică şi socială sau să stabilească

încetarea acestuia.

Din redactarea art. 1271 alin. 2, rezultă că acestea au o obligaţie de diligenţă,

respectiv de a negocia eventualul eşec al negocierilor sau nefinalizarea acestora „într-

un termen rezonabil”, determinând posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti. Deşi

legea nu stabileşte un termen maxim pe care aceste negocieri ar trebui să se întindă,

mulţumindu-se la a-l indica doar ca „rezonabil”, apreciem că stabilirea lui ar trebui

să se facă in concreto, ţinând cont de aspecte precum complexitatea contractului de

adaptat, distanţa dintre părţi şi mijloacele alese de acestea pentru comunicare.

Observăm că normele legale nu impun debitorului obligaţiei devenită excesiv de

oneroasă notificarea către creditor a schimbării condiţiilor într-un anumit termen,

însă dat fiind faptul că el este cel care suportă riscul şi că soluţiile ce se pot adopta

sunt, în principal, modificarea contractului sau încetarea acestuia, ambele cu efecte

pentru viitor, apreciem că va fi primul interesat să iniţieze renegocierea, o eventuală

stare de pasivitate fiind contrară intereselor sale. Dacă însă soluţia de adoptat constă

în încetarea contractului, însoţită de restituirea prestaţiilor, conform dispozițiilor art.

1322 din Noul Cod Civil, creditorul ţinut la această restituire nu va trebui să suporte

consecinţele atitudinii pasive a debitorului. Deşi dispoziţiile legale în materie se

referă doar la posibilitatea ca părţile să stabilească modificarea contractului sau

încetarea lui, apreciem că, în fapt acestea pot conveni, de exemplu, suspendarea

contractului pe o anumită perioadă de timp sau pot proceda la o novaţie prin

schimbarea unei părţi cumulată cu daune interese sau cu o modificare a obligaţiilor,

ceea ce depăşeste în mod evident rezolvările date de legiuitor, care implică doar

părţile contractante. În cazul în care părţile nu ajung la un acord într-un termen

rezonabil, fie datorită faptului că ele au puncte de vedere divergente, fie datorită

duratei prea mari a negocierilor, debitorul obligaţiei devenită excesiv de oneroasă, ca

persoană interesată va putea sesiza instanţa judecătorească competentă, solicitându-i

fie adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi

beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea acestuia.

De regulă, intervenţia judecătorului este reclamată pentru a redresa un

contract care, datorită dezechilibrului între prestaţii survenit ulterior încheierii sale,

poate antrena ruinarea economică a debitorului. Desigur, odată cu introducerea

acţiunii, el va trebui să facă dovada încercării de soluţionare a litigiului într-un mod

amiabil, prin invitarea celeilalte părţi la negociei. Apreciem că, acolo unde este

necesar, în cauzele comerciale, notificarea având ca obiect invitaţia la negocieri sau


Facultatea de Drept

13

procesul verbal consemnând poziţiile părţilor vor putea înlocui dovezile de

îndeplinire a procedurii prealabile de conciliere. Având în vedere faptul că uneori

între momentul invitării la negocieri şi cel al introducerii acţiunii se poate scurge

destul de mult tinp, considerăm că reclamantul va putea solicita modificarea sau

încetarea contractului de la data invitării la negocieri. Potrivit alin. 3 al aceluiaşi

articol, judecătorul poate dispune fie adaptarea contractului pentru a distribui în

mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea

împrejurărilor, fie încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le

stabileşte.

Deşi textul legal sugerează că judecătorul poate dispune în mod alternativ cele

două măsuri, fiind ţinut doar de principiul disponibilităţii, apreciem că în baza

principiului stabilităţii juridice, el va putea dispune încetarea contractului doar în

cazul în care modificarea contractului nu este posibilă sau când ambele părţi se opun

modificării. Modificarea contractului dispusă de instanţă va trebui să ţină cont de

necesitatea distribuirii echitabile a pierderilor şi beneficiilor rezultate din schimbarea

împrejurărilor. Aceasta înseamnă că nu se vor putea modifica anumite clauze

precum penalităţile de întârziere şi că soluţia va trebui să aibă în vedere cuantumul

drepturilor şi a obligaţiilor stabilite ab initio. Astfel, de exemplu, în cazul în care

schimbarea constă în devalorizarea monedei de plată s-ar putea avea în vedere

cursul de schimb al acesteia faţă de o valută stabilă din momentul încheierii

contractului. Dacă ruperea echilibrului contractual s-a datorat creşterii excesive a

materiilor prime, ar trebui ca în preţul produsului finit să se regăsească această

creştere. În fine, în cazul în care însuşi costul bunurilor a variat foarte mult, ar trebui

să se aibă în vedere indicele de creştere ca o fracţie între preţul mediu pe piaţă din

momentul încheierii contractului şi cel din momentul soluţionării cauzei. În cazul în

care instanţa va dispune încetarea contractului, funcţie de natura obligaţiilor

asumate, va putea dispune repararea prejudiciului şi restituirea prestaţiilor conform

dispozițiilor art. 1323 coroborate cu cele ale art. 1639 şi următoarele Cod civil.


Facultatea de Drept

14

CAPITOLUL IV

Studiu de jurisprudență în materia impreviziunii

IV.1. Modificarea clauzelor contractului – inaplicabilitatea teoriei

impreviziunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1246 din 11 februarie 2005 a Judecătoriei sectorului 1

Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta R.A.A.P.P.S. prin Sucursala

pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar împotriva pârâtei

P.R.I.M.P.P.F. – ROMPAN. Pârâtei i s-a cerut să plătească reclamantei suma de

77.459.182 lei din care 65.998.710 lei reprezentând chirie neachitată pentru perioada

mai - octombrie 2002 şi 11.460 472 lei, penalităţi de întârziere calculate pe perioada

iulie - noiembrie 2002.

S-a reţinut de instanţă că între părţi s-a încheiat contractul de locaţiune şi

prestări servicii nr. 63 din 11 ianuarie 2002, modificat ulterior parţial prin actul

adiţional nr. 825 din 16 iulie 2002. Obiectul contractului l-a constituit, folosinţa

temporară exercitată de pârâtă, pentru activităţi administrative, a spaţiului situat în

Bucureşti în Piaţa V.M. nr. 1-3, etaj 1, camerele 104, 109, 111-114, sector 1, în schimbul

unei chirii, cu asigurarea serviciilor cuprinse în anexa 2 şi livrarea utilităţilor de

energie electrică, combustibil, energie termică etc

Potrivit art. 2 din contract, chiria a fost stabilită la 4.053.427 lei pe lună,

conform anexei 1B privind fişa de calcul plus TVA, chiria spaţiului calculându-se pe

baza tarifului stabilit de reclamantă, cu indexări periodice în funcţie de rata inflaţiei

şi/sau alţi factori obiectivi.

Prin art. 5 s-a stabilit că plata chiriei se va face lunar în 6 zile de la data emiterii

facturii, respectiv data înscrisă pe factură, pentru luna care se referă chiria, după care

încep să calculeze penalităţi, în conformitate cu art. 1073, 1079, 1082 C. civ. Potrivit

art. 6, părţile au stabilit că pentru fiecare zi de întârziere locatarul datorează

penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere.

Tot prin art. 5 din contract părţile au stabilit că refuzul de plată va fi pus în

discuţia părţilor dacă este comunicat locatorului înainte de expirarea termenului de

scadenţă sub sancţiunea că va fi considerat drept nejustificat orice refuz comunicat

după această dată.

Instanţa a mai constatat că pe perioada mai - octombrie 2002, reclamanta a

emis facturi fiscale în sumă totală de 103.878.799 lei, conform documentelor contabile

ale reclamantei şi raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de către expert

P.S. Din această valoare au fost primite plăţi parţiale în cuantum de 37.880.089 lei,

rămânând neachitată suma de 65.998.710 lei.


Facultatea de Drept

15

Facturarea de către reclamantă a chiriei pe perioada mai - octombrie 2002 a

fost efectuată în temeiul hotărârii nr. 1/2002 a Consiliului de administraţie al

reclamantei, conform căreia tarifele de închiriere pentru spaţiile ocupate de fundaţii

şi asociaţii non-profit vor fi de 2 dolari SUA/mp/lună pentru suprafeţele din încăperi

şi 1 dolar SUA/mp/lună pentru spaţiile comune, noile tarife aprobate având

aplicabilitatea la 1 aprilie 2002.

A fost justificată de către reclamantă această măsură prin aceea că tarifele de

închiriere practicate de R.A.A.P.P.S. până la 1 aprilie 2002 erau stabilite din anul

1998, fiind indexate trimestrial cu indicele de inflaţie şi nu mai erau în măsură să

acopere cheltuielile, creşterea acestor cheltuieli fiind cauzată de aplicarea H.G. nr.

4037/2000.

Ca urmare a acestei hotărâri, reclamanta a redactat actul adiţional nr. 202/2002,

comunicat pârâtei şi restituit, fără a fi semnat.

Faţă de prevederile art. 2 din contract, instanţa a reţinut că refuzul pârâtei de a

semna actul adiţional este nejustificat, câtă vreme, prin chiar contractul de închiriere,

pârâta a recunoscut reclamantei dreptul de a indexa cuantumul chiriei, asumându-şi

astfel obligaţia de a respecta astfel de indexări.

În susţinerea acestui considerent, instanţa a redat şi dispoziţiile art. 21 din

contract, conform cărora modificările se pot face de către ambele părţi cu excepţia

prevederilor art. 2 şi art. 3.

Instanţa a înlăturat apărările pârâtei privind garanţia în sumă de 19.270.298

lei, faţă de prevederile art. 8 din contract şi împrejurarea că părţile au convenit ca

această sumă să fie restituită la încetarea contractului, locatarul nefiind exonerat de

plata chiriei şi a prestărilor de servicii. S-a constatat că reclamanta a procedat la

compensarea cu garanţia a sumelor datorate de pârâtă.

Faţă de considerentele expuse şi în temeiul art. 96916 şi urm. C. civ., instanţa a

apreciat ca temeinică acţiunea şi a admis-o.

Împotriva hotărârii a declarat recurs pârâta la 14 septembrie 2005 solicitând

modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. pr. civ. şi art.

304 pct. 9 C. pr. civ.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic

dedus judecăţii, schimbând natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al art. 2

şi art. 3 din contractul de locaţiune nr. 63/2002.

Interpretând aceste dispoziţii contractuale, recurenta conchide că i-a

recunoscut reclamantei dreptul de a indexa cuantumul chiriei şi nu de a modifica

16

Temeiul de drept material al acțiunii introduse face referire la dispozițiile Codului Civil de la 1864 care, de la

data de 1 octombrie 2011 nu mai este în vigoare.


Facultatea de Drept

16

unilateral prevederile contractului referitoare la chirie şi la garanţia de bună execuţie

a contractului.

Recurenta invocă art. 969 C. civ. arătând că în materie contractuală legea are

un caracter subsidiar, acela de a suplini voinţa neexprimată a părţilor, judecătorul

aflându-se în imposibilitatea de a modifica clauzele contractuale, chiar şi pentru

motive de echitate.

Pentru a preîntâmpina rezultatele inechitabile datorate răsturnărilor valorilor

economice şi fenomenului devalorizării monetare, se recurge la aplicarea teoriei

impreviziunii, rebus sic stantibus.

Susţinerile reclamantei conform cărora tarifele de închiriere practicate până la

1 aprilie 2002 erau stabilite din 1998 nu sunt de natură a face aplicabilă teoria

impreviziunii, având în vedere că locaţiunea era închiriată pe perioada de 2 ani şi 4

luni, perioadă în care inflaţia şi instabilitatea economică erau previzibile la data

încheierii contractului şi nu erau de natură a rupe echilibrul contractual.

În plus, în contract, nu a fost făcută nicio menţiune care să privească

actualizarea chiriei în funcţie de o valută forte, ci numai în funcţie de rata inflaţiei.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta arată că

prevederile hotărârii nr. 1 din 29 ianuarie 2002 a Consiliului de administraţie al

R.A.A.P.P.S., nu erau aplicabile. Ulterior încheierii contractului nu a mai fost încheiat

un alt act adiţional care să modifice bilateral prevederile iniţiale ale contractului,

singurul mod de calcul al chiriei rămânând cel stabilit prin fişa de calcul.

Niciodată pe parcursul contractului nu a fost somată să achite o chirie

restantă, iar ordinele de plată nu au fost refuzate.

Faţă de prevederile art. 60 C. com. şi art. 1303 C. civ., recurenta arată că

modificarea unilaterală a preţului este inadmisibilă, stabilirea ulterioară a preţului

neputând depinde de voinţa exclusivă a unei părţi.

Este criticată soluţia instanţei de fond şi faţă de împrejurarea că nu s-a ţinut

cont de concluziile expertizei.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299, art. 304, art. 312 C. pr. civ.

Intimata a depus întâmpinare la 24 octombrie 2005 solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

În opinia intimatei, la calcularea prejudiciului reprezentând chiria nu s-a

aplicat un alt cuantum al chiriei decât cel determinat de părţi prin contract, iar

intimata nu a modificat unilateral cuantumul chiriei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 C. pr. civ.

Verificând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, tribunalul reţine:


Facultatea de Drept

17

Intimata-reclamantă a dedus judecăţii un litigiu izvorât din contractul de

locaţiune şi prestări servicii nr. 63 din 11 ianuarie 2002, prin care recurenta-pârâtă a

dobândit drept de folosinţă asupra spaţiului situat în Piaţa W.M. nr. 1-3.

Chiria pentru spaţiul închiriat a fost fixată la suma de 4.053.427 lei/lună,

conform anexei 1B ce cuprinde fişa de calcul, fişă ce face parte integrantă din

contract. Părţile au stipulat că plata folosinţei se calculează pe baza tarifului stabilit

de reclamantă, chiria urmând a se indexa periodic, în funcţie de rata inflaţiei şi/sau

alţi factori obiectivi.

În art. 3 din contract se menţionează că valoarea prestaţiilor de servicii va fi

actualizată trimestrial în funcţie de indicele de inflaţie, iar preţurile şi tarifele se

aplică de drept din data de 1 a fiecărui trimestru.

Reclamanta se obliga să comunice decizia de indexare a prețurilor şi tarifelor

practicate, iar la cererea pârâtei să încheie acte adiţionale în formă scrisă, în condiţiile

prevăzute mai sus.

În art. 21 din contract, se prevede că modificările contractului sunt valabile şi

opozabile numai în măsura acceptării lor de ambele părţi contractante, prin acte

adiţionale, cu excepţia prevederilor art. 2 şi art. 3.

Cercetând fişa de calcul a chiriei, anexa 1B la contract, se constată că, în speţă

chiria a fost stabilită în baza unui tarif calculat în funcţie de metru pătrat.

La data de 1 aprilie 2002 au intrat în vigoare noile tarife de închiriere pentru

spaţiile ocupate de fundaţii şi asociaţii non profit, calculate în funcţie de dolarul

SUA, în baza hotărârii nr. 1 din 29 ianuarie 2002 a Consiliului de Administraţie al

intimatei reclamante.

Instanţa de control judiciar, analizând criticile recurentei şi prevederile

contractuale enunţate, apreciază că instanţa de fond nu a schimbat înţelesul

neîndoielnic al clauzelor contractuale. Astfel, prin art. 2 şi art. 3, clauze acceptate de

recurenta-pârâtă fără rezerve, intimata-reclamantă şi-a rezervat dreptul a aduce

modificări cuantumului chiriei şi utilităţilor, ca urmare a inflaţiei şi/sau intervenţiei

unor factori obiectivi.

Este adevărat că, de principiu, clauzele unui contract nu pot fi modificate

unilateral. În speţă, părţile au derogat expres de la acest principiu, clauza fiind

perfect admisibilă atâta timp cât nu se aduce atingere legilor care interesează ordinea

publică şi bunele moravuri.

Trebuie menţionat că intimata reclamantă a fost constituită în scopul

administrării, păstrării integrităţii şi protejării bunurilor aparţinând domeniului

public al statului, destinate asigurării serviciilor publice de interes naţional, a

bunurilor destinate asigurării de servicii specifice pentru misiunile diplomatice,

oficiile consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

acreditate în România şi pentru personalul acestora, precum şi a bunurilor

aparţinând domeniului privat al statului, pe care le are în administrare.


Facultatea de Drept

18

În relaţiile contractuale cu terţii, intimatei reclamante îi este permis să

stabilească tarifele pentru serviciile prestate, în considerarea caracterului public al

activităţii pentru care a fost constituită. Conform dispoziţiilor legale (art. 21 din

Regulamentul de organizare şi funcţionare al intimatei - H.G. nr. 533/2002 şi H.G .nr.

60/2002), preţurile şi tarifele pentru produsele şi prestările de servicii executate de

regie se stabilesc, în funcţie de cerere şi oferta primită de fiecare sucursală, dacă

acestea nu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. concurenţei nr. 21/1996.

Conform alin. (2) al art. 2 din contract, baza de calcul a chiriei este tariful

stabilit de reclamantă. Această clauză contractuală, cu valoare de lege în relaţiile

dintre părţi permit indexarea chiriei nu numai în funcţie de rata inflaţiei, ci şi în

funcţie de alţi factori obiectivi.

În speţă, recurenta pârâtă căreia îi incumba sarcina probei nu a dovedit că

hotărârea reclamantei de recalculare a tarifelor a fost arbitrară, abuzivă.

Părţile au prevăzut expres în contract că preţul folosinţei - chiria - se

calculează pe baza tarifului stabilit de R.A.A.P.P.S., astfel încât nu este întemeiată

critica recurentei privind interpretarea greşită a dispoziţiilor contractuale. Voinţa

intimatei reclamante la încheierea contractului a fost aceea de a asigura o

administrare eficientă a bunurilor aflate în administrare, inclusiv prin perceperea

unei chirii adaptată factorilor obiectivi care survin pe parcursul derulării

contractului. Recurenta a fost de acord cu stipularea unei clauze în acest sens - art. 2

alin. (2) şi art. 21 din contract.

Nici dispoziţiile contractuale privind garanţia de bună execuţie nu au fost

interpretate de instanţă în mod greşit, cu schimbarea înţelesului lor. Astfel, în mod

corect a reţinut instanţa de fond că părţile au stabilit prin contract - art. 8 - că sumele

plătite de locatar cu titlu de garanţie vor fi restituite la încetarea contractului, după

regularizarea obligaţiilor dintre părţi, dar locatarul nu este exonerat de plata chiriei şi

a prestărilor de servicii prin reţinerea sumelor datorate din garanţii.

Judecătorul nu a modificat clauzele contractuale, ci a procedat la interpretarea

coordonată a clauzelor contracte, după intenţia părţilor, la data încheierii

contractului, astfel cum am arătat anterior.

În speţă, nu-şi găseşte aplicabilitatea teoria impreviziunii, deoarece, prin

contract, recurenta pârâtă a fost de acord cu calculul chiriei în baza tarifului stabilit

de intimata reclamantă. Aşa cum rezultă din art. 3 alin. final din contract, reclamanta

s-a obligat să încheie acte adiţionale la cererea locatarului. Prin urmare, facturarea de

către intimata reclamantă a serviciilor prestate nu este condiţionată de încheierea

unui act adiţional, modificator al art. 2 şi art. 3 din contract. Exista opţiunea încheierii

unui act adiţional, ad probationem, fără relevanţă asupra dreptului locatorului de a

stabili tariful ce constituie fundamentul modului de calcul al chiriei.

În opinia tribunalului, dreptului pe care şi l-a rezervat reclamanta de

modificare a chiriei în funcţie de factori obiectivi şi indicele de inflaţie, îi corespunde


Facultatea de Drept

19

obligaţia recurentei de a achita chiria astfel calculată, în condiţiile în care nu se

probează un abuz de drept. Recalcularea tarifului de închiriere s-a făcut de intimata

reclamantă în baza unor clauze contractuale acceptate de recurentă, prin

reprezentant, la data încheierii contractului.

Faţă de considerentele expuse, tribunalul apreciază ca prima instanţă nu a

interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi nu a schimbat natura sau înţelesul

vădit neîndoielnic al dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din contract.

De asemenea, tribunalul apreciază ca neîntemeiat motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În speţă, tariful serviciilor prestate de intimata reclamantă sunt stabilite de

consiliul de administraţie. Prin urmare, îşi găseşte aplicabilitatea hotărârea nr. 1/2002

a Consiliului de Administraţie al intimatei, prin care au fost recalculate tarifele, cu

aplicabilitate din aprilie 2002.

Nu era nevoie de încheierea unui act adiţional pentru recalcularea chiriei,

deoarece în art. 2 din contract se specifică expres că, preţul folosinţei se calculează pe

baza tarifului stabilit de R.A.A.P.P.S. şi se indexează periodic, în funcţie de rata

inflaţiei şi/sau alţi factori obiectivi.

În speţă, exact această împrejurare are incidenţă. R.A.A.P.P.S. a recalculat

tarifele deoarece cele avute în vedere la calcularea chiriei stabilite iniţial prin

contracte nu erau în măsură să acopere cheltuielile pentru administrarea bunurilor

statului.

Deoarece facturile emise de reclamantă şi comunicate recurentei evidenţiază

valoarea serviciilor prestate, împrejurarea că recurenta le-a achitat parţial nu o

exonerează de plata integrală. Cum recurenta nu a achitat contravaloarea facturilor,

avea cunoştinţă de restanţele acumulate.

Expertul contabil nu este abilitat să interpreteze clauzele contractuale, iar

instanţa nu a înlăturat raportul de expertiză, cum eronat susţine recurenta, ci a

valorificat, parţial, acest raport, reţinând calculul debitului, în funcţie de facturile

emise de reclamantă.

Nu sunt incidente dispoziţiile legale privind inadmisibilitatea stabilirii

ulterioare a preţului, atâta timp cât părţile au stabilit un preţ al folosinţei şi al

utilităţilor în contract, cu posibilitatea recalculării tarifului, de către intimata

reclamantă.

Prin urmare, hotărârea nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Faţă de cele arătate, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9, art. 312 C.

pr. civ., art. 969 şi urm. C. civ., tribunalul va respinge recursul ca nefondat.


Facultatea de Drept

20

BIBLIOGRAFIE

1. Cristina Zamșa - Teoria impreviziunii – în Analele Universității București nr.

1/2003.

2. Liviu Pop - Tratat de drept civil.Obligațiile.Vol. I. Regimul juridic general sau ființa

obligațiilor civile - Ed. C.H. Beck, București, 2006

3. Radu I. Motica, Ernest Lupan - Teoria generală a obligațiilor civile - Ed.

LUMINA LEX, București, 2005.

4. I. Băcanu - Regimul juridic al dobânzilor - Ed. Lumina Lex, București, 1995.

5. Gabriel Anton - Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat – în

Revista Dreptul nr. 7/2000.

6. I. Albu - Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanțelor, indexarea

convențională a obligațiilor pecuniare și indexarea dobânzilor - în Dreptul, nr.

1/1994.

7. Noul Cod Civil și 8 legi uzuale – Editura Hamangiu, 2011.

8. www.jurisprudenta.com.

braşov - avocatnet.ro...unor astfel de contracte, cărora li se aplică teoria impreviziunii,...

Documents