Labirintita reprezinta inflamatia canalelor urechii interne. Labirintul este format din 3 canale semicirculare localizate in interiorul urechii interne, care ajuta la mentinerea echilibrului. Inflamatia acestor canale sau labirintita, poate fi determinata de o infectie virala sau, mai rar, bacteriana.

Labirintita determina aparitia brusca a vertijului (o senzatie de rotire) care poate fi suficient de severa pentru a cauza greata si varsatura. Vertijul se amelioreaza treptat in cateva zile sau saptamani. Totusi, pentru o luna sau mai mult, o miscare brusca a capului poate sa declanseze un nou episod de vertij.

Labirintita poate fi insotita de pierderea auzului (temporara sau definitiva). Labirintita bacteriana se poate dezvolta dupa o infectie a urechii medii (otita medie) sau o infectie a meningelui

(meningita) si este o afectiune mult mai grava.

Se evidenţiază 4 faze în evoluţia labirintitei:I - inflamaţia congestivă, reacţia labirintică, labirintită inductivă;II - exsudativă - secreţie abundentă şi formarea exsudatului - edem şi hidrops al labirintului;III - supurativă - microbii pătrund în labirint, se distrug celulele urechii interne;VI - labirintită necrozantă - tromboza labirintică.

După etiologie: specifice şi nespecifice. După criteriul patogenic: timpanogene, meningogene, limfogene, traumatogene, mixte. După tabloul clinic: acută şi cronică (evidentă, latentă). După caracterul răspândirii procesului patologic: labirintită circumscriptă şi difuză. După caracterul patomorfologic: labirintită seroasă şi necrozantă.

Cauza labirintitei nu este clara. Apare de obicei dupa o infectie a tractului respirator superior (gripa sau raceala). Mai putin frecvent, labirintita se poate dezvolta dupa o infectie a urechii medii (otita medie). Foarte rar, labirintita apare dupa o infectie bacteriana.

Simptomul principal este vertijul, o senzatie de rotire pe care pacientul o simte fara ca el sau imprejurimile sa se miste. Vertijul apare cand exista probleme la nivelul sistemului senzorial al echilibrului, care include vederea, terminatiile nervoase senzoriale, urechea interna si senzatia de presiune de la nivelul pielii, toate fiind interpretate de creier.Pacientii folosesc termenii de vertij si ameteala interschimbabil, dar acestea sunt simptome diferite si pot indica probleme diferite. Vertijul este o senzatie de miscare a pacientului sau a imprejurimilor fara ca acestea sa se miste in realitate. Miscarea este descrisa ca o senzatie de invartire sau rotire, dar poate sa includa senzatia de cadere sau de basculare. Greata sau varsatura insotesc frecvent episoadele mai severe de vertij. Ortostatismul poate fi dificil, cu pierderea echilibrului si caderea pacientului.

Vertijul determinat de labirintita apare brusc si se amelioreaza progresiv in cateva zile sau saptamani, desi o miscare brusca a capului poate declansa un nou episod de vertij pentru o perioada de aproximativ o luna. Pacientul poate dezvolta nistagmus, care este o miscare involuntara a ochiului.Labirintita poate determina pierderea temporara a auzului, insotita de un sunet tiuit in urechi (tinitus). Desi rara, pierderea auzului aparuta in urma infectiei bacteriene poate fi permanenta.

Labirintita este diagnosticata pe baza anamnezei si a examinarii fizice. Daca vertijul este prezent, medicul va preciza daca este determinat de inflamatia labirintului si prezenta unei eventuale infectii virale sau bacteriene.

1

Medicul poate efectua testul Dix-Hallpike, care ofera indicii despre cauza vertijului. Medicul va cauta semne de infectie la nivelul urechii, care poate determina labirintita.

Cand etiologia vertijului nu este clara, se efectueaza teste suplimentare care pot stabili daca vertijul este datorat unor afectiuni ale urechii interne sau cerebrale. Afectiunile cerebrale care pot determina vertij (cum ar fi accidentul vascular cerebral, traumatismul cerebral, tumori cerebrale sau scleroza multipla) sunt mai putin frecvente.Testele aditionale care pot fi efectuate pentru a exclude alte cauze de vertij includ:

electronistagmograma foloseste electrozi pentru a detecta miscarile oculare; acest test incearca sa surprinda miscarile oculare caracteristice, care apar la stimularea urechii interne; pattern-ul miscarilor oculare poate indica sediul cauzei vertijului, de exemplu urechea interna sau sistemul nervos central

testele imagistice, de exemplu tomografia computerizata (CT) sau rezonanta magnetica nucleara (RMN) la nivel cerebral, pot fi efectuate daca vertijul ar putea fi cauzat de o afectiune cerebrala

teste pentru auz, cu mentiunea ca aceste teste sunt limitate in gasirea cauzei vertijului; testele masoara abilitatea sunetului de a fi transmis la creier; un test specific, numit studiul potentialelor auditive evocate la nivel cerebral, poate determina daca nervul care transmite informatia de la urechea interna la creier este lezat.

Labirintita se vindeca de obicei dupa cateva zile sau saptamani. Daca labirintita este cauzata de o infectie bacteriana, vor fi prescrise antibiotice. Infectiile virale nu pot fi vindecate cu antibiotice.Tratamentele aditionale intentioneaza ameliorarea simptomatologiei pana cand episodul de vertij este vindecat. Pot fi prescrise medicamente numite supresoare vestibulare pentru a reduce simptomele:

antihistaminicele reduc greata, varsatura si ameteala scopolamina, sub forma unui plasture care se lipeste pe pielea din spatele urechii, reduce varsaturile sedativele reduc greata, varsatura si anxietatea; acestea includ clonazepam si diazepam antiemeticele controleaza greata si varsatura severa.In cazul unei infectii bacteriene la nivelul urechii interne, simptomatologia poate persista si dupa vindecarea infectiei. In

timp, corpul se va adapta la semnalele confuze transmise de sistemul senzorial vestibular (al echilibrului) care informeaza gresit creierul asupra detectarii miscarii, desi aceasta nu se intampla. Vertijul se va ameliora treptat sau va disparea complet, procesul fiind numit compensare. Mentinerea unei activitati normale va grabi compensarea. Din pacate, medicatia poate incetini compensarea si de aceea tratamentul va fi urmat pentru 1–2 saptamani.

Tratament ambulatoriuVertijul este mai intens in primele 2–3 zile ale labirintitei. Repausul la pat si mentinerea capului intr-o pozitie cat mai

nemiscata pot ameliora initial greata, varsatura si vertijul.Totusi, in cazul in care vertijul dureaza mai mult de cateva zile, reintoarcerea la activitatile normale de zi cu zi poate ajuta la ameliorarea acestuia. Mentinerea starii de activitate, dificila in cazul aparitiei vertijului, de obicei ajuta creierul sa se adapteze (sa compenseze) la vertij mult mai rapid. Este importanta miscarea normala a capului cu evitarea mentinerii unei pozitii fixe a acestuia. Cand apare compensarea, vertijul se amelioreaza treptat.

Desi labirintita este o afectiune care dureaza putin timp, exista anumiti pasi ce pot fi urmati pentru a reduce intensitatea simptomelor:• se iau precautii pentru vertij, cum ar fi mentinerea ordinii in casa si folosirea unor covoare antiderapante in camere si baie• se efectueaza exercitii de echilibru, cum ar fi executarea unor miscari simple ale capului si mentinerea echilibrului in ortostatism• se efectueaza exercitii speciale pentru vertij numite Brandt-Daroff, care includ sederea la marginea patului, cu aplecarea rapida intr-o parte si mentinerea acelei pozitii pana cand vertijul dispare pentru cel putin 30 de secunde.

2

Boala infectioasa virala acuta, extrem de contagioasa, provocata de un paramixovirus, se manifesta, in principal, printr-o parotidita (inflamatia glandelor parotide, principalele glande salivare).

Oreionul, numit si parotidita epidemica, se transmite pe cale aeriana (inhalarea picaturilor de saliva emise de un bolnav). El se intalneste mai ales iarna, adesea in epidemii, in particular in unele colectivitati (scoli). Cel mai frecvent sunt afectati copiii. Virusul prezinta o tendinta naturala sa se fixeze pe glande si nervi.

Incubatia dureaza intre 17 si 21 zile. Ea este urmata de o febra moderata si de dureri de urechi timp de una-doua zile. Bolnavul este contagios cu o saptamana inaintea aparitiei simptomelor si aproximativ 8 zile dupa aparitia lor.

Inflamatia glandelor parotide apare mai intai pe o parte, apoi in ambele parti si se manifesta printr-o tumefactie care acopera santurile din spatele maxilarului. Ea provoaca o durere la masticatie si atunci cand se apasa parotidele. Uneori se asociaza o angina si o atingere a ganglionilor invecinati. Durerile de cap sunt frecvente. Evolutia este de cele mai multe ori benigna, iar boala regreseaza de la sine in vreo zece zile.

Oreionul ia in unele cazuri o forma neuromeningeana (meningita, encefalita, atingere a nervului auditiv), o pancreatita (inflamatie a pancreasului) si o orhita (inflamatie a testiculelor) sunt, de asemenea, posibile si susceptibile sa apara fara inflamatia parotidelor.

Tratamentul, simptomatic, consta in administrarea de medicamente care combat febra si, in caz de dureri mari, in administrarea antiinflamatoarelor. Odihna la pat este de rigoare in caz de atingere testiculara, precum si imobilizarea burselor cu un suspensor. Este preconizata evictia scolara timp de cincisprezece zile din cauza riscului contagios. Dupa ce a avut oreion, subiectul este imunizat definitiv.

Tratamentele naturiste:Se aplica comprese si cataplasme cu terci sau rondele de cartof crud, foi de varza murata, zeama de varza acra si bitter

suedez pe regiunea parotidiana.De cateva ori pe zi se fac masaje cu unguent de galbenele si extract uleios de galbenele, coada soricelului, albastrele,

catusnica si lumanarica, in zonele limfatice, maxilo-temporale, amigdale si glande genitale.O metoda populara care promite vindecare in 3 zile consta din folosirea unei hartii albastre de ambalaj, perforata des cu

un ac si unsa cu un amestec din miere de albine, tuica si lamaie stoarsa; dupa ce se lipeste in spatele urechii, se fixeaza cu un bandaj sau plasture si se schimba zilnic.

Prevede un consum de crutare, cu preparate semisolide, intrucat masticatia este dureroasa. Sunt indicate cantitati sporite de carne slaba, fructe si legume bogate in vitamine naturale. Se va reduce alimentatia cu grasimi si dulciuri concentrate deoarece, in aceasta boala, este afectat si pancreasul.

Bolnavul de oreion va fi izolat intr-o incapere calduroasa, cu repaus la pat timp de 10-14 zile, evitand eforturile fizice si socurile psihice. Nu se vor pierde noptile si se vor respecta, cu strictete, regulile igieno-dietetice.

In cazul orhitei, cu inflamarea testiculelor, bolnavul va fi imobilizat la pat, va purta suspensor si i se va aplica o terapie antiinflamatoare si punga de gheata.

Sunt indicate comprese derivative si cataplasme cu carbune vegetal sau lut pe marginea glandelor parotide si a gatului, in timpul noptii, precum si bai de aburi pentru cap si piept (cate 10-15 minute de 2 ori pe zi).

Intrucat oreionul genereaza epidemii in colectivitatile scolare, devine obligatorie vaccinarea antioreion, efectuata separat sau in asociere cu vaccinul antirujeolic si antirubeolic, prevenind evolutiile spre complicatii nedorite (meningita, encefalita, surditate).

3

Exista un vaccin eficace, propus adolescentilor si adultilor tineri care nu au facut oreion, precum si copiilor trecuti de varsta de 1 an. Vaccinul destinat copiilor mici este asociat cu cel al rubeolei si rujeolei (vaccinul ROR).

Reprezinta o senzatie auditiva reala care este perceputa numai de bolnav, manifestata sub forma de vajaituri, fluieraturi, orchestre muzicale, murmur oceanic, batai de ciocanele sau clopote. Apare la persoane cu hipertensiune arteriala, la cei care lucreaza neprotejati in spatii foarte zgomotoase, la bolnavi psihici sau la schimbarea brusca a altitudinii. In mod frecvent, acufenele sunt declansate de modificari in canalul auditiv extern (dopuri de cerumen, eczeme, furuncule), in urechea medie (otite acute, tumori sau sclerozarea timpanului) si in urechea interna (leziuni traumatice, toxice si infectioase).

Tratamentele fitoterapeutice sunt atat pentru uz intern cat si pentru uz extern.

In uz intern se folosesc: infuzie din flori uscate de paducel (50 g la 1 litru apa clocotita) din care se beau 2 cani pe zi; infuzie din herba de roinita (60 g la 1 litru apa fiarta) din care se bea cate o cana dupa mesele principale; macerat timp de 12 ore din 1 lingura malai la 250 ml apa; se strecoara si se bea, pe stomacul gol, 14 zile consecutiv,

timp in care nu se consuma carne de porc si alcooluri.

In tratamente externe se utilizeaza: tamponari in urechi cu vata imbibata cu ulei de sunatoare; picaturi in urechea bolnava cu ulei din samburi de piersic sau suc de ceapa; comprese cu decoct din amestec (3 linguri tarate de grau, 1 lingura petale de trandafir si 2 lingurite de pelin) la 250 ml

vin rosu natural care se fierbe de 2 ori cate 3-5 minute; cataplasme pe talpi cu faina de mustar; bai calde de maini si picioare cu faina de mustar sau cu paducel, salvie, papadie si piciorul cocosului.

Se evita mesele copioase. Se vor consuma mai multe legume (ceapa, usturoi, patrunjel) si fructe (caise, mere, piersice, alune). Sunt interzise: grasimile animale, conserve, peste sarat, alcooluri. Se reduce la maxim consumul de sare.

Se evita expunerea prelungita la soare si la temperaturi foarte ridicate. In schimb este indicat mersul descult prin apa curgatoare.

O reteta populara mentioneaza impachetari in jurul gleznelor cu frunze de varza, muiate in apa si strivite, care se pastreaza peste noapte.

Este posibil ca bolnavul sa-si piarda echilibrul, sa aiba ameteli si risca sa cada din picioare, ceea ce necesita o atenta supraveghere.

Tinitusul reprezinta perceperea anormala a unor zgomote (sunete) in ureche. De obicei, tinitusul persistent indica prezenta surditatii de receptie de tip senzorial (cohlear).

Perioadele intermitente de tinitus moderat, cu durata de cateva minute si cu tonalitate inalta, pot fi intalnite, fara o semnificatie patologica la oamenii cu functie auditiva normala. Cand tinitusul este sever si persista o durata mai lunga de timp, acesta poate afecta somnul si capacitatea de concentrare, ducand la instalarea unor tulburari psihice majore.

Tinitusul pulsatil trebuie diferentiat de tinitusul tonal.

Desi este atribuit deseori surditatii de transmisie, acest simptom poate fi mult mai sever indicand o anomalie vasculara, cum ar fi:

4

tumora glomica (tumora a glomusului carotidian - mica masa de tesut in sinusul carotidian care contine chemoreceptorii ce monitorizeaza nivelurile de oxigen, dioxid de carbon si ioni de hidrogen din sange. Daca nivelul oxigenului scade, chemoreceptorii trimit impulsuri catre centrul cardiac si respirator care cresc frecventa respiratorie si cardiaca. La acest nivel pot aparea tumori care sunt o forma de paragangliom.);

boala vasculara ocluziva carotidiana (ateroscleroza carotidiana); malformatie arterio-venoasa; anevrism arterial.Examenul CT (Tomografie Computerizata) si angiografia sunt deseori necesare pentru a stabili diagnosticul final.

Tratamentul tinitusului include urmatoarele masuri generale: evitarea expunerii excesive la zgomot; evitarea altor factori extrinseci ce pot produce leziuni cohleare; mascarea tinitusului cu ajutorul muzicii; diminuarea tinitusului prin amplificarea sunetelor normale.De regula, mascarea tinitusului se realizeaza prin recurgerea la o proteza auditiva care de cele mai multe ori este

benefica.

Tratamentul medicamentos consta in administrarea intravenoasa de antiaritmice (lidocaina), acestea putand reduce tinitusul la unii pacienti. Studiile efectuate pana in prezent sugereaza ca o astfel de terapie administrata per os (oral) timp indelungat, nu aduce nici un beneficiu real.Dintre numeroasele medicamente care au fost testate prin intermediul studiilor, antidepresivele orale (nortriptilina 50 mg administrata per os, seara la culcare) s-au dovedit a fi cele mai eficace.

Boala Meniere include o serie de simptome episodice inclusiv vertij (senzatie de invartire), pierderea auzului, tinitus, precum si senzatia de plenitudine in urechea afectata.

Episoadele dureaza de obicei intre 20 de minute pana la 4 ore. Pierderea auzului este intermitenta si apare mai ales in momentul atacurilor de vertij. Sunetele puternice pot fi auzite distorsionat si provoaca disconfort.

De obicei, pierderea auzului nu este accentuata, dar uneori poate deveni permanenta. Tinitusul si senzatia de plenitudine din ureche pot fi alternative, in timpul sau chiar inainte de episoade, ori pot fi constante.

Cauza bolii Meniere nu este pe deplin inteleasa. Se pare ca ar fi rezultatul unui volum anormal sau a compozitiei lichidului din urechea interna.

Urechea interna este formata dintr-un grup de pasaje conectate si cavitati, numite labirint. In exterior, urechea interna este construita din os (labirint osos). Interiorul este o structura moale care captuseste labirintul osos (labirintul membranos).

Labirintul membranos este acoperit cu fire de par, ce au rol de senzori care raspund la miscarile fluidului si, contine un lichid numit endolimfa. Pentru ca senzorii din urechea interna sa functioneze corect, lichidul trebuie sa isi pastreze un anumit volum, presiune si compozitie chimica. Factorii care altereaza proprietatile lichidului din urechea interna pot cauza sindromul Meniere.

Oamenii de stiinta considera ca exista o serie de potentiali factori declansatori incluzand: drenajul necorespunzator al lichidului, provocat de un blocaj sau anomalie anatomica raspuns imun anormal alergii infectii virale predispozitie genetica traumatism cranianDe obicei, boala Meniere este cauzata de o combinatie a acestor factori.

5

Manifestarile de avertizare, cum ar fi senzatia de plenitudine sau presiune in urechea interna, se pot instala inainte de un episod acut al bolii. De asemnea, este posibil ca atacurile sa apara in mod spontan.

Simptomele cel mai des intalnite sunt: pierderea fluctuanta de auz insotita de sunete distorsionante tinitus in urechea afectata senzatie accentuata de vertij slabiciune insotita de greata, varsaturi, transpiratii reci in timpul atacului.Episoadele sunt imprevizibile si de obicei dureaza de la 1 ora la mai multe, in functie de severitatea bolii. Repetarea

atacurilor este o caracteristica de baza a bolii Meniere. De obicei, atacurile sunt destul de rare, dar cu trecerea timpului vor creste severitatea si frecventa simptomelor. Boala poate fi debilitanta pe masura ce frecventa si severitatea atacurilor se multiplica.

Diagnosticarea sindromului Meniere presupune: doua sau mai multe episoade spontane de vertij, fiecare cu o durata de 20 de minute sau chiar mai mult tinitus sau senzatie de plenitudine fonica excluderea altor cauze cunoscute ale problemelor daca aveti semne sau simptome asociate cu boala Meniere, medicul va dori sa cunoasca informatii legate despre

problemele dumneavoastra senzoriale, va face teste care vor evalua calitatea functiei urechii interne, precum si alte teste pentru a se depista posibilele cauze ale problemelor.

1. Examentul fizic si istoricul medical2. Evaluarea auzului - Se va face o audiograma pentru a se stabili cat de bine pot fi percepute sunetele de anumite tipuri si intensitati si, cat de bine se va face distinctia intre cuvinte similare. Testul nu doar ca va dezvalui calitatea auzului, dar poate depista daca sursa problemelor de auz este urechea interna sau nervul care conecteaza urechea interna la creier.3. Perioadele de echilibru - Intre episoadele de vertij, echilibrul revine la normal pentru majoritatea persoanelor cu boala Meniere. Totusi, posibil sa existe o serie de probleme de echilibru.Exista mai multe teste care evalueaza functia urechii interne. Unele sau o parte dintre acestea pot avea rezultate anormale la persoanele care sufera de boala Meniere.

Evaluarea cel mai frecvent utilizata pentru boala Meniere este electronistagmografia (ENG). Acest test evalueaza echilibrul prin evaluarea miscarilor ochilor.

Scaunul rotativ Rotary masoara functia urechii interne, potrivit miscarii ochilor. Testarea potentialelor miogenice vestibulare masoara functia senzorilor din vestibulul urechii interne, detectand

accelerearea miscarilor. Posturografia este un test computerizat care evalueaza echilibrul corelat cu vederea, functia urechii interne sau

senzatiile de la nivelul pielii, muschilor, tendoanelor si articulatiilor - banzandu-se pe zonele care pot cauza probleme.

Desi sindromul Meniere nu poate fi vindecat, atacurile de vertij pot fi controlate in aproape toate cazurile. Tratamentul poate include:

dieta saraca in sare si utilizarea de diuretice medicatie antivertij injectarea intratimpanica cu gentamicina sau dexametazona utilizarea unui generator cu impulsuri cu aer interventie chirurgicala.Un otolaringolog va va ajuta sa alegeti tratamentul potrivit pentru dumneavoastra, intrucat fiecare dintre acestea are

avantaje si dezavantaje. Multi oameni acorda atentie sarii din dieta si utilizeaza diuretice pentru a controla simptomele in mod satisfacator.

Injectiile intratimpanice presupun injectarea medicamentelor in timpan prin spatiul urechii medii, spatiul unde se intalnesc oasele urechii interne. Acest tratament se face in cabinetul medicului orl-ist. Tratamentul include fie deschiderea temporara a timpanului sau plasarea unui tub in timpan. Medicatia introdusa poate include gentamicina sau corticosteroizi.

Gentamicina amelioreaza ametelile, dar este ototoxica si poate determina pierderea auzului in urechea tratata. Corticosteroizii nu determina agravarea piederii auzului, dar sunt mai putini eficienti in atenuarea vertijului.

6

Otoscleroza reprezinta o crestere osoasa anormala localizata in urechea medie, ce poate duce la hipoacuzie si in final la pierderea completa a auzului. Este o boala cu componenta genetica ce afecteaza metabolismul osos si afecteaza predominant capsula otica.

Are transmitere autozomal dominanta, iar femeile sunt afectate de 2 ori mai frecvent decat barbatii. Din punct de vedere histologic, boala afecteaza 10% din populatie, insa doar 1 din 10 persoane cu modificari histologice prezinta si semne clinice (deci prevalenta clinica a bolii este in jur de 1%).

Otoscleroza se poate manifesta inca de 8-10 ani, insa cel mai frecvent afecteaza persoanele intre 15-40 de ani, hipoacuzia devenind simptomatica la cei afectati de procesul patologic in decada a 3-a de varsta.

Otoscleroza este o boala genetica (transmisa din generatie in generatie) si consta in aparitia unor excrescente osoase la nivelul urechii interne ce determina imobilizarea scaritei. Scarita, alaturi de ciocan si nicovala, formeaza un lant de oscioare localizate in interiorul urechii medii, ce au rol in transmiterea sunetelor (regleaza in special intensitatea undelor sonore). Daca acest os este fixat de celelalte (prin punti osoase neflexibile), sunetul nu mai este transmis spre segmentele urechii interne, si astfel auzul persoanei va avea de suferit.

Procesul patogen are mai multe faze: osteospongioasa si osteoclerotica. Prima consta in dezvoltarea de tesut osos spongios in urechea medie. Faza osteosclerotica debuteaza cand osteoclastele sunt inlocuite cu osteoblaste si zona respectiva este invadata de tesut sclerotic. Procesul are caracter progresiv, auzul pacientului pierzandu-se in timp.Otoscleroza afecteaza doar oasele urechii si nu are caracter sistemic, dar apare bilateral.Exista o serie de factori de risc in aparitia otosclerozei:

antecedentele heredo-colaterale de hipoacuzie sarcina (poate precipita aparitia bolii) rasa: se pare ca persoanele caucaziene sunt mult mai susceptibile la dezvoltarea acestei boli comparativ cu altele (boala

apare la 8-10% din acestia, dar doar 10-15% din ei sunt simptomatici).

Principalele simptome sunt reprezentate de hipoacuzie si tinitus. Hipoacuzia si pierderea auzului se instaleaza treptat, insa rata de progresie a procesului variaza de la pacient la pacient si se caracterizeaza prin perioade de exacerbare (acutizare) si de aparenta normalizare. Pacientul poate simti o imbunatatire a auzului daca este pus in medii galagioase.

Tinitusul (tiuitul in urechi) are intensitate variata si poate fi declansat de diversi triggeri; tendinta este de a se agrava pe masura ce se instaleaza pierderea auzului.

Pacientii pot descrie si ameteala si pierderea echilibrului, in situatii grave aparand vertijul rotator sever. Cand vertijul apare doar ca expresie a otosclerozei, se numeste „sindrom otosclerotic de ureche medie”.

Investigatiile cu rol in diagnosticarea acestei probleme sunt in principal examene audiologice (audiometrie). Astfel se poate determina severitatea hipoacuziei.

Testul cu diapazonul este util la pacientii cu afectare de nicovala (in special), fiind mai dificil de interpretat daca defectul de auz are componenta mixta.

Pentru a face diagnosticul diferential si a exclude astfel alte posibile cauze pentru simptomele descrise de pacient, se poate realiza examenul CT.Diagnosticul diferential al otosclerozei se face in general cu:

scarita fixa congenitala boala Paget osteogenesis imperfecta otita medie severa si cronica. Daca examenul CT este normal, diagnosticul trebuie pus prin timpanotomie exploratorie (cu examinarea directa a

scaritei).

7

Otoscleroza este o boala lent progresiva, iar tratamentul se impune in momentul in care problemele auditive ale pacientului devin severe. Abordarea terapeutica include administrarea de medicamente si/sau interventia chirurgicala (in functie de cat de avansat este procesul patogen).

Tratament medicalIn momentul actual nu exista un tratament medical eficient in tratamentul otosclerozei.Pentru ameliorarea simptomatologiei se poate utiliza fluorura de sodiu (ionii de fluor continuti de acesta vor inlocui

gruparile hidroxil din hidroxiapatita osoasa, ducand la aparitia unui complex de fluoroapatita, mult mai rezistent la degradarea osteoclastica). Utilizarea fluorurii de sodiu devine din ce in ce mai putin folosita, insa are in continuare numerosi sustinatori. Eficienta tratamentului este monitorizata prin examinare CT si teste audiometrice repetate la intervale regulate.

Ameliorarea auzului se poate realiza prin utilizare de amplificatoare si alte tipuri de proteze auditive. Acestea pot elimina aproape complet deficitul auditiv, pacientul putand duce o viata normala. Trebuie mentionat insa ca utilizarea acestora nu opreste progresia bolii, nu previne instalarea deficitului auditiv (doar amelioreaza simptomele).

Tratament chirurgicalOperatia de corectie se numeste stapedectomie si este o procedura frecventa in practica chirurgicala ORL. Dureaza intre 1

ora si 2 ore, se poate realiza sub anestezie locala sau generala, iar pacientul poate fi externat la cateva ore dupa ce se trezeste din anestezie (in cazul in care nu exista complicatii imediate care sa impuna internare prelungita). Este o procedura realizata sub microscop si implica indepartarea scaritei cu ajutorul unor instrumente foarte fine. In unele cazuri, pentru introducerea protezei se practica o gaura cu laserul, procedeul purtand denumirea de stapedotomie. Dupa indepartarea scaritei se introduce o proteza de aproximativ 4,5mm in lungime care va inlocui functia scaritei. Tipul particular de proteza se determina in timpul operatiei (cand se va determina si extinderea si severitatea procesului patologic).

Stapedectomia se realizeaza initial la nivelul urechii mai afectate, apoi si la nivelul urechii bilaterale (dar nu in cadrul aceleiasi interventii, ci la un anumit interval de timp). In general, a doua ureche se opereaza doar daca prima interventie a fost un succes si daca rezultatele sunt permanente. De obicei, timpul intre interventii variaza intre 3-12 luni.

Este o boala neurosenzoriala la nivelul urechilor care consta din scaderea acuitatii auditive datorita deteriorarii functionarii nervilor.

Dupa locul de declansare exista 3 tipuri de surditate: de transmisie, de perceptie si mixta.a. Surditatea de transmisie se produce din cauza unor obstacole situate la nivelul urechii externe (dopuri de ceara),

stenoza innascuta sau leziuni ale urechii medii (nedezvoltarea oscioarelor auditive). Bolnavul nu aude vocea soptita dar aude bine vocea de conversatie.

b. Surditatea de perceptie este produsa de leziuni ale urechii interne (melc) sau ale cailor nervoase auditive. Bolnavul nu aude deloc vocea soptita dar aude slab vocea de conversatie si sunetele subtiri. Vorbeste cu voce tare pentruca nu se aude pe sine.

c. Surditatea mixta este cauzata de modificari atat la urechea medie cat si la cea interna, cu lezarea centrului auditiv din lobul temporal al scoartei cerebrale. Bolnavul aude greu atat vocea soptita cat si cea de conversatie.

Surditatea prin traumatism sonor este produsa datorita unor zgomote intense de lunga durata (frecvent la cazangii si nituitori) sau zgomote de scurta durata (tunete, detunaturi). Boala evolueaza, treptat, de la scaderea auzului pana la surditate definitiva.

Masurile care se impun sunt: izolarea fonica a proceselor tehnologice zgomotoase; inlaturarea vibratiilor; protezarea auditiva prin antifonare cu tampoane de vata imbibata cu glicerina sau prin folosirea unor casti de protectie.

Exista metode diverse de folosire a unor tampoane de vata, introduse in urechea bolnava dupa imbibare in: infuzie din 2 lingurite frunze uscate si maruntite de salvie la 100 ml apa clocotita; se strecoara si se fac bai locale;

8

suc de varza si suc de lamaie, in parti egale sau suc de usturoi; suc de urechelnita in ulei de migdale dulci, in parti egale; suc de cimbru (cate 3 picaturi de 3 ori pe zi); suc de ceapa (30 g) +rachiu (30 ml) pus de 3 ori pe zi cate 3 picaturi; suc de piersici (cate 3 picaturi de 3 ori pe zi) in caz de surditate insotita de acufene; decoct la rece timp de 4 zile din 60 g musetel + 60 g varnant in 60 g ulei cald de masline, care se picura in ureche sau pe

un dop de vata; cataplasme cu frunze proaspete de muscata, salvie sau iedera; comprese cu bitter suedez in zona temporala; bai de aburi din cimbrisor, menta sau pelin care se fierb in otet (conduse in urechi cu ajutorul unei palnii), timp de 15

zile consecutiv.

Apiterapia recomanda: propolis, solutie alcoolica 30-40%, in amestec cu ulei de masline sau porumb, in proportii de ¼; se agita bine si se

introduce in ureche prin imbibarea unei mese de tifon, la copiii mai mari de 5 ani.

Patologia trompei lui Eustachio este una dintre cele mai frecvent intalnite afectiuni in practica ORL. Organ de tranzitie, care leaga rinofaringele (partea din spatele foselor nazale) de urechea medie, trompa lui Eustachio constituie un element cheie in declansarea patologiei otologice atunci cand diferitele afectiuni nazale capata o evolutie cronica si impiedica fiziologia tubara normala.

Urechea medie necesita pentru o buna functionare prezenta aerului in cutia timpanica, la o presiune comparabila cu cea atmosferica. Atata timp cat timpanul este integru, singura sursa de aerare a cutiei timpanice este reprezentata de trompa lui Eustachio. Ea este un conduct virtual musculo-cartilaginos, care in repaus este inchis, si se deschide doar prin miscari active ale musculaturii tubare. Practic deschiderea trompei Eustachio se realizeaza in mod fiziologic pentu catva fractiuni de secunda in timpul deglutitiei (inghitirii), dupa care se inchide la loc. In acest scurt rastimp se realizeaza un pasaj pasiv al aerului din nazofaringe catre urechea medie (in care presiunea are tendinta fiziologica sa scada), si a eventualelor secretii din urechea medie in sens invers, catre rinofaringe, de unde sunt apoi inghitite.

Perturbarile acestui mecanism fiziologic pot fi obiectivate printr-un test impedansmetric denumit salpingomanometrie tubara, care difera pentru situatia in care timpanul este integru sau perforat.

Hipertrofia vegetatiilor adenoide – reprezinta cea mai comuna cauza a disfunctiei tubare in copilarie, datorita amplasarii lor in imediata vecinatate a orificiului de deschidere a trompei Eustachio. Uneori se pot reface dupa adenoidectomie. Deviatia septului nazal – in special in situatiile cand deformarile septale sunt amplasate in jumatatea posterioara a fosei nazale, alcatuind impreuna cu cornetul nazal inverior un adevarat “jgheab de scurgere” pentru secretiile nazale catre orificiul faringian al trompei Hipertofia cornetelor nazale – forma cea mai frecvent implicata in disfunctia tubara este hipertrofia cozii cornetului nazal inferior, amplasata in imediata vecinatate a ostiului tubar Sinuzita maxilara cronica – prin fluxul permanent de secretii infectate catre nazofaringe si orificiul tubar Etmoiditele cronice – forme de sinuzita in care persista o secretie purulenta redusa dar permanenta catre rinofaringe (in special pe timpul noptii) Polipoza nazala atunci cand afecteaza jumatatea posterioara a fosei nazale (ex. polipul sinuso-choanal) Procesele tumorale amplasate in rinofaringe (vegetaiile adenoide sau nazofibromul la copil, tumorile de cavum la adult, etc.) pot bloca direct trompa lui Eustachio prin efect local de masa, sau secretii purulente.

Definitia exacta e vertijului este iluzia miscarii sau senzatia de rotatie a obiectelor in raport cu persoana sau a persoanei in raport cu obiectele. Dar in limbaj obisnuit, nu se refera doar la iluzia miscarii ci si la senzatia cronica sau intermitenta de pierdere a echilibrului. Vertijul este o senzatie subiectiva, descrisa adesea prin cuvantul „ameteala". Ceea ce experimenteaza pacientul nu poate fi experimentat de altcineva. Multe persoane cu aceasta tulburare nu sunt corect evaluate si diagnosticate.

Vertijul la copii mici este foarte rar, dar nu imposibil. Apare mai frecvent in jurul varstei de 20 de ani, dupa care efecteaza toate grupele de varsta. Consecintele vertijului devin mai evidente pe masura ce individul inainteaza in varsta, deoarece pierderea echilibrului la pacientii varstnici se poate solda cu fracturi majore.

9

Marea majoritate a cauzelor de veritj sunt tratabile prin fizioterapie, medicatie, interventie chirurgicala si rabdare. Rabdare, deoarece multe dintre cauzele de vertij se remit spontan. Principalul element in alegerea medicului consta in experienta sa in ceea ce priveste aceasta afectiune.

Exista numeroase cauze ce pot declansa vertijul, dar aceast simptom este in general cauzat de viroze banale,traumatism cranian sau boala Maniere. Acestea sunt cauzele cele mai frecvente. Toti acesti factori afecteaza urechea interna. La nivelul urechii interne se gaseste receptorul ce ne ofera informatii legate de pozitia noastra in spatiu. Cand apar disfunctii la acest nivel, ne pierdem simtul de echilibru si adesea resimtim simptome precum vertij, greata, vomasi pierderea echilibrului. De asemenea vertijul poate apare si in alte afectiuni ale urechii interne, in afectiuni neurologice precum si in multe alte afectiuni generale.

Jocurile pe calculator Este posibil ca un copil sa sufere de vertij in conditiile in care se joaca pe calculator un joc ce simuleaza miscarea: jocurile

3-D pot declansa o senzatie scurta de vertij dar aceasta nu va fi persistenta.

Stresul psihic si vertijulStresul psihic poate inrautati multe forme de vertij, dar el in sine nu il poate declansa.

Anumite tipuri de vertij pot fi corectate prin interventie chirurgicala. Daca vertijul este cauzat de boala Meniere, cu modificarea treptata a functiei urechii interne, aceasta deteriorare neputand fi stopata de medicatie, interventia chirurgicala este recomandata pentru eliminarea simptomatologiei.

SDCS apare ca urmare a unei deschideri (dehiscenţe) în osul ce acoperă cel mai înalt canal semicircular de la nivelul urechii interne. Prin această dehiscenţă lichidul din canalul membranos superior (localizat în cavitatea tubulară a canalului osos) poate fi stimulat de sunete sau alţi stimuli de presiune. În mod normal există două puncte de complianţă (adaptare la presiune) la nivelul urechii interne: fereastra ovală prin care energia sonoră este transmisă în urechea internă prin lanţul de osicioare şi fereastra rotundă prin care energia din urechea internă este disipată după ce a traversat cohleea. SDCS crează o a treia fereastră mobilă în urechea internă. Semnele şi simptomele SDCS apar ca urmare a consecinţelor fiziopatologice ale unei a treia ferestre.

Semne şi simptome vestibulare apar în SDCS. Vertijul şi oscilopsia (aparenta mişcare a obiectelor care sunt staţionare) determinate de sunete puternice şi/sau manevre ce modifică presiunea în urechea internă sau cea intracraniană (cum ar fi tuşitul, strănutul sau scremutul). Persoanele cu SDCS pot simţi un dezechilibru constant şi pot percepe obiectele ca mişcându-se concordant cu pulsul lor (oscilopsie pulsatilă). Manifestările auditive al SDCS includ autofonia (rezonanţa crescută a propriei voci), hipersensibilitatea la sunete transmise osos şi o aparentă scădere a sensibilităţii la sunetele transmise aerian decelată la testele audiometrice.

Pentru mulţi pacienţi evitarea stimulilor declanşatori cum ar fi sunetele puternice este suficientă. La pacienţi cu simptome invalidante închiderea chirurgicală a canalului superior poate fi benefică în ameliorarea sau reducerea semnificativă a simptomatologiei şi semnelor.

Polipii nazali sunt mase pseudotumorale, cu originea in membranele mucoase ale cavitatii nazale si ale sinusurilor

paranazale, si sunt cele mai frecvent diagnosticate tumori ale cavitatii nazale. Pot fi considerate excrescente saciforme,

10

necanceroase, care apar intr-o varietate larga de boli cu localizare nazala. Daca au dimensiuni relativ mici, polipii pot trece neobservati, nu determina simptome clinice si nu necesita tratament de specialitate. Polipii de dimensiuni mai mari pot pune insa probleme, in sensul ca pot obstrua fluxul aerian, atat la nivelul narinelor cat si la nivelul sinusurilor si pot determina, printre altele, importante probleme respiratorii, pierderea sensibilitatii olfactive (pierderea mirosului), sinuzite frecvente (infectii ale sinusurilor).

Polipii nazali pot afecta indivizii de orice varsta, insa apar mai frecvent la copii si adultii tineri, in mod particular la cei cuastm, alergii si istoric indelungat de sinuzite. Aproximativ 30% din pacienti au alergie la diversi factori din mediu.Fibroza chistica este una din cele mai importante boli care se poate complica cu polipoza nazala, in special la copii.

Polipii au origine in sinusurile nazale si apoi cresc si se dezvolta, ajungand sa plonjeze in ariile deschise. Polipii pot creste atat de mult incat ajung sa blocheze efectiv caile respiratorii. Caile respiratorii si sinusurile sunt captusite cu o membrana ce secreta mucus, care are o serie de roluri foarte importante, printre care umectarea lumenului, purificarea si incalzirea aerului, retinerea particulelor straine. Membrana contine vase sangvine microscopice si cili, structuri similare firului de par, care faciliteaza oprirea fizica a particulelor straine si impingerea lor spre exterior.

Aceasta mucoasa este locul de origine al polipilor nazali. Daca la nivelul ei apare o inflamatie cronica, indiferent de cauzele acesteia, riscul de formare al polipilor este semnificativ cresut. Patogeneza exacta a polipozei nazale nu este deocamdata cunoscuta, insa specialistii au corelat aparitia polipilor cu o serie de afectiuni din sfera respiratorie, alergica si ORL, printre care:

Astmul bronsic: este prezent la 25 - 50% din pacientii cu polipi; Fibroza chistica: este prezenta la 6 - 48% din pacienti; Rinita alergica; Rinosinuzita cronica; Dischinezia ciliara primara; Intoleranta (sensibilitatea) la aspirina: este prezenta la 30% dintre pacienti; Sindromul Churg-Strauss: 50% din pacientii cu acest diagnostic au si polipi nazali; Sindromul Young: consta in sinuzita cronica, polipoza nazala si azospermie;

Polipii nazali sunt asociati cu inflamatie cronica a mucoasei nazale si sinuzale. In cazul in care polipii au dimensiuni semnificative, ei pot determina obstructia cailor respiratorii aeriene (narinelor) si sinusurilor. Dimpotriva, daca polipii au dimensiuni reduse sau foarte mici, ei nici nu isi fac simtita prezenta.Totusi, cele mai frecvente simptome acuzate de pacientii cu polipoza nazala sunt:

Respiratie pe gura; Senzatie de nas infundat, de obstructie nazala; Rinoree; Secretie mucoasa sau mucopurulenta urat mirositoare; Reducerea olfactiei, sau chiar abolirea mirosului (hiposmie sau anosmie); Pierderea senzatiei gustative; Dureri de cap sau dureri resimtite la nivelul fetei, mai ales in zona periorbitala si maxilara; Sforait; Iritatie conjunctivala.

Tratamentul polipilor nazali poate fi efectuat pe cale medicamentoasa, daca se doreste stoparea evolutiei (in cazul polipilor de mici dimensiuni), insa cel care pare a avea rezultate terapeutice pe termen lung este tratamentul chirugical. Totusi, nici tratamentul chirugical nu poate opri reaparitia polipilor, recurenta fiind intalnita in majoritatea cazurilor. De aceea, scopul principal al tratamentului polipilor este acela de a reduce dimensiunile polipilor, de a restabili respiratia normala si de a trata anomaliile de baza, care au dus la aparitia polipilor (daca aceste anomalii pot fi corect identificate).

11

Desi specialistii sunt de parere ca nu exista anumite masuri specifice care pot fi luate astfel incat sa se previna (re)aparitia polipilor, majoritatea sunt de parere ca un tratament medical corect prescris si administrat poate fi cu adevarat eficient. Uneori chiar si tratamentul agresiv al sinuzitelor poate fi benefic, pe termen lung.

Fistula perilimfatică reprezintă o ruptură sau un defect la nivelul ferestrei ovale şi/sau rotunde, cele două membrane fragile ce separă urechea medie de fluidele din urechea internă. Când apare o fistulă schimbările de presiune din urechea medie afecteză direct şi urechea internă, stimulând receptorii pentru echilibru şi/sau auz şi producând simptome.

Simptomele unei fistule perilmfatice cuprind ameţeala, vertijul, dezechilibrul, greaţă şi vărsături. Unele persoane descriu sunete sau tensiune în urechi şi mulţi observă o scădere a acuităţii auditive. Pentru majoritatea persoanelor cu fistule simptomele se înrăutăţesc cu schimbările de altitudine (ascensoare, avioane, călătorii prin trecătorile montane) sau de presiune a aerului (schimbări ale vremii), precum şi cu activitatea fizică.

Traumatismele capului reprezintă cea mai frecventă cauză a fistulelor. Fistulele pot să apară după schimbări rapide şi semnificative ale presiunii intracraniene sau atmosferice, cum ar fi în timpul scufundărilor, manevrelor acrobatice aeriene, naşterii sau ridicării de greutăţi. Fistulele pot fi prezente la naştere sau pot să apară ca urmare a unor infecţii cronice, severe ale urechii. Foarte rar par să apară spontan. .

În multe cazuri o fistulă se poate vindeca spontan prin repaus strict la pat, pentru a da fistulei posibilitatea să se vindece. Dacă simptomele sunt severe şi nu răspund la repaus sau are loc o pierdere progresivă a auzului, tratamentul chirurgical al fistulei se impune.

La copii exista o serie de structuri limfoide (precum timusul, amigdala lui Luschka etc.) care sustin sistemul imun in lupta impotriva infectiilor pe perioada copilariei si care involueaza catre varsta adulta.

Adenoidita este inflamatia catarala (catarul este inflamatia unei mucoase insotita de secretie abundenta), uneori supurata a amigdalei rinofaringiene Luschka (situata pe peretele posterior al rinofaringelui).

Cei mai afectati sunt copiii pana la varsta de 5 ani, inclusiv sugarii.

Adenoidita poate fi acuta, determinata de inflamatie bacteriana acuta, saucronica, datorata unui process inflamator cronic care determina hiperplazia (cresterea excesiva) amigdalei Luschka.

Adenoidita acuta debutul este brusc prin febra inalta (390C), nas infundat cu respiratie bucala, inapetenta. Starea generala a copilului este buna. Copilul mic si sugarul pot prezenta in plus diaree, varsaturi, convulsii febrile. perioada de stare se caracterizeaza prin febra, cele mai mari valori fiind matinale sau in a doua jumatate a noptii, copilul respira pe gura si nu pe nas, respiratia este sforaitoare, zgomotoasa in timpul zilei si mai ales in timpul somnului, uneori apare tusea matinala.

12

Adenoidita cronicaDupa o adenoidita acuta, netratata corect, se instaleaza semne de obstructie nazala cronica, specifice adenoiditei cronice: respiratie sforaitoare nocturna - uneori apare apneea obstructiva in somn; tuse nocturna, voce nazonata (copilul vorbeste pe nas); rinita persistenta seroasa/ seromucoasa/ purulenta; filtru nazal congestionat din cauza rinoreei abundente; dismorfiem facial caracterizat prin proiectia maxilarului superior, retrognatia mandibulei, narine mici, baza nasului largita, buze rasfrante,gura permanent deschisa; alterarea gustului si a mirosului; respiratie urat mirositoare (halena fetida); enurezis nocturn; uneori hipoacuzie.

Tratamentul adenoiditei acute include: combaterea febrei cu un antitermic (Paracetamol, Ibuprofen); daca copilul a facut convulsii febrile anterior se realizeaza profilaxia convulsiilor febrile folosind supozitoare cu Diazepam sau Fenobarbital; dezobstructia nazala - se realizeaza cu ser fiziologic; efectuarea de aerosoli timp de 10 zile, de doua ori pe zi; antibiotic (Augmentin, Claritromicina) timp de 10 zile.Este important pentru reusita tratamentului sa se realizeze si o buna hidratare a copilului, precum si o alimentatie

corecta, din care sa nu lipseasca carnea, fructele, legumele, necesare pentru intarirea sistemului imun.Tratamentul in adenoidita cronica este chirurgical si consta in excizia amigdalei hipertrofiate, realizat de catre medicul

ORL-ist.

Epistaxisul (sangerarea nazala) este un accident obisnuit, mai ales la copii si poate fi tratat foarte simplu. Apare de obicei ca rezultat al unor mici traumatisme cauzate de scobirea in nas sau suflarea nasului. Poate apare si in urma unei infectii a mucoasei care determina uscare si aparitia de cruste.

Epistaxisul este rareori serios, dar ocazional poate fi amenintator de viata, in special la persoanele invarsta. Apare mai frecvent la persoanele care iau aspirina, anticoagulante(medicamente care impiedica coagularea sangelui in vase) sau la pacientii cu boli hematologice.

Daca epistaxisul apare frecvent (mai des de o data pe saptamana) poate fi un indiciu al unei alte probleme de sanatate, cum ar fi hipertensiunea arteriala. Se recomanda consultarea medicului de familie pentru masurarea tensiunii arteriale si prescrierea unui tratament potrivit. De asemeni, medicul poate preciza daca medicamentele pe care le ia pacientul pot determina aparitia epistaxisului.

Daca se suspecteaza o problema mai serioasa, se recomanda consultarea unui ORL-ist pentru efectuarea unor teste suplimentare.

In timpul unui epistaxis, sangele curge din fosele nazale. Fluxul de sange poate fi incet sau rapid, si poate dura de la cateva secunde pana la zece minute.

Epistaxisul poate apare si in timpul somnului. Pacientul poate simti prezenta unui lichid in faringe inainte ca sangele sa apara din fosele nazale. Acest simptom apare, de obicei, daca pacientul este in pozitie intinsa.

Se recomanda consultarea de urgenta a medicului daca pacientul prezinta sangerare abundenta, palpitatii, dispnee (dificultati de respiratie), paloare, sau daca inghitirea unei mari cantitati de sange determina aparitia varsaturilor.Sangerarea poate fi mai abundenta si mai greu de oprit daca pacientul prezinta hipertensiune arteriala, insuficienta cardiaca, tulburari de coagulare a sangelui sau ia anticoagulante cum ar fi Warfarina sau aspirina (anticoagulante).

Exista doua tipuri de epistaxis, anterior si posterior, in functie de locul de origine al sangerarii. Daca epistaxisul este anterior sangerarea provine din septul inferior (peretele ce desparte cele doua fose nazale). Numita si zona Little aceasta parte a

13

nasului contine o vascularizatie bogata care poate fi usor lezata.Principalele cauze ale epistaxisului anterior sunt:

zgarierea mucoasei nazale datorita unei unghii ascutite suflarea cu putere a nasului o lovitura usoara in nas raceala sau gripa nas infundat sau uscat, determinate de obicei de o infectie altitudinea mare folosirea excesiva a decongestionantilor nazali folosirea excesiva a cocainei.De cele mai multe ori copiii au epistaxis anterior care poate fi tratat cu usurinta la domiciliu.Daca sangerarea este mai severa, iar sangele vine dintr-o zona mai inalta a nasului, se numeste epistaxis posterior si

poate necesita interventie medicala pentru oprirea sangerarii. Epistaxisul posterior este mai frecvent la adulti decat la copii.

In cazul aparitiei epistaxisului, pacientul ar trebui sa:• sa se aseze si sa penseze ferm partea moale a nasului chiar deasupra orificiilor nazale, timp de 10 minute;• sa se aplece in fata si sa respire pe gura; aplecarea ajuta evacuarea sangelui prin fosele nazale, prevenind inghitirea acestuia;• mentinerea presiunii la nivelul nasului pentru 15 minute (cronometrate pe ceas) pentru ca sangele sa se coaguleze;• plasarea unei pungi cu gheata invelite intr-un prosop pe obraz pentru a ajuta la reducerea inflamatiei din zona;• sangerarea ar trebui sa se opreasca fara sa mai reapara, cu exceptia situatiilor in care nasul este lovit sau traumatizat in alt mod;• evitarea suflarii nasului si a activitatilor intense timp de 12 ore dupa epistaxis.

Fibroza chistica este o boala in care secretiile mucoase ale organismului au consistenta crescuta, sunt uscate si aderente. Acest mucus asemanator lipiciului se intareste si determina simptomatologie, afectand multe organe, in special plamanii si pancreasul.

Persoanele care au fibroza chistica pot avea probleme respiratorii si afectarea plamanilor. Pot avea probleme cu nutritia sau digestia, cresterea si dezvoltarea. Nu exista tratament curativ pentru fibroza chistica si boala se agraveaza in timp.

Durata medie de viata pentru oamenii cu fibroza chistica a crescut constant in ultimii 40 de ani. In medie, persoanele cu fibroza chistica traiesc pana la 30 de ani desi tratamente noi fac posibila prelungirea vietii pana in jur de 40 de ani.

Fibroza chistica apare cand un copil mosteneste cate o gena de la ambii parinti. Aceasta se numeste gena transmembranara a fibrozei chistice si codifica o proteina reglatoare transmembranara a fibrozei chistice (CFTR). CFTR este cauza dezechilibrului reglarii trecerii transmembranare a apei si a sarurilor care duce la secretia unui mucus mai uscat si cu o consistenta mai groasa. Aceste secretii impiedica curatirea organelor si mentinerea lor intr-o stare buna, in special a plamanilor.

Daca un copil mosteneste gena CFTR de la un singur parinte, copilul nu va dezvolta fibroza chistica dar va fi purtator. Aceasta inseamna ca poate transmite boala copiilor.

Multi oameni nu stiu ca au gena CFTR. Parintele unui copil cu fibroza chistica trebuie sa fie constient de faptul ca nu este vinovat de boala copilului.

Simptomele fibrozei chistice sunt date de productia de mucus lipicios, de consistenta crescuta. Simptomele variaza de la persoana la persoana si nu sunt adeasea evidente in copilarie.

Simptomele de fibroza chistica la un sugar sau copil mic includ: obstructie de intestin subtire numita ileus meconial sau obstructie meconiala pielea sarata si umeda

14

inapetenta (lipsa poftei de mancare), astenia sau scaderea in greutate. Se numeste dezvoltare deficitara (failure to thrive) miscari neobisnuite ale intestinelor. Poate include diareea persistenta, scaunele voluminoase si cu multe grasimi (steatoreic), care miros urat sau constipatia.

Daca intervine obstructia intestinala abdomenul copilului poate proemina si nu apar miscarile intestinale dificultati de respiratie sau oboseala precoce in timpul jocului tuse persistenta sau wheezing (suieratura respiratorie) tusea umeda cu sputa mucoase si uneori cu sange (hemoptoica) dificultati la efort sau incapacitatea de a presta efort fizic prolaps rectal, cand o parte din rect prolabeaza prin anus.

Simptomatologia asociata poate apare in copilarie tarziu sau precoce la maturitate: hipocratism digital (deformarea extremitatilor degetelor, bombare si aplatizare) polipi (formatiuni tumorale) nazali si sinusali infertilitate (incapacitatea de a avea copii).

Majoritatea oamenilor sunt diagnosticati cu fibroza chistica inainte de a implini un an. Dupa diagnosticarea bolii la un copil, o echipa de medici vor recomanda un plan de tratament bazat pe problemele specifice copilului. Tratamentul este diferit pentru fiecare dar de obicei include o anumita asociere de medicamente si un anumit tratament la domiciliu. Tratamentul la domiciliu presupune eliminarea mucusului, o alimentatie sanatoasa si exercitiul fizic pentru a ajuta la prevenirea infectiilor si complicatiilor. Poate fi solicitanta urmarea unui tratament dupa plan dar daca se respecta va ajuta la prelungirea vietii copilului si o va imbunatati.

Cel mai bun tratament al fibrozei chistice se face in centrele specializate. Aceste centre se adreseaza nevoilor medicale, nutritionale si emotionale ale persoanelor cu fibroza chistica.

Multe persoane cu fibroza chistica si familiile lor au nevoie de suport emotional pentru a trai cu aceasta boala genetica incurabila ce scurteaza viata bolnavului. Grupuri de sustinere, pentru consiliere si autoeducatia in privinta bolii poate fi folositoare.

Fibroza chistica este o boala genetica care nu poate fi prevenita. Oricum, oamenii care au fibroza chistica pot preveni aparitia unor afectiuni mai serioase ca infectiile pulmonare prin:

imunizare curenta. Copiii cu fibroza chistica ar trebui sa aiba la zi toate vaccinurile recomandate pe langa cel pentrupneumococ si gripa evitarea fumatului si a fumului de tigara utilizarea metodelor de clearance respirator ca drenajul postural si percutia toracelui alimentatia hranitoare si bogata in calorii controlul regulat, testarea freventa si respectarea tratamentului. Se recomanda tratament specializat la o clinica specializata, daca este posibil.

In concluzie, parintii unui nou-nascut diagnosticat cu fibroza chistica ar trebui sa trateze copilul la domiciliu si sa evite plasarea sa la cresa cel putin pana dupa primele sase luni de zile daca este posibil.

Inflamatia, care se produce in ochi, nas si gat, ca urmare a raspunsului exagerat al organismului la contactul cu iritantii aerieni (alergeni) si eliberarea histaminei (amina care se gaseste in tesuturile vii), poarta numele de rinita. Histamina determina inflamarea si productia de lichide in liniile fine ale pasajelor nazale, sinusale si oculare. Exista trei tipuri de rinita:rinita infectioasa, care include infectia bacteriana acuta si cronica, rinita non-alergica cu formele: autonoma, indusa de medicamente, atrofica si gustativa, precum si rinita medicamentoasa si cea de-a treia forma: rinita alergica.

15

Rinita infectioasa este cauzata de o infectia virala sau bacteriana, aici fiind incluse si racelile comune, care sunt cauzate de Rinovirusuri si Coronavirusuri sau sinuzitele bacteriene. Rinita non-alergica se imparte la randul ei in rinita neinflamatorie si inflamatorie. Forma neinflamatorie este determinata de factori non-alergici, cum ar fi: fumul, mirosurile, schimbarile de temperatura. Rinita alergica este determinata de polen, mucegai, blana animalelor, praf si alti alergeni similari.

Rinita infectioasa prezinta simptomele unei raceli obisnuite, si anume: rinoree (secretia excesiva a nasului), usturime la nivelul gatului (faringita), tusea, congestia nazala si cefaleea (durerea de cap).Rinita non-alergica are ca si simptome stranutul, congestia nazala, rinoreea, mancarimi la nivelul nasului, gatului, ochilor si urechilor.

Simptomele rinitei alergice sunt aceleasi ca si ale celei non-alergice, dar variaza in severitate in functie de persoana care o dezvolta, unele persoane putand dezvolta iritatii cutanate foarte grave. Semnele comune acestui tip de rinita sunt: inflamarea tesutului conjunctiv, inflamarea pleoapelor, staza venoasa la nivelul pleoapelor inferioare, crearea unor cute pe lateralele nasului, inflamarea cornetelor nazale si efuziunea urechii mijlocii (prezenta de lichid la nivelul acesteia).

Tratamentul pentru rinita alergica presupune o medicamentatie orala, una pe baza de substante inhalate, imunoterapie si injectii pentru controlarea alergiei. Rinita non-alergica este tratata cu spray nazal cu solutie salina, sau care contine corticosteroizi, antihistamina si decongestive orale sau nazale.

Rinita, in special cea de cauza alergica nu este o afectiune foarte grava, dar simptomele pot fi destul de iritative si afecteaza calitatea vietii. Orice forma a afectiunii este foarte important sa fie depistata si diagosticata inca din stadiu incipient, fiind astfel mult mai usor de tinut sub control si tratat.

Ozena este termenul medical care descrie o forma particulara de rinita, anume atrofica, ce se dezvolta ca urmare a unor infectii persistente complicate printr-o importanta inflamatie locala a mucoasei nazale. Afectiunea este caracterizata printr-o atrofie si emaciere a piramidei nazale si a mucoasei ce tapeteaza interiorul narinelor, inclusiv a terminatiilor nervoase de la acest nivel.

Aceasta forma de rinita este una complexa, iar tratamentul ei poate fi relativ complicat. Ozena apare mai frecvent la adultii tineri si varstnici, insa poate fi diagnosticata la indivizi de toate varstele, daca exista factori favorizanti.

In functie de cauzele de aparitie ale acestui tip de rinita, specialistii au clasificat ozena in primara si secundara. Ozena primara poate fi cauzata de: Mostenire genetica; Dezechilibre endocrine: fapt sugerat prin debutul frecvent la pubertate si aparitia la femei; Deficite nutritonale: in special avitaminoza A, D si carenta in fier; Infectii prelungite cu Klebsiella ozaenae, Diphteroides, E.coli; Activarea anormala a sistemului imun care incepe sa atace distructiv piramida nazala si mucoasa nazala (cauze autoimune).Ozena secundara se manifesta ca urmare a unor infectii sistemice care pot determina aparitia unor distructii locale sau a

unor modificari atrofice. Cele mai frecvente astfel de infectii sunt: sifilis, lepra, rinoscleromul. Rinita atrofica poate sa apara si ca urmare a sinuzitei purulente cronice, sau a radioterapiei extremitatii cefalice.

Tratamentul ozenei variaza semnificativ de la caz la caz, in functie de etiologie (daca este vorba de afectiune primara sau secundara). Tratamentul este complex si poate include: spalaturi nazale cu solutie salina, administrare devitamine esentiale, aplicarea de solutie de glicerina cu 25% glucoza sau terapie hormonala.

Tratamentul antibiotic poate fi si el administrat, cel mai adesea recomandandu-se streptomicina (sistemica). Daca situatia o impune specialistii pot opta chiar si pentru tratament chirurgical, ce poate ingusta narinele, sau poate corecta anumite defecte ale septului internazal.

16

Rinoree este termenul medical ce descrie orice scurgere de materii fluide (adesea avand consistenta mucoasa) din nas. Rinoreea este un simptom comun, prezent in multe afectiuni, insa destul de rar are semnificatie grava. Atunci cand scurgerea provine din sinusuri infectate sau congestionate este mai vascoasa si adesea incolora. In unele cazuri, mucusul in exces se poate scurge prin nazofaringe si poate determina aparitia unei tuse (accentuata noaptea de pozitia decliva), adesea sacaitoare si de obicei productiva. Scurgerea nazofaringiana a acestor secretii poate determina aparitia unor dureri de gat.

Daca secretiile sunt in cantitati mai mari si sunt si infectate, pot astupa tuba lui Eustachio (sau conductul auditiv, ce face legatura intre faringe si urechea interna), ducand la aparitia durerii locale si otitei. Scurgerile pot bloca si sinusurile, determinand, de asemenea, dureri si infectarea zonei respective (procesul infectios numindu-se sinuzita).

Cauzele rinoreei sunt foarte variate, insa de cele mai multe pacientii nu trebuie sa se alarmeze de aparitia ei. Cel mai frecvent rinoreea are cauza alergica (praf, polen sau orice alte substante cu potential alergen ce ajung in contact cu mucoasa nazala). Alte cauze frecvente ale rinoreei:

infectii virale sau bacteriene: raceli, gripe, sinuzite aerul neumidificat intreruperea utilizarii decongestionantelor nazale (apare un fenomen de rebound congestiv) - situatia se numeste, in termeni medicali de specialitate „rinita medicamentoasa”. Cel mai frecvent, aparitia ei este determinata de medicamente precum efedrina, xilometazolina, dar si de consumul de cocaina.

Masurile terapeutice recomandate pacientilor ca facand parte din tratamentul la domiciliu includ: mentinerea cat mai fluida a secretiilor (astfel se previne aparitia complicatiilor, cum ar fi otite, sinuzite si blocarea conductelor nazale prin secretii aderente si vascoase); pentru ca mucusul sa fie cat mai fluid, pacientii sunt sfatuiti sa consume cat mai multe lichide, sa stea in incaperi cu aer umidificat (umidificarea se poate realiza cu un vaporizator sau umidificator) si sa utilizeze spray-uri nazale pe baza de solutii saline cantitatea de mucus poate fi scazuta prin administrarea antihistaminicelor (cum este cazul loratadinei); pacientii sunt sfatuiti sa utilizeze aceste medicamente cu foarte multa grija deoarece o parte din efectele secundare sunt reprezentate de somnolenta si ameteala (ce pot interfera cu desfasurarea normala a diverselor activitati cotidiene) in cazul in care se utilizeaza sprayuri nazale din categoria „over the counter” (care nu necesita prescriptie medicala pentru eliberare), pacientii sunt sfatuiti sa le utilizeze nu mai mult de 3 zile, facand apoi pauza de 3 zile. O altfel de administrare poate fi incercata doar daca este recomandata de catre medicul curant. Spray-urile nazale vasoconstrictoare pot fi utilizate pentru o perioada limitata de timp, insa utilizarea lor indelungata poate deveni contraindicata deoarece determina aparitia rinitei medicamentoase.

Sforăitul este un fenomen acustic care se petrece în timpul somnului ca consecință a vibrațiilor structurilor nazo-orale, consecința rezistenței în fața fluxului de aer către căile respiratorii superioare.

Sforăitul poate fi un simptom al unor boli grave precum: hipertensiune arterială accident vascular cerebral infarctul acut de miocard sindrom apneic obstructiv al somnuluiEste un fenomen des întâlnit, 40% dintre bărbați și 20% dintre femei prezentându-l și probabilitatea de a-l prezenta

crește cu înaintarea în vârstă.Sforăitul recurent, spre deosebire de cel ocazional produs de consumul de alcool sau de oboseala exagerată, trebuie

tratat pentru că evoluează. Tratamentul este chirurgical.

17

Sforăitul poate ajunge să provoace un grad mare de disconfort persoanelor din jurul celui ce îl prezintă ceea ce poate duce la o stare de nervozitate a persoanelor din jur provocate de oboseală și se poate ajunge până la refuzul de a împărți patul conjugal sau chiar despărțire.

Sforăitul este asociat cu: obezitatea, stresul, tabagismul și obstrucțiile nazale.Pentru ca sforăitul să se producă trebuie ca cel puțin unul dintre acești factori să existe: Subiectul să doarmă În cazul dormirii alături de animale cu blană sau puf Mâncatul excesiv înainte de a adormi Obișnuite proaste în privința respirației, când subiectul expiră și inspiră mai mult pe gură Situații de stres Obstrucții și deviații nazale sau sinuzită Proasta poziție de somn sau reaua calitate a saltelei și pernei Obezitate, în special când acumulările de grăsime se produc în zona abdominală, grăsimea împiedicând funcționarea

normală a diafragmei care are rolul principal în respirație Tabagism sau emfizem pulmonar Alcoolism

Sforăitul e un semn al alterării procesului de respirație care poate avea consecințe de ordin fizic, psihic și comportamental de la un nivel scăzut până la tulburări grave.

Tulburări fizice Corpul nu se odihnește îndeajuns Deteriorarea calității vieții și stării generale de sănătate Hipertensiunea arterială Tulburări cardiace IritabilitateTulburări mintale oboseală somnolență stres dureri de cap alterarea memoriei

Sinuzitele sunt infectii ale membranei mucoase care captuseste interiorul foselor nazale si sinusurile. Sinusurile sunt spatii goale, sau cavitati localizate in jurul ochilor, obrajilor si a nasului.

Cand membrana mucoasa se inflameaza, se tumefiaza, blocheaza drenajul fluidului din sinus spre nas si gat, determinand durere si presiune in sinusuri. Bacteriile sifungii cresc cel mai probabil in sinusurile incapabile sa se dreneze corespunzator.

Sinusurile devin obstruate in timpul infectiei virale ca si raceala, producandu-se inflamatia si infectia sinusurilor ca si rezultat. Diferenta dintre raceala si sinuzita, consta in faptul ca simptomele ce insotesc raceala, incluzand nasul infundat, incep sa se amelioreze dupa 5-7 zile. Simptomele atribuite sinuzitelor dureaza mai mult si se agraveaza dupa 7 zile.

Exista doua tipuri de sinuzita: acuta (cu debut brusc) si cronica (pe termen lung). In cazul sinuzitei cronice simptomele nu dispar complet, intotdeauna mentinandu-se simptome usoare.

Sinuzitele sunt cel mai frecvent rezultatul infectiei virale, care determina inflamatia membranei mucoase ce captuseste interiorul foselor nazale:

membrana mucoasa se tumefiaza cand devine inflamata, blocand drenajul fluidului din sinusuri spre nas sau gat mucusul si fluidul secretat in sinusuri, cauzeaza presiune si durere

18

bacteriile au un mediu propice de dezvoltare in sinusurile care nu se dreneaza corespunzator; infectia bacteriana a sinusurilor deseori determina mai mult inflamatie decat durere.In timp ce racelile declanseaza aceasta afectiune, orice factor care determina inflamatia membranei mucoase, poate duce

la aparitia sinuzitei. Multe persoane cu rinite alergice (alergii nazale) prezinta cel mai probabil sinuzita cronica cu repetarea episoadelor de sinuzita acuta. Polipii nazali, corpii straini (in mod frecvent la copii), afectiunile structurale ale nasului, ca si deviatia de sept si alte boli, pot obstrua pasajul nazal, marind riscul dezvoltarii sinuzitelor.

Infectiile fungice pot cauza, de asemenea, sinuzite. Acestea sunt mai frecvente la copiii cu sistem imun deficient. Sinuzitele fungice au tendinta spre cronicizare si sunt mai dificil de tratat decat cele bacteriene.

Durerea si presiunea la nivelul fetei impreuna cu senzatia de nas infundat sau plin cu secretii, sunt simptomele cele mai comune. Se poate observa aparitia unor secretii nazale galbene sau verzui. Aplecarea sau miscarea capului deseori poate augmenta durerea faciala si presiunea.

Localizarea durerii sau a sensibilitatii depinde de sinusul afectat: durerea la nivelul obrajilor si a incisivilor este deseori cauzata de inflamatia sinusului maxilar durerea la nivelul fruntii, deasupra sprancenelor, poate fi cauzata de inflamarea sinusului frontal durerea retrooculara (in spatele ochilor), in crestetul capului sau la nivelul ambelor tample, poate fi produsa de inflamatia sinusului sfenoidal durerea in jurul orbitei sau retroocular este determinata de inflamatia sinusului etmoid.Alte simptome obisnuite ale sinuzitei cuprind: cefaleea secretii galbui sau verzui care se scurg din nas dinspre partea posterioara a gatului halena (respiratie) urat mirositoare tuse productive mucoasa febra dureri dentare diminuarea sensibilitatii gustative sau olfactive.Sinuzita acuta (cu debut brusc) este in mod obisnuit cauzata de catre o infectie virala si deseori se dezvolta rapid. Dureaza

de obiciei 4 saptamani sau mai putin, si simptomele incep sa dispara intr-o saptamana fara tratament. Sinuzita acuta produsa de infectia bacteriana este mai putin probabil sa se vindece de una singura si poate duce la aparitia sinuzitei cronice sau a complicatiilor in care infectia se raspandeste la distanta de sinusuri. Secretiile nazale care contin puroi si care se agraveaza dupa 5 zile sau persista mai mult de 10 zile, reprezinta un argument destul de solid pentru sinuzita acuta produsa de infectia bacteriana.

Sinuzita cronica este in mod obisnuit cauzata de catre o infectie bacteriana sau fungica. Aceasta infectie poate fi dificil de tratat. Daca sinuzita cronica nu se vindeca dupa utilizarea a doua antibiotice diferite, se poate consulta medicul, in legatura cu necesitatea interventiei chirurgicale sau a testelor alergologice. Sinuzita cronica poate duce la aparitia modificarilor permanente ale membranei mucoase care captuseste sinusurile si predispune la sinuzite repetate.

Sinuzita este tratata medicamentos si prin masuri de ingrijire la domiciliu, ca de exemplu aerosolii (inhalatiile). Obiectivele tratamentului sinuzitei sunt:

imbunatatirea drenajului mucusului, care reduce tumefierea de la nivelul sinusurilor combaterea durerii si presiunii eradicarea oricarei infectii prevenirea formarii cicatricilor, evitarea lezarii permanente a tesutului ce captuseste nasul si sinusurile.Medicamentele trebuie utilizate pentru a trata sinuzitele, in special cand cauza este infectia bacteriana. Tratamentul

medicamentos se instituie pe perioade diferite: poate fi mai scurt, de 3 zile sau mai lung, pentru cateva saptamani sau mai mult. Antibioticele administrate pe cale inhalatorie reprezinta o alternativa noua de tratament pentru sinuzita cronica. Studiile

initiale au evidentiat ca, deoarece antibioticele inhalate vin in contact direct cu membrana mucoasa, acestea pot fi mai eficiente in cazul esuarii altor forme de tratament.

19

Exista cateva modalitati prin care se poate reduce riscul dezvoltarii sinuzitelor: tratarea congestiei nazale (nas infundat) cauzata de raceala sau de alergii; aceasta poate ajuta la prevenirea infectiei bacteriene a sinusurilor evitarea contactului cu persoanele care prezinta raceala sau infectii virale de cai respiratorii superioare; in cazul contactului cu astfel de persoane se recomanda spalarea mai des pe maini, in special dupa contactul cu persoanele infectate evitarea fumatului de tigari, trabucuri si pipe, atat la domiciliu cat si la locul de munca; fumatul cauzeaza si irita suplimentar mucoasa inflamata ce captuseste fosele nazale si sinusurile in cazul alergiilor, evitarea factorilor care declanseaza atacurile alergice; se recomanda consultarea medicului specialist referitor la imunoterapie (tratament injectabil antialergic) evitarea respirarii de aer uscat; este recomandat sa se foloseasca aer umidificat atat la domiciliu cat si la locul de munca.

Septul nazal este acel perete subţire din interiorul nasului care desparte cele două cavităţi nazale, stânga şi dreapta. Ideal,

septul nazal este situat central iar cele două cavităţi sunt perfect egale. Cu toate acestea, la 80% dintre persoane, septul nazal

este deplasat într-o parte, rezultând un pasaj nazal mai mic decât celălalt.

Problema apare atunci când deviaţia de sept este severă, pentru că în acesta situaţie septul blochează una dintre cele

două căi prin care aerul pătrunde către faringe şi reduce astfel fluxul. Rezultatul va fi apariţia unor probleme de respiraţie

precum respiraţie dificilă, congestie nazală, sângerări nazale şi sinuzite frecvente.

Tratamentul definitiv constă în operaţie. Operaţia constă în îndepărtarea sau remodelarea porţiunilor de schelet

osteocartilaginos deviate, până la calibrarea unui spaţiu respirator suficient, şi a unei bune căi de evacuare a secreţiilor nazale.

Este realizată în totalitate în interiorul nasului, nu rămân cicatrici, nu se modifica forma exterioară a nasului postoperator.

Ulciorul (sau orjeletul) este o inflamaţie a stratului subţire ce acoperă globul ocular şi a pleoapei interioare. Ulciorul este provocat de o infecţie virală. În primă instanţă, ulciorul apare sub forma unei mici umflături roşii, moi, ce

ajunge la o dezvoltare maximă în aproximativ 3 zile. După această perioadă, ulciorul în mod normal se sparge şi se drenează.

Ulciorul are de multe ori cauze necunoscute. Ulciorul poate fi provocat de frecatul insistent al ochilor sau de folosirea unor produse de machiaj sau îngrijire a feţei care

determină iritarea ochiului. Ulciorul se poate răspândi prin contactul ochilor cu mâinile contaminate (mâna dusă la ochi) sau prin atingerea, utilizarea

obiectelor sau suprafeţelor contaminate. Ulciorul se poate răspândi şi prin intermediul picăturilor pentru ochi în cazul persoanelor răcite.

20

Simptomele ulciorului includ: roşeaţă la nivel ocular; disconfort (senzaţie de arsură sau înţepătură); vederea este de obicei normală, deşi apariţia unor „pete” poate fi un lucru comun; durere la nivelul ochilor în timpul expunerii la lumină; ochi umezi, dificultatea de a deschide ochii dimineaţa; secreţii nazale sau dureri în gât.

Simptomele ulciorului se pot manifesta timp de 3-4 zile. Recuperarea totală a pacientului cu ulcior durează însă mai mult - aproximativ 10-14 zile de la apariţiei acestuia.

Ulciorul poate duce şi la complicaţii. Printre posibilele complicaţiiale ulciorului se numără cicatrizarea corneei, în urma unei infecţii severe şi prelungite. Acest lucru poate duce la reducerea vederii sau chiar la orbire.

Tratamentul ulciorului poate consta în administrarea de picături anti-inflamatorii şi picături cu antibiotice. Tratamentul ulciorului poate fi realizat şi prin aplicarea de unguentele special, însă numai la sfatul unui medic specialist. Tratamentul ulciorului cu antibiotice orale poate fi necesar numai dacă infecţia se extinde la nivelul pleoapei sau al

sprâncenei. Pentru a scăpa de disconfort, puteţi aplica comprese calde pe ochi timp de 5-10 minute de trei ori pe zi. În cazul în care un ulcior foarte mare nu se vindecă doar prin intermediul tratamentului ambulator, ulciorul trebuie incizat de către un medic specialist.

Spălaţi-vă pe mâini în mod frecvent cu apă şi săpun Nu vă atingeţi ochii şi faţa cu mâinile nespălate Nu folosiţi în comun cu alte persoane prosoapele, ochelarii sau produsele de machiaj Folosiţi doar serveţele de unică folosinţă În cazul unui diagnostic de conjuctivită infecţioasă, produsele de machiaj nu trebuie folosite după depăşirea termenului de valabilitate Se recomandă evitarea înotului (anumite bacterii şi viruşi pot fi răspândite în apă) Hainele, prosoapele, feţele de pernă şi orice altceva care ar putea intra în contact cu o persoană infectată trebuie spălate şi dezinfectate

Daltonismul este boala congenitala ce consta in tulburari ale perceptiei culorilor de origine congenitala, adica atat acromatopsii cat si discromatopsii. Este cauzata de o defectiune a retinei sau a unei portiuni din nervul optic si consta in incapacitatea de a distinge culorile, in special rosul de verde.

Discromatopsia este o anomalie a vederii, cauzata de absenta sau o dereglare functionala a celulelor din retina, responsabile de perceptia cromatica. Retina este portiunea ochiului sensibila la lumina, care contine celule cu conuri, responsabile de vederea colorata si cu bastonase, responsabile de vederea in intuneric. Cand bastonasele si conurile sunt stimulate, semnalele luminoase sunt transmise succesiv, prin neuronii retinei, apoi prin fibrele nervului optic ajungand in final la cortexul cerebral.

Persoanele cu discromatopsie prezinta tulburarari ale vederii colorate in spectrul rosu, verde, albastru si ale combinatiilor dintre acestea.

Ochiul normal prezinta la nivelul retinei trei tipuri de celule sensibile la lumina cromatica, celule cu con sensibile fie la lumina rosie, verde sau albastra.

Termenul de discromatopsie este mult mai folosit decat cel de lipsa perceptiei culorilor, deoarece majoritatea persoanelor cu probleme de perceptie a culorilor pot identifica anumite culori. Exista foarte putine cazuri in care pacientii nu sunt capabili sa recunoasca nici o culoare.

Majoritatea tulburarilor de simt cromatic sunt mostenite genetic, fiind mult mai frecvente decat cele dobandite si

afecteaza mult mai frecvent barbatii decat femeile. Exista si tulburari in perceperea culorilor dobandite; acestea sunt

determinate de inaintarea in varsta, de anumite boli sau de traumatisme ale ochiului.

21

Simptomele discromatopsiei variaza de la o persoana la alta; unii pacienti nu sunt capabili sa recunoasca rosul, verdele si

albastrul sau nuante ale acestor culori. Daca forma de discromatopsie nu este severa persoana nici nu realizeaza ca percepe

lumea colorata diferit fata de ceilalti; poate percepe nuante ale culorilor, dar nu poate deosebi rosu de verde desi recunoaste

galbenul si albastrul. De obicei discromatopsiile sunt pe linia rosu-verde (daltonism). In discromatopsiile severe, nu este

perceputa nici o culoare, ci doar nuante de gri, alb si negru.

Tulburarile de simt cromatic mostenit genetic afecteaza ambii ochi, iar cele dobandite sunt, de obicei, unilaterale sau pot

afecta mai mult un ochi decat pe celalat. Literatura de specialitate arata ca 8% din barbati prezinta daltonism. Aceste tulburari

sunt mostenite genetic, prezente de la nastere, ireversibile si netratabile.

Discromatopsiile mostenite sunt afectiuni invariabile pe parcursul existentei persoanei respective, adica nu pot nici sa se

agraveze, dar nici sa fie tratate.

In functie de cauza, discromatopsiile dobandite pot fi tratate prin:

interventia chirurgicala, care poate imbunatati perceptia culorilor, in cazul in care cataracta a produs discromatopsia

oprirea medicamentelor care au cauzat tulburarile de vedere cromatica.

Acromatopsia reprezinta inabilitatea sau slabirea capacitatii de a percepe culorile. Poate avea origine oftalmologica sau neurologica, poate fi congenitala sau dobandita. Doar in cazul acromatopsiei dobandite pacientul se plange de tulburarea vederii.

Testele clinice folosite pentru identificarea acromatopsiei includ utilizarea de planse pseudoizocromatice Ishihara (acestea au fost intocmite in special pentru descoperirea acromatopsiei congenitale si testeaza mai mult spectrul rosu-verde decat spectrul albastru-galben), sortarea culorilor in functie de nuanta, precum in testul de evaluare cromatica Farnsworth-Munsell. Dificultatea aparuta in efectuarea acestor teste nu reflecta intotdeauna prezenta acromatopsiei.

Probabil cel mai frecvent tip de acromatopsie este acromatopsia ereditara, careia i se recunosc mai multe forme: monocromatica (este afectat un singur tip din cele trei clase de celule fotoreceptoare cu conuri), dicromatica (sunt afectate doua clase), si tricromatica (sunt afectate toate cele trei clase). Aceste discromatopsii ereditare sunt binoculare si simetrice si nu se modifica o data cu varsta.

Acromatopsia dobandita poate fi cauzata de lezarea nervului optic sau a cortexului cerebral. Spre deosebire de forma ereditara a bolii, in acromatopsia dobandita deficitul coloristic este evident si suparator pentru pacient, si poate afecta doar o parte a campului vizual (hemiacromatopsie).

Nevrita optica este provocata de afectarea zonei occipito-temporale a creierului. Aria vizuala V4 a cortexului vizual, ce este dedicata procesarii culorilor, este localizata in girul occipito-temporal.

Leziunile unilaterale pot produce o hemiacromatopsie omonima. Leziunile din aceasta regiune pot, de asemenea, produce prosopagnozie, alexie, si afectarea campului vizual. In ischemia vertebrobazilara au fost raportate cazuri de acromatopsie tranzitorie.

Glaucomul cuprinde totalitatea afectiunilor oftalmologice in care se produce lezarea nervului localizat in polul posterior al ochilor (nervul optic), rezultand in final pierderea vederii.

22

La inceput, se pierde campul vizual periferic. Daca nu se trateaza, se agraveaza pierderea acuitatii vizuale, ducand in timp la orbire definitiva.

Glaucom cronic - se instalează treptat, asimptomatic Glaucom acut - se instalează brusc datorită creșterii intraoculare Glaucom primitiv cu unghi deschis - forma cea mai frecventă (peste 90% din cazuri) Glaucom primitiv cu unghi închis Glaucom congenital Glaucom infantil - apare la vârsta de 3-4 ani Glaucom juvenil - apare după vârsta de 10 ani Glaucom la adulți - cea mai frecventă formă Glaucom primitiv - care apar fără motiv cunoscut: glaucomul cu unghi închis, glaucomul cu unghi deschis, glaucomul

congenital Glaucom secundar - care apare în urma unei cauze identificabile: glaucom pigmentar, glaucom exfoliativ, glaucom

neurovascular, glaucom traumatic

Glaucomul cuprinde totalitatea afectiunilor oftalmologice in care se produce lezarea nervului localizat in polul posterior al ochilor (nervul optic), rezultand in final pierderea vederii. In multe din cazuri aceste leziuni ale nervului optic se banuieste ca apar datorita cresterii presiunii intraoculare (TIO-tensiunea intraoculara) care rezulta datorita acumularii lichidului (umoarea apoasa) intraocular. Uneori leziunile apar chiar daca nu creste presiunea intraoculara.

Simptomele difera in functie de tipul glaucomului. In glaucomul cu unghi deschis singurul simptom care apareconsta inscaderea acuitatii vizuale. Campul vizual periferic se

pierde inaintea celui central, care se foloseste in vederea cu acuratete a detaliilor. Se poate ca scaderea acuitatii vizuale sa nu fie observata decat atunci cand devine severa intrucat ochiul afectat mai putin

compeseaza si pentru celalalt. Scaderea acuitatii vizuale poate sa devina evidenta intr-un stadiu mai avansat al bolii. Intre timp s-a pierdut foarte mult din acuitatea vizuala.

Glaucomul cu unghi inchis poate sa nu provoace nici un simptom aparent sau simptome minore. Se poate intampla sa apara simptome pe o perioada scurta de timp (glaucom cu unghi inchis subacut) care de obicei apar seara si dispar pana dimineata urmatoare sau poate sa apara simptomatologie severa (acuta) care necesita un tratament medical de urgenta.Simptomele glaucomului cu unghi inchis apar de obicei la un singur ochi odata si de cele mai multe ori sunt:

vedere incetosata care apare brusc durere severa, care apare la nivelul globului ocular sau in zonele imediat apropiate ochiului halou color in jurul surselor de lumina eritem al ochiului greata si varsaturi. Simptomele care apar in glaucomul congenital sau cel care apare in primii ani de viata (glaucomul infantil) sunt: ochi plini de lacrimi sau o sensibilitate la lumina (a copilului) unul sau ambii ochi congestionati, indicand ca zona transparenta a ochiului (corneea) a suferit o leziune marirea globilor oculari datorita cresterii presiunii intraoculare, avand un aspect exoftalmic (ochi protruzivi). Acest lucru nu apare la adulti. prurit (mancarime) sau senzatie de nisip in ochi sau inchiderea ochilor in cea mai mare parte de timp.

Tratamentul glaucomului se concentreaza pe mentinerea vederii prin incetinirea evolutiei leziunilor de la nivelul nervului localizat in partea posterioara a ochiului (nervul optic). La adulti, tratamentul nu poate restitui vederea ce a fost pierduta din cauza glaucomului. Totusi, la anumiti copii, anumite leziuni produse de glaucomul congenital pot fi reversibile.

La ora actuala, majoritatea tratamentelor glaucomului sunt indreptate spre scaderea presiunii de la nivelul ochiului (presiunea intraoculara, PIO). Lezarea nervului optic se poate produce la orice valoare a presiunii intraoculare, chiar si la valorile considerate normale. Scaderea PIO poate ajuta la prevenirea aparitiei unor leziuni ulterioare la nivelul nervului optic.

23

Optiunile terapeutice includ medicatie, tratament laser si tratament chirurgical. In Statele Unite, tratamentul este inceput de obicei prin administrarea unei medicatii. Atunci cand tratamentul medicamentos nu a avut succes in scaderea PIO, sunt luate in considerare tratamentul laser si tratamentul chirurgical. Totusi, in anumite cazuri, tratamenul laser si cel chirurgical pot fi de prima alegere mai ales in cazurile moderate pana la severe. Studiile arata ca atat terapia medicala cat si cea chirurgicala sunt eficiente, dar riscurile si beneficiile pot diferi in functie de tipul glaucomului, varsta, rasa si alti factori. Pacientul cu glaucom trebuie sa isi consulte medicul in privinta tuturor optiunilor terapeutice iar acesta sa determina care optiune ar fi cea mai buna in situatia data.

Majoritatea factorilor de risc (precum varsta, rasa si istoricul familial) pentru glaucom nu pot fi modificati. Persoanele in varsta peste 20 de ani vor necesita un consult oftalmologic ce cuprinde si teste pentru glaucom la fiecare 3 pana la 5 ani. Aceste teste pot fi efectuate de un medic oftalmolog. Pentru persoanele ce au un istoric de glaucom in familie sau care prezinta alti factori de risc pentru glaucom este necesara o consultare cu medicul specialist pentru efectuarea unor evaluari ale functiei oculare mai frecvente. Persoanele cu risc crescut necesita controale regulate efectuate de catre un medic oftalmolog.

Hemeralopia („orbirea de zi”), numită și „orbul găinilor”, este exact opusul nictalopiei („orbirea de noapte”). În cazul

hemeralopiei, vederea diurnă scade calitativ în mod progresiv. Vederea de noapte rămâne neafectată datorită folosirii celulelor cu bastonaș în locul celor cu con (din timpul zilei), care sunt afectate de hemeralopie și degradează acuitatea vizuală odată cu trecerea timpului.

Se știe că hemeralopia apare în câteva tulburări ale ochilor. Cataracta este cauza principală a vederii proaste datorită acoperirii cristalinului cu celule moarte. Acest strat obturant dispersează lumina înainte ca aceasta să ajungă la retină.

O altă cauză este o tulburare genetică numită Sindromul Cohen (numit și Sindromul Pepper). Sindromul Cohen se caracterizează prin obezitate, retardare mintală și dimorfism facial din cauza unei mutații genetice la gena 8q22-23. Mai rar pot apărea complicații oculare precum hemeralopia, corioretinită pigmentoasă, atrofie oculară sau colobom retinal sau la iris.

Lipsa vitaminei A din alimentație determină tulburări ale vederii prin diminuarea sintezei pigmenților fotosensibili.

Nictalopia (sau cecitate nocturnă) (greacă pentru "orbire de noapte", pop. "orbul găinilor") este o afecțiune din cauza

căreia omul sau animalul nu vede înîntuneric. Este un simptom pentru mai multe boli de ochi. Nictalopia poate exista din naștere sau poate fi cauzată prin răni sau malnutriție (de exemplu, carență de vitamina A).

Cea mai comună cauză a nictalopiei este retinitis pigmentosa, o tulburare în care celulele cu bastonaș din retină își pierd gradat abilitatea de a reacționa la lumină. Pacienții care suferă de această afecțiune genetică au nictalopie progresivă și, după o perioadă de timp, este posibil ca și vederea din timpul zilei să fie afectată. În nictalopia congenitală staționară celulele cu bastonaș nu funcționează încă de la naștere, dar după cum sugerează numele, vederea bolnavilor nu se înrăutățește.

Problema opusă, cunoscută ca hemeralopie, este mult mai rară.Zona exterioară a retinei este formată din mai multe celule cu bastonaș decât celule cu con. Celulele cu bastonaș sunt

cele care ne permit să vedem în iluminare redusă. Acesta este motivul pentru care pierdera vederii laterale conduce deseori la orbire de noapte. Indivizii care suferă de nictalopie nu doar văd slab noaptea, dar necesită și un timp mai îndelungat pentru ca ochii lor să se adapteze de la lumină la întuneric. Și vederea contrastuală poate fi, de asemenea, grav afectată.

24

Degenerescenta maculara este o boala oftalmologica in urma careia apare distrugerea vederii centrale. Se produc leziuni la nivelul maculei, o zona mica aflata in partea posterioara a globului ocular. Macula are rol in vederea culorilor si detaliilor obiectelor, necesare pentru vederea centrala.

Vederea centrala este necesara in desfasurarea unor activitati ca cititul, condusul de autovehicule si recunoasterea persoanelor. Intrucat degenerescenta maculara nu afecteaza si vederea periferica, nu apare orbirea completa. Riscul de aparitie al degenerescentei maculare creste pe masura avansarii in varsta, incepand cu 50 de ani.

Pierderea vederii in urma degenerescentei maculare apare datorita distrugerii celulelor pentru vederea diurna (celulele cu con) ce se gasesc in structura maculei.

Degenerescenta maculara forma nonexudativa cat si cea exudativa produc pierderi de vedere si pot avea unele simptome in comun:

vederea centrala devine mai slaba, incetosata sau mai putin exacta este nevoie de mai multa lumina la citit decat inainte este nevoie de mai mult efort pentru a putea fi vazute fetele persoanelor obiectele apar distorsionate si mai mici decat sunt in realitate in campul vizual cetral apar pete albe sau negre liniile drepte devin mai ondulate si mai curbate; acesta este de obicei primul simptom intalnit in forma exudativa apare pierderea vederii centrale, care nu dispare sau se agraveaza in timp; aceasta poate fi severa si rapida in cazul degenerescentei maculare exudative.

Degenerescenta maculara nonexudativaNu exista tratament curativ pentru degenescenta maculara nonexudativa in acest moment. Se poate sa nu apara

modificari semnificative de vedere timp de multi ani. Pierderile de vedere evolueaza foarte lent si de cele mai multe ori nu sunt severe. De cele mai multe ori afecteaza doar un singur ochi, existant capacitatea de adaptare a celuilalt ochi pentru a prelua si functia celui afectat. In cazul existentei acestei forme, se vor urmari recomandarile medicului de a se efectua examene oftalmologice cat mai dese si de folosire a unui grilaj Amsler la domiciliu intrucat aceasta forma poate sa evolueze cateodata catre forma exudativa.

Degenerescenta maculara exudativaIn unele cazuri, forma exudativa, care este forma cea mai severa de boala, poate fi tratata prin termochirurgie laser cu

fotocoagulare sau terapie fotodinamica. Tratamentul nu vindeca boala dar ii poate opri progresia. Alte tipuri de tratamente chirurgicale si cele folosind radiatii sau medicamente sunt in faza de studiu, dar sunt considerate experimentale si nu fac parte din tratamentul standard.

Nu toate cazurile de degenerescenta maculara exudativa pot fi tratate. Doar 10-15% din cazuri se trateaza eficient prin fotocoagulare laser si doar 20-30% din cazuri se trateaza prin terapie fotodinamica.

Tratamentul nu reda vederea, dar uneori poate incetini si amana posibilele leziuni ale vederii centrale. In cele mai multe cazuri apare formarea de noi vase de sange care sunt fragile si chiar si cu tratament repetat, acesta nu are eficienta pe termen indelungat in prevenirea pierderii vederii centrale.

Intrucat degenerescenta maculara exudativa produce pierderi rapide ale vederii centrale, este important ca tratamentul sa nu fie amanat, daca a fost deja recomandat de medic.

25

Stare patologica a limbii prezentand un aspect brun-verzui. O limba neagra poate avea ca origine administrarea unormedicamente (mai ales antibiotice), tabagismul, o micoza provocata de candida albicans, utilizarea bailor de gura pe baza de apa oxigenata sau a pastei de dinti oxidante; unele cazuri sunt de origine necunoscuta.

Este o placa sau pata alba, aparand pe mucoasa bucala, mai ales pe comisurile bucale si pe fata interna a obrajilor, mai rar pe limba, pe palatul bucal sau pe gingii.

Originea sa trebuie sa fie cautata in intoxicatia tabagica. Leziunile cuprind uneori levuri din tipul candida albicans. Doar

evolutia lor sub tratament antifungic dezvaluie daca ele sunt cauzate de o ciuperca (in caz de disparitie completa a leziunilor dupa tratament) sau daca leueoplazia s-a instalat pe o leziune preexistenta.

Acesta consta in suprimarea factorilor declansanti (tutun, sub forma de tigara sau guma de mestecat). In caz de suprainfectie cu candida albicans, baile alcaline, cu bicarbonat de sodiu si antifungicele locale sunt tratamentele prescrise. Plajele reziduale pot fi distruse si ele prin chirurgie sau prin laser cu dioxid de carbon, fiind necesara o singura sedinta, cu scopul de a evita evolutia lor catre o tumora canceroasa.

Reprezinta o secretie excesiva de saliva.

Cauzele sialoreei sunt numeroase: leziune a gurii si a faringelui, angina, stomatita, leziune a esofagului (tumori in particular), boli neurologice (boala lui Parkinson, nevralgie faciala) etc. Sialoreea care se manifesta in timpul sarcinii are un mecanism prost cunoscut. tratamentul depinde de cauza.

Senzatia ca ti-ai pierdut simtul gustativ, mai exact abilitatea de a detecta aromele, este cunoscuta medical sub denumirea de hipogeuzie. In cazul in care pacientul nu diferentiaza gusturile, atunci acesta sufera de disgeuzie.

Ca si in cazul altor simturi, diminuarea simtului gustativ poate aparea odata cu inaintarea in varsta, dar din fericite pierderea totala a simtului gustativ (ageuzia) se intampla in cazuri foarte rare.

Deoarece alimentele trebuie amestecate cu saliva pentru ca senzatia sa fie mai puternica, simtul gustativ poate fi diminuat, distorsionat sau poate disparea cu desavarsire daca pacientul sufera xerostomie (de senzatia de gura uscata).

Cauzele aparitiei unor tulburari la nivelul papilelor gustative pot fi: deficienta de vitamina A si B3, diabetul, scleroza multipla, diferite afectiuni ale ficatului, SIDA sau cancerul.

Atat diminuarea simtului gustativ, cat si confundarea gusturilor pot indica infectii bucale sau iritatii gingivale. Pacientii cu afectarea nervilor faciali, care au suferit traumatisme craniene sau care au urmat un tratament radioactiv la nivelul gatului sau cavitatii bucale, pot prezenta tulburari ale simtului gustativ.

26

De regula, pacientii cu simtul gustativ alterat au tendinta de a adauga foarte multa sare sau zahar in mancare, fapt extrem de periculos deoarece excesul acestor alimente poate conduce la aparitia diabetului sau hipertensiunii. De asemenea, pacientii cu aceasta tulburare devin depresivi in scurt timp.

27

1. Inflamatia canalelor circulare a urechii interne;2. O forma particulara de rinita, anume atrofica, ce se dezvolta ca urmare a unor infectii persistente complicate printr-o

importanta inflamatie locala a mucoasei nazale;3. O inflamaţie a stratului subţire ce acoperă globul ocular şi a pleoapei interioare, provocat de o infecţie virală;4. Boală in care secretiile mucoase ale organismului au consistenta crescuta, sunt uscate si aderente;5. Perceperea anormala a unor zgomote in ureche, care,de obicei, indica prezenta surditatii de receptie de tip senzorial

(cohlear);6. Sangerarea nazala ce apare de obicei ca rezultat al unor mici traumatisme;7. Boala congenitala ce consta in incapacitatea de a distinge culorile, in special rosul de verde;8. Boala genetica ce consta in aparitia unor excrescente osoase la nivelul urechii interne ce determina imobilizarea

scaritei;9. Secretie excesiva de saliva;10. Boala neurosenzoriala la nivelul urechilor care consta din scaderea acuitatii auditive datorita deteriorarii functionarii

nervilor;11. Inflamatia catarala, uneori supurata a amigdalei rinofaringiene Luschka (situata pe peretele posterior al rinofaringelui),

ce afecteaza in special copiii pana la varsta de 5 ani, inclusiv sugarii;12. Patologia trompei lui Eustachio;13. Totalitatea afectiunilor oftalmologice in care se produce lezarea nervului localizat in polul posterior al ochilor (nervul

optic), rezultand in final pierderea vederii;14. Boala denumita „orbul găinilor”, opusul nictalopiei.

28