X. BOLI INFECŢIOASE

Subapitolul X.1. Noţiuni generale

Boala infecţioasă (boală contagioasă, boală comunicabilă, boală

transmisibilă, boală infecto-contagioasă, boală molipsitoare), este cauzată de un

agent biologic (virus, bacterie, parazit mono sau multicelular, ciupercă, insectă,

sau prion - un peptid, o fracţiune de proteină) faţă de care organismul atacat, în

cadrul unui complex de împrejurări, nu este capabil să se apere.

Bolile infecţioase afectează omul, animalele, plantele, insectele, chiar şi

bacteriile (viruşi bacterieni).

Ele pătrund în corp prin anumite „porţi de intrare”, fiind transmise direct,

de la persoană la persoană, sau prin vectori.

În ciuda deceniilor de progrese remarcabile in tratamentul si prevenirea

lor, bolile infectioase raman o cauza majora de debilitate si deces si sunt

responsabile de inrautatirea conditiilor de viata a milioane de oameni din

intreaga lume.

Infectiile, care trebuie luate in considerare in diagnosticul diferential al

sindroamelor ce afecteaza toate sistemele organismului, constituie deseori o

provocare pentru talentul de diagnostician al medicului.

O data cu aparitia agentilor antimicrobieni, multi oameni au crezut ca

bolile infectioase vor fi eliminate curand si vor ramane doar in istoria medicinei.

Agentii antimicrobieni sunt medicamente folosite pentru tratarea

infectiilorcauzate de microorganisme, inclusiv bacteri, fungi, paraziti si virusi.

Descoperirea antimicrobienelor este unul dintre cele mai

importante progrese din sanatate in istoria umanitatii, utilizarea lor salvand

milioane de vieti in ultimii 70 ani.

Antimicrobienele includ: antibioticele, agentii chimioterapici,

antifungicele, medicamentele antiparazitare si antivirale.

Pana la descoperirea si disponibilitatea pe piata a antimicrobienelor in

anii '40, oamenii mureau din cauza bolilor infectioase. Astazi nu se poate

concepe sa traim intr-o lume fara antimicrobiene.

Acum exista riscul de a pierde acest arsenal pretios de medicamente. Din

cauza utilizarii neadecvate a antimicrobienelor in medicina umana si veterinara,

in ultimii 70 ani a crescut numarul microorganismelor rezistente la

medicamente, provocand suferinte prelungite, cauzand decese si dizabilitati si

costuri mai mari ale ingrijirilor.

Rezistenta la antimicrobiene, cunoscuta sub denumirea "rezistenta la

medicamente", apare atunci cand microorganisme precum bacteriile, virusurile,

fungii si parazitii isi schimba reactia la medicamentele utilizate pentru

vindecarea infectiilor, facandu-le ineficiente.

Cand microorganismele devin rezistente la cele mai multe substante

antimicrobiene, ele sunt adesea numite "super-bugs", supermicrobi. Aceasta

reprezinta astazi o ingrijorare majora, intrucat o infectie rezistenta poate ucide,

se poate raspandi si la altii si poate genera costuri uriase pentru indivizi si

societate.

Rezistenta la microbiene este facilitata de utilizarea neadecvata a

medicamentelor, de exemplu, cand se iau doze mai mici sau nu se finalizeaza

tratamentul prescris.

Medicamentele de slaba calitate, prescrierile eronate si deficientele in

prevenirea infectiilor incurajeaza dezvoltarea si raspandirea rezistentei la

medicamente.

Neimplicarea hotarata a autoritatilor in abordarea acestor probleme,

masurile insuficiente pentru saracie, un arsenal in diminuare pentru diagnostic,

tratament si prevenire, toate acestea ingreuneaza controlul rezistentei la

medicamente.

Daca acest fenomen continua neverificat, multe dintre bolile infectioase

risca sa devina incontrolabile si ar putea compromite punctele mentionate in

"Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului", stabilite de ONUpentru anul 2015.

In plus, cresterea comertului global si a numarului de calatorii permite

raspandirea rapida a microorganismelor rezistente pe intregul glob intr-un

interval de cateva ore. 

Rezistenta la antibiotice surne intr-o rata alarmanta in toate clasele de

microorganisme patogene pentru mamifere. Boli despre care s-a crezut ca au

fost aproape eradicate din lumea dezvoltata –

tuberculoza,holera si reumatismul articular acut, de exemplu - au suferit un

rebound, cu o noua ferocitate.

Agentii infectiosi recent aparuti si descoperiti par a veni in contact cu

oamenii datorita schimbarilor din mediul inconjurator si datorita deplasarilor

populatiei. Multi din acesti agenti au fost descoperiti doar in ultimele decenii.

Virusul Ebola, hantarusurile, agentul erlichiozei granulocitare umane si

retrorusurile, cum este HIV, ne umilesc in ciuda cunostintelor aprofundate

despre patogeneza lor pana la nivel molecular.

Chiar si in tarile dezvoltate, bolile infectioase pot renaste. intre anii 1980-

l992, in Statele Unite, mortalitatea prin boli infectioase a crescut cu 39%. Rolul

agentilor infectiosi in etiologia unor boli despre care se credea initial a fi

neinfectioase este recunoscut din ce in ce mai mult. De exemplu, s-a aratat

recent ca Helicobacter pylori joaca un rol in dezvoltarea ulcerului si poate chiar

a cancerului gastrointestinal.

Virusul papilomei pare sa fie, la om, cauza cea mai importanta de cancer

cercal invaziv. Un nou herpes-rus uman (HHV-8) pare sa fie cauza majoritatii

cazurilor de sarcom Kaposi. Virusul Epstein-Barr este cauza probabila a unor

limfoame si poate avea rol in aparitia bolii Hodgkin.

Exista posibilitatea ca si alte boli a caror cauza nu se cunoaste, cum ar fi

poliartrita reumatoida, sarcoidoza sau bolile inflamatorii ale intestinului, sa fie

de fapt boli infectioase.

Progresele medicale in printa bolilor infectioase au fost impiedicate de

modificarile in structura populatiei de pacienti. Gazdele imunocompromise

constituie acum o proportie semnificativa din populatia afectata de boli

infectioase severe. Medicii prescriu tratamente imunosupresive pacientilor

pentru a preveni rejectia transtelor si pentru a trata bolile neoplazice si

inflamatorii.

Unele infectii, dintre care cea mai semnificativa

este cea cauzata de rusul imunodeficientei umane (HIV),

compromit imunitatea gazdei.

Alte infectii, cum ar fi gripa si sifilisul, se asociaza cu grade mai reduse

de imunosupresie. Agenti infectiosi care coexista pasnic cu gazdele imunocom-

petente au un efect devastator asupra acelora carora le lipseste un sistem imun

eficient. SIDA a adus in prim- microorganisme ce erau anterior mai putin

cunoscute, cum ar fi Pneumo-cystis carinii, Cryptosporidium parvum si

Mycobacterium aum.

Pentru ca orice proces infectios sa apara, trebuie ca mai intai parazitul si

gazda sa se intalneasca unul cu altul. Astfel, factori cum ar fi asezarea

geografica, mediul inconjurator si comportamentul, influenteaza posibilitatea

infectarii. Desi intalnirea initiala dintre gazda susceptibila si microorganismul

rulent conduce frecvent la aparitia bolii, unele microorganisme pot fi adapostite

in corpul gazdei ani de zile inainte ca boala sa dena manifesta clinic.

Pentru o imagine completa, pacientii indiduali trebuie luati in considerare

in contextul intregii populatii. Bolile infectioase nu apar de obicei izolat; mai

exact, ele se raspandesc printr-un grup expus la o sursa de infectie (de ex.

contaminarea conductelor de apa poila) sau de la indid la indid (de ex. prin

picaturi din tractul respirator). Astfel, medicul trebuie sa fie atent la

infectiile aparute in general in comunitate.

O anamneza amanuntita care sa includa informatii despre calatorii, factori

comportamentali, contactul cu animale sau medii potential contaminate, precum

si conditiile de ata si munca, este deosebit de importanta si trebuie luata in

considerare in evaluarea unui pacient la care suspectam o infectie.

De exemplu, posibilitatea infectarii cu Plasmodium falciparum poate fi

influentata semnificativ de altitudine, climat, teren, anotimp si chiar de diferite

momente ale zilei. Anumite tulpini care prezinta rezistenta la antibiotice sunt

localizate in regiuni geografice specifice si o modificare asa-zis minora a

intinerarului calatoriei poate influenta considerabil probabilitatea de a dobandi o

forma de malarie rezistenta la clorochina.

Daca astfel de detalii importante din anamneza sunt trecute cu vederea,

un tratament inadecvat poate avea ca rezultat decesul pacientului. De asemenea,

sansa de a dobandi o boala cu transmitere sexuala poate fi influentata

spectaculos de variatii minore ale practicilor sexuale, cum ar fi metodele

contraceptive.

Cunostintele despre relatiile dintre factorii de risc specifici si boala permit

medicului sa influenteze sanatatea pacientului chiar inainte de dezvoltarea

infectiei, prin modificarea acestor factori si - cand sunt

disponibile vaccinuri adecvate - prin imunizare.

Multi factori specifici gazdei influenteaza probabilitatea de a dobandi o

boala infectioasa. Varsta, istoricul imunizarilor, bolile anterioare, gradul de

nutritie, sarcinile, bolile coexistente si probabil starea emotionala, toate au un

impact asupra riscului aparitiei infectiilor dupa expunerea la un agent potential

patogen.

Importanta mecanismelor specifice sau nespecifice de aparare indiduala a

gazdei dene edenta atunci cand acestea lipsesc, iar intelegerea de catre noi a

acestor mecanisme imune este facilitata de studierea sindroamelor clinice ce se

dezvolta la pacientii cu imunodeficienta (elul 120-l). De exemplu, aparitia

frecventa a infectiilor meningococice la oameni cu deficiente ale proteinelor

specifice complementului din "complexul de atac al membranei\" subliniaza

importanta existentei unui sistem complement intact in prevenirea acestor

afectiuni.

Insasi ingrijirea medicala creste riscul de a dobandi o infectie, pe diverse

cai: (1) prin contactul cu agentii patogeni in cursul spitalizarii, (2) prin

deschiderea unei brese in piele (cu dispozitive intravenoase sau prin incizii

chirurgicale) sau in suprafetele mucoase (cu tuburi endotraheale sau catetere

cale), (3) prin introducerea de corpi straini, (4) prin alterarea florei naturale cu

antibiotice si (5) prin tratamentele cu medicamente imuno supreso are.

Infectia implica interactiuni complicate intre parazit si gazda, care ineil ii

afecteaza pe ambii. In majoritatea cazurilor sunt necesare mai multe etape in

procesul patogenic al dezvoltarii unei infectii.

Deoarece o gazda competenta are o serie complexa de bariere locale

pentru a preveni infectia, parazitul trebuie sa utilizeze strategii specifice la

fiecare din acesti pasi. Strategiile specifice folosite de bacterii ( modulul 139),

rusi ( modulul 182) si paraziti au unele similitudini conceptuale remarcabile, dar

detaliile de strategie sunt unice pentru fiecare organism.

Subapitolul X.2. Tipuri de boli infecţioase

X.2.1. Boli eruptive

Multumita vaccinurilor, unele dintre bolile copilariei se manifesta mult

mai rar, dar altele inca sunt intalnite destul de frecvent. Acestea variaza de la

infectii comune (crupul laringian) la boli misterioase cum ar fi boala Kawasaki.

Indiferent de afectiune, este indicat sa consultati medicul pentru un diagnostic si

un tratament corect. 

X.2.1.1.Rujeola

Rujeola (Pojar; morbilli; rujeola de 9 zile; measles sau rubeola după

terminologia anglosaxonă veche; N.B.: rubeolă în limba română se traduce în

engleză Rubellasau germană Masern) este o infecţie virală acută, extrem de

contagioasă,caracterizatăprin febră, tuse, rinoree,conjunctivită, enantem (semnul

Koplik) pe mucoasele bucale sau labială şi o erupţie cutanată maculopapulară

generalizată.

Rujeola este produsă de un paramixovirus. Rujeola (ca şi varicela) este extrem

de contagioasă şi se răspândeşte în principal prin mici picături eliberate din

nasul, gâtul şi gura unei persoane aflate în stadiul prodromal sau eruptiv precoce

al bolii sau prin nucleii de picături transmişi aerian.

Răspândirea indirectă prin persoane neinfectate sau prin obiecte este rară.

Perioada de contagiune a bolii începe cu 2-4 zile înaintea apariţiei erupţiei şi

durează până la 2-5 zile după debut. Virusul dispare din secreţiile nazale sau

faringiene în momentul în care iritaţia începe să se reducă. Persoanele care

prezintă descuamare uşoară după iritaţie nu mai sunt contagioase.

Sindromul rujeolei atipice apare de obicei la persoane vaccinate anterior

cu vaccinurile vechi cu virus rujeolic omorât, care nu mai sunt disponibile. Se

pare că vaccinările cu virus rujeolic inactivat nu previn infecţia cu virusul

sălbatic şi pot sensibiliza pacienţii astfel încât expresia afecţiunii este

semnificativ alterată. Cu toate acestea, sindromul rujeolei atipice poate să

urmeze şi vaccinării cu virus rujeolic viu, atenuat, probabil rezultând dintr-o

inactivare insuficientă datorată depozitării inadecvate.

Tratamentul este simptomatic. Infecţiile bacteriene secundare necesită

antimicrobiene adecvate. Vitamina A reduce morbiditatea şi mortalitatea la

copiii malnutriţi cu rujeolă severă.

La copiii > 1 an trebuie administrată vitamina A 200 000 UI p.o. timp de

două zile (doza totală 400 000 UI) dacă există semne oftalmologice de

deficienţă de vitamina A, cu repetare după 4 săptămîni. Copiii fără semne

oftalmologice de deficienţă de vitamina A primesc o doză unică de 200 000 UI.

Copiii între 6 luni şi 1 an trebuie să primească o doză de 100 000 UI.

Imunoglobulinele serice sînt ineficiente în encefalită; tratamentul simptomatic

reprezintă singurul tratament disponibil.

X.2.1.2. Rubeola

Rubeola, denumită popular pojărel, pojarul mic, este o boală infecţioasă

eruptivă acută provocată de virusul rubeolic, un virus din familia Togaviridae,

genul Rubivirus.

Afectează de obicei copilul şi adultul tânăr. Infecţia este în multe cazuri

asimptomatică şi poate trece neobservată. Virusul are un potenţial teratogen

ridicat: la femeile însărcinate infectate la începutul sarcinii, poate determina

moarte fetală urmată de avort spontan sau apariţia de malformaţii congenitale la

făt, grupate în sindromul de rubeolă congenitală.

Sursa de infecţie este numai omul bolnav, inclusiv cei cu infecţii

subclinice. Nu există purtători sănătoşi de virus, nici surse extraumane.

Rezervorul virusului în trecut (înainte de a fi introdusă vaccinarea

antirubeolică) era format de copii preşcolari sau de şcolari, iar în prezent este

format cu preponderenţă de adolescenţi şi maturi, care nu au fost vaccinaţi.

Persoanele care au fost vaccinate cu vaccin rubeolic nu transmit rubeola

la alţii, deşi virusul poate fi izolat tranzitor din faringe; este posibil ca cantitatea

de virus eliminat să fie prea mică pentru a fi infecţioasă.

Nou-născuţii cu rubeolă congenitală sunt excretori de virus timp

îndelungat (6 - 18 luni), constituind surse de infecţie pentru personalul din jur;

virusul se elimină prin secreţiile nazofaringiene şi prin urină.

Rubeola este foarte contagioasă. Perioada de contagiune începe cu circa 7

zile înainte de erupţie şi durează 14 zile după debutul erupţiei, timp în care se

poate izola virusul. Eliminarea maximă a virusului şi respectiv contagiozitatea

maximă, are loc pentru o perioadă de 11 zile: 5 zile înainte şi 6 zile după

apariţia erupţiei.

Unii au izolat virusul până la 3 săptămâni după apariţia erupţiei. Sugarii

cu rubeolă congenitală evolutivă sunt deosebit de contagioşi pentru anturajul

lor, şi rămân contagioşi pe o durată lungă de timp (6 - 18 luni), aceşti sugari

elimină virusul rubeolei, în ciuda titrurilor mari de anticorpi neutralizanţi, un

fenomen enigmatic care nu a fost încă explicat.

În rubeola congenitală, eliminarea virusului este de 100-1000 de ori mai

intensă decât la copiii care au contractat infecţia după naştere. Rubeola este mai

puţin contagioasă decât rujeola. Cu toate acestea, contagiozitatea poate fi foarte

ridicată în comunităţile relativ închise, cu mai multe persoane receptive.

Izolarea pacienţilor identificaţi cu rubeolă, este, în general, ineficientă,

deoarece există numeroase cazuri de forme asimptomatice de rubeolă şi pacienţi

nedepistaţi în perioada prodromală.

Modul de transmitere a virusului rubeolei, este direct şi aerogen (prin

secreţii nazofaringiene). Este nevoie de un contact direct între un individ

receptiv şi o persoană contagioasă.

Persoanele contagioase elimină, în mod regulat, cantităţi mari de virus

prin secreţiile nazofaringiene sub formă depicături Flügge.

Transmiterea eficientă a infecţiei la persoanele susceptibile necesită un

contact prelungit şi repetat, în acest caz 16 din 17 persoane susceptibile

dobândesc infecţia rubeolică, în timp ce după un contact scurt şi singur, doar 1

din 5 persoane achiziţionează boală.

Transmiterea virusului rubeolei prin modul direct are loc de obicei în

familii şi colectivităţi de preşcolari sau şcolari.

Modul indirect de transmitere a virusului rubeolei, prin obiecte şi mâini

recent contaminate, este puţin probabil, deoarece rezistenţa virusului în mediu

este redusă.

Persoanele contagioase pot contamina propriile mâini, şi apoi transmite

agentul infecţios pe suprafeţele înconjurătoare sau direct la persoanele de

contact. În acest caz persoanele receptive pot dobândi infecţia prin următoarea

schemă: obiecte contaminate → mână proprie → căi respiratorii

proprii sau mână contaminată a persoanei contagioase → mână proprie → căi

respiratorii proprii.

Tratamentul rubeolei este simptomatic şi se face la domiciliu, în condiţii

de izolare (7 zile) cu dietă uşoară, dar hrănitoare şi medicaţie

simptomatică: acidul acetilsalicilic (Aspirin) sau paracetamolul este de obicei

suficient în caz de febră şi artrită.

La copil, se administrează paracetamol sau ibuprofen (pentru a se evita

riscul de sindrom Reye care apare în caz de administrare a acidului

acetilsalicilic).

În caz de prurit se folosesc antihistaminice (clorfeniramin). Repausul la

pat (cîteva zile) se indică în caz de artralgii sau artrită. Interferonul a fost

evaluat pentru artralgile cronice. Nu există tratament antiviral specific al

rubeolei.

X.2.1.3. Varicela

Varicela, cunoscută şi sub denumirea populară de vărsat de vânt, este o

boală infecţioasă eruptivă acută generalizată, provocată de virusul varicelo-

zosterian, din familia virusurilor herpetice. Apare de obicei la vârsta copilăriei.

La vârsta de adult, virusul provoacă de regulă o erupţie localizată la unul

sau mai multe dermatomuri, cunoscută sub numele de herpes zostersau zona

zoster, de unde şi denumirea de virus varicelo-zosterian.

Este o boală clasică a copilăriei, care pentru copii de obicei este uşoară

dar pentru adolescenţi şi adulţi poate avea un risc crescut de complicaţii. Boala

poate dura în jur de o săptămână.

Sursa de infecţie pentru varicelă este reprezentată de bolnavii de varicelă,

iar transmiterea se face prin contact direct, de la persoană la persoană, cel mai

adesea pe calea aerului. Mai rar varicela se poate transmite şi prin obiecte

murdare de secretii.

Pacientul este contagios cu 1-2 zile înainte de apariţia erupţiei şi până la

6-7 zile după apariţia ultimului val eruptiv, până ce ultima veziculă se

transformă în crustă şi se desprinde.

Poate apărea în oricare perioadă a anului, mai frecventă iarna şi

primăvara. Virusul cauzant se transmite doar de la persoană la persoană prin

contact direct cu leziunile cutanate sau pe cale aeriană la expulzarea prin tuse

sau strănut.

Perioada de incubare până la apariţia primelor simptome este de 2-3

săptămâni. Bolnavul este contagios aproximativ de la 2 zile înainte de apariţia

erupţiilor până la 5 zile după. La fel se poate contracta prin contactul cu

leziunile unei persoane bolnave de herpes zoster.

Contactul familial (acele cazuri când se contractă boala de la un alt

membru de familie) sunt de obicei mai grave decât primele cazuri, probabil

pentru că există un contact mai intens şi mai îndelungat cu virusul. Varicela este

foarte contagioasă, în sensul că un bolnav în casă presupune o posibilitate de

80-90% ca persoanele din familie susceptibile a contracta boala vor sfârşi prin a

se contagia.

Varicela se vindecă sau dispare în 7-10 zile şi generează imunitate

permanentă. Desigur există cazuri când imunitatea dispare şi are loc un al doilea

episod de varicelă însă sunt cazuri izolate.

La copii de obicei este suficientă luarea măsurilor generale pentru

îmbunătăţirea simptomelor. Pentru febră se administrează paracetamol sau

ibuprofen, evitându-se întotdeauna aspirina (acidul acetilsalicilic), a cărei

folosire în cazul varicelei este asociată cu apariţia complicaţiilor.

Mâncărimea se poate trata cu loţiuni antipruriginoase sau cu

antihistaminice orale. Alte măsuri care se pot lua pentru evitarea leziunilor

cauzate de scărpinarea pielii sunt tăierea în totalitate a unghiilor şi o baie zilnică

cu şampon cu PH neutru.

Este importantă izolarea bolnavului în perioada contagioasă a bolii de

acele persoane care nu au suferit boala în trecut, în special aceia care prezintă

risc crescut (adulţi, adolescenţi, viitoare mame sau imunodeprimaţi).

X.2.1.4. Herpes Zoster

Zona zoster (herpes zoster) este o infecţie virală ce afectează

rădăcinile nervoase. Se caracterizează prin durere şi apariţia unei benzi eruptive

ce se întinde pe o singură parte a corpului. Zona zoster este o boală mai comună

la persoanele adulte şi la cele cu sistemul imunitar slăbit de stres, răni,

anumite medicamente sau alţi factori.

Zona zoster este o reactivare a virusului varicel-zona zoster. Virusul nu

dispare niciodată la o persoană care a avut varicelă, dar rămâne inactiv în

rădăcinile nervoase până când de la diferiţi factori se reactivează. Stresul,

imunitatea scăzută, vârsta sunt factori care reactivează acest virus.

Debutul se face aproape întotdeauna cu nevralgii - minore sau moderate

în cazul copiilor şi al tinerilor, iar în cazul bătrânilor durerile pot deveni

insuportabile - care preced de regulă de la o zi până la 3 zile. Urmează erupţia

cutanată şi se localizează strict unilateral. În scurt timp după apariţia acestor

simptomatologii se instalează pe traseul nervilor corespunzători placarde

eritematoase cu vezicule grupate în buchete cu dimensiuni de 1–3 mm, în debut

cu lichid serocitrin limpede, ca după câteva zile lichidul să se tulbure iar

veziculele se sparg şi se acoperă cu cruste care cad spontan după 7-10 zile,

lăsând zone de tegument subţire.

Tratament: Pe cale generală - antivirale specifice: aciclovir, virolex etc.

asociate cu imunostimulare de interferon la imunodepresaţi.

Local - folosirea antisepticelor - clorhexidin, a coloranţilor - soluţie de

cristal violet, mixturi cu tetraciclină 3-5%, antivirale specifice de aplicaţie

locală - zovirax, acyclovir.

X.2.1.5. Scarlatina

Scarlatina este o boala eruptiva infecto-contagioasa acuta specifica

copilariei, mai frecventa sub varsta de 10 ani, determinata de variate tipuri de

streptococi beta-hemolitici de grup A toxigeni.

Clinic, scarlatina se caracterizeaza prin  debut brusc cu febra, stare

generala modificata, angina si eruptie micropapuloasa eritematoasa

caracteristica, urmata de descuamare tegumentara.

Agentul cauzal este Streptococcus pyogenes, cu variate serotipuri

toxigene din grupul A si care produc beta-hemoliza (clasificarea Lancefield).

  Transmiterea scarlatinei se face prin contact direct cu bolnavii sau cu alte

infectii streptococice, cat si cu purtatorii de streptococ beta-hemolitic.

Raspandirea scarlatinei se face pe cale aerogena, prin norul Flügge si prin

obiecte, maini murdare si produse alimentare (lapte si lactate, inghetata, salata

de oua, etc.) contaminate cu streptococul beta-hemolitic de grup A.

Transmiterea scarlatinei este posibila si prin infectarea arsurilor, a altor leziuni

cutanate, a plagilor operatorii (in cadrul scarlatinei extrafaringiene sau

chirurgicale).

Contagiozitatea persoanei bolnave de scarlatina dureaza atata timp cat

streptococul este prezent in nas, faringe, tegumente, dupa aplicarea

penicilinoterapiei ea reducandu-se foarte mult, la cateva zile.

Receptivitatea este ridicata in scarlatina, 30-40%.

Scarlatina este o boala de izolare si internare obligatorie in spital, care

dureza 7 zile. Repausul la pat este indicat pentru primele 6-7 zile de boala. Nu

se vor interna in acelasi salon bolnavi noi impreuna cu cei convalescenti.

Penicilina reprezinta antibioticul de electie, administrandu-se

intramuscular la 6 ore interval. Doza variaza in raport cu forma clinica si cu

varsta, intre 800 000 U si 1 600 000 U/zi, timp de 6 zile, a 7-a zi administandu-

se in doza unica, im. profund, benzatinpenicilina 600 000 U la copii sub 10 ani

si 1 200 000 U peste 10 ani (sau la copii > 30kg), doza care se repeta la 7 si la

14 zile de la externare. In cazul persoanelor alergice, penicilina poate fi

inlocuita cu macrolide, in doza de 30 – 40 mg/kg.corp/zi, timp de 10 zile.

Tratamentul simptomatic: consta in administrarea de antipiretice. Sunt

utile de asemenea, dezinfectia nazo-faringiana, gargara repetata cu gargarisme.

Tratamentul de sustinere: vitaminoterapia din grupul C si B, necesare suplinirii

carentelor anterioare, cat si deficitului care apare in cursul infectiei.

X.2.2. Boli cu poartă de intrare respiratorie

X.2.2.1. infecţii ale căilor respiratorii superioare

Bolile respiratorii de etiologie infecţioasă se pot manifesta acut sau

cronic.

Datorită faptului că fac parte dintr-un sistem deschis, plămânii şi căile

aeriene sunt expuse puternic influenţelor exterioare: praf, fum de ţigară, gaze de

eşapament, bacterii, viruşi, ciuperci. Sistemul imunitar poate fi deprimat prin

factorii mai sus menţionaţi sau datorită unor infecţii anterioare.

Infecţiile respiratorii afectează cel mai frecvent căile aeriene superioare:

nasul, sinusurile, faringele şi laringele.

Căile aeriene inferioare, traheea şi bronhiile, sunt mai puţin expuse bolii,

însă în cazul unei infecţii, evoluţia simptomelor este mai gravă.

Infecţiile respiratorii apar de obicei în asociere cu alte patologii ale căilor

respiratorii. Bronşita acută se asociază des cu tusea măgărească şi rujeola.

Bronşita cronică poate declanşa un emfizem pulmonar sau o bronşită

obstructivă cronică.

Tratamentul infecţiilor respiratorii trebuie să se facă în funcţie de natura

agenţilor patogeni, de forma de manifestare a bolii (acută vs. cronică) şi de

segmentul afectat (căile aeriene superioare sau cele inferioare).

Starea pacientului cu boală respiratorie cronică se poate îmbunătăţi prin

evitarea factorului declanşator. Suplimentar, se pot folosi medicamente

bronhodilatatoare.

Afecţiunile respiratorii obstructive cu manifestare cronică nu sunt însă

vindecabile, iar tratamentul medicamentos se administrează toată viaţa pentru a

ameliora simptomele.

X.2.2.2. tusea convulsivă

Tusea convulsivă este determinata de Bordetella pertussis ce se

localizeaza la nivelul cailor respiratorii, se multiplica in numar mare si produce

leziuni la nivelul mucoasei locale. Aceste leziuni determina tusea paroxistica,

favorizand expulzia si transmiterea infectiei.

Sugarii si copii mici nevaccinati sunt categoriile cele mai expuse si

susceptibile la boala.

Adolescenti si adultii reprezinta sursa importanta de transmitere a

agentului patogen, care se poate face pe cale directa (respiratorie) sau indirecta

prin contactul cu secretii sau obiecte recent contaminate. Infectia nu are

sezonalitate dar este mai frecenta vara si toamna. Contagiozitatea bolii este

foarte crescuta in familii (80-90%). Bolnavii sunt contagiosi aproximativ 3-4

saptamani.

Tratamentul Difera in functie de formele bolii. In formele usoare este

suficienta izolarea la domiciliu aproximativ 10 zile si administrarea de

antibiotice (macrolide) si tratament simptomatic (antitermice, antitusive sau

mucolitice).

In formele severe, la nou-nascuti, sugarii <3 luni, batrani sau in cazurile

de complicatii este necesara spitalizarea (cu monitorizarea atenta a acceselor de

tuse si a intensitatii acestora, oxigenoterapie, nutritie parenterala, corticoterapie

si chiar administrarea de imunoglobuline).

Izolarea bolnavului, la domiciliu sau in spital, este obligatorie pentru

preintampinarea contactelor cu persoanele receptive. Se face dezinfectie

continua si aerisiri frecvente.

X.2.2.3. parotidita epidemica

Parotidita epidemică (cunoscută şi ca oreion sau infecţie urliană) este o

boală transmisibilă acută, care se manifestă prin febră, inflamarea şi tumefierea

glandelor parotide. Agentul etiologic este un virus cu dimensiuni de 150-200

milimicroni.

Provoacă boala numai la om şi experimental la maimuţă. Se cultivă pe ou

embrionat şi culturi de ţesuturi.

Modul de transmitere este prin contact cu bolnavul (picăturile Flügge) şi

excepţional prin obiecte recent contaminate. Boala se poate vindeca prin

eliminarea virusului, care este posibil prin glandele afectate, în special

prin salivă.

Virusul urlian este sensibil la căldură (la 55 °C se inactivează în

20'). Razele ultraviolete îl distrug la 4 °C. Timp de 20' sub acţiunea formolului

0,25 %, virusul se inactivează fără a pierde puterea antigenică. Rezistă în

picăturile de salivă răspândite de bolnav până la uscare.

Tratament: repaus la pat 10-14 zile,cu evitarea eforturilor fizice, izolarea

la domiciliu, dieta lejera cu lichide in cantitate crescuta ( supe,ceaiuri,apa,sucuri

naturale de fructe ),mancaruri semisolide, in caz de febra:administrarea de

ibuprofen,paracetamol, toaleta mucoase bucale cu gargara,administrare de

solutie de glicerina cu stamicin, in cazul varsaturilor,se administreaza

metoclopramid,emetiral,insa numai la indicatia medicului, in cazul orhitei,se pot

administra corticosteroizi,dar numai la indicatia medicului.

X.2.2.4. mononucleoza infectioasa

Mononucleoza infectioasa, numita si “boala sarutului”, este  o boala

infecto-contagioasa frecvent intalnita, in special la copii si tineri intre 5-25 ani.

La varsta de adult, peste 90% din populatie a trecut la un moment dat prin

aceasta infectie. Multi dintre copiii cu varsta de pana la 5 ani trec prin aceasta

boala, dar frecvent la aceasta varsta boala nu se manifesta, fiind astfel

asimptomatica.

Statisticile indica faptul ca aceasta boala se manifesta de obicei la

adolescenti si tineri care nu au fost expusi in copilarie, atat la fete cat si la baieti,

frecventa mai mare  fiind  in jurul varstei de 14-18 ani, avand si un caracter

sezonier: primavara si toamna.

 Infectia este cauzata in peste 90 % dintre cazuri de un virus care apartine

familiei Herpesviridae, denumit virusul Epstein-Barr, care este unul dintre cele

mai contagioase virusuri herpetice. In restul cazurilor, boala este determinata de

alte virusuri, cum ar fi CMV (citomegalovirusul).

Virusul Epstein-Barr (VEB) se inmulteste la nivelul nasului si gatului.

Orice lichid care vine in contact cu aceste parti ale corpului si anume: saliva,

lacrimi, secretii nazale, pot fi infectate cu VEB.

Transmiterea lui are loc atunci cand o persoana intra in contact cu

secretiile infectate ale unui bolnav sau purtator faringian de virus. Astfel,

mononucleoza este raspandita prin sarut, tuse sau orice alt contact cu

saliva  unei persoane  infectate cu virus, de unde si denumirea  de “boala

sarutului”. De asemenea poate fi transmisa si prin folosirea obiectelor sanitare,

tacamurilor, veselei, periutei de dinti sau chiar si ruj, luciu de buze. De

asemenea poate fi transmisa prin sange si pe cale sexuala.

 Virusul este prezent in perioada acuta a bolii si cateva luni dupa (chiar

pana la 18 luni), dar uneori poate fi prezent ci in continuare, cu intermitenta,

mai multi ani.

 Imunitatea apare dupa trecerea prin boala, indiferent daca au existat sau

nu simptome, si este puternica si de durata.

Tratamentul in mononucleoza infectioasa este in principal igieno-dietetic

si simptomatic. Cel mai bun tratament este multa odihna, mai ales in perioada

de inceput a bolii, atunci cand simptomele sunt mai severe.

Repausul la domiciliu si la pat este recomandat pe o perioada de 7-14

zile, putand fi insa prelungit in cazul in care apar complicatii sau in cazurile

severe de boala. De asemenea, in aceasta perioada este recomandat consumul de

lichide in cantitate crescuta, pentru a preveni deshidratarea.

        Tratamentul simptomatic se face cu antitermice, antialgice. Atrag atentia

parintilor sa nu administreze niciodata Aspirina unui copil care are o infectie

virala, deoarece acest lucru a fost asociat cu aparitia sindromului Reye, care

poate duce la insuficienta hepatica si poate fi fatal.

X.2.2.5. Gripa

Gripa este o viroză respiratorie cu fenomene de afectare generală, cu

apariţie sporadică, epidemică sau chiar pandemică. Există trei tipuri principale

de gripă: tipul A, cel mai patogen, implicat in pandemii, tipul B ce dă

îmbolnăvirile locale şi tipul C, cel mai slab patogen.

Sursa de infecţie este omul bolnav cu forme inaparente sau grave. Calea

de transmitere este aerogenă: contact direct, prin picăturile lui Pflűge.

Receptivitatea este generală, imunitatea postinfecţioasă şi după vaccinare

(scurtă de 6 luni după administrare) este specifică de tip şi variantă antigenică.

Măsuri generale: izolare, dezinfecţie umedă, evitarea aglomeraţiilor.

Măsuri speciale: vaccinarea antigripală mai ales la persoanele cu BPOC (boală

pulmonară obstructivă cronică), cardiaci, astmatici, peste 65 ani, personalul din

unităţi de ocrotire, spitale, cei cu boli cronice (diabet, ciroză), inf HIV cei ce fac

tratament cu aspirină, cortizon, citostatice, gravidele în trimestrul II şi III de

sarcină. Vaccinarea se face de obicei în lunile octombrie sau noiembrie.

X.2.2.6. Difteria

Difteria este o boală infecţioasă a căilor respiratorii, agentul etiologic

fiind Corynebacterium diphtheriae, o bacterie gram-pozitivă care

produce toxina difterică. Este o boală gravă la care complicaţiile pot duce la

cazuri mortale. Pentru prevenirea bolii există un vaccin eficient.

Difteria este o boală gravă, motiv pentru care tratamentul va începe din

momentul diagnosticǎrii preliminare. Dupǎ ce medicii confirmǎ un diagnostic

preliminar, copilului sau adultului infectat  i se va injecta o antitoxinǎ pentru a

neutraliza toxina diftericǎ prezentǎ ȋn organism.

Înainte de utilizarea antitoxinei se recomandǎ ca medici sǎ efectueze teste

cutanate pentru a se asigura cǎ pacientul nu are o alergie la antitoxinǎ. Difteria

este tratatǎ cu antibiotice precum penicilinǎ sau eritromicinǎ, terapie ce ajutǎ la

eliminarea bacteriilor.

Tratamentul se realizeazǎ, de regulǎ, ȋn spital unde aceștia pot fi

internați ȋn secția de Terapie Intensivă. Dacǎ pacientul prezinta dificultǎți la

respirație, medicii pot elimina o parte din membrana grosǎ dezvoltatǎ la nivelul

gȃtului.

Dacă o persoana a fost expusǎ la bacteria care provoacǎ difteria, acesta

trebuie sǎ consulte un medic cat mai curand. Ȋn acest caz, se poate recomanda

un tratament cu antibiotice pentru a preveni apariția bolii sau chiar realizarea

unui vaccin ȋmpotriva difteriei.

Subapitolul X.3. Transmiterea bolilor infecţioase

Bolile infectioase se pot transmite atat prin contact direct, cat si prin

contact indirect cu persoana bolnava.

Riscul contractarii unei boli infectioase poate fi evitat daca se cunosc

cauzele de transmitere si cum va puteti proteja impotriva maladiei.

Cea mai usoara metoda de transmitere a unei boli infectioase este

contactul direct cu persoana bolnava. In unele cazuri, sursa de transmitere a

bolii poate fi si un animal.

Contactul direct de transmitere a bolii se poate face de la o persoana la

alta, de la un animal la persoana sau de la mama la fat. Cea mai comuna cale de

transmitere a bolilor infectioase este transferul direct al bacteriilor, virusilor sau

microbilor de la o persoana la alta prin atingere, sarut, tuse.

O metoda usoara de a contacta o boala infectioasa este contactul cu

cineva deja bolnav. Aceasta "coneva" poate fi o persoana, un animal sau, in

cazul unui fat (nenascut), mama. Bolile infectioase se pot transmite prin contact

direct prin 3 moduri:

- de la persoana la persoana: cea mai comuna cale de transmitere este prin

transferul direct al bacteriilor, virusurilor sau microbilor de la o persoana la alta;

aceasta situatie poarte interveni atunci cand o persoana cu infectie atinge, saruta

sau tuseste spre o persoana sanatoasa; de asemenea, microbii se pot transmite

prin schimbul de fluide in timpul contactului sexual sau prin transfuzii de sange;

- de la animal la persoana: desi animalele de companie pot parea

inofensive, acestea sunt purtatori de microbi;muscatura sau zgarietura provocata

de un animal infectat, poate imbolnavi, si in cazuri extreme poate duce chiar la

moarte; la fel de periculos este si contactul cu reziduurile animale;

- de la mama la fat (copilul aflat intrauterin): o femeie insarcinata poate

transmite copilului aflat in pantec, microbi care pot cauza boli infectioase;

microbii pot trece prin placenta sau pot infecta fatul in timpul travaliului si al

nasterii.

De asemenea, microbii se pot transmite si in timpul contactului sexual sau

prin transfuzie de sange.

Muscatura sau zgarietura provocata de un animal infectat poate imbolnavi

si, in unele cazuri, poate duce chiar la deces.

O femeie insarcinata poate transmite fatului microbi care pot cauza boli

infectioase, microbi care trec prin placenta sau pot infecta fatul in timpul

travaliului si al nasterii.

Multi microbi se pot transmite si printr-o cale indirecta. De exemplu,

persoanele care folosesc un obiect ce a intrat in contact cu o persoana ce sufera

de o boala infectioasa pot contacta microbii lasati de acea persoana.

Multi microbi se pot aseza pe obiecte precum masa, clanta sau robinet. In

momentul in care se face contact de exemplu cu robinetul cu care a intrat in

contact o persoana care are gripa, se pot contacta microbii lasati de persoana

infectata.

Exista si microbi ce se transmit prin intermediul aerului, prin particule

mult mai mici decat picaturile de la stranut sau tuse.

Aceste particule raman in aer un timp mai indelungat si se pot deplasa cu

ajutorul curentilor de aer. Daca inspirati un virus cu transmitere pe care aeriana,

bacterii sau microbi, puteti sa contactati boala. Boala poate fi contactata atunci

cand se inspira un virus cu transmitere pe cale aeriana.

Cand tusiti sau stranutati, expulzati picaturi in aerul din jur, numite

picaturile lui Pflugge, iar cand suferiti de o boala infectioasa acesti stropi contin

microbii care au cauzat boala.

Picaturile au o raza de actiune de circa 1,5 m pentru ca de obicei sunt

mult prea mari pentru a sta in aer timp indelungat. Tousi, daca un strop de la o

persoana bolnava intra in contact cu ochii, nasul sau gura, puteti resimti cat de

curand simptome ale bolii.

Tantarii, puricii sau paduchii sunt insecte prin intermediul carora se

transmit o serie de microbi doar printr-o simpla intepatura.

Pentru a preveni riscul imbolnavirii, medicii recomanda spalarea mainilor

ori de cate ori este nevoie, vaccinarea, folosirea cu prudenta a antibioticelor.

Atunci cand sunt prezente simptomele bolii, bolnavul trebuie sa stea izolat si sa

respecte indicatiile de preparare si pastrare a hranei.

Subapitolul X.4. Metode de prevenire a bolilor infectioase in cabinetul de

medicina dentara

Totalitatea măsurilor luate pentru prevenirea apariţiei bolilor cu

răspândire largă sunt cuprinse în noţiunea de profilaxie (în greceşte „pro“

înseamnă înainte şi „phylax“, păzitor), termenul fiind extins de la bolile infecto-

contagioase la toate bolile şi chiar la alte domenii în afara medicinei, la normele

sociale, spre exemplu în profilaxia delicvenţei.

A preveni înseamnă a lua măsuri pentru a evita ceva, a preîntâmpina

apariţia unui fenomen nedorit.

Prevenirea îmbolnăvirilor se defineşte astfel: “strategia de reducere a

factorilor de risc specifici unei boli sau de întărire a factorilor ce reduc

susceptibilitatea la boală, precum şi activităţile destinate tratamentului sau

reducerii efectelor provocate de boli deja instalate“.

In acest context, prevenţia oro-dentară a apărut ca o necesitate dată de

prevalenţa deosebită a afecţiunilor orodentare şi de impactul biologic, economic

şi psiho-social determinat de evoluţia şi tratamentul lor.

Prevalenţa este estimată la cca. 90% pentru caria dentară, 60% pentru

îmbolnăvirile parodontale la pacienţii de peste 35 de ani şi 60% pentru

anomaliile dento-maxilare, afecţiuni care ocupă locuri fruntaşe comparativ cu

celelalte îmbolnăviri ale organismului.

Prin incidenţa lor, pun importante probleme economice, statisticile

arătând că, de la nivelul procedurilor prevenţiei primare spre cele ale prevenţiei

terţiare costurile cresc, în timp ce satisfacţia medicului şi pacientului scade. În

acest sens, s-a calculat că prin fluorizarea apei potabile se reduce incidenţa

cariei cu circa 20 - 40% la un cost anual pe persoană de cca. 50 de cenţi, iar

pentru obturarea unei carii dentare costul va fi de cca. 50 $, deci de o 100 de ori

mai mare decât s-ar cheltui pentru prevenirea ei.

Prevenţia pre-primară – are rolul de control al transferului colonizării

agenţilor patogeni microbieni (în special Streptococul mutans) de la mamă la

făt.

Prevenirea primară – prin care se încearcă descoperirea cauzelor

generatoare de boală, urmând ca prin aplicarea unor metode terapeutice corect

utilizate, să se prevină producerea bolilor, stopându-le înainte de a ajunge în

stadii ireversibile, când tratamentul curativ ar deveni necesar. În medicina

dentară o parte a acestor măsuri sunt cuprinse în termenul de igienă orală.

Prevenirea secundară – presupune surprinderea bolilor în fazele lor de

debut, când prin aplicarea tratamentelor curative indicate le stopăm evoluţia,

realizând şi refacerea morfofuncţională a ţesuturilor afectate spre o stare cât mai

apropiată de normalul iniţial.

Exemplu din medicina dentară este obturarea proceselor carioase în faza

de cavitate superficială.

Prevenirea terţiară – cuprinde totalitatea măsurile luate pentru restaurarea

ţesuturilor distruse prin boală şi reabilitarea morfo-funcţională a pacientului

spre un punct cât mai apropiat de normal, altfel spus de corectare şi compensare

a sechelelor produse.

X.4.1.prevenţia afecţiunilor parodonţiului marginal

Bolii parodontale i s-au atribuit circumstanţe etiologice locale (PMD ca

factor cauzal şi factori cauzali favorizanţi: tartrul dentar, trauma ocluzală, cariile

dentare, edentaţia, anomaliile dento-maxilare, parafuncţiile, obiceiurile vicioase,

factorii iatrogeni) şi generale (afecţiunile sistemice).

Prevenţia primară a inflamaţiilor microbiene ale parodonţiului marginal

cuprinde totalitatea măsurilor de igienizare a cavităţii orale care au ca obiectiv

profilaxia apariţiei gingivitei cronice şi a parodontopatiilor marginale cronice.

Prevenţia secundară se adresează formelor incipiente de îmbolnăvire ale

parodonţiului marginal cu scopul de a opri evoluţia acestora spre forme mai

avansate.

Prevenţia terţiară urmăreşte prevenirea recidivelor după tratamentul

afecţiunilor parodontale manifeste. Îndepărtarea PMD la persoanele sănătoase

previne apariţia îmbolnăvirii gingivale, la pacienţii în curs de tratament

favorizează vindecarea, iar la bolnavii trataţi împiedică apariţia recidivelor.

Ca metodă profilactică, chimioprofilaxia PMD se regăseşte în toate cele 3

etape; în cadrul prevenţiei primare împiedică colonizarea şi dezvoltarea

microbiană, dar are şi efect terapeutic asupra leziunilor parodontale deja

existente. Alături de alte elemente de igienizare (în primul rând detartrajul

profesional), chimioprofilaxia cu substanţe medicamentoase (antiseptice,

antibiotice, chimioterapice) este utilă şi necesară şi în cadrul profilaxiei

secundare şi terţiare.

In alegerea măsurilor profilactice se au în vedere mai multe aspecte

(forma clinică de îmbolnăvire şi stadiul de evoluţie; reactivitatea individuală a

pacientului, experienţa clinicianului) care au condus la necesitatea evaluării

riscului afecţiunilor parodontale.

X.4.2. prevenirea apariţiei cancerului oral

Cancerul oral afectează dramatic calitatea vieţii pacientului. De aceea,

este de dorit prevenirea apariţiei afecţiunii, apoi diagnosticul şi tratamentul cât

mai precoce .

Riscul de cancer oral prezice probabilitatea apariţiei bolii şi indică

intervenţiile necesare în funcţie de factorii de risc depistaţi.

Diagnosticul precoce este foarte important.

Leziunile care necesită evaluare sunt pata albă sau roşie şi ulceraţia, mai

ales dacă persistă mai mult de 14 zile.

Cancerul oral, la fel ca multe alte boli, poate avansa fără dureri sau

simptome aparente, iar diagnosticul se pune doar după biopsie. Examinarea

clinică prin inspecţie şi palpare, împreună cu metodele de diagnostic specifice,

conduc la o corectă identificare a leziunilor.

Scorul riscului de cancer oral atrage atenţia asupra măsurilor preventive

ce pot fi instituite şi se află pe o scală de la 1 la 5: 1 - foarte redus, 2 – redus, 3 –

moderat, 4 – crescut şi 5 – foarte înalt

Predicţia apariţiei cancerului este însoţită de necesitatea de a reduce riscul

prin selectarea unor intervenţii ţintite factorilor de risc depistaţi, intervenţii şi

recomandări adaptate fiecărui pacient, prezentate de Previser odată cu scorul

riscului.