Biserica creºtinã primarã I. Isus Hristos, întemeietorul Bisericii Biserica universalã.-Isus Hristos este întemeietorul Bisericii universale; mai întâi în sensul cã aceasta constituie întregul corp sau familie a lui Dumnezeu, ce se întinde de la Adam pânã la a doua venire a Domnului; ºi în al doilea rând, în sensul particular al bisericii de dupã întruparea Sa. Biserica universalã este luatã în atenþie în acest comentariu, în cel de-al doilea sens. Domnul Isus Hristos nu a venit în slava de nedescris a divinitãþii pentru a întemeia biserica creºtinã. El a venit într-o fire asemãnãtoare cu a pãcatului (Romani 8,3), ºi de aceea a fost în mod trist neînþeles. Nu a venit nici cu strãlucirea unui rege pãmântesc. El a venit doar ca un simplu om din popor, dezamãgind în felul acesta pe iudei, pentru care venirea lui Mesia avea sã fie cel mai mare eveniment petrecut vreodatã. Mesia.-Totuºi Isus Hristos a fost Mesia. Iudeii nu au înþeles adevãrul dublu (1) cã Mesia trebuie sã fie Dumnezeu Însuºi, ºi (2) cã vor trebui sã fie, prin natura lucrurilor, douã veniri ale lui Mesia. Prima venire trebuia sã-I dea lui Mesia ocazia de a osândi "pãcatul în firea pãmânteascã" (Romani 8,3), ºi "sã guste moartea pentru fiecare om" (Evrei 2,9). A doua venire trebuie sã aibã loc în slava gloriei cereºti, pentru a aduna rodul lucrului pe care biserica trebuie sã-l facã prin Duhul Sfânt în decursul secolelor, perioadã de timp ce trebuie sã separe cele douã mari veniri ale Domnului. La prima Sa venire, Domnul Hristos a îndeplinit perfect profeþiile mesianice. El a proclamat acest lucru, citând din Isaia (61,1.2a) într-un sabat emoþionant, în sinagoga din Nazaret (Luca 4,16-22). Terminând de citit El a separat lucrarea de mântuire a primei veniri de "ziua de rãzbunare a Dumnezeului nostru" (Isaia 61,2b), care nu avea sã se împlineascã decât la cea de-a doua venire (DA 240,241). Învãþãtorul.-Domnul Isus a venit sã înveþe pe oameni. El a învãþat în primul rând prin exemplul unei vieþi fãrã patã. În timp ce a trãit astfel fãrã a putea fi învinovãþit de ceva, de pe buzele Lui ieºeau cuvintele adevãrului rostite cu simplitate, care au ajuns la mintea celor mai nefericiþi, a celor mai nenorociþi pãcãtoºi; chiar ºi cei posedaþi de demoni au auzit cuvintele Lui. El a folosit de asemenea parabolele ca mijloc de învãþãturã, pentru aceia care voiau sã cerceteze în amãnunþime ºi sã analizeze, însã acestora le-a dat libertatea de a alege frustrarea dacã nu voiau sã aibã mintea receptivã ºi sã înlãture prejudecãþile. "Iþi mulþumesc Doamne ... cã ai ascuns aceste lucruri de cei înþelepþi ºi pricepuþi ºi le-ai descoperit pruncilor" (Matei 11,25). Revelaþia lui Dumnezeu.-Pãgânii se temeau de dumnezeii lor - de aceia în care încã credeau - ºi îi împãcau cu jertfe ºi sacrificii. Iudeii, conºtienþi de deficienþele lor, au ajuns sã-L priveascã pe Dumnezeu nu ca pe Creatorul ºi Tatãl, aºa cum este El, ci ca pe o divinitate ofensatã care cautã ocazia de a Se rãzbuna pe cei neascultãtori. Ei învãþau pe oameni cã Îl puteau împãca cu un regim strict de vieþuire, un legalism restrictiv ºi obligatoriu, o etalare publicã a religiozitãþii. Conºtiinþa le cerea sã caute sã câºtige favoarea Lui divinã printr-un ºir nesfârºit de sacrificii cerute de lege, însã aceste cãutãri le-au fost zãdãrnicite prin lipsa de spiritualitate a inimilor lor. Ei cãutau sã ofere lui Dumnezeu o îndreptãþire lucratã de ei înºiºi. Domnul Isus a venit nu pentru a arãta cum este Dumnezeu în ce priveºte puterea ºi slava Lui vizibilã, ci pentru a arãta oamenilor acele însuºiri ale Lui proclamate de Moise pe munte (Exod

33,18 pânã la 34,9)-înþelepciune, îndurare ºi neprihãnire, cât ºi însuºirea atocuprinzãtoare a iubirii. Aceastã revelaþia putea fi datã de Dumnezeu, ºi numai de Dumnezeu, oamenilor care se depãrtaserã de El atât de mult încât nu ar fi putut suporta strãlucirea orbitoare a slavei Sale. Neprihãnirea trebuie sã vinã de la Dumnezeu. Astfel, Domnul Isus a manifestat iubirea plinã de bunãtate ºi alte virtuþi simple ale caracterului plin de har ale unui Tatã bun ºi îndurãtor. El vorbea despre slavã, despre judecatã, dar accentua bucuria în Domnul ºi frumuseþea vieþii trãite în sfinþenie. El a spus: "Eu sunt calea, adevãrul ºi viaþa." "Cine M-a vãzut pe Mine a vãzut pe Tatãl" (Ioan 14,6. 9). Nu slava vizibilã -încã nu-ci tot ceea ce putea fi expus despre Dumnezeu în chip omenesc, a fost trãit ºi învãþat de cãtre Domnul Isus. Lucrarea.-Tãinuindu-ºi divinitatea prin umanitatea Sa, Domnul Isus a fãcut minuni mari în puterea Duhului Sfânt. A înviat morþi; a vindecat pe bolnavi; a domolit tumultul naturii; a mustrat ºi scos demoni, scoþându-i din vieþile oamenilor aºa cum odinioarã îi aruncase din ceruri. A hrãnit trupurile flãmânde ale oamenilor printr-o înmulþire miraculoasã a pâinii ºi peºtelui ºi le-a hrãnit ºi sufletele prin înmulþirea adevãrurilor spirituale. El a lucrat în liniºte, fãrã etalare nenecesarã. Continuu neînþeles, adesea calomniat, El a fost precaut, adesea poruncind celor ce beneficiau de bunãtatea Sa sã nu spunã cine i-a ajutat. Cu toate acestea, lucrarea Lui a fost fãcutã în public ºi nu putea decât sã atragã atenþia. Evanghelia publicã.-Trebuia sã fie astfel. Oamenii trebuiau sã cunoascã solia ºi cauza Domnului Isus. Ei trebuiau sã fie atraºi la El. ªi au fost. Nu doar doisprezece, ci ºaptezeci s-au aºezat sub directa Lui conducere ºi au fost ocazii când mii de oameni Îl urmau. Mãrturia s-a încheiat în Iudeea. Samaritenii nu aveau sã audã pentru cã "Isus Se îndrepta spre Ierusalim" (Luca 9,53). În Galileia El a predicat ºi lucrat iar ºi iar, însã în Nazaret ºi alte locuri oamenii au refuzat lucrarea Lui. Pe mãsurã ce se încheia timpul lucrãrii Sale pe pãmânt, El a îngãduit ca atenþia sã fie tot mai mult atrasã spre Sine. Dealul Calvarului se întrevedea la orizontul timpului iar oamenii trebuiau sã vadã cum urca El acel munte mic pentru a muri pe cruce. El a hrãnit cinci mii de bãrbaþi, în afarã de femei ºi copii, ºi apoi patru mii, timp în care ucenicii sperau cã va fi proclamat rege. Când l-a înviat pe Lazãr din morþi, toatã regiunea acea a ºtiut acest lucru. El a intrat triumfal, cãlare în Ierusalim în timp ce oamenii de rând Îl aclamau, ºi din nou coroana regalã era în mintea ucenicilor. Când a venit sfârºitul, toþi iudeii au avut cunoºtinþã de acest lucru. Biserica.-Ca întemeietor al unei miºcãri, Isus a spus destul de puþin pentru ca posteritatea sã poatã citi despre biserica Sa. Însã El a întemeiat o bisericã. Scriitorul Evangheliei a pus în gura Sa cuvântul ekklesia tradus prin "bisericã, " ºi însemnând foarte literal, "chematã afarã"; sensul era de "chematã afarã ºi adunatã." Era numele folosit pentru adunãrile publice din oraºele-state aflate sub autoritatea grecilor. În LXX aceasta ia o însemnãtate religioasã ca fiind "adunarea" lui Israel, iar în Noul Testament aceasta s-a aplicat la adunarea spiritualã a sfinþilor lui Hristos. Se poate vedea pãrtãºia strânsã care a fãcut din bisericã o organizaþie, întrucât Domnul Hristos i-a încredinþat acesteia un program de lucru.

Domnul Hristos a spus cã El va zidi biserica Sa ºi va face acest lucru prin oameni cu o credinþã sincerã în El ca Fiu al lui Dumnezeu, oameni care aveau sã mãrturiseascã numele Lui (Matei 16,15-19). Aceasta avea sã implice în mod necesar misiunea de a învãþa pe alþii, având ca rezultat acceptarea pãrtãºiei acelora care aveau sã audã cuvântul predicat. Detaliile procesului de formare al bisericii au fost întreþesute de El în cadrul învãþãturilor Sale generale. Cu toate acestea, biserica avea sã aibã autoritate. Membrii adunãrii sfinþilor care aveau sã refuze posibilitatea de a fi împãcaþi cu fraþii lor aveau sã fie excluºi, iar îndepãrtarea lor avea sã aibã loc cu aprobarea cerului însuºi ºi în concordanþã cu deciziile din ceruri (Matei 18,15-18). Însãrcinarea Evangheliei .-Înainte de încheierea experienþei Sale de pe pãmânt, Domnul Isus a încredinþat ucenicilor Sãi sarcina unei mari misiuni, a cãrei îndeplinire avea sã-i ducã în toatã lumea. Ucenicii aveau sã rosteascã solia evangheliei ºi sã efectueze botezul ca un serviciu premergãtor pentru oricine avea sã intre în bisericã. Instruirea în ce priveºte voia lui Hristos ºi cuvintele Lui trebuiau, desigur, sã se desfãºoare o datã cu botezarea acelora care deveneau membrii ai bisericii. Pentru a ilustra aceastã lucrare ºi pentru a-i familiariza pe ucenici cu ea, Domnul Hristos a trimis la început doisprezece, apoi ºaptezeci, doi câte doi. Le-a fost permis sã-ºi ia un minimum de echipament, însã un maximum de putere spritualã. Trimiterea acestor bãrbaþi nu putea sã dea greº cãci Isus era un om al ordinii. Într-adevãr, în dimineaþa învierii, înainte ca Domnul Isus sã Se înfãþiºeze înaintea Tatãlui, El ªi-a luat timp sã punã în ordine pânzele folosite pentru înmormântarea Sa (Ioan 20,5-7). Trimiterea celor doisprezece ºi a celor ºaptezeci, cât ºi planul marii însãrcinãri în sine puteau fi realizate numai dupã o bunã rânduialã ºi în ordine. Biserica a fost întemeiatã pe ordine ºi organizare. Încheierea lucrãrii lui Isus. -Invidia manifestatã faþã de Hristos de cãtre conducãtori ºi neînþelegerea statutului ºi lucrãrii lui Mesia de cãtre popor a ajuns în cele din urmã la un punct culminant. Iudeii insistau ca romanii sã-L rãstigneascã. Un procurator roman, un politician oportunist, Pontius Pilat, le-a satisfãcut aceastã dorinþã. El a cãutat sã-ºi spele mâine pentru a scãpa de responsabilitate însã apa nu-i putea îndepãrta vinovãþia. Evreii au preluat asupra lor aceastã vinovãþie prin înfricoºãtoarea lor declaraþie : "Sângele Lui sã cadã asupra noastrã ºi a copiilor noºtri" (Matei 27,25). Ispãºire în folosul altora.-Nu sunt necesare speculaþii cu privire la cine, evreii sau romanii, au cauzat moartea lui Hristos. Cãci "El era strãpuns pentru pãcatele noastre, zdrobit pentru fãrãdelegile noastre" (Isaia 53,5); "El a purtat pãcatele noastre în trupul Sãu, pe lemn " (1 Petru 2,24). Planul pentru a veni în întâmpinarea pãcatului a fost întotdeauna în mintea lui Dumnezeu: ºi anume, Fiul Sãu avea sã trãiascã fãrã de pãcat pe pãmânt, dovedind în felul acesta cã legea poate sã fie þinutã ; ºi cã El avea sã moarã, deºi nevinovat, pentru a osândi "pãcatul în firea pãmântescã " (Romani 8,3), îndeplinind astfel semnificaþia jertfelor din Vechiul Testament ºi arãtând cã trebuie sã aibã loc moarte pentru cãlcarea legii. Domnul Hristos a fost întodeauna de acord cu acest plan ºi de aceea El S-a întrupat, a trãit fãrã patã ºi a lãsat un exemplu pe care, prin puterea Sa, toþi îl pot urma (1 Petru 2,21-23). El a gustat "moartea pentru toþi oamenii" (Evrei 2,9), luând asupra Sa Însuºi ispãºirea înlocuitoare a pãcatelor tuturor care aveau sã accepte "o mântuire aºa de mare" (v.3). El a murit ca ºi când ar fi fost El Însuºi un pãcãtos, schimbând neprihãnirea Sa, oferitã fãrã platã, cu pãcatele oamenilor, fãcând acest lucru cu generozitate, ºi viaþa Sa cu moartea cuvenitã pãcãtosului, lucru pe care l-a acceptat fãrã sã Se plângã (2 Corinteni 5,21). "Îndepãrteazã acest pahar de la Mine, " S-a rugat El; "totuºi, nu voia Mea sã se facã, ci voia Ta " (Luca 22,42).

Nu este nevoie sã dãm vina pe Caiafa, Irod sau Pilat! Pãcatul, care îi stãpânea pe toþi, l-a omorât pe Hristos atunci când, în întunericul dens de pe cruce El a experimentat despãrþirea de Tatãl (Matei 27,46), ºi a murit de inimã zdrobitã (Ioan 19,34,35). El a murit pentru noi. Învierea.-"Plata pãcatului este moartea" (Romani 6,23). Însã moartea nu L-a putut þine pe Domnul (Faptele apostolilor 2,24): pentru cã El avea viaþã divinã în Sine Însuºi (Ioan 5,26; 10,17,18; DA 530); pentru cã Tatãl L-a chemat (Matei 28,2-4; DA 780,785); ºi pentru cã, fiind fãrã pãcat (1 Petru 2,22), moartea nu Îl putea atinge. Când a înviat, dupã ce a gustat moartea pentru fiecare om ºi a fost biruitor asupra mormântului, El a oferit viaþã fiecãrui om. "ªi dupã cum toþi mor în Adam, toþi vor învia în Hristos " (1 Corinteni 15,22). Atât de deplinã ºi eficientã a devenit biruinþa lui Hristos, Cel fãrã pãcat, asupra morþii, încât învierea Sa a devenit temelia bisericii apostolice iar Pavel, privind înainte spre a doua venire, a exclamat : "Unde îþi este biruinþa, moarte? Unde îþi este boldul moarte ?" (1 Corinteni 15,55). Viaþa, darul lui Hristos pentru Adam la creaþiune, a devenit acum iarãºi darul Sãu special, oferit fãrã platã fiecãrui copil al lui Adam, care, de altfel condamnat la moarte, putea accepta viaþa din partea Mântuitorului înviat (Romani 5,10; 8,11). Patruzeci de zile.-În timpul celor patruzeci de zile care au urmat învierii, Hristos S-a pus la dispoziþia ucenicilor, întâlnindu-se uneori cu ei. Mariei, care L-a întâmpinat în grãdinã devreme în dimineaþa învierii, nu i-a fost îngãduit sã-L atingã pânã nu S-a suit la Tatãl. Puþin mai târziu, dupã ce S-a dus la cer ºi apoi S-a întors, Domnul Hristos a acceptat cu bucurie atingerea plinã de respect a femeilor (Ioan 20,16,17; Matei 28,9; DA 789-793.) El S-a întâlnit de asemenea cu Petru (1 Corinteni 15,5). Spre sfârºitul zilei El a mers alãturi de doi ucenici, nu dintre cei doisprezece, care se întorceau acasã la Emaus din Ierusalim. Profund tulburaþi ei Îl ascultau în timp ce, fãrã a-ªi descoperi identitatea, El le arãta din Scripturi cã aºa trebuia ca "Hristos sã sufere toate aceste lucruri " (Luca 24,26). Mângâiaþi dar ºi curioºi în ce priveºte identitatea acestui aparent Strãin, ei L-au invitat sã cineze cu ei. Pe când rostea rugãciunea de mulþumire, le-a permis sã-L cunoascã dupã cicatricele cuielor din palmele Sale (Luca 24,31; DA Ages 800). În acest moment, din motive pe care El le cunoaºtea cel mai bine, S-a fãcut nevãzut, dar nu a devenit absent. Cei doi ucenici s-au grãbit spre Ierusalim ca sã spunã fraþilor cã ei L-au vãzut pe Domnul. Nevãzut de ei, Hristos i-a însoþit înapoi pânã la Ierusalim. (DA 801). Soarele apunea acum iar luna rãsãrea. Cei doi din Emaus au ajuns la camera de sus unde ucenicii erau adunaþi "de frica iudeilor" (Ioan 20,19). Ei au bãtut la uºã ºi cu mare grijã li s-a deschis. Când au intrat, a intrat ºi Isus cu ei, nevãzut (DA 802). Apoi S-a lãsat vãzut de ei ºi a rostit cuvinte de mîngâiere pentru urmaºii Sãi. A mai apãrut ºi cu alte ocazii. Cu o sptãmânã mai târziu a apãrut din nou iar Toma, care nu fusese prezent în ocazia anterioarã, a fost convins cã Domnul sãu a înviat (Ioan 20,24-29). A urmat apoi pentru ucenici un timp de aºteptare. Ei s-au întors în Galileia iar Petru a spus, într-un mod foarte practic, "Mã duc sã prind peºte" (Ioan 21,3). ªase dintre ucenici l-au însoþit. Ei au pescuit toatã noaptea dar fãrã nici un rezultat. Dimineaþa un Strãin de pe þãrm le-a poruncit sã arunce mreaja în partea dreapta a corãbiei ºi au prins atât de mult peºte încât nu o puteau trage

afarã. Ioan L-a recunoscut pe Domnul iar Petru s-a aruncat în apã pornind spre þãrm ca sã I Se închine. Mai târziu aceºti bãrbaþi aveau sã prindã atât de mulþi în plasa evangheliei prin aceeaºi putere divinã care a fãcut posibilã acea capturã remarcabilã de peºte. Isus S-a arãtat din nou celor unsprezece în Galileia (Matei 28,16,17). El S-a întâlnit cu un grup de cinci sute de credincioºi (1 Corinteni 15,6). S-a arãtat lui Iacov (v. 7). Apoi S-a întors la Ierusalim ºi S-a întâlnit cu ucenicii acolo (v. 7). La Ierusalim, Domnul Hristos a dat ucenicilor însãrcinarea de a predica evanghelia : 1. Duceþi-vã în toatã lumea. Eºecul poporului evreu, ales spre a fi un neam de preoþi, care sã propovãduiascã adevãrul lui Dumnezeu lumii (Exod 19,6; Patriarchs and Prophets 369-373), avea sã fie îndreptat de cãtre bisericã (1 Petru 2,9). 2. ªi învãþaþi-i. Lucrarea bisericii avea sã fie în esenþã o misiune de a învãþa pe oameni. Aceastã învãþare avea sã fie ca cea a lui Isus (Matei 28,20), bazându-se, aºa cum El ªi-a întemeiat învãþãtura Lui, pe revelaþia lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Luca 24,27. 44). A presupune, aºa cum fac unii, cã Domnul Isus a dat bisericii în timpul celor patruzeci de zile un set de învãþãturi care nu sunt relatate în Scripturã, învãþãturi care acordã autoritate practicilor care aveau sã aparã în toate segmentele bisericii în anii de mai târziu, ar însemna adoptarea în totalitate a teoriei bisericii "tradiþionale". A face acest lucru înseamnã a îndepãrta orice hotare bine definite ale învãþãturilor descoperite ale lui Hristos ºi a oferi un cadru larg deschis pentru a aºeza sub scutul existent al învãþãturilor lui Hristos doctrine ºi practici pentru care existã doar autoritate omeneascã. 3. Botezaþi în numele Tatãlui, al Fiului ºi al Sfântului Duh pe convertiþii câºtigaþi. Aici iese din nou la ivealã biserica aºa cum era aceasta în gândul lui Hristos. Trebuie sã existe o bisericã ce sã aducã la îndeplinire însãrcinarea; trebuie sã existe o bisericã în care sã se desfãºoare aceastã însãrcinare ºi care sã primeascã rezultatele efectuãrii acesteia. Botezul, ritualul de început pentru cei convertiþi, avea sã ilustreze ºi sã facã sã funcþioneze motivele pentru care Isus Însuºi a fost botezat, ºi prin cufundare sã exprime semnificaþia morþii vieþii celei vechi ºi învierea la o viaþã nouã. Apoi Domnul Hristos, fiind pe punctul de a pleca de la ucenicii Lui, le-a promis pãrtãºia Lui continuã. Avea sã fie mereu cu ei, din clipa aceea ºi pânã la sfârºitul timpului, un sfârºit pe care apariþia îngerilor cereºti aveau sã-l defineascã drept momentul revenirii lui Isus. Fãgãduinþa Duhului Sfânt.-Domnul le spusese: "Iatã cã voi trimite peste voi fãgãduinþa Tatãlui Meu: dar rãmâneþi în cetate pânã veþi fi îmbrãcaþi cu putere de sus" (Luca 24,49). Ei trebuie sã aºtepte darul puterii divine. Ei nu trebuie sã se lanseze într-o misiune atât de formidabilã ca cea a evanghelizãrii lumii în tãria lor, insuficientã, jalnicã ºi în slãbiciunea lor. Când va veni puterea atunci vor trebui sã pornescã, dar nu înainte de aceasta. Ucenicii experimentaserã deja prezenþa Duhului Sfânt ºi ceva din puterea Sa. Duhul fusese puterea care a pus în miºcare lucrarea Domnului lor întrupat (Luca 2,27; 4,1.18). Fãrã Duhul, ucenicii nu ar fi fãcut lucrurile mari pe care le-au adus la îndeplinire în decursul cãlãtoriilor lor misionare fãcute de ei sub supravegherea lui Hristos. Însã ei au avut o experienþã remarcabilã în camera de sus cu Hristos în noaptea care a urmat învierii Sale. El a suflat asupra lor ºi Duhul Sfânt S-a coborât peste ei (Ioan 20,22). Ce bucurie trebuie sã-i fi cuprins, ce emoþie trebuie sã fi urmat, electrizantã prin efectele ei asupra lor, în timp ce Prezenþa Divinã a pãtruns fiecare fibrã a fiinþei

lor! În felul acesta ei au înþeles ceva din semnificaþia instrucþiunilor date de Domnul Hristos de a rãmâne pe loc, astfel ca puterea Spiritului sã poatã veni asupra lor în deplinãtatea ei. O datã cu insuflarea Duhului a venit fãgãduinþa unei autoritãþi spirituale. În timp ce biserica îndeplinea pe pãmânt lucrarea de pregãtire a oamenilor pentru ceruri, Duhul lui Dumnezeu aflat pe pãmânt avea sã coopereze cu cerul. Acceptarea sau respingerea candidaþilor pentru ceruri, atunci când aveau sã fie fãcute sub cãlãuzirea Duhului atotcuprinzãtor, aveau sã afecteze atât registrele pãmânteºti cât ºi pe cele din ceruri (Ioan 20,23). A pretinde puterea promisã a Spiritului fãrã dovada prezenþei ºi stãpânirii Spiritului reprezintã încumentare ecleziasticã. Înãlþarea.-Dupã ce le-a promis puterea Duhului Sãu, Domnul Isus i-a condus pe urmaºii Sãi afarã pe Muntele Mãslinilor de unde a fost luat la ceruri. Pe când ucenicii Îl priveau cum Se înalþã, sentimentul de tristeþe datorat despãrþirii de El trebuie sã fi fost cu totul diferit de durerea profundã ºi frustrarea pe care o experimentaserã la cruce. Ei ºtiau acum, în virtutea învierii, cã Domnul Isus avea puterea vieþii. Ei au înþeles acum din învãþãtura lui Isus ce a însemnat moartea Sa (Luca 24,25-27). Ei aveau o garanþie a puterii ce avea sã fie adusã la îndeplinire prin Duhul de cãtre Însuºi Tatãl ceresc. Fãgãduinþa celei de-a doua veniri.-În timp ce Domnul Isus dispãrea dinaintea ochilor lor, le-a mai fost datã încã o fãgãduinþã. "Acest Isus, " le-au spus îngerii care stãteau în locul de unde Se înãlþase Isus, "va veni în acelaºi fel cum L-aþi vãzut mergând la cer " (Fapte 1,11). Pe aceastã întreitã garanþie clarã ucenicii au putut ºi ºi-au clãdit o nãdejde pentru viitor : (1) El va veni din nou; (2) El avea sã fie acelaºi Isus, Acela pe care L-au cunoscut ºi iubit pe pãmânt, care avea sã Se întoarcã; (3) El avea sã vinã în acelaºi fel cum L-au vãzut plecând, vizibil pentru toþi, nu în mod secret sau nesigur. Toate acestea constituiau o reasigurare nouã ºi dramaticã a celor ce Isus Însuºi le spusese cu câteva zile înainte de rãstignire (Matei 24,27). II. Apariþia Bisericii Ziua Cincizecimii.-Toate evenimentele care s-au petrecut pânã în acest moment au fost necesare pentru întemeierea bisericii pe pãmânt ca instrument în mâna lui Dumnezeu. Lucrul absolut necesar, puterea, a venit la încheierea perioadei de aºteptare despre care a vorbit Hristos, o perioadã de zece zile, în care ucenicii au avut o pãrtãºie strânsã unii cu alþii ºi cu Domnul lor prin rugãciune. În ziua cincizecimii, la patruzeci de zile dupã ziua învierii, cînd Hristos, cel dintâi rod pentru Domnul a fost adus, (Levitic 23,15. 16), Spiritul lui Dumnezeu a fost turnat, iar biserica a fost inauguratã. A fost ºi o parte simþitã a venirii Spiritului. Sunetul venirii Sale a fost ca sunetul unui vânt puternic, suficient de tare pentru a atrage mulþimile de oameni din diferite pãrþi ale cetãþii în locul unde se aflau ucenicii. Ucenicii, în numãr de 120, adunaþi laolaltã, au vãzut aºezându-se asupra lor niºte înfãþiºãri ca de foc. Duhul a umplut casa ºi pe fiecare dintre ucenici (Faptele apostolilor 2,2-4). Umplerea cu Duhul a fost permanentã; efectele imediate. Ucenicii au fost atraºi laolaltã într-o conºtienþã de sine comunã pe care nu o mai simþiserã înainte. Aveau darul îndrãznelii într-un contrast total cu "frica de iudei, " care-i fãcuse sã se chirceascã împreunã în ziua învierii (Ioan

20,19), un curaj care i-a fãcut în stare sã pãºeascã înainte ºi sã dea piept cu aceiaºi iudei care Îl rãstigniserã pe Domnul lor ºi care îi fãcuserã sã se ascundã. A fost o putere care a produs rezultate cu totul diferite de acelea care au fost posibile prin forþele existente în ei înºiºi. Darul limbilor.-Apostolii au predicat, ajutaþi în mod supranatural de darul limbilor. Mai târziu ei aveau sã înveþe mai multe cu privire la darurile Duhului (1 Corinteni 12,1-11; Romani 12,6-8; Efeseni 4,11,12). În ziua cincizecimii ei au primit un dar teribil de necesar în aceastã zi de sãrbãtoare pentru mãrturie, când în cetate se vorbeau atât de multe limbi. Ei au primit darul limbilor. Cuvântarea lui Petru a fost cea mai remarcabilã. La sfârºitul zilei, trei mii de cãutãtori sinceri dupã mântuire au fost botezaþi. Vezi diaspora. Apariþia bisericii.-Evenimentele petrecute în aceastã zi au fost vitale în istoria bisericii. Acum temelia a fost pusã. Acum biserica nou nãscutã a fost echipatã din punct de vedere spiritual ºi psihologic pentru sarcinile sale. Ceea ce a urmat a fost aspectul organizatoric ºi extensia operativã a unui început nobil ºi eficient. Hristos Marele Preot.-Domnul Hristos, autorul mântuirii, ªi-a adus jertfa Sa ºi a dobândit biruinþã deplinã. El ªi-a atestat calitãþile de Mare Preot în sanctuarul ceresc prin victoria Sa asupra pãcatului ºi biruinþa asupra morþii. Cãpetenia mântuirii noastre a fost fãcut "desãvârºit prin suferinþã" (Evrei 2,10). El care fusese El Însuºi jertfa pentru pãcat (Evrei 9,11-14) a devenit preotul care aducea jertfa preoþeascã a propriului Sãu sânge în favoarea pãcãtosului (cap. 8,1. 2; 9,23-28) la dreapta Tatãlui (Fapte 7,56; Evrei 10,11. 12). El a pus la dispoziþia pãcãtoºilor harul Sãu ispãºitor (Evrei 10,19-22). Vezi Evrei 12,1,2; DA 819. Preoþii religiilor pãgâne nu au fost niciodatã mijlocitori autorizaþi. Ei nu numai cã au uzurpat dar au ºi falsificat marele adevãr al mijlocirii dintre Dumnezeu ºi pãcãtos. Acceptând calitatea de Mare Preot a Domnului Hristos, pentru care biserica Sa aducea mãrturie, au fost scoase pe deplin la ivealã deºertãciunea ºi falsitatea vechiului sistem pãgân preoþesc ºi jertfele lui. Însã ºi sistemul preoþesc iudaic trebuia sã ia sfârºit acum. Acesta a slujit unui scop mãreþ pânã când Domnul Hristos, Marele Preot, care κi fãcuse pregãtirea pe pãmânt, ªi-a început lucrarea sacrã în ceruri. Sistemul preoþesc tipic cât ºi jertfele tipice pe care le aducea acest sistem nu îºi mai aveau rost. Umbra trebuia sã facã loc realitãþii. Mai mult decât atât, preoþia nu avea sã-ºi mai aibã rostul pe pãmânt printre oameni. Bãrbaþii consacraþi ºi bine instruiþi dãduserã greº în a reprezenta cum se cuvine preoþia Domnului Hristos înainte de cruce. Ar fi imposibil ºi de asemenea nenecesar ca vreun om sã facã mijlocire între Dumnezeu ºi oameni dupã momentul crucificãrii. Cu Hristos ca preot în sanctuarul ceresc ar fi imposibil pentru vreun om, oricât de sincer ar fi scopul sãu sau oricât de mari ar fi pretenþiile sale, sã fie preot pe pãmânt. Relaþia cu biserica iudaicã -Ucenicii nu s-au separat de biserica iudaicã. Ei s-au considerat un element reformator care avea sã restructureze ºi sã revitalizeze vechiul corp al bisericii, degradat. Convertiþii, gândeau apostolii, aveau sã descopere o credinþã deosebitã având în centru pe Domnul Isus ca Mesia ºi Mântuitor, însã aveau sã slujeascã cu un zel sporit pentru îmbunãtãþirea iudaismului.

De aceea a fost un lucru normal ca Petru ºi Ioan sã se ducã la Templu în ceasul rugãciunii ºi jertfei de searã, aºa cum fãcuserã întotdeauna când se aflaserã în Ierusalim. Vizita aceasta însã, fãcutã curând dupã cincizecime, a fost marcatã de o întâmplare neobiºnuitã. La Poarta Frumoasã a Templului, Petru ºi Ioan au vindecat un olog în numele Mântuitorului rãstignit ºi înviat ºi în puterea Duhului (Fapte 3,1-10). Dar acest rod extraordinar adãugat celor de la cincizecime a fost respins de cãtre bãtrânii iudeilor. Conducãtorii iudei au fãcut cercetãri ºi au interzis orice lucrare în numele lui Isus, o interzicere pe care ucenicii, desigur, au ignorat-o. A început acum persecuþia. Aceastã respingere de acum înainte a creºtinismului de cãtre iudei a dus la separarea dintre iudaismul conservator ºi creºtinismul reformator. Punga comunã.-În timp ce erau în pãrtãºie cu Domnul lor înainte de înãlþare, ucenicii au supravieþuit dintr-o pungã comunã, întreþinutã din contribuþii (Luca 8,2,3) din care luau pentru hranã ºi milostenie (Ioan 4,8; 6,5-7), iar Iuda era trezorierul (cap. 13,29). Acelaºi sistem a fost folosit în biserica nou nãscutã. Era o visterie comunã, la care contribuiau toþi care doreau ºi cu o orice sumã doreau. Pãrtãºia dintre aceºti creºtini de la început era spiritualã, teologicã, frãþeascã ºi economicã. A fost eficientã în cadrul tuturor relaþiilor dintre credincioºi, unii cu alþii. Aceastã capacitate a bisericii, de a gãsi, sub cãlãuzirea lui Dumnezeu, mijloacele de a se întreþine singurã, i-a pus pe urmaºii lui Hristos în situaþia de a nu mai fi dependenþi de economia iudaicã. Biserica a devenit independentã. Ea avea un scop atotcuprinzãtor, acela de a da mãrturie despre Domnul ei înviat. Ea avea puterea, darul Duhului Sfânt. Aceasta a dezvoltat repede o organizaþie, ale cãrei baze au fost puse de Însuºi Domnul Isus cât fusese pe pãmânt. III. Organizarea Bisericii primare Apostolatul.-Foarte normal, pentru supravegherea economiei bisericii primare ºi organizarea pe care o necesita aceasta, cât ºi pentru toate celelalte lucruri legate de bisericã ºi bunãstarea membrilor ei, aceasta s-a îndreptat spre apostoli pentru conducere. Aceºtia erau bãrbaþii pe care Isus îi acceptase din sutele care din când în când Îl urmau, ca sã fie discipolii Lui. Ei erau "apostolii" Sãi, (din grecescul apostello, "Eu trimit, " ºi apostolos , "cel trimis"), sau "misionari" (din latinescul mitto , "Eu trimit, " ºi missus , "unul trimis"). Erau unsprezece acum, cãci Iuda Iscarioteanul se dovedise un trãdãtor: Simon, sau Simeon, supranumit Petru, ºi fratele lui Andrei, pescari de meserie; Iacov ºi fratele lui mai tânãr, Ioan, fiii lui Zebedei, numiþi Boanerghes, fiii tunetului, ºi ei pescari; însã Ioan era cunoscut întrucâtva în casa marelui preot (Ioan 18,15) ºi potrivit unei tradiþii apãrutã în scris cu câteva sute de ani mai târziu, era îndreptãþit la rangul preoþesc (Policrat din Efes, în Ecclesiastical History a lui Eusebiu v. 24. 3); Filip din Betsaida; prietenul lui Natanael, cunoscut de asemenea ca Bartolomeu; Levi Matei, vameºul; Toma, cunoscut ca cel ce se îndoia, ºi de asemenea ca Didimus, "Geamãnul"; Iacov cel mic, din familia lui Alfeu; Iuda, cunoscut ºi ca Lebeus Tadeu, din familia unuia numit Iacov; ºi Simon Zilotul (Matei 10,2-4; Marcu 3,14-19; Luca 6,13-16; Fapte 1,13). Probabil cel mai strãlucitor ucenic, cel mai bine înzestrat ca sã aibã succes în viaþã a fost Iuda Iscarioteanul, cel mai mare ratat. Ceilalþi au fost mari doar în virtutea mãreþiei Domnului lor; înþelepþi doar prin înþelepciunea Domnului lor; cu succes doar prin succesul Domnului lor, care promisese cã va lucra în ºi prin ei.

Aceºti bãrbaþi împreunã cu Matia, care îl înlocuise pe Iuda Iscarioteanul, au fost uneltele Duhului Sfânt în administrarea bisericii. Ei i-au condus pe noii convertiþi într-o viaþã spiritualã mai înaltã ºi au îndrumat distribuirea fondurilor din punga comunã. Administrarea aceasta nu era o sarcinã uºoarã. Însemna multã responsabilitate. Însemna a acorda atenþia necesarã oamenilor aruncaþi dincolo de limita mediului în care erau obiºnuiþi sã trãiascã din cauza noilor lor convingeri religioase. Aceasta prezenta ºi ispite. Anania ºi Safira se angajaserã sã punã o anumitã sumã de bani în punga comunã. Ei vânduserã o proprietate ca sã îºi poatã îndeplini acel angajament. Când Anania a venit la Petru ca sã-i dea banii, el a pretins cã oferã tot câºtigul de pe vânzarea respectivã. Însã el a minþit pe Duhul Sfânt, iar când Petru i-a spus acest lucru, el a murit. Ceva mai târziu, în aceeaºi zi, soþia lui, Safira, a cãutat sã continue aceeaºi înºelãciune. ªi ea a murit. "O mare teamã a cuprins întreaga bisericã" (Faptele apostolilor 5,11). Acest incident cât ºi minunile care au urmat (Faptele apostolilor 5,12-16) i-au dat lui Petru cât ºi celorlalþi apostoli ocazia de a predica pe Isus. Stãruinþa lor neºovãielnicã în a da mãrturie pentru Hristos în ciuda poruncii conducãtorilor iudei a avut ca urmare arestarea ºi întemniþarea lor. Când îngerul Domnului i-a eliberat, ei s-au întors sã predice din nou, ºi iarãºi au fost arestaþi. În acest moment Petru a rostit un principiu de duratã pentru reglementarea relaþiilor publice ale bisericii în timp de crizã: sã "ascultãm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (v. 29). Apostolii ar fi fost omorâþi dacã nu ar fi intervenit Gamaliel în favoarea lor. Acest mare învãþãtor al iudeilor a îndemnat la toleranþã. Apostolii au fost apoi biciuiþi, li s-a poruncit sã tacã ºi li s-a dat drumul. Doar în decurs de câteva luni au trecut prin a doua persecuþie. Diaconia.-Treburile comune au întâmpinat diferite dificultãþi. Istoria cincizecimii aratã cã mulþi iudei care nu erau din Palestina, numiþi eleniºti, sau "greci, " s-au ataºat bisericii. Printre aceºtia erau vãduve care s-au plâns curând cã nu primeau din punga comunã fonduri potrivite pentru susþinerea lor. Aceste plângeri au devenit stãruitoare, distrãgându-i pe apostoli de la lucrarea lor ce viza binele spiritual ºi înaintarea bisericii. S-a fãcut ºi s-a adopat o propunere, ºi anume ca ºapte bãrbaþi cu reputaþie bunã sã fie aleºi pentru a administra partea materialã a treburilor bisericii. Deoarece nu existau clãdiri ale bisericii în acele vremuri de început, de fapt pânã aproape douã secole mai târziu, ºi deoarece nu era nevoie de bani pentru salariile slujitorilor evangheliei sau trimiterea misionarilor, fondurile donate erau folosite pentru susþinerea celor sãraci ºi nevoiaºi. În orice adunare ce numãrã între cinci ºi zece mii se aflã cu siguranþã un numãr mare de asemenea membri. Însã dificultãþile perioadei de tranziþie de a intra în rândul creºtinilor, într-o cetate cu atât de multe prejudecãþi împotriva Nazarineanului cum era Ierusalimul la acea datã, trebuie sã fi însemnat pentru mulþi pãrãsirea locului de muncã ºi serioase probleme sociale ºi lipsuri economice. Fãrã îndoialã cã cei ºapte bãrbaþi au avut mult de lucru în a avea grijã de cei nevoiaºi, sãraci ºi lipsiþi din adunãri. Numele celor ºapte bãrbaþi au fost: ªtefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, ºi Nicolae (Fapte 6,5). Judecând dupã nume, care erau eleniste, aceºtia erau iudei care nu erau din Palestina. Cel puþin unul, Nicolae, era evident dintre neamuri, cãci este numit prozelit. Acest grup a constituit prototipul ordinului de mai târziu al diaconilor. Trebuie observat totuºi cã bãtrânii/prezbiterii (numiþi "preºedinþi") sunt cei care sunt gãsiþi în secolul al doilea mânuind fondurile bisericii (Iustin Martirul First Apology 67), ºi este posibil cã cei ºapte administratori aleºi au reprezentat o bazã organizatoricã atât pentru diaconi cât ºi pentru bãtrâni sau prezbiteri, pe care i-a rânduit Pavel (Fapte 14,23).

Bãrbaþi înzestraþi cu daruri.-Alegerea celor ºapte administratori a constituit un moment remarcabil în dezvoltarea organizaþiei bisericii. Înainte de aceasta biserica funcþionase prin oameni care s-au distins prin daruri ale Duhului, definiþi în mod clar ca "apostoli, " "profeþi, " "evangheliºti, " "pastori, " ºi "învãþãtori" (Efeseni 4,11). Aceste cãlãuze ale bisericii, ce lucrau pentru zidirea spiritualã a bisericii (vers. 12-15), nu erau numiþi de membrii bisericii, ci de Duhul Sfânt care împãrþea darurile. Apostolii erau, desigur, în fruntea acestor oameni numiþi pneumatikoi , sau bãrbaþi "spirituali". Termenul, aºa cum este aplicat la aceºti bãrbaþi cu daruri speciale înseamnã oameni cu o fire schimbatã, în contrast cu firea omeneascã obiºnuitã; însã din punct de vedere tehnic, el se referã la bãrbaþi stãpâniþi de Duhul Sfânt ºi care manifestã darurile Sale speciale (1 Corinteni 2,15; 14,37; Galateni 6,1). Autoritatea lor se vede exercitându-se în cazul mustrãrii lui Anania ºi Safira (Faptele apostolilor 5,1-10), în alegerea celor ºapte (cap. 6:1-6), trimiterea ºi supravegherea lui Filip, Petru ºi Ioan (cap. 8,5. 14). Aceasta a fost lucrarea administrativã ºi ea era în conformitate atât cu practica iudaicã cât ºi cea greceascã de a numi apostoli, care lucrau în acest fel, "bãtrâni" (cap. 11,29. 30; 15,2). ªi profeþii se pare cã au funcþionat tot administrativ, aºa cum se vede în trimiterea lui Pavel ºi Branaba (cap. 13,1-3). Prezbiterii.-Dupã câte se pare, în fiecare adunare erau mai mulþi prezbiteri. Exemplul primei desemnãri de slujbaºi la Ierusalim (Faptele apostolilor 6) clarificã acest lucru, cât ºi relatarea faptului cã Pavel nu a rânduit un prezbiter ci "prezbiteri, " în fiecare adunare (Faptele apostolilor 14,23; Tit 1,5). În Noul Testament, limba greacã are douã cuvinte care descriu slujba de prezbiter. Unul este presbuteros , "bãtrân [bãrbat], " ceea ce implicã o poziþie de demnitate ºi respect ºi care corespunde termenului englezesc "presbyter, " sau "elder, " la origine, ca ºi în vremurile moderne, un slujbaº ales dintre laici. Celãlalt titlu este episkopos , care înseamnã "supraveghetor, " sau"superintendent, " redat în englezã prin "bishop". Faptul cã aceste cuvinte sunt ambele aplicabile la slujba de prezbiter se poate vedea comparând Faptele apostolilor 20,17 cu vers. 28, ºi de asemenea din folosirea lor în unele pasaje de felul celui din Tit 1,5-9. Episcopii.-S-a întâmplat totuºi imediat ca aceste douã cuvinte greceºti sã aibã semnificaþii diferite, ca ºi când s-ar aplica la slujbe diferite în bisericã. Deºi la început "episcopul" slujea mai mult ca un fel de preºedinte, sau cel dintâi între egali, acesta ºi-a însuºit treptat din ce în ce mai multã autoritate asupra celor asociaþi cu el în administrarea treburilor bisericii locale. Termenul episkopos a ajuns astfel sã desemneze pe "episcop" ca fiind prezbiterul ce prezideazã ºi, în cele din urmã, în secolele al doilea ºi al treilea, ca un fel de stãpân, suzeran. Un astfel de slujbaº din secolele de început este acum cunoscut în general ca episcop monarhic. Vezi pag. 38. IV. Despãrþirea creºtinismului de iudaism Uciderea cu pietre a lui ªtefan.-Cei ºapte bãrbaþi desemnaþi spre a sluji la "mese", aºa cum se raporteazã în Fapte 6, nu s-au limitat la lucrarea materialã. Ei au fost evangheliºti puternici. Filip, cãlãuzit de Duhul în Samaria, a fost atât de binecuvântat în eforturile sale acolo încât apostolii din

Ierusalim i-au trimis pe Petru ºi Ioan sã-l ajute. Duhul l-a trimis apoi pe Filip spre sud în pustiu unde l-a întâlnit ºi botezat pe famen, poate cel dintâi creºtin din Etiopia. ªtefan lucra evanghelizând sinagogile iudeilor eleniºti din Ierusalim (Faptele apostolilor 6,8-10). Argumentele lui erau eficiente ºi convingãtoare ºi au fost mulþi convertiþi. Însã s-a stârnit o opoziþie înverºunatã iar ªtefan i-a înfuriat atât de tare pe iudei încât Sinedriul l-a condamnat la moarte. El a fost ucis cu pietre, în timp ce Saul din Tars pãzea hainele celor care aruncau pietrele ucigãtoare. Romanii au fost mituiþi ca sã nu investigheze cazul. (AA 101). Încheierea unei ere.-Acest eveniment, care a ºocat atât de mult biserica ºi a cristalizat atât de mult opoziþia iudeilor faþã de creºtini, a fost unul culminant. Iudeii Îl omorâserã pe Domnul Isus. Acum era evident cã ei nu îºi schimbaserã atitudinea faþã de adevãrurile descoperite prin lucrarea lui Isus. Ocazia oferitã lor în continuare de cãtre apostoli a fost refuzatã, iar uciderea cu pietre a lui ªtefan este semnificativã pentru respingerea lor, ca naþiune, a adevãratului Mesia ºi a soliei Sale mântuitoare. Pentru a vedea legãtura dintre acest episod cu profeþia celor 70 de sãptãmâni vezi Daniel 9,27. Persecuþia.-Uciderea cu pietre a lui ªtefan a deschis un potop de persecuþii ale conducãtorilor iudei din Ierusalim împotriva sectei creºtine. Destul de ciudat, apostolii care au rãmas în Ierusalim nu par a fi suferit personal, însã s-a petrecut o împrãºtiere generalã a bisericii în Iudeea ºi Samaria. Mai fusese persecuþie ºi înainte, în parte aceasta fiind stârnitã de tulburarea ce a urmat vindecãrii ologului de cãtre Petru ºi Ioan, însã acum persecuþia era generalã ºi severã. Aceasta a obligat biserica sã-ºi exercite, prin aceastã situaþie intervenitã, pe o arie mult mai largã, puterea primitã la cincizecime ºi sã punã mai mult la lucru însãrcinarea din partea Domnului. Un cap al persecuþiei a fost Saul din Tars, un tânãr fariseu care studiase cu marele teolog iudeu Gamaliel I. Conducãtorii iudei aveau aºteptãri mari de la Saul. Acesta s-a arãtat fanatic de înverºunat împotriva creºtinilor (Faptele apostolilor 22,4. 5; 26,9-12). În timp ce ei "mergeau din loc în loc predicând Cuvântul" (cap. 8,4), Saul a primit din partea Sinedriului o scrisoare pentru conducãtorii iudei din cetatea Damascului prin care era autorizat sã-i conducã pe iudei într-un atac nãvalnic asupra creºtinilor din acea cetate importantã. El se apropia de Damasc spre a-ºi îndeplini aceastã sarcinã, când glasul Domnului i-a vorbit din ceruri ºi l-a îndemnat sã-ºi schimbe calea. Saul (cuvântul ebraic pentru cel "cerut"), sau Pavel, cum este mai bine cunoscut, (cuvântul latinesc pentru cel "mic"), a fost convertit pe deplin de partea Domnului Isus Hristos, ºi a devenit un misionar evanghelist neobosit. V. Expansiunea Bisericii Lucrarea de evanghelizare de început a lui Pavel.-Pavel a predicat "multe zile" în Damasc iar dupã aceea a petrecut trei ani în studiu ºi meditaþie în pustiul Arabiei (Galateni 1,17). În cele din urmã s-a întors în Damasc, însã de-abia a scãpat cu viaþã, fiind coborât într-o noapte printr-un coº peste zidul cetãþii. El a mers în continuare la Ierusalim unde Barnaba, un iudeu convertit din Cipru i-a convins pe apostoli sã-l primeascã. Pavel a lucrat acolo cu râvnâ statornicã ºi tãrie printre iudei, în numele lui Hristos, însã când s-a aflat cã iudeii eleniºti erau hotãrâþi sã-l omoare, ucenicii l-au trimis la Cezareea. De acolo el s-a îndreptat spre cetatea sa natalã Tars din Cilicia.

Lucrarea de evanghelizare de început a lui Petru.-A urmat acum un timp de pace temporarã pentru bisericã, iar ucenicii din Ierusalim nu au fost zãbavnici în a folosi aceastã ocazie prielnicã. În timp ce cãlãtorea, Petru, care îl ajutase pe Filip în Samaria, a trecut prin Iope. Aici comunitatea era în jale din cauza morþii lui Dorca, una din femeile de nãdejde ale bisericii. Petru a dovedit acum cã încã poseda puterea pe care o avusese la cincizecime ºi atunci când a vindecat pe ologul de la Poarta Frumoasã a Templului din Ierusalim. La porunca lui, Dorca a fost readusã la viaþã iar ca urmare a acestui lucru mulþi au primit evanghelia (Faptele apostolilor 9,42). De acolo Petru a fost anunþat printr-o intervenþie miraculoasã a unui înger sã meargã ºi sã viziteze pe Corneliu, un sutaº în ceata "Italianã". Corneliu era simpatizat de iudei, era socotit un credincios al adevãratului Dumnezeu al evreilor ºi era generos, prin darurile sale, faþã de cauza religiei. Petru s-a întâlnit cu el, familia lui ºi prietenii lui iar urmarea a fost acceptarea evangheliei de cãtre Corneliu. Când acesta a cerut sã fie botezat, Petru a ezitat deoarece Corneliu fãcea parte dintre neamuri, însã Duhul Sfânt s-a coborât peste toþi din casã ºi apoi Petru i-a botezat (Faptele apostolilor 10,48). Corneliu, totuºi nu era pe deplin prozelit. El nu a fost încã admis în comunitatea iudaicã. Astfel a ajuns vestea la Ierusalim cã Petru a botezat pe unul dintre neamuri în biserica creºtinã. Acest lucru a stârnit multã criticã; Petru trebuia sã dea socotealã în faþa apostolilor din Ierusalim pentru ceea ce fãcuse. Când el le-a explicat cã Duhul Sfânt se coborâse peste aceºti noi convertiþi, apostolii nu l-au mai criticat ci au încuviinþat acþiunea lui. Moartea lui Iacov-Nu la mult timp dupã aceasta, apostolii Petru ºi Iacov au fost aruncaþi în închisoare de cãtre regele Irod Agripa I. Deºi Petru a fost eliberat prein intervenþia unui înger, Iacov a fost omorât. Evanghelia la neamuri.-În acelaºi timp, Duhul Sfânt a fãcut sã se întâmple altceva în Antiohia, în Siria. În timpul persecuþiei care se stârnise în cazul lui ªtefan, unii credincioºi au plecat cât au putut de departe, ca de exemplu Fenicia ºi Antiohia, Siria ºi chiar pe insula Cipru, însã au propovãduit evanghelia numai iudeilor. Cu toate acestea, atunci când unii dintre convertiþii din Cipru ºi Cirene au ajuns în Antiohia, ei nu s-au limitat doar la iudei ci au predicat evanghelia ºi grecilor. Prin aceasta ei au fost mult binecuvântaþi ºi un mare numãr a crezut (Faptele apostolilor 11,19-21). Acesta este un fapt remarcabil. Este pentru prima datã când neamurile, oameni care nu fuseserã în vreun fel atinºi de religia iudeilor, au primit solia Domnului Hristos. Etiopianul pe care l-a întâlnit Filip fusese la Ierusalim unde se închinase cu iudeii; Corneliu era deja un bãrbat "temãtor de Dumnezeu"; însã acum grecii din Antiohia, oamenii care nu fuseserã înainte atinºi de religia Scripturilor, au venit în biserica creºtinã. Aici pentru prima datã celor ce credeau în Hristos li s-a dat numele de creºtini. Când a ajuns vestea despre acest lucru extraordinar la fraþii din Ierusalim, aceºtia l-au trimis pe Barnaba, el însuºi din Cipru, ca sã vadã ce se întâmplã. Barnaba a fost încântat de ceea ce a descoperit în Antiohia ºi dupã un timp s-a dus la Tars ca sã-l gãseascã pe Pavel. El l-a adus în Antiohia, ºi împreunã au stat un an în Antiohia, învãþând pe cei convertiþi ºi lucrând ºi pentru alþii. Rezultatele acestei campanii de evanghelizare au fost excelente.

Cãlãtoriile misionare ale lui Pavel.-În cartea Faptele Apostolilor nu existã menþiuni de nume de prezbiteri sau diaconi din Antiohia, însã este datã o listã de nume de oameni care aveau darurile Duhului, în special darurile proorociei ºi ale învãþãrii. Astfel sunt amintiþi Barnaba ºi Saul, împreunã cu Simeon, numit Niger, Luciu din Cirene, ºi Manaen, care este menþionat ca un frate vitreg al lui Irod, acela care îl dãduse pe Ioan la moarte. Aceºti bãrbaþi au fost miºcaþi de Duhul Sfânt sã plãnuiascã un program misionar mult mai extins decât cel care se desfãºura acum în bisericã. La invitaþia lor, Barnaba ºi Pavel au consimþit sã intre în acest program. Sub cãlãuzirea Duhului Sfânt, profeþii ºi învãþãtorii din Antiohia i-au hirotonit pe Barnaba ºi Pavel ºi i-au trimis în ceea ce avea sã devinã cunoscutã ca fiind prima cãlãtorie misionarã a lui Pavel. Vezi prima cãlãtorie misionarã a lui Pavel. Cea dintâi cãlãtorie.-În prima din cele trei cãlãtorii misionare în care este amintit Pavel, el i-a avut ca tovarãºi pe Barnaba din Cipru, care se împrietenise cu Pavel când acesta a venit pentru prima datã la Ierusalim ca sã se întâlneascã cu biserica de acolo ºi care îl chemase pe Pavel în Antiohia din Cilicia; ºi un nepot al lui Barnaba, Ioan Marcu. Grupul misionar a cãlãtorit cu corabia din Antiohia, Siria pânã în Cipru, unde au adus mãrturie atât prin vindecãri cât ºi prin predicare ºi apoi au pornit sã viziteze anumite cetãþi din sudul ºi centrul Asiei Mici, astãzi Turcia. Totuºi, înainte de cãlãtoria în sudul Asiei Mici, Marcu s-a retras. Aici eforturile lor au fost încununate de un remarcabil succes. Darurile lor spirituale s-au manifestat prin vindecãri ºi o predicare plinã de succes. Întotdeauna se duceau mai întâi la iudei ºi apoi la neamuri, ºi în ambele clase lucrarea lor a adus roade bune. În cetãþile vizitate au fost organizate biserici ºi au fost numiþi prezbiteri care sã conducã aceste adunãri (Faptele apostolilor 14,23). În ciuda opoziþiei severe a iudeilor din fiecare loc, Pavel ºi Barnaba s-au întors pe acelaºi drum întãrind bisericile ºi apoi au ridicat velele spre Antiohia, Siria, din Atalia, port la mare în Pamfilia. Vezi cea dintâi cãlãtorie misionarã a lui Pavel. A doua cãlãtorie.-Consiliul din Ierusalim, despre care se relateazã în capitolul 15 din Faptele apostolilor, a avut loc dupã întoarcerea lor. Dupã aceea Pavel ºi Barnaba au plãnuit sã mai facã o cãlãtorie. Barnaba a vrut sã-l ia din nou cu el pe Ioan Marcu, însã deoarece Ioan îi pãrãsise în prima cãlãtorie, Pavel a refuzat sã-i permitã sã mai meargã cu ei a doua oarã. Deosebirea de pãreri între cei doi evangheliºti a fost atât de aprigã în aceastã privinþã încât Pavel ºi Barnaba au mers pe drumuri diferite: Barnaba în Cipru, însoþit de Ioan Marcu; iar Pavel pe uscat spre nord prin Siria spre Cilicia, provincia sa natalã, însoþit de Sila. Vezi a doua cãlãtorie misionarã a lui Pavel. De acolo Pavel ºi Sila au început sã viziteze câteva din bisericile pe care le întemeiase Pavel în prima cãlãtorie. Apoi au cãlãtorit spre vest, plãnuind sã ajungã în regiunea Asiei ca sã ajungã la Marea Egee, însã Duhul Sfânt i-a împiedicat sã facã acest lucru. Când s-au gândit sã meargã în Bitinia, Duhul i-a împiedicat iarãºi sã meargã acolo. Se pare cã aceste douã provincii au fost evanghelizate de apostolul Petru (1 Petru 1,1). Îndreptându-se spre Troa, Paul ºi Sila au fost instruiþi într-o viziune sã-ºi continue drumul spre Macedonia. De acolo au mers prin Grecia, predicând evanghelia ºi au ajuns în sud pânã la Corint. Pavel a mers de acolo cu corabia la Efes, apoi s-a îndreptat spre Cesarea în Palestina ºi de acolo în Antiohia, în Siria. A treia cãlãtorie.-Dupã ce a petrecut ceva timp în Antiohia, Pavel a pornit din nou în ceea ce este cunoscut a fi cea de-a treia cãlãtorie misionarã a sa, mergând prin Galatia ºi Frigia ºi petrecând trei ani în Efeseni Când a trebuit în cele din urmã sã plece din cetate din cauza opoziþiei, el s-a îndreptat spre Macedonia ºi apoi spre Grecia. De acolo s-a gândit sã meargã cu corabia în Siria,

însã, în loc de aceasta, împreunã cu un grup de ucenici, s-a întors prin Macedonia, a trecut în Troa, ºi apoi a mers cu corabia pe coasta Mãrii Egee spre Ierusalim. La Milet s-a întâlnit cu prezbiterii bisericii din Efes, apoi ºi-a continuat drumul spre Tir, ºi, mergând cu corabia în Cezarea, de acolo a plecat la Ierusalim. Pavel a fost copleºit de fraþi, printr-o primire cu totul diferitã de cea avutã cu douãzeci de ani în urmã, dupã convertirea sa la Damasc. Totuºi, fraþii au simþit cã Pavel trebuie sã-ºi arate loialitatea faþã de lucrurile iudaice. I-au sugerat sã ia cu el în Templu patru bãrbaþi ºi sã îndeplineascã acolo ritualurile cerute de legea iudaicã. Prima întemniþare a lui Pavel.-Pavel a consimþit, însã când iudeii l-au vãzut în Templu, au protestat atât de puternic încât a fost necesar sã intervinã soldaþii romani iar Pavel a trebuit sã fie luat sub protecþie de soldaþi. Urmãtorii doi ani Pavel a fost prizonier în Ierusalim ºi în Cesarea. El a fost interogat de Felix ºi de Festus, procuratori romani, ºi de cãtre Irod Agripa II ºi Berenice. Între timp însã, pierzându-ºi nãdejdea cã va fi eliberat de guvernator ºi dorind sã evite judecarea sa de cãtre Sinedriu, Pavel a apelat la Cezar ºi a fost transportat la Roma. Acolo nu a fost acuzat de nimic. Astfel, a fost achitat ºi eliberat dupã ce a stat acolo doi ani. Anii urmãtori.-Imediat Pavel ºi-a reluat lucrarea misionarã. Dupã cele spuse de Clement din Roma, poate prietenul la care se referea Pavel în Filip. 4,3, Pavel a predicat atât în rãsãrit cât ºi în apus (The First Epistle of Clement to the Corinthians 5). El ºi-a exprimat intenþia de a-i mai vizita o datã pe creºtinii din Filipi (Filip. 2,24) ºi Colose (Filimon 22; conf. Coloseni 4,9; Filimon 10). Se poate sã fi vizitat Efesul când a plecat din Macedonia ºi de asemenea Colose ºi Laodicea. Clement afirmã cã Pavel a ajuns la "marginile" din vest, ceea ce probabil însemna Spania. Dacã aceastã vizitã a fost fãcutã, ea reprezintã dorinþa exprimatã mai devreme cãtre romani (Romani 15,28). Fragmentul Muratorian (170 d.Hr. ) afirmã clar cã Pavel a fost în Spania. Epistolele pastorale sugereazã de asemenea cã el a fost ºi în Creta, Efes, ºi în Nicopole ºi Troa în Macedonia. Cea de-a doua întemniþare a lui Pavel ºi moartea sa.-Probabil la Troa Pavel a fost din nou arestat, a fost dus la Roma ºi, în conformitate cu cele spuse de legendã, a fost închis în închisoarea Mamertini de lângã Forul Roman. Cândva între anii 66-68 d.Hr. el a murit ca martir. Luca ºi probabil Timotei ºi Marcu au fost singurii oameni care au fost alãturi de el în acele ceasuri întunecate (2 Timotei 4,11).1 VI. Iudaismul în Biserica creºtinã Problema.-Era inevitabil ca, de îndatã de biserica s-a angajat în lucrare misionarã mondialã, sã aparã dificultãþi ºi neînþelegeri în rândul membrilor ei. Primii creºtini au fost iudei. Credinþa iudaicã era pentru ei singura credinþã adevãratã iar Dumnezeul cãruia se închinau, singurul Dumnezeu adevãrat. Ei credeau cu totul în inspiraþia ºi autoritatea spiritualã a Scripturilor care ajunseserã la ei de la strãbunii lor. Erau conºtienþi de ceea ce însemna prozelitismul, însã aceasta însemna aducerea neamurilor în biserica iudaicã, cu înþelegerea cã aceºti convertiþi ar trebui sã pãzeascã toate lucrurile cerute de iudei. Isus κi bizuise programul ºi învãþãturile pe Scripturi. În timp ce criticase adaosurile tradiþiei, formalismul, superficialitatea ºi ipocrizia conducãtorilor religioºi pe care îi întâlnise, Domnul Isus a insistat asupra faptului cã nu a venit ca sã schimbe Legea sau Proorocii, ci mai degrabã sã facã învãþãturile acestora un succes spiritual în experienþa poporului. Iudeii care L-au urmat pe Isus au tras concluzia în mod greºit cã acei care aderã la învãþãturile lui Isus trebuie sã urmeze ºi practicile

bisericii iudaice. Cã aceºtia, dacã aveau sã devinã membrii ai sectei creºtine, trebuie sã devinã ºi membrii ai marelui trup al iudaismului. Conducãtorii grupului creºtin erau de aceea foarte atenþi cu privire la ceea ce colegii lor aveau sã facã în privinþa neamurilor. Filip l-a botezat pe etiopean, însã acest om era deja un închinãtor pentru cã el se ducea la Ierusalim ca sã se închine adevãratului Dumnezeu în Templul Sãu cel sfânt. Când Petru l-a botezat pe Corneliu ºi familia lui, el a trebuit sã dea socotealã fraþilor din Ierusalim pentru ceea ce fãcuse. Chiar dacã Corneliu era deja recunoscut ca un credincios al adevãratului Dumnezeu, Petru a putut sã se justifice în faþa fraþilor sãi doar pe baza faptului cã Duhul Sfânt îl acceptase deja pe Corneliu înainte ca Petru sã treacã la botezarea lui. Cerinþe pentru convertiþii dintre neamuri.-Pânã la menþionarea diferenþei de pãreri din Fapte 15,1. 2, nu avem informaþii cu privire la existenþa vreunor probleme în Antiohia atunci când grecii pãgâni de acolo fuseserã aduºi în bisericã de cãtre misionarii din Cipru ºi Cirene. Însã când Pavel ºi Barnaba au plecat în marile lor cãlãtorii misionare, chestiunea tratãrii neamurilor care aveau sã devinã creºtini a devenit criticã. Barnaba ºi Pavel au botezat pãgâni în biserica creºtinã. Trebuiau sã fie supuºi aceºti pãgâni vechiului ritual al circumciziunii, semnul loialitãþii faþã de legãmântul iudaic cu Dumnezeu, care venea de la Avraam, "pãrintele credincioºilor"? Trebuiau aceºtia sã vinã la Ierusalim ca sã pãzeascã cele trei sãrbãtori principale, la care trebuiau sã participe toþi bãrbaþii evrei (Exod 23,14-17; Deuteronom 16,16. 17)? Trebuiau ei sã considere jertfele ca un mijloc de a-ºi exprima credinþa în mântuire? Pavel ºi Barnaba simþeau cã rãspunsul la aceste probleme era un definit ºi categoric Nu. Unii iudei creºtini palestinieni credeau însã cã rãspunsul trebuie sã fie în mod clar Da. Acesta a fost temeiul ºi ocazia þinerii Consiliului din Ierusalim, raportat în capitolul cincisprezece din Fapte. Consiliul din Ierusalim.-Nu se ºtie cât de largã a fost reprezentarea diferitelor biserici care s-au adunat la Ierusalim pentru consiliu. Pavel ºi Barnaba au fost delegaþi din Antiohia. Ei au reprezentat ºi interesele bisericilor pe care tocmai le înfiinþaserã în provinciile îndepãrtate pe care le vizitaserã. Prezbiterii menþionaþi (Faptele apostolilor 15,6) au reprezentat diferite biserici din Palestina (Vezi AA 190,196). Discuþia a fost temeinicã ºi serioasã, ºi poate chiar caldã. Erau membri dintre fraþii creºtini care erau încã farisei ºi aceºtia insistau cã "este încã nevoie a se tãia împrejur" convertiþii dintre neamuri, "ºi sã li se porunceascã sã þinã legea lui Moise" (Faptele apostolilor 15,5). Dupã ce disputa a durat ceva timp, s-a ridicat Petru ºi a vorbit ºi aceasta a avut un efect bun. El a reamintit experienþa lui, cu viziunea pe care o avusese înainte de a se duce pentru a-l instrui pe Corneliu, sutaºul din ceata Italianã. El a reamintit cã Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui Corneliu ºi a casei sale chiar înainte ca el sã fie botezat. El a ºtiut cã Dumnezeu "nu face nici o diferenþã între" iudei ºi creºtini, "întrucât le-a curãþit inimile prin credinþã" (vers. 8,9). "De aceea, " le-a spus Petru, "de ce ispitiþi voi pe Dumnezeu ºi puneþi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici pãrinþii noºtri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem cã noi, ca ºi ei, suntem mântuiþi prin harului Domnului Isus Hristos" (vers. 10,11). Barnaba ºi Pavel au fãcut atunci un raport complet al lucrãrii pe care o fãcuserã în recenta lor cãlãtorie, au relatat experienþele lor, au vorbit despre convertiþii pe care i-au câºtigat ºi au descris minunile fãcute de ei prin puterea lui Dumnezeu. Se pare cã a fost o relatare într-adevãr convingãtoare din moment ce îndatã dupã aceea consiliul a fost gata sã ia o decizie.

Decizia consiliului.-Orezbiterul care conducea, Iacov, (vezi Faptele apostolilor 15,13), a þinut cuvântarea de încheiere. Confirmând punctul de vedere al lui Petru, Iacov a declarat cã profeþii au vorbit despre rezidirea casei lui David pentru ca oameni de pretutindeni sã poatã chema numele Domnului. "De aceea, " a spus Iacov, "eu sunt de pãrere sã nu se punã greutãþi acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci sã li se scrie sã se fereascã de pângãririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate ºi de sânge" (vers. 19,20). Ca rãspuns la sugestia lui Iacov, a fost întocmitã o scrisoare în care s-a explicat faptul cã deºi existau unii care insistau ca cei convertiþi dintre neamuri sã þinã cerinþele legii, fraþii din Ierusalim nu au dat o asemenea poruncã. De aceea, se spunea în scrisoare, Barnaba ºi Pavel aveau sã se întoarcã cu decizia consiliului, însoþiþi de Iuda Barsaba ºi de Sila. "Cãci S-a pãrut nimerit Duhului Sfânt ºi nouã sã nu mai punem peste voi nici o altã greutate decât ceea ce trebuie, adicã: sã vã feriþi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace zugrumate ºi de curvie, lucruri de care, dacã vã veþi pãzi, va fi bine de voi. Fiþi sãnãtoºi" (Faptele apostolilor 15,28.29). Consiliul din Ierusalim a constituit unul din marile evenimente ale bisericii creºtine. Decizia consiliului a fost prin toate efectele sale o mare proclamaþie de emancipare. Ne putem închipui care ar fi fost efectul asupra bisericii creºtine dacã trimiºii lui Hristos, porniþi în lume, ar fi cãutat sã impunã asupra convertiþilor ne-iudei cerinþele legii iudaice. Doar superficial menþionãm cã aceasta ar fi necesitat ca aceºti convertiþi sã ia asupra lor, într-o lume ne-iudaicã, toate problemele specifice de care sufereau iudeii la data aceea. Ar fi însemnat a pune asupra lor cu forþa un program de ritualuri care, fãrã îndoialã, ar fi împiedicat creºterea lor în acel moment de început al miºcãrii. Prin natura lucrurilor, aceasta ar fi ºters imaginea clarã a lui Isus Hristos murind pe cruce, ºi înlocuind aceasta cu ceremonii care, în cel mai bun caz, nu erau decât un tip al jertfei Fiului lui Dumnezeu. Continuarea circumciziunii i-ar fi legat pe creºtinii dintre neamuri de un rit specific unui anumit neam. În contrast cu acest lucru, geniul creºtinismului trebuie sã accentueze relaþia individualã cu Domnul Isus Hristos. Pãrtãºia personalã trebuie sã fie o realitate care sã aibã la bazã credinþa, o credinþã care nu trebuie sã fie în faza de pruncie ca atunci când iudeii au aplicat semnul circumciziunii ca un semn pentru naþiunea lor, ci o credinþã în faza de responsabilitate inteligentã. Decizia consilului din Ierusalim a lãsat biserica liberã sã creascã, fãrã piedici rasiale sau naþionale care sã o împiedice sã ajungã la toþi oamenii. Emanciparea bisericii creºtine realizatã cu ocazia consiliului a constituit un factor semnificativ pentru creºterea ei puternicã în rândul neamurilor în timpul erei apostolice ºi aceasta a fost reflectatã ºi prin spiritul ei de libertate ºi puterea lui Hristos. Lucrarea iudaizanþilor.-Totuºi aceastã hotãrâre a consiliuluim conceputã atât de clar ºi formulatã într-un moment atât de vital în istoria bisericii nu a fost acceptatã fãrã opoziþie din partea acelora care voiau sã menþinã iudaismul în bisericã. Petru a vorbit în favoarea descãtuºãrii neamurilor. Când a însoþit trimiºii consiliului în Antiohia, el a avut o pãrtãºie deosebitã cu convertiþii dintre neamuri de acolo. Însã partida fariseilor dintre creºtinii din Ierusalim nu a fost mulþumitã. Aceºtia au trimis ºi ei reprezentanþi ai lor în Antiohia, care au pretins cã veneau în numele lui Iacov ºi cu autoritatea bisericii din Ierusalim (Galateni 2,12). Pavel împotriva lui Petru.-Sub presiunea acestora, Petru "s-a prefãcut" ºi a încetat sã stea împreunã cu cei dintre neamuri, aliindu-se cu partida ritualisticã din Ierusalim. Chiar ºi Barnaba a fost "atras, " ºi a luat poziþie împotriva lui Pavel (Galateni 2,13). Însã Pavel nu voia ca victoria

câºtigatã la Ierusalim sã fie fãrã roade. El "s-a împotrivit" lui Petru "pe faþã" (v. 11), ºi l-a provocat cu cuvintele "ºtim cã omul nu este socotit neprihãnit prin faptele legii, ci prin credinþa în Isus Hristos" (v. 16), adãugând: "noi am crezut în Isus Hristos, ca sã fim socotiþi neprihãniþi prin credinþa în Hristos, iar nu prin faptele legii; pentru cã nimeni nu va fi socotit neprihãnit prin faptele legii." Aceastã controversã l-a determinat pe Pavel câþiva ani mai târziu sã scrie epistola cãtre Galateni, pentru a contracara influenþa iudaizanþilor care mergeau pe urmele lui Pavel ºi lucrau cu cei pe care îi convertea el. Aceastã situaþie trebuie socotitã de asemenea ca motivaþia pentru scrierea epistolei cãtre Romani, pe care Pavel a scris-o probabil cam în acelaºi timp cu cea cãtre Galateni. De fapt, problema iudaismului a continuat sã dezorienteze ºi sã tulbure biserica creºtinã pentru mai mult de douã secole. Într-adevãr, s-a generat o întreagã literaturã cu privire la controversa de o viaþã dintre Petru ºi Pavel în problema iudaizanþilor. Tipice pentru aceasta sunt aºa-numitele Recognitions of Clement ºi Clementine Homilies. În aceste poveºti Petru este descris ca fiind prins într-o luptã cu Simon Magul; el îºi învinge iar ºi iar duºmanul atât prin discuþiile cât ºi prin minunile fãcute. Este posibil ca aceste documente sã fie produsul unui grup de iudaizanþi care, recunoscându-l pe Petru ca apostolul circumciziunii, au fãcut din el un erou în lupta pentru a pãstra iudaismul în biserica creºtinã ºi l-au folosit pe Simon Magul drept opozant al lui Petru, când de fapt ei îl aveau în minte pe apostolul Pavel. În orice caz, disputa a fost foarte realã ºi a avut ca urmare o înverºunare tot mai mare între cele douã fracþiuni în bisericã. Într-adevãr, este posibil ca partida iudaizanþilor sã fi transmis mai departe ceva din simþãmintele lor iudeilor în general. Aceasta a sporit fãrã îndoialã înverºunarea cu care iudeii priveau secta creºtinã. O ilustrare pentru aceasta îl constituie atacul asupra lui Pavel în Ierusalim la întoarcerea lui în aceastã cetate dupã cea de-a treia cãlãtorie, care a avut ca urmare arestarea, întemniþarea ºi ducerea lui la Roma. O reacþie naturalã din partea bisericii creºtine a fost efortul de a scãpa cât de mult cu putinþã de influenþele iudaice ºi de a fi confundaþi cu iudeii. Aºa cum se va vedea mai târziu, aceastã dorinþã de a evita asemãnãrile cu iudeii a atras dupã sine schimbãri marcante în convingerile, formele ºi practicile creºtine, în timp ce valuri-valuri dintre neamuri, care nu simpatizau cu iudeii, pãtrundeau tot mai mult în bisericã. VII. Lucrarea de mai târziu a apostolilor Slujba de mai târziu a lui Petru.-Datoritã destoiniciei de istoric a lui Luca, despre lucrarea lui Pavel se ºtie mult mai mult decât despre cea a lui Petru. Luca relateazã câteva lucruri despre Petru, ºi de asemenea Pavel face în trecere câteva remarci despre viaþa acestuia din urmã. Curând dupã ce Iacov, fiul lui Zebedei a fost omorât de cãtre Irod Agripa I, acelaºi rege l-a întemniþat ºi pe Petru, însã nu a reuºit sã-l execute, deoarece apostolul a fost eliberat în mod miraculos de cãtre un înger (Faptele apostolilor 12,3-19). Întrucât se pare cã aceasta s-a întâmplat la scurt timp dupã moartea lui Irod însuºi, este acceptabil ca acest eveniment sã fie datat în anul 44 d.Hr. (vezi p. 97). Petru apare apoi la consiliul din Ierusalim, unde cuvântarea sa a deschis calea cãtre decizia de a elibera pe creºtinii dintre neamuri de obligaþia de a urma ritualurile iudaice (Faptele apostolilor 15,7-11). Dupã aceea Petru dispare din relatãrile din Fapte. Pavel îl

menþioneazã ca find în Antiohia la scurt timp dupã consiliul din Ierusalim (Galateni 2,11), iar Eusebiu, scriind cu aproape trei secole mai târziu, aratã cã el a fost cel dintâi episcop al Antiohiei (Ecclesiastical History iii. 36. 2). Pare evident din introducerea la prima sa epistolã (cap. 1,1) cã Petru a lucrat printre locuitorii din Pont, Galatia, Capadocia, Asia ºi Bitinia, o regiune care cuprinde mult din pãrþile de nord ºi vest ale Asiei Mici. Existã tradiþia cã Petru ar fi petrecut mai mulþi ani al Roma conducând biserica de acolo. Eusebiu declarã, în lucrarea sa Chronicle, versiunea armeanã, cã Petru s-a dus la Roma în anul al treilea al lui Caligula, care ar fi 39 d.Hr. Mai târziu, în acelaºi document, el plaseazã martiriul lui Petru la Roma în al treisprezecelea an al lui Nero, 66 d.Hr., Petru totalizând astfel douãzeci ºi ºapte de ani la Roma. Ieronim, care a scris la câteva decenii mai târziu dupã Eusebiu, afirmã cã Petru s-a dus la Roma în al doilea an al lui Claudiu, 42 d. Hr., ºi a rãmas acolo douãzeci ºi cinci de ani, pânã în anul al patrusprezecelea al lui Nero, 67 d.Hr. (De Viris Illustribus i). Este foarte puþin probabil ca vreuna din aceste douã tradiþii sã fie corecte, cãci Petru n-ar fi putut sta atât de mult la Roma. Dacã el s-a dus acolo atât de devreme cum indicã aceste tradiþii, atunci cu siguranþã a trebuit sã-ºi întrerupã pentru o perioadã serioasã de timp ºederea acolo, atât pentru prezenþa sa la consiliul din Ierusalim ºi vizita care a urmat apoi în Antiohia, ºi probabil pentru activitãþile sale misionare din regiunea vastã a Asiei Mici. Mai mult decât atât, faptul cã Petru nu apare nicãieri în nici una din scrierile lui Pavel cãtre sau de la Roma, în care Pavel menþioneazã pe mai mulþi credincioºi care erau în cetate, constituie un indiciu cã Petru, cel mai probabil nu a fost în Roma în iarna anului 57/58 d.Hr. când Pavel a scris romanilor, ºi nici în perioada dintre anii 61 - 63 când Pavele fusese întemniþat acolo întâia oarã. Este posibil ca tradiþia despre sosirea timpurie a lui Petru la Roma sã se fi nãscut în legãturã cu relatãrile despre Simon Magul. Iustin Martirul (150 d.Hr.) scrie cã unul numit Simon, un samaritean, a venit la Roma în timpul domniei lui Claudiu (41-54 d.Hr.) ºi a fãcut "vrãjitorii mari" (First Apology 26; ANF, vol. 1, p. 171). Ireneu ( 185 d.Hr.; Against Heresies i. 23. 1-4) repetã aceastã poveste ºi îl identificã pe acest Simon cu Simon vrãjitorul pe care îl mustrase Petru în Samaria (Faptele apostolilor 8,9-23). O legendã numitã Faptele lui Petru cu Simon, probabil de pe la anul 200 d.Hr., într-un basm amãnunþit spune cum, printr-o viziune de la Hristos, Petru a fost trimis la Roma ca sã i se opunã lui Simon. Deoarece se înþelege cã Simon sosise acolo în timpul lui Claudiu, ar fi o concluzie logicã ca Petru sã se fi dus la Roma cam în acelaºi timp. Cu toate acestea, o asemenea legendã cu privire la Simon Magul nu constituie o dovadã suficientã pentru a plasa sosirea lui Petru la Roma atât de devreme. Pornind de la dovada anterioarã nu înseamnã totuºi cã Petru nu a fost niciodatã la Roma. Tradiþia creºtinã timpurie susþine cu tãrie cã Petru a fost un conducãtor al bisericii din Roma ºi cã a murit acolo. Ignatiu (116 d.Hr.) aratã cã Petru a propovãduit la Roma (To the Romans 4), iar Ireneu (185 d.Hr.) afirmã cã Petru ºi Pavel, "dupã ce au întemeiat ºi zidit biserica, au încredinþat slujba episcopatului în mâinile lui Linus" (Against Heresies iii. 3. 3; ANF, vol. 1, p. 416). Deºi este clar din Noul Testament cã Pavel nu a întemeiat biserica din Roma, (vezi Romani 1,13; 15,23,24), ºi, având în vedere dovezile de mai sus, este de asemenea îndoielnic ca Petru sã fi fãcut acest lucru, chiar dacã aceste puternice tradiþii creºtine susþin cã Petru a murit la Roma. În anul 200, Gaius, un creºtin roman, a afirmat cã "trofeul" lui Petru, probabil fie mormântul sãu, fie locul martiriului sãu, se ºtie ca fiind în Vatican, la data aceea nu o clãdire ci un cimitir (vezi AA 537). Problema ºederii lui Petru la Roma este cu totul aparte de aceea a primatului papilor, care îºi trag slujba de la el. Susþinerea lor trebuie în final ori sã stea, ori sã cadã, nu pe temeiul ºederii lui

Petru la Roma ci pe temeiul problemelor cu totul diferite ale poziþiei lui Petru în bisericã ºi adevãrata naturã a succesiunii apostolice. Pentru alte detalii cu privire la aceastã chestiune vezi Vol. IV, p. 836, cu privire la Matei 16,18. Apostolul Ioan. Despre apostolul Ioan se ºtie chiar ºi mai puþin decât despre Pavel ºi Petru. În anii de început Ioan a lucrat cu Petru. El l-a însoþit pe Petru când ei doi, mergând la Templu sã se închine, l-au vindecat pe olog (Fapte 3). El a fost trimis împreunã cu Petru de cãtre apostolii din Ierusalim ca sã-l ajute pe Filip în evanghelizarea din Samaria (Faptele apostolilor 8). Aceasta se petrecea la câþiva ani dupã cincizecime. Cu excepþia textului din Galateni 2,9, urmãtorul raport pe care îl avem despre el din Scripturã este propria sa afirmaþie cã a fost "pe insula care se chiamã Patmos, " "pãrtaº cu voi la necaz", adicã cu aceia care trecurserã de asemenea prin persecuþie (Apocalipsa 1,9). O tradiþie credibilã (Ireneu, Against Heresies v. 30. 3) situeazã scrierea Apocalipsei lui Ioan cãtre sfârºitul domniei împãratului Domiþian, care a murit în 96 d.Hr. Nu existã nici un raport inspirat legat de ceea ce s-a întâmplat cu Ioan în timpul celor ºaizeci de ani dintre Samaria ºi Patmos. Pornind de la premiza cã Ioan, dupã ce a vãzut viziunile extraordinare ºi pline de semnificaþii desfãºurate înaintea lui pe Patmos ar fi dorit sã le relateze imediat, este lesne de înþeles de ce a fost el atât de dornic sã scrie acele viziuni. Dupã aceea le-ar fi pus în mâini mai sigure decât acelea ale unui prizonier de pe Patmos. Faptul cã el a fost pãtruns de atmosfera ºi starea emoþionalã a profeþilor dinaintea lui pe parcursul scrierii Apocalipsei este evident prin faptul cã o mare parte a vocabularului ºi chiar frazeologia sunt foarte asemãnãtoare celor ale lui Isaia, Ezechiel ºi Daniel. Ioan nu dã nici o indicaþie în evanghelia sa legatã de locul unde se afla când a scris-o, însã Ireneu (ibid. iii. 3. 4) declarã cã Ioan s-a aflat la Efes pânã când a început sã domneascã Traian 98-117 d.Hr.), ºi se considerã probabil ca el sã fi scris epistola sa de acolo. Potrivit lui Policrat, care a condus biserica din Smirna cam pe la anul 200 d.Hr., Ioan a fost preot ce "purta pieptarul" (Eusebiu, Ecclesiastical History v. 24. 3; Loeb ed., vol. 1, p. 507). Un document apocrif, Faptele sfântului apostol ºi evanghelist Ioan Teologul, a cãrui autoritate ºi temeinicie este imposibil de determinat, descrie în detaliu arestarea lui Ioan ºi înfãþiºarea lui înaintea lui Domiþian, în vremea cãruia apostolul a adus mãrturia evangheliei. Se spune cã, în prezenþa lui Domiþian, el a bãut o cupã de otravã fãrã sã fie vãtãmat ºi cã a înviat din morþi pe un servitor al împãratului. Potrivit lui Tertulian, care a scris la începutul secolului al treilea, Ioan a fost aruncat într-un cazan cu ulei clocotit ºi a fost scos de acolo nevãtãmat, aceasta chiar înainte de exilul sãu în Patmos (On Prescription Against Heretics 36; cf. AA 570). Ioan avea o convingere puternicã cu privire la adevãr, aºa cum se poate vedea continuu în evanghelia sa ºi desigur repulsie faþã de erezie (1 Ioan 2,18.19.22.23; 2 Ioan 7-9). Aceasta repulsie este ilustratã într-o povestire despre el. Când voia sã intre într-o baie publicã din Efes, a aflat cã se aflã acolo un anume creºtin gnostic numit Cerint. Când a aflat acest lucru, se spune cã Ioan a fugit de grabã, strigând cã zidurile clãdirii bãii ar putea sã cadã din cauzã cã Cerint se afla înãuntru (Ireneu, Against Heresies iii. 3. 4). Insã este dificil a se putea spune ce este adevãr ºi ce este plãsmuire. Dacã Ioan a fost conducãtorul bisericii din Efes, acesta, cu siguranþã trebuie sã fi devenit un mare centru evanghelistic. Fãrã îndoialã cã centrele bisericii trebuie sã-ºi fi schimbat înfãþiºarea o datã cu apariþia ºi dispariþia marilor conducãtori creºtini. În anii de început ai propovãduirii

evangheliei centrul a fost indiscutabil Ierusalimul, unde locuiau cel puþin câþiva dintre apostoli, unde s-a þinut consiliul ºi de unde "cei trimiºi" au pornit în misiunile lor. Aºa trebuie sã fi stat lucrurile cam pânã în anul 50 d.Hr, dupã consiliu. Între timp, misionarii din Cipru ºi Cirene au iniþiat un efort misionar activ ºi plin de succes între neamuri în Antiohia ºi în jurul acesteia, ºi de aici Pavel ºi Barnaba au fost trimiºi în curajoasele lor acþiuni misionare printre neamuri. Cel puþin pentru a se ajunge la neamuri, Antiohia trebuie sã fi fost un centru pentru activitãþile creºtine începând cam din anul 44 d.Hr. ºi continuând pânã la moartea lui Pavel sau mai târziu. Anii de ºedere ai lui Pavel la Efes au fãcut cetatea importantã pentru creºtini. El l-a desemnat pe ucenicul sãu Timotei pentru acel loc, dupã câte se pare dupã prima sa întemniþare la Roma. Fãrã îndoialã cã sub conducerea acestui tânãr talentat cetatea a rãmas în continuare un punct central în lucrarea pentru Hristos. Când Ioan a preluat conducerea acolo, importanþa Efesului trebuie sã fi sporit ºi mai mult. Ceilalþi apostoli.-Nu existã informaþii demne de crezare cu privire la ceilalþi apostoli. Activitãþile cât ºi sfârºitul lor sunt ºi mai necunoscute decât cele ale lui Ioan sau Petru. Despre Andrei, fratele lui Simon Petru, se spune cã ar fi predicat evanghelia în Scitia ºi în Tracia, în nordul Greciei, ºi cã ar fi fost crucificat pe o cruce în formã de X, ce poartã de atunci numele de crucea sfântului Andrei. Nimic sigur nu se ºtie despre soarta lui Iacov cel mic. Despre Iuda, autorul epistolei, se spune cã ar fi predicat în Palestina, Siria ºi Arabia. Traditiþia spune cã Matei s-ar fi dus în Partia ºi Persia ºi sugereazã cã nu ar fi fost martirizat. Despre Matia, cel ales, potrivit primului capitol din Faptele apostolilor, sã ocupe locul liber lãsat de Iuda, se spune cã ar fi fost dintre cei ºaptezeci pe care Domnul Hristos îi trimisese ca sã predice (Luca 10,1), ºi cã ar fi predicat în Capadocia, la nord de provincia natalã a lui Pavel, Cilicia, ºi ar fi murit ca martir, probabil în Iudea. Dupã cele spuse de Iosif (Antiquities xx. 9. 1), Iacov, fratele Domnului a fost omorât cu pietre în curþile Templului. Tradiþia este fermã în a susþine cã Marcu, autorul evangheliei care poartã acest nume, este considerat a fi acel tânãr care a refuzat sã continue prima cãlãtorie misionarã împreunã cu Barnaba ºi Pavel ºi pe care Pavel l-a chemat în timp ce era prizonier în Roma (2 Timotei 4,11) ºi cã el ar fi predicat în Egipt. Se prespune cã el ar fi întemeiat biserica din Alexandria ºi cã era prezbiterul conducãtor al acesteia. Se spune cã ar fi murit ca martir acolo în timpul persecuþiei lui Nero. Despre Natanael, sau Bartolomeu, se crede cã ar fi predicat în Arabia, ºi poate pe locurile unde este astãzi Etiopia. Totuºi, tradiþia susþine cã el a fost crucificat cu capul în jos într-una din provinciile din Armenia. Este evident cã tradiþia îl confundã pe Filip apostolul cu Filip diaconul. În ce priveºte raportul biblic, nu se ºtie mai mult despre apostolul Filip decât din relatãrile din evanghelia lui Ioan unde se vorbeºte despre el mai mult decât în celelalte rapoarte ale evangheliei. Filip din cartea Faptelor apostolilor este diaconul. Tradiþia susþine cã Filip apostolul a predicat în Frigia. Despre Simon Zilotul se spune cã ar fi predicat în nordul Africii ºi cã ar fi murit ca martir sub Domiþian, împãratul care îl trimisese pe Ioan pe insula Patmos. Tradiþia susþine cã Toma s-ar fi dus în Partia ºi Persia, iar în ultimii sãi ani în Edesa, unde se spune cã ar fi fost martirizat. Totuºi mai existã o tradiþie care spune cã Toma ar fi predicat evanghelia în India, iar în India de astãzi existã un grup de creºtini care se intituleazã creºtini tomiþi. Însã este puþin probabil ca activitatea lui Toma sã se fi extins atât de departe.

VIII. Dezvoltarea organizãrii Bisericii Exerciþiul conducerii.-Pentru majoritatea activitãþilor bisericii pentru care existã un raport inspirat, sunt indicaþii clare legate de planificare ºi conducere administrativã. Apostolii au fost la început în Ierusalim ºi au rãmas acolo chiar ºi în timpul persecuþiei ce a urmat dupã uciderea cu pietre a lui ªtefan. De acolo i-au trimis pe Petru ºi Ioan ca sã-l ajute pe Filip în Samaria. Când Petru a avut de-a face cu Corneliu, fraþii din Ierusalim au fost tulburaþi ºi i-au cerut lui Petru sã dea socotealã pentru ceea ce a fãcut. Când s-a pus în discuþie problema serioasã a ritualelor care trebuiau cerute din partea neamurilor, fraþii au alcãtuit un consiliu, mai mult sau mai puþin reprezentativ în Ierusalim, ºi apoi s-au simþit liberi sã transmitã mai departe la biserici decizia care a fost luatã acolo. Toate acestea indicã faptul cã apostolii recunoºteau cã, în privinþa problemelor de interes general, trebuiau sã se raporteze la o autoritate superioarã celei a adunãrilor locale. Cãlãuzirea Duhului Sfânt în administraþie .-Se pare cã bãrbaþii din Cirene ºi Cipru nu au fost trimiºi de vreun grup anume ca sã se angajeze în lucrare misionarã în Antiohia, Siria. Lucrarea lor a fost însã cercetatã ºi aprobatã de cãtre Barnaba ºi când s-a vãzut cã eforturile lor au fost încununate de succes, Barnaba s-a dus în Cilicia ca sã-l aducã pe Pavel spre a lucra în Antiohia. Nu sunt menþionaþi prezbiteri ºi diaconi în biserica din Antiohia. Cei care i-au trimis pe Pavel ºi Barnaba în faimoasa lor cea dintâi cãlãtorie misionarã erau profeþi ºi învãþãtori, bãrbaþi cu daruri specifice ale Duhului. Nu sunt indicaþii legate de mãsura în care fraþii din Antiohia au stabilit traseul pe care sã-l urmeze Barnaba ºi Pavel. Mai degrabã impresia sugeratã este cã ei au acþionat sub cãlãuzirea Spiritului. Cu siguranþã cã Pavel, în cea de-a doua cãlãtorie, a fost conºtient de aceastã conducere, deoarece a fost oprit sã intre în anumite provincii în timpul acelei cãlãtorii. De fapt, Duhul Sfânt este cãlãuza divinã deplinã pentru bisericã. Bãrbaþii cãlãuziþi de Duhul, apostoli, profeþi, învãþãtori ºi evangheliºti au fost activi în conducerea bisericii. Diaconii au fost desemnaþi ca sã supravegheze distribuirea bunurilor ºi a hranei pentru membrii bisericii din Ierusalim. Aceasta era în esenþã o funcþie administrativã. Sub binecuvântarea Spiritului, ei s-au dovedit a fi ºi evangheliºti de succes. De aceea, în aceste zile de început, nu se poate face o distincþie clarã între prezbiteri ºi diaconi ca slujbaºi administrativi ºi apostoli, profeþi, învãþãtori ºi evangheliºti ca oameni ai Duhului. Totuºi în anii de mai târziu dictincþia între aceste douã clase de slujbaºi ai bisericii a început sã devinã tot mai evidentã. Prezbiterii ºi diaconii au dobândit din ce în ce mai multã putere ºi influenþã administrativã, iar bãrbaþii cãlãuziþi de Duhul nu numai cã au ajuns tot mai puþini, aºa cum apare evident din scrierile creºtine de mai târziu, dar au ajuns sã aibã o faimã proastã. Prezbiteriul.-Pentru conducerea oficialã din bisericile locale erau folosiþi doi termeni. Unul, presbuteros, însemnând în mod literal, "cel bãtrân" indicã spre o persoanã ce se bucurã de o poziþie de respect. Cuvântul a ajuns în limba englezã ca "preot" ºi "prezbiter, " deºi preoþii creºtini medievali ºi moderni au funcþii rituale ºi sacerdotale pe care prezbiterul bisericii primare nu le-a exercitat niciodatã. Celãlalt termen este "episcop" din grecescul episkopos, "supraveghetor." Trebuie observat cã în biserica primarã aceste douã titluri nu desemnau douã slujbe diferite. Faptul cã erau aplicate interschimbabil la aceeaºi slujbã este arãtat clar în Faptele apostolilor

20,17.28, unde se aratã cã prezbiterii din Efes care s-au întâlnit cu Pavel la Milet sunt numiþi atât prezbiteri cât ºi epicopi sau "supraveghetori." Acelaºi schimb de termeni este întâlnit ºi în epistola lui Pavel cãtre Tit, cap. 1,5-9, unde, descriindu-se calificãrile pentru conducãtorii bisericii termenii "prezbiter" ºi "episcop" sunt folosite ca sinonime. Diferenþierea care apare între termenul "episcop" pe de o parte, ºi "prezbiter, " sau "preot, " pe de altã parte, aparþine unei perioade mult mai târzii decât cea a bisericii apostolice sau subapostolice. Într-adevãr, Clement, conducãtorul bisericii din Roma, chiar înainte de sfârºitul primului secol, scriind First Epistle to the Corinthians (prima epistolã cãtre Corinteni), cunoaºte doar "prezbiteri" (cap. 44 ºi 47), ºi foloseºte pentru slujba prezbiterialã termenul de "episcopat, " adicã, "supraveghetor" (cap. 44). Chiar ºi mai izbitor este faptul cã Ireneu, conducãtor al bisericii Lion din Galia cam prin anul 185, încã vorbeºte despre predecesorii lui Victor, conducãtor al bisericii din Roma, ca prezbiteri (Eusebiu, Ecclesiastical History v. 24. 14). De ce atunci cei doi termeni? Este clar cã ei desemneazã aceeaºi activitate. "Bãtrân, " sau "prezbiter" este evident titlul slujbei; "supraveghetor" este utilizat pentru a numi funcþia slujbei. Episcopatul în Antiohia.-Episcopatul s-a dezvoltat din prezbiterii de frunte (vezi p. 26), deºi nu în acelaºi ritm pretutindeni. Episcopatul monarhic se pare a fi apãrut mai întâi în Antiohia, Siria. Nu se ºtie ce s-a întâmplat dupã întemniþarea lui Pavel din anul 60 sau 61. Eusebiu aminteºte ca prezbiteri ai bisericii din Antiohia pe Petru, Euodiu ºi Ignaþiu (Ecclesiastical History, iii. 36. 2; 22). Aceastã tradiþie legatã de întâietatea lui Petru în Antiohia, nu este totuºi în acord cu raportul din cartea Faptelor apostolilor. În Antiohia, Petru "a fost fãþarnic" în privinþa iudaismului, iar Pavel l-a acuzat pentru cã a procedat astfel (Galateni 2,11-21). Biserica era, desigur, deja organizatã în Antiohia, iar Petru de-abia era conducãtorul ei atunci. În Fapte 13,1.2 se aratã cã la început conducerea bisericii din Antiohia a fost asiguratã de bãrbaþi cu daruri spirituale, pneumatikoi. Este posibil ca bãrbaþi puternici care au ajuns la conducere mai târziu sã fi grãbit declinul puterii bãrbaþilor cu daruri care, ca ºi clasã, au ajuns suspicioºi. Dacã s-a dezvoltat acest fel de conducere, este posibil ca episcopatul sã se fi cristalizat într-un ordin bisericesc conducãtor în timpul lui Ignaþiu. Episcopatul monarhic al lui Ignaþiu.-Ignaþiu din Antiohia a murit ca martir cam prin anul 116 d. Hr. în timpul persecuþiei din vremea împãratului Traian. Informaþii cu privire la el provin din materialul biografic conþinut în tradiþia bisericii privind martirii ºi datatã cam la ºase sute de ani dupã moartea sa. De asemenea, existã epistole atribuite lui Ignaþiu, despre care se spune cã au fost scrise când mergea ca prizonier spre Roma, însã autenticitatea acestora este pusã foarte mult sub semnul îndoielii. Philip Schaff, istoric bisericesc, spune despre ele: "Aceste documente, cele mai vechi cu privire la ierarhie, au ajuns atât de interpolate, ciuntite ºi mutilate de frauda religioasã, încât astãzi este aproape imposibil a distinge cu exactitate pe autenticul Ignaþiu din istorie de hiper- ºi pseudo-Ignaþiu al tradiþiei" (History of the Christian Church, vol. 2, p. 660). În martiriologia lui Ignaþiu ºi în mai multe din epistolele sale, despre episcopii bisericii se vorbeºte în termenii celei mai înalte sanctitãþi ºi autoritãþi ecleziastice. În Epistles apar expresii ca : "A trãi în armonie cu voinþa epicopului, " "Prezbiterul vostru ... este în armonie cu episcopul precum corzile unei harpe " (To the Ephesians,4); "Trebuie sã-l socotim pe episcop ca pe Domnul Însuºi" (idem 6); "Fiþi zeloºi în a face toate lucrurile în armonie cu Dumnezeu, cu episcopul prezidând în locul [eis topos] lui Dumnezeu iar prezbiterii în locul consiliului apostolilor ... Fiþi

uniþi cu episcopul" (To the Magnesians 6); "Fiþi supuºi episcopului ºi unul altuia " (idem 13); "în supunere episcopului ca lui Isus Hristos ... Nu faceþi nimic fãrã episcop" (To the Trallians 2); "Fie ca toþi sã-i respecte pe diaconi ca pe Isus Hristos, aºa cum episcopul este ºi un tip al Tatãlui, iar prezbiterii al consiliului lui Dumnezeu ºi colegiului apostolilor " (idem 3); "Fie ca nimeni sã nu facã vreunul din lucrurile ce þin de bisericã fãrã episcop" (To the Smyrnaeans 8); "Acela care face ceva fãrã cunoºtinþa episcopului slujeºte diavolului " (idem 9). (Vezi Loeb ed., The Apostolic Fathers, vol. 1, pp. 177; 181; 201,203; 209; 213,215; 215; 261; 261,263.) Mãrturia contemporanã.-Luându-se în calcul valoarea lor, aceste declaraþii din documentele lui Ignaþiu ne fac sã concluzionãm cã episcopatul a evoluat deja într-o autoritate monarhicã în Antiohia la data morþii lui Ignaþiu. Însã aceste declaraþii nu pot fi luate aºa de în serios. Un motiv ar fi cã alte documente contemporane din aceeaºi regiune nu aratã dezvoltarea episcopatului aºa cum indicã epistolele lui Ignaþiu. De pildã, un document produs cândva în secolul al doilea, numit Sã învãþãm de la cei doisprezece apostoli (Didahii), nu aratã o asemenea evoluþie a episcopilor. Documentul nu este apostolic; autorul lui este necunoscut. Deoarece este în general acceptat, faptul cã documentul este sirian, acesta provine din acelaºi mediu ºi aceleaºi condiþii ca ºi presupusele scrisori ale lui Ignaþiu. Însã Didahiile spun despre episcopat doar "Rânduiþi de aceea pentru voi înºivã episcopi ºi diaconi vrednici de Domnul ... Nu îi dispreþuiþi, cãci ei sunt oamenii voºtri onorabili alãturi de profeþi ºi învãþãtori " (15; Loeb ed., The Apostolic Fathers, vol. 1, p. 331). Episcopii nu sunt aici clasaþi mai presus de bãrbaþii cu daruri spirituale. Cam în acelaºi timp, Clement din Roma, ºi Ireneu din Lion cam cu nouãzeci de ani mai târziu aratã cã conducãtorii bisericii din Roma erau încã numiþi "prezbiteri" chiar în aceeaºi perioadã când Ignaþiu a fost martirizat ºi timp de încã ºaptezeci de ani dupã aceea. De aceea, fie episcopatul lui Ignaþiu este creaþia unei mâini de mai târziu, fie bãrbaþii cãlãuziþi de Duhul din Antiohia au fost foarte repede lipsiþi de conducerea lor, o conducere eclesiaticã înaltã ce le ia locul ºi dezvoltã un episcopat puternic cu cea mai remarcabilã rapiditate. Succesiunea apostolicã.-Puþin înainte de anul 200 d.Hr., Ireneu, conducãtor al bisericii din Galia, a dezvoltat o teorie clarã cu privire la episcopat. Aceasta este expusã în volumul iii al tratatului sãu Against Heresies. Teza sa este cã apostolii au transmis mai departe adevãrata învãþãturã creºtinã episcopilor, care aveau sã le urmze. El susþine cã episcopii bisericilor întemeiate de cãtre apostoli erau pãstrãtorii tradiþiei sacre. În aceastã tezã se aflã începutul teoriei succesiunii apostolice. Întemeierea episcopatului.-Prima dovadã clarã cu privire la episcop drept conducãtor autoritar al diferitelor biserici este arãtatã în scrierile lui Ciprian, episcop al bisericilor situate în Cartagina, nordul Africii. Ciprian a fost martirizat în anul 258 d.Hr. Eusebiu, istoricul bisericesc, numeºte pe toþi conducãtorii bisericii "episcopi" încã de foarte devreme, însã, procedând astfel, el vorbeºte din punctul de vedere ºi utilizând terminologia de la anul 324 d.Hr., datã la care episcopii constituiau o autoritate monarhicã de fapt pretutindeni. Cauze pentru apariþia ºi dezvoltarea episcopilor .-În realitate, succesorii apostolilor în termenii autoritãþii ecleziastice erau prezbiterii care conduceau. Au fost necesari ani de zile ca slujba de prezbiter sã evolueze în episcopatul monarhic. Cauzele evoluþiei acestea pot fi deduse.

1.Episcopul cetãþii. Prezbiterii care conduceau în cetãþile mai mari au dobândit în bisericã un prestigiu în raport cu importanþa cetãþilor în care se aflau. Deºi grupul de credincioºi dintr-un loc anume erau consideraþi o bisericã, într-o cetate puteau fi mai multe adunãri de credinioºi, în diferite locuri. Deoarece creºtinismul era o societate ilegalã, neavând posibilitatea de a deþine proprietãþi, fiecare grup în parte folosea case sau sãli închiriate pentru locurile de adunare. Prezbiterul ºef conducea acest grup de mai multe adunãri mici. Cu cât era mai mare cetatea, cu atât era mai onoratã poziþia sa. 2.Episcopul ºi Scriptura. Prezbiterul conducãtor era pãzitor al Scripturii ºi al adevãrurilor pe care aceasta le conþine, ca ºi furnizorul "regulii de credinþã" apostolice. Exemplare ale Scripturii trebuie sã fi fost relativ rare, din moment ce erau scrise de mânã. Pãrþile de Scripturã cele mai bune ºi complete erau puse în mâinile prezbiterului conducãtor în calitate de pãzitor al acesteia. În felul acesta, el a devenit o întruchipare a ortodoxiei, un exponent al "credinþei care a fost datã o datã sfinþilor". Persecuþia de mai târziu a fost îndreptatã asupra episcopului ca pãzitor al Scripturilor, iar aceia care capitulau sub constrângere erau socotiþi în judecata bisericii ca "trãdãtori." 3.Episcopul ºi ortodoxia. Deoarece el poseda Scripturile, prezbiterul conducãtor devenea un standard al ortodoxiei. ªi cum slujba lui a evoluat mai târziu în cea de episcop, el a fost privit ca succesor al apostolilor (Ireneu Against Heresies iii. 3. 3) ºi interpret al adevãrului. De aici responsabilitatea sa de a proteja biserica de tulburãrile ereticilor. Preocuparea lui Ioan ºi Pavel de a se opune ereziilor fost deja evidenþiatã. (Vezi pag. 33,36 cu privire la subiectul ereziilor timpurii). Ca pãstori ai turmei, prezbiterii conducãtori ai bisericilor îºi foloseau înalta lor autoritate pentru a face faþã acelora care cãutau sã abatã pe credincioºi, iar succesul lor în a face acest lucru le-a sporit puterea ºi influenþa. 4.Episcopul ºi finanþele bisericii. Finanþele bisericii erau în mâinile prezbiterilor conducãtori. Nu este clar felul în care s-a fãcut aceastã tranziþie privind acest aspect administrativ, de la "ºapte bãrbaþi vorbiþi de bine" din zilele apostolice de început ºi pânã la prezbiterul conducãtor ºi începutul episcopatului. Însã pe la mijlocul secolului al doilea "cel ce conducea" primea darurile ºi le împãrþea, în cea mai mare parte sãracilor. Acest lucru i-a oferit poziþie înaltã în bisericã, ºi astfel a sporit puterea episcopilor în devenire. Iustin Martirul vorbeºte despre darurile aduse în "ziua soarelui", "Ceea ce se adunã este depozitat la conducãtor, care are grijã de orfani ºi vãduve, ºi de aceia care, datoritã bolii sau altor cauze sunt în nevoie, ºi de cei care sunt întemniþaþi, ºi de strãinii care se aflã printre noi, ºi, într-un cuvânt, are grijã de toþi cei ce sunt în lipsuri" (First Apology 67 ANF, vol. 1, p. 186). O scrisoare scrisã episcopului din Roma, Corneliu, cam la anul 251 d.Hr., aratã volumul lucrãrii de binefacere al bisericii ºi influenþa episcopului care împãrþea darurile. Scrisoarea aratã cã în biserica din Roma "sunt patruzeciºiºase de prezbiteri, ºapte diaconi, ºapte sub-diaconi, patruzeciºidoi de paracliseri, cincizeciºidoi de exorciºti, cititori ºi pãzitori ai uºilor, peste o mie cinci sute de vãduve ºi persoane în lipsuri, iar toþi aceºtia sunt susþinuþi prin harul ºi bunãtatea Domnului" (Eusebiu Ecclesiastical History, vi. 43. 11; Loeb ed., vol. 2, p. 119). 5.Epicopul ºi persecuþia. În vremuri de persecuþie conducãtorii bisericii deveneau adesea adevãraþi eroi în cãlãuzirea oamenilor, dându-le sfaturi acestora în lupta crâncenã împotriva autoritãþii civile ºi dând un exemplu de vitejie ºi curaj. Cu privire la episcopii de mai târziu care, dupã ce au supravieþuit persecuþiei lui Galeriu ºi Diocleþian, s-au adunat la Nicea pentru marele conciliu din anul 325 d.Hr., istoricul bisericesc Teodoret remarcã faptul cã aceºtia "semãnau cu o

oºtire de martiri" (Ecclesiastical History, i. 6; NPNF, seria a doua, vol. 3, p. 43). Erau acolo episcopi care îºi pierduserã ochiul drept, dupã unii, fiindu-le ars cu un fier încins; ale cãror membre fuseserã schingiuite prin diferite torturi; ale cãror braþe drepte fuseserã smulse de la locul lor. Acest fel de statornicie sub persecuþie ºi conducerea manifestatã au sporit puterea oficialilor bisericii. 6.Declinul "Pneumatikoi-ilor". A fost ºi o cauzã negativã pentru creºterea în putere a conducãtorilor oficiali ai bisericii. A fost declinul în ce priveºte eficienþa ºi influenþa spre bine a pneumatikoi, bãrbaþilor cu daruri spirituale. Nu se poate determina acum dacã declinul a venit mai mult dintr-o deteriorare în interiorul grupului sau din presiunea din partea slujbaºilor agresivi ai bisericii, care se poate sã fi simþit un amestec nejustificat în funcþiile lor executive din partea bãrbaþilor care îºi aveau originea puterii lor ºi a darurilor lor în Însuºi Duhul Sfânt. Fãrã îndoialã cã ambii factori au lucrat împreunã pentru a produce acest declin. Decãderea în rândul bãrbaþilor cu daruri spirituale este sugeratã încã de timpuriu, chiar din vremea Didahiilor, la care s-a fãcut referire mai devreme. Acest document îi avertizeazã pe credincioºi ce sã facã "în cazul în care învãþãtorul însuºi este pervertit ºi învaþã o altã doctrinã". Apostolul [misionarul] trebuie sã fie primit, "dar sã nu stea mai mult de o zi, sau dacã este nevoie, încã una; dar dacã stã trei zile, este un profet fals... dacã cere bani , este un profet fals.... Nu oricine vorbeºte în Duhul este un profet. Orice profet care învaþã pe alþii adevãrul dar el nu face ceea ce învaþã pe alþii, este un profet fals.... Oricine spune în duhul, 'Daþi-mi bani sau altceva, ' sã nu ascultaþi de el" (11; Loeb ed., The Apostolic Fathers, vol. 1, pp. 325,327). Este greu de crezut cã asemenea avertismente ar fi rostite fãrã sã existe o cauzã - decãderea bãrbaþilor cu daruri spirituale. Aceeaºi situaþie este arãtatã într-un fel de roman, produs în Roma, probabil de cãtre Herma, dupã cum se crede un frate al lui Pius, conducãtor al bisericii din Roma, cam pe la mijlocul secolului al doilea. Scrierea lui, numitã The Shepherd or Pastor susþine a conþine viziunile ºi sfaturile unuia care pretindea a avea darul profeþiei. Aceasta avea mare trecere între creºtinii din secolele al doilea ºi al treilea; au fost unii chiar care au susþinut ca aceasta sã fie inclusã în canonul Noului Testament. În timp ce Herma pretindea cã este un profet al lui Dumnezeu, el nu ezita sã arate falsitatea unora care în vremea lui susþineau cã au daruri spirituale. De exemplu, "acela care ºade pe scaun este un fals profet. Iar el, profetul cel fals, neavând puterea unui spirit divin în el, le rãspunde potrivit întrebãrilor lor, ºi dupã dorinþele lor nelegiuite, ºi umple sufletele lor cu aºteptãri potrivit propriilor lor dorinþe .... . Acela care pune întrebãri legate de un profet fals cu privire la acþiunile lui este un idolatru, ºi lipsit de adevãr ºi nebun " (The Pastor of Hermas ii, Porunca xi; ANF, vol. 2, p. 27). Apoi urmeazã o discuþie legate de caracteristicile adevãratului profet ºi o comparaþie cu însuºirile unui fals profet. Din nou, "Ei se laudã ca având înþelepciune, ºi doresc sã devinã învãþãtori, deºi fãrã sens. Din aceastã cauzã, prin aceastã semeþie a minþii mulþi devin înfumuraþi, înãlþându-se pe sine. " (idem. iii, Similitudine ix, 22; ANF, vol. 2, p. 51,52). În contrast, Herma spune despre adevãraþii învãþãtori: "ªi ei, care au crezut de pe al optulea munte, unde erau acele multe fântâni, ºi unde toate creaturile lui Dumnezeu beau din fântâni, au fost urmãtorii: apostoli ºi învãþãtori, care au predicat lumii întregi ºi au propovãduit cu cu solemnitate ºi curãþie cuvântul lui Dumnezeu, ºi nu au cãzut de loc în dorinþe nelegiuite, ci au umblat întotdeauna în neprihãnire ºi

adevãr, potrivit cu ceea ce au primit de la Duhul Sfânt. De aceea, asemenea persoane, vor intra împreunã cu îngerii" (ibid. 25; ANF, vol. 2, pp. 51,52). Episcopii sunt omagiaþi, "episcopii ospitalieri, care au primit întotdeauna în casele lor pe slujitorii lui Dumnezeu, fãrã prefãcãtorie. ªi episcopii nu s-au dat înapoi niciodatã de la a ocroti, prin slujirea lor, pe vãduve, pe cei ce erau în nevoie, ºi întotdeauna au pãstrat o conversaþie sfântã " (idem 27; ANF, vol. 2, p. 52). Pe baza dovezii menþionate mai sus, secolul al doilea trebuie înþeles ca timpul când eficienþa ºi influenþa bãrbaþilor cu daruri spirituale era în declin constant, datoritã abuzurilor din mijlocul lor ºi creºterii puterii ºi influenþei slujbaºilor aleºi, în special a prezbiterului ºef sau conducãtor. Aceastã funcþie de supraveghetor a fost atât de mult accentuatã, încât episcopul a devenit un un fel de slujbaº bisericesc oficial distinct. The Pastor of Hermas trebuie înþeles ca un efort din partea cuiva din bisericã de a restabili autoritatea darului profeþiei. Însã efortul a fost zadarnic. O datã cu eclipsarea darurilor spirituale ºi preluarea autoritãþii în bisericã de cãtre slujbaºii obiºnuiþi, a urmat un declin al puterii spirituale ºi a curãþiei doctrinare a bisericii primare. IX. De la ritualuri la sacramente Botezul.-Botezul constituie primul ritual care întâmpinã pe cititorul raportului evangheliei. A fost practicat de Ioan Botezãtorul ºi de cãtre ucenici sub cãlãuzirea Domnului Isus Hristos, care, El Însuºi a fost botezat, ºi a fost apoi practicat de apostoli în conformitate cu marea însãrcinare pe care au primit-o. Însã botezul are o istorie mai veche. Îmbãierea era practicatã asupra acelora care erau aºezaþi de cãtre preoþi sub un regim de curãþire. Cel puþin în vremurile iudaice de mai târziu, aceste spãlãri rituale erau îndeplinite prin scufundare, (vezi Mishnah Mikwaoth, Soncino ed. Talmud, pp. 423-462). De asemenea, prozeliþii la credinþa iudaicã erau botezaþi prin scufundare atunci când erau aduºi în biserica israeliþilor. Se pare cã ºi eseenii au pus accent pe spãlãrile ceremoniale. De aceea, atunci când a venit Ioan Botezãtorul predicând solia sa de pocãinþã, a fost natural ca el sã ofere o ceremonie de spãlare acelora care au rãspuns soliei sale de chemare la pocãinþã. De cele mai multe ori el a predicat în zonele rurale, cu adevãrat "în pustie, " unde locuiau puþini oameni. Când oamenii veneau într-un spirit de pocãinþã la Ioan, mãrturinsindu-ºi pãcatele, el îi conducea la râul Iordan. Domnul Isus Însuºi S-a supus botezului în mâinile vãrului sãu Ioan, nu în semn de pocãinþã pentru pãcatele Sale, pentru cã El nu a avut nici un pãcat, ci cu referire la lucrarea Sa ca Rãscumpãrãtor. El trebuia sã "îndeplineascã tot ce trebuie împlinit" (Matei 3,15), pentru a parcurge fiecare pas al experienþe creºtine, nu pentru mântuirea Sa, ci pentru cea a lumii. Conformându-Se El Însuºi acestui ritual, Domnul Hristos a dat urmaºilor Sãi un exemplu ºi în acelaºi timp, El a unit în propria Sa persoanã ritualul cu actul mântuirii. De asemenea, aici, pentru prima datã, darul Duhului Sfânt a însoþit ritualul botezului. Dupã ce ªi-a început lucrarea publicã, Isus Însuºi nu a botezat; ucenicii Sãi au îndeplinit acest ritual. Practica botezului a devenit o instituþie standard în biserica creºtinã ºi a continuat sã fie de atunci un mijloc de a-i primi pe noii membri în bisericã, fie în pruncie, la o vârstã responsabilã sau

la vârsta de adult, în funcþie de diferitele practici ale diverselor grupe de creºtini în perioade diferite de timp. Faptul cã botezul lui Ioan nu era de ajuns pentru cei care deveniserã urmaºi pe faþã ai lui Isus este evidenþiat prin aceea cã Pavel a rebotezat pe unii care, venind la el în Efes, ºi care fuseserã botezaþi doar cu botezul lui Ioan ºi, aºa cum a descoperit Pavel, nu ºtiau nimic de Duhul Sfânt. El i-a învãþat mai departe calea creºtinã, ºi le-a explicat despre Duhul Sfânt, apoi i-a rebotezat. Apoi au primit botezul Duhului Sfânt ºi au vorbit în limbi (Faptele apostolilor 19,1-7). În marea însãrcinare datã ucenicilor, Domnul Isus le-a poruncit acestora sã-i boteze pe cei convertiþi în numele Tatãlui, al Fiului ºi al Duhului Sfânt. Însã se relateazã cã adesea botezul era oficiat în numele lui Isus, ca figurã centralã a planului de mântuire. Aceasta nu înseamnã cã nu era utilizatã formula obiºnuitã recomandatã; aceasta înseamnã cã numele lui Isus era accentuat în lucrarea evangheliei. Botezul se fãcea prin scufundare, ºi, în conformitate cu primele rapoarte legate de acesta, aºa cum a fost cazul botezului etiopianului de cãtre Filip ºi al lui Corneliu din Cezareea de cãtre Pavel, acesta era o ceremonie simplã, fãrã vreun ritual special. În toate cazurile de botez relatate, învãþãturile erau date înainte de efectuarea actului în sine. Cu toate acestea, biserica nici nu a apucat sã parcurgã prea mult dupã era apostolicã înainte ca în ritualul botezului sã aparã schimbãri marcante. Nu doar cã s-a fãcut o schimbare legatã de modul de administrare al botezului, dar ºi semnificaþia sa ºi chiar forma ritualului au suferit o schimbare. Pe la mijlocul secolului al doilea, scriitorul Didahiilor sugereazã cã numai apa vie - adicã curgãtoare - sã fie folositã pentru botezare; iar dacã botezul nu este posibil, nici în apã curgãtoare, nici în apã stãtãtoare, el sugereazã cã poate fi permisã turnarea de apã pe capul candidatului (Didache 7). Aici avem de-a face cu o schimbare în ce priveºte înþelegerea semnificaþiei acestei instituþii, deoarece turnarea de apã nu va putea reprezenta niciodatã în mod corespunzãtor moartea omului vechi al pãcatului ºi nici învierea la o viaþã nouã pe care le reprezintã scufundarea, aºa cum descrie Pavel (Romani 6,3. 4). Didahiile sugereazã de asemenea o scufundare triplã, dupã câte se pare o procedurã adãugatã ceremoniei încã de timpuriu. Cam prin anul 225 d.Hr., Tertulian vorbeºte despre tripla scufundare din zilele sale ca un "angajament mai amplu" al legãmântului botezului ºi însoþeºte afirmaþia sa de o descriere a unei ceremonii de botez foarte minuþios elaborate (De Corona 3; ANF, vol. 3, p. 94). Cam în acelaºi timp a mai avut loc o schimbare mult mai semnificativã în ce priveºte practica ºi însemnãtatea botezului. Pe la începutul secolului al treilea, Tertulian susþinea cã nu este nevoie a boteza pruncii, deoarece botezul nu este necesar pentru mântuirea lor. El prefera un botez "când aceºtia deveneau în stare a-L cunoaºte pe Hristos" (On Baptism 18; ANF, vol. 3, p. 678). Totuºi, prin faptul cã el se opunea botezului pruncilor, înseamnã cã acesta era practicat la data aceea. Contemporanul mai tânãr al lui Tertulian, Origen (decedat în anul 254 d.Hr.), a declarat cã botezarea copiilor era o "tradiþie de la apostoli" (Commentary on Romans, v. 9; Migne, Patrologia Graeca , Vol. 14, col. 1047). Apoape în acelaºi timp, Ciprian a spus cã botezul nu trebuie reþinut de la un prunc, "care se apropie tocmai prin aceasta mult mai uºor de primirea iertãrii pãcatelor-care lui îi este acordatã, nu pentru propriile lui pãcate, ci pentru pãcatele altora " (Epistola 58, To Fidus; ANF, vol. 5, p. 354). În special în vest, acest concept cã botezul îndepãrteazã prin spãlare pãcatul original moºtenit de la Adam a devenit motivul principal pentru efectuarea acestui ritual la prunci. Botezul a ajuns sã fie considerat un ritual mântuitor. Fãrã primirea apelor botezului, se credea cã pãcãtosul este condamnat. În acest fel, botezul a fost transformat dintr-un ritual simplu, simbolic, cu o profundã semnificaþie spiritualã, într-un sacrament.

( Cuvântul "sacrament" e derivat de la latinescul sacramentum care e de la verbul sacro. "a fi dedicat", "a fi pus deoparte ca sfânt. Cuvântul sacramentum se referea la un act sau o afirmaþie cãrei i s-a dat un înþeles dincolo de ceea ce în mod normal ar avea de la sine. Astfel în secolul I d.Hr. sacramentum era aplicat la jurãmântul pe care un ostaº roman îl depunea la înrolare. Pliniu (Letters X, 96) îl folosea pentru a scrie un angajament de spunere faþã de Hristos pe care creºtinii din secolul al 2-lea erau obiºnuiþi sã-l facã în legãturã cu celebrarea Sfintei Cine. Poate prin legãtura acestui jurãmânt cu Cina, întregul serviciu a ajuns în cele din urmã sã fie numit sacramentul ºi în englezã, sacrament. Pãrinþii creºtini timpurii folosesc termenul pentru a se referi la diferite aspecte ale experienþei ºi practicii creºtine. Astfel Tertulian vorbeºte despre credinþã, înviere, Paºte, mântuire ºi chiar despre toiagul lui Elisei ca sacramente, în sensul original al cuvântului. El de asemenea, îl aplicã la Sfânta Cinã ºi botez (vezi Against Marcion I, 28; IV, 40). Aceste douã ceremonii ca ºi altele, au ajuns sã fie considerate ca semne care conferã har dumnezeiesc ºi astfel ca având putere sã împãrtãºeascã neprihãnire primitorului. În felul acesta, termenul "sacrament" a cãpãtat înþelesul lui istoric, acela al unui semn sacru producând har sau în cuvintele conciliului din Trent, "un simbol a ceva sacru, o formã vizibilã a harului invizibil, având putere de sfinþire" (Sec. XIII, cap. 3; cf. The Catholic Encyclopedia, art. "Sacraments"). Definiþia mai recentã protestantã uneori aplicã termenul sacrament la Sfânta Cinã ºi la botez, doar ca simboluri ale unor adevãruri spirituale, dar care nu dau sufletului un caracter religios sau sã schimbe poziþia creºtinului înaintea lui Dumnezeu, totuºi în articol, acest termen e folosit în sensul lui istoric.) A devenit obicei ca prezbiterul conducãtor, pe mãsurã ce slujba sa a evoluat spre cea de episcop monarhic, sã aibã doar el singur dreptul de a efectua botezul sau de a autoriza efectuarea acestuia. Când botezul a devenit un sacrament, acesta a sporit puterea episcopului ca unul care avea o putere supranaturalã ce nu era posedatã de alþi creºtini. Transformarea simultanã a Cinei Domnului într-un ritual ce implica o putere supranaturalã (vezi mai jos) a favorizat de asemenea aceastã tendinþã de înãlþare a clerului. Episcopul a devenit un agent necesar în mântuirea pãcãtoºilor; fãrã slujirea sa nu putea fi mântuire. Aceasta însemna restabilirea în biserica creºtinã a unei preoþii, o instituþie care, totuºi, devenise nenecesarã o datã cu începerea slujirii lui Isus Hristos ca Mare Preot în sanctuarul ceresc. În acest fel a avut loc o triplã succesiune de greºeli: (1) doctrina falsã a moºtenirii vinovãþiei originale; (2) pervertirea botezului prin transformarea ritualului dintr-o simplã scufundare a unui adult într-o triplã stropire cu apã pe capul unui prunc; (3) investirea botezului cu o semnificaþie sacramentalã ºi transformarea episcopului într-un preot sacramental-o batjocorire a planului de mântuire, o substituþie a preoþiei lui Hristos ºi o apostaziere de la adevãrata cale creºtinã. Cam pe la încheierea secolului al treilea aceastã apostazie a devenit o situaþie realã existentã în bisericã. Cina Domnului.-O transformare paralelã a avut loc ºi în ce priveºte Cina Domnului. Cina de pãrtãºie era un lucru obiºnuit atât la iudei cât ºi la pãgâni. Evreilor li se cerea sã aducã jertfe de pace la asemenea mese. Cina de Paºte era o masã ale cãror elemente erau prescrise cu grijã, ºi acestea erau mâncate în cadrul familiei sau al unui grup de prieteni care veniserã împreunã la Ierusalim pentru sãrbãtoarea aceea. Când ultimul Paºte din timpul lucrãrii lui Isus s-a apropiat, El ªi-a exprimat dorinþa cã ar vrea sã-l mãnânce împreunã cu ucenicii Sãi (Luca 22,15). S-au fãcut pregãtiri pentru aceasta ºi joi, în sãptãmâna rãstignirii, seara, sau când începea sã se lase întunericul în a 14-a zi Nisan, Isus Hristos a mâncat Paºtele împreunã cu ucenicii Sãi (vezi Note suplimentare la Matei 26, Nota 1).

Probabil la începutul ceremoniei, Domnul Isus a spãlat picioarele ucenicilor Sãi. Apoi El a început oficierea Cinei Domnului. A luat pâinea subþire, platã, din aluat nedospit, specificã Paºtelui iudaic ºi paharul ce conþinea "rodul viþei" aºa cum, invariabil, numesc scriitorii evangheliei bãutura de la cinã, ºi le-a împãrþit cu ucenicii Sãi. În conformitate cu informaþiile oferite de apostolul Pavel (1 Corinteni 11,23-26), Domnul Hristos i-a învãþat sã se împãrtãºeascã cu pâinea ºi cu "rodul viþei" ca simboluri pentru trupul Sãu care a fost rãnit de moarte atunci când a purtat pãcatele lumii, ºi pentru sângele Sãu care a curs atunci când a murit pentru oameni. Aceste simboluri aveau sã vesteascã moartea lui Hristos pânã ce El avea sã Se întoarcã a doua oarã. Cu toate acestea, s-au strecurat ºi abuzuri. Cam la 25 de ani de la moartea lui Isus, se pare cã devenise deja un obicei, cel puþin în Corint, ca membrii bisericii sã aducã pentru masã mâncare obiºnuitã ºi vin de bãut (vezi 1 Corinteni 11,20. 21). Pavel mustrã pe aceºti oameni pentru spiritul de clicã ºi egoismul manifestat la aceste mese. Masa care însoþea Cina Domnului era numitã agape , ori masã a dragostei (agape). Iuda se referã la aceasta (v. 12) ºi în acelaºi timp aratã cã erau elemente potrivnice în masa dragostei. Fãrã îndoialã cã atitudinea criticã a lui cât ºi a lui Pavel faþã de masa dragostei, ºi probabil simþãmintele creºtinilor în general faþã de aceste abuzuri, au fãcut ca aceste aspecte ale ritualului sã iasã din experienþa bisericii ºi a rãmas doar simpla Cina Domnului. La începutul secolului al doilea, în epistolele lui Ignaþiu (To the Philadelphians 4; To the Smyrnaeans 7,8) cuvântul grecesc eucharistia , "recunoºtinþã" este folosit pentru Cina Domnului. Din acest cuvânt derivã în limba englezã cuvântul "eucharist, " (împãrtãºanie) un termen tehnic pentru Cina Domnului. O datã cu ritualul Cinei Domnului au mai apãrut ºi altele. Încã din secolul al doilea, Didahiile numeau Cina Domnului un sacrificiu (14), ºi din vremea lui Grigore din Nisa (In cristi resurectionem, Oratio I) aceastã expresie a devenit tot mai frecventã. În acest fel a apãrut convingerea cã împãrtãºania implica o repetare a sacrificiului lui Hristos. Sã observãm trecerea - la început Cina Domnului era o slujbã de recunoºtinþã, aºa cum indicã în mod clar termenul de împãrtãºanie. Era un serviciu memorial, la care luau parte aceia care credeau cã au primit deja darul mântuirii, pentru care îºi manifestau mulþumirea luând parte la simbolurile prescrise. Însã treptat, prin paºii indicaþi, cina a devenit un mijloc de mântuire, ca un sacrificiu repetat al Domnului. În felul acesta cina, la fel ca ºi botezul, a devenit un ritual mântuitor, ºi, la fel, necesita un mijlocitor care sã oficieze acest proces sacramental. În cazul împãrtãºaniei, ca ºi al botezului, mijlocitorul care oficia era episcopul, care a devenit preot în sensul Vechiului Testament, sau chiar în sensul pãgân. Aceastã schimbare, de la cinã ca recunoaºtere a mântuirii primite, într-un ritual îndeplinit ca un mijloc de mântuire, ºi de la o slujbã de recunoºtinþã la un sacrament, nu a fost, în nici un caz, un proces ce a evoluat nevinovat. A fost o apostazie. Prin aceastã schimbare neautorizatã ºi nescripturisticã în înþelegerea naturii botezului ºi a Cinei Domnului, preoþia mijlocitoare creºtinã - o veritabilã contradicþie de termeni - a devenit o necesitate ecleziasticã ºi sacramentalã. Ambiþia dupã poziþie, întotdeauna latentã în firea omeneascã, a fãcut ca bãrbaþii cu autoritate ecleziasticã sã fie cu toþii dornici de a îndeplini aceastã necesitate. Un preot omenesc în biserica creºtinã devenise deja un fapt real la jumãtatea secolului al treilea. X. Închinarea creºtinã

Nu este descris niciunde în Noul Testament un serviciu creºtin de închinare. Sunt ceva indicaþii în Faptele apostolilor 2 ºi 20, ºi 1 Corinteni 11 ºi 14, însã în ce priveºte programul de închinare trebuie sã facem referinþã la surse extra-biblice. Pliniu ºi închinarea creºtinã.-Cea mai timpurie descriere fãcutã unui serviciu creºtin de închinare este din pana unui scriitor pãgân. Pliniu cel Tânãr era guvernator în Pont, pe malul de sud al Mãrii Negre. El fusese numit în acea funcþie de împãratul Traian. Pliniu este cel mai bine cunoscut ca un om al scrisorilor, ºi el a scris excelent în limba latinã, astfel cã epistolele lui au fost pãstrate. Printre acestea se aflã o vastã corespondenþã cu împãratul. În aceasta este o scrisoare scrisã de el, în care descrie experienþa sa din Pont o datã cu ridicarea sectei creºtinilor (Letters x. 96), ºi în care aratã împãratului ce fãcea el ca sã opreascã creºterea sectei. În acest raport, el a descris un serviciu creºtin de închinare, folosind informaþii de la unii pe care i-a arestat, deoarece aceºtia fuseserã acuzaþi cã ar fi urmaºi ai lui Hristos. Surse creºtine.-Sunt ºi douã surse creºtine care spun ce se întâmpla când se adunau creºtinii ca sã se închine Domnului lor. Didahiile constituie una dintre aceste surse, documentul anonim deja citat. Acestea nu oferã o secvenþã sau un program al exerciþiului exterior al închinãrii, ci oferã informaþii preþioase legate de ceea ce fãceau creºtinii de la jumãtatea secolului al doilea. Cealaltã sursã este First Apology a lui Iustin Martirul (67), adresatã împãratului roman care domnea atunci, Antoninus Pius (138-161 d.Hr.). Aceasta oferã o descriere clarã, secvenþialã a închinãrii creºtine, aºa cum se desfãºura la acel timp în cetatea Romei, care era probabil asemãnãtoare cu serviciile de închinare creºtine de pretutindeni. Aºa cum s-a spus mai devreme, creºtinii, fiind o sectã ilegalã, nu puteau deþine proprietãþi ºi se întâlneau în casele membrilor (Romani 16,5; 1 Corinteni 16,19; Coloseni 4,15) sau în sãli închiriate. Adunãrile, cel puþin în vremuri de persecuþie, se þineau devreme dimineaþa (Pliniu), probabil pentru a evita detectarea. Întâlnirile sãptãmânale erau destinate în primul rând membrilor bisericii ºi celor sincer interesaþi. La început se fãcea, cu siguranþã, puþinã publicitate întrunirilor creºtine, ºi nu se dorea ca acestea sã fie adunãri publice generale. Pliniu descrie cã adunãrile de închinare se þineau "într-o anumitã zi fixatã" (Letters x. 96; Loeb ed., vol. 2, p. 403), fãrã a identifica ziua. Desfãºurarea serviciului.-Serviciul de închinare era foarte simplu, cu o pregãtire ºi formalizare minime. Întrunirea se deschidea cu o cântare, fãrã îndoialã ce folosea psalmi (Efeseni 5,19), ºi probabil cu cântarea sau recitarea unui simplu crez creºtin, aºa cum sugereazã poate pasaje ca cele din Scripturã din 1 Timotei 3,16; 2 Timotei 2,11-13. Pliniu raporteazã cã "ei se legau printr-un jurãmânt solemn sã nu facã nici un fel de fapte nelegiuite, sã nu comitã nici o înºelãtorie, furt sau adulter, niciodatã sã nu-ºi schimbe cuvântul dat sau sã nege adevãrul" (idem). Potrivit lui Iustin Martirul, se citea un pasaj din Scripturã care în secolul al doilea includea cel puþin porþiuni din Noul Testament. Aceastã citire din Scripturã, evident nu era numai un pasaj, ci mai degrabã fragmente mai lungi. Aceastã nevoie este uºor de înþeles dacã ne amintim cã toate exemplarele Scripturii la data aceea erau scrise de mânã ºi doar puþini membri ai bisericii puteau deþine asemenea exemplare. Creºtinii dobândeau cunoºtinþe din Scripturã din ceea ce auzeau citindu-li-se. Citirea Scripturii era urmatã de comentarii asupra porþiunilor selectate, fãcute de o persoana desemnatã pentru ziua respectivã-fãrã îndoialã de obicei prezbiterul conducãtor, dacã era prezent la acea adunare sau de cãtre unul din prezbiterii care erau ajutoarele lui. Când se încheia predica, adunarea se ridica în picioare ºi se ruga.

O comparaþie între acest serviciu divin creºtin din acea perioadã de început cu cel de la sinagoga iudaicã (vezi Vol. V, pp. 57,58) evidenþiazã asemãnãtori izbitoare ºi astfel se poate concluziona cã în multe privinþe desfãºurarea unui serviciu divin creºtin era luatã dupã modelul iudaic. Conform celor relatate de Pliniu, dupã ce se termina aceastã parte adunarea era liberã. Dupã o micã pauzã se adunau din nou numai aceia care erau membrii botezaþi ai bisericii. Apoi aceºtia celebrau Cina Domnului. Potrivit lui Iustin Martirul, în acest moment erau luate daruri. Este greu de spus în ce mãsurã materialele aduse ca daruri erau folosite pentru masa de pãrtãºie. Dupã 1 Corinteni 11,18-22 se pare cã membrii îºi aduceau ei înºiºi hrana pe care o mâncau la masa agape ce preceda Cina Domnului. Iustin Martirul se pare cã ar sugera cã unele din cele aduse ca daruri erau folosite chiar la Cina Domnului. O parte din pâine ºi vin erau duse celor bolnavi; bani, mâncare ºi îmbrãcãminte primite prin daruri erau împãrþite strãinilor, sãracilor ºi celor întemniþaþi pentru credinþa lor. Responsabilitatea pentru distribuirea lor era asupra prezbiterului conducãtor. Se pare cã timp de mulþi ani unii, cel puþin, dintre creºtinii iudei, continuau sã se întâlneascã sabat dupã sabat în sinagogile iudaice (Faptele apostolilor 15,21). Este de înþeles, ei nu doreau sã se despartã de fraþii lor iudei necreºtini. Alte descrieri ale serviciului divin creºtin de închinare se gãsesc în documentele de mai târziu, ca ºi în scrierile lui Tertulian ºi în Constituþiile anonime ale Sfinþilor apostoli, toate din secolul al treilea ºi mai târziu. XI. Zile de sãrbãtoare Sabatul.-Nici scriitorii inspiraþi ai Noului Testament ºi nici scriitorii din secolul al doilea nu se concentreazã asupra chestiunii zilei de închinare a creºtinilor. Pavel într-adevãr îi sfãtuieºte pe creºtinii iudei sã nu pãrãseascã adunarea lor (Evrei 10,25). Totuºi, în acest punct al scrierilor sale, Pavel nu se referã la nici o zi anume de închinare. Domnul Hristos a participat la serviciile de închinare de la sinagogã în timp ce a fost pe pãmânt (Matei 13,54-58; Marcu 1,21-29; 6,1-6; Luca 4,16-38). Prezenþa Sa în sinagogã în ziua Sabatului constituia un act personal de închinare din partea Sa, "obiceiul Sãu, " ºi nu numai cãutarea unei ocazii de a-i învãþa pe iudei. Acest lucru este evident din întreg cursul vieþii Sale ºi din faptele relatate de evanghelie. Nu din cauzã cã a desconsiderat sabatul zilei a ºaptea a fãcut Isus acele lucruri care au displãcut conducãtorilor iudei, cum ar fi vindecarea bolnavilor ºi refuzul de a-ªi mustra ucenicii pentru cã strânseserã cu mâna boabe de grâu în Sabat. Ci mai de grabã pentru a îndepãrta pe iudei de practicile tradiþionale nerezonabile care fãcuserã din pãzirea Sabatului o povarã. Este clar din raportul evangheliei cã Domnul Isus a murit chiar înainte de apusul soarelui înainte de Sabatul zilei a ºaptea, a rãmas în mormânt în cursul Sabatului (DA 774), ºi a înviat dimineaþa devreme în ziua întâi a sãptãmânii. Era evident în planul divin ca El sã se odihneascã în

mormânt în cursul zilei de Sabat al acelei sãptãmâni atât de plinã în evenimente. În timp ce El se odihnea în mormânt, urmaºii Sãi au þinut Sabatul "potrivit poruncii" (Luca 23,56). În scrierile apostolului Pavel se menþioneazã mereu, mereu cã acesta se ducea în sinagogã în ziua de Sabat în cetãþile prin care se afla în cãlãtoriile sale misionare. Fãrã îndoialã cã se ducea acolo nu numai pentru a evangheliza ci ºi pentru a se închina. În prima sa cãlãtorie misionarã, pe când era la sinagogã în Antiohia Pisidiei, el a vorbit oamenilor de acolo ºi apoi neamurile din cetate l-au rugat sã le þinã un serviciu divin în sinagogã în Sabatul urmãtor, lucru pe care l-a fãcut (Faptele apostolilor 13,14-16,42-44). În cea de-a doua sa cãlãtorie misionarã, în Tesalonic, "Pavel, dupã obiceiul sãu, s-a dus la ei [iudei], ºi trei zile de Sabat le-a explicat din Scripturi " (Faptele apostolilor 17,2). În Corint, unde Pavel a petrecut optsprezece luni, el s-a întreþinut singur lucrând împreunã cu tovarãºii sãi Acuila ºi Priscila în meseria sa de facere a corturilor (Faptele apostolilor 18,2,3). Este imposibil de crezut cã Pavel, trãind printre iudei, sã fi lucrat cu mâinile sale în Sabatul zilei a ºaptea în timp ce se afla acolo. Raportul este mai degrabã cã el se afla "în sinagogã în fiecare Sabat" (v. 4) pânã ce, din cauza opoziþiei iudeilor faþã de evanghelizarea sa, el s-a retras (v. 7). Sunt toate motivele sã credem cã Pavel a continuat sã þinã Sabatul ºi dupã izgonirea sa din sinagogã, aºa cum fãcuse înainte. Scriitorii evangheliei cunosc doar ziua Sabatului ca zi sãptãmânalã de închinare. Ioan scrie despre sine cã se afla în Duhul în "ziua Domnului" (Apocalipsa 1,10). Dar ziua asupra cãreia Isus Hristos este Domn este Sabatul zilei a ºaptea (Matei 12,8; Marcu 2,28). Aceasta este "ziua sfântã a Domnului" (Isaia 58,13) ºi Sabatul zilei Domnului poruncilor (Exod 20,10). Mai mult decât atât, scriitorul evangheliei lui Ioan, care este ºi scriitorul Apocalipsei, nu cunoaºte decât o zi sfântã sãptãmânalã, ºi anume Sabatul zilei a ºaptea. Cealaltã zi pe care o menþioneazã Ioan este cunoscutã simplu sub numele "ziua întâi a sãptãmânii" (cf. Ioan 5,1-9 ºi Ioan 9,6-14 cu Ioan 20,1,19). Cum Ioan a scris evanghelia sa cam în acelaºi timp cu Apocalipsa, sau poate dupã aceasta, el a avut din plin ocazia de a da zilei întâi a sãptãmânii un titlu special, sau chiar sã spunã cã aceasta ar trebui sã fie pãzitã în special de cãtre creºtini. Dar el nu a fãcut acest lucru. Chiar faptul cã scriitorii Noului Testament nu au discutat problema care zi sã se þinã, constituie cea mai bunã dovadã cã în mintea lor nu exista nici un semn de întrebare în aceastã privinþã. Creºtinii au þinut Sabatul zilei a ºaptea în timpul apostolilor. ªi cum aratã multiplele dovezi, mulþi dintre ei au þinut Sabatul timp de secole. Sabatele anuale.-Dupã moartea lui Hristos pe cruce, anumite elemente din cerinþele legii lui Moise au încetat a avea valabilitate. Acest lucru este clar prezis în Daniel 9,24-27, unde este profetizat cã "la jumãtatea sãptãmânii, El [Mesia] va face sã înceteze jertfa ºi darul de mâncare." Când perdeaua Templului a fost sfâºiatã de sus pânã jos în clipa când Hristos a murit pe cruce, Domnul a arãtat prin aceasta cã, calea spre adevãratul sanctuar din ceruri era deschisã prin mijlocirea Domnului Isus Hristos ºi jertfele care fuseserã aduse zilnic de cãtre iudei nu mai erau necesare (Matei 27,50,51). În Consiliul de la Ierusalim Pavel s-a luptat în problema a ceea ce trebuia sã se cearã convertiþilor dintre neamuri la creºtinism ºi a câºtigat cazul pentru o glorioasã libertate creºtinã (Faptele apostolilor 15). Cu toate acestea, aºa cum s-a arãtat deja, aceasta a devenit o serioasã controversã în bisericã iar Pavel a trebuit sã continue aceastã luptã iar ºi iar. În epistola sa cãtre Galateni el prezintã cu claritate, sub inspiraþie divinã, principiul cã mântuirea nu poate veni prin faptele legii (Galateni 2,16).

Pavel a avertizat pe Galateni ºi în privinþa pãzirii zilelor. "Voi pãziþi zile, luni, vremi ºi ani " (Galateni 4,10), este trista lui acuzaþie. Cã avea în minte ceremonii pãgâne sau sãrbãtori iudaice, el nu spune. Posibil sã fi fost amândouã. Nu poate fi, însã, îndoialã cu privire la ceea ce el intenþiona sã spunã cu privire la þinerea de zile în epistola cãtre Coloseni când dãdea sfatul: "Nimeni sã nu vã judece cu privire la mâncare sau bãuturã, sau cu privire la o zi de sãrbãtoare, sau de lunã nouã sau de sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare" (Coloseni 2,16. 17). Aici el a arãtat clar cã zilele de sãrbãtoare care au fost tipice pentru anumite etape ale lucrãrii lui Hristos ºi în experienþa creºtinã ce avea sã urmeze, au fost abolite ca ritualuri necesare de îndeplinit o datã cu venirea Domnului prima datã pe pãmânt. Pavel a vorbit doar de sabate "umbrã" fãrã sã defineascã mai departe diferenþa dintre sabate. Totuºi Pavel cunoºtea perfect distincþia fãcutã de Moise, care se gãseºte în Levitic 23,37. 38, "Acestea sunt sãrbãtorile Domnului în care veþi vesti adunãri sfinte, ca sã se aducã Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mâncare, jertfe de vite ºi jertfe de bãuturã, fiecare lucru la ziua hotãrâtã. Afarã de aceasta sã pãziþi Sabatele Domnului ºi sã vã aduceþi darurile voastre Domnului, sã aduceþi toate jertfele fãcute pentru împlinirea unei juruinþe ºi toate darurile voastre fãcute de bunã voie." Aici sunt clar evidenþiate douã feluri de sabate, (1) Sabatul sãptãmânal, ce aparþine în special Domnului, a cãrui pãzire este recomandatã de legea cea veºnicã, legea moralã a celor zece porunci (Exod 20,8-11); (2) sabatele ceremoniale anuale, douã sabate legate de Sãrbãtoarea Azimilor, sabatul cincizecimii, sabatul sãrbãtorii trâmbiþelor, sabatul zilei ispãºirii, ºi douã sabate legate de sãrbãtoarea corturilor. Aceste sabate anuale sunt descrise în Levitic 23. Cã erau numite în mod specific sabate reiese clar din v. 11. De aceea, trebuie sã se tragã concluzia cã la cruce au fost desfiinþate anumite ceremoniale, 1. Jertfe de diferite feluri care erau aduse ca parte a desfãºurãrii planului de ispãºire pentru evrei. 2. Circumciziunea, un semn specific tribal administrat înainte de vârsta maturitãþii celor de parte bãrbãteascã din seminþia iudeilor cât ºi prozeliþilor de parte bãrbãteascã. Acest ritual avea sã fie valabil pânã la prima venire a Domnului deoarece dupã ce a venit Hristos nu a mai existat o naþiune care sã-L reprezinte pe Hristos ca popor. Familia lui Hristos este alcãtuitã din indivizi din toate naþiunile ºi dintre oameni de orice stare (Galateni 3,28,29). 3. Sãrbãtorile anuale, cu sabatele lor ceremoniale, "o umbrã" a lucrurilor legate de Hristos care avea sã vinã, care nu au mai fost necesare dupã apariþia bisericii creºtine pe pãmânt. Totuºi, aºa cum ucenicii nu au înþeles pe deplin cã nu mai trebuiau sã rãmânã legaþi de biserica iudaicã dupã înviere ºi cã nu mai trebuiau sã aducã nici un fel de jertfe de animale, tot la fel este evident cã ei nu au înþeles pe deplin nici cã sabatele anuale au fost desfiinþate la cruce. Nu numai cã existã dovezi cã creºtinii din Faptele apostolilor foloseau aceste sabate anuale ca date calendaristice în funcþie de care îºi stabileau zilele de cãlãtorie sau întâlnirile lor, dar sunt ºi indicaþii cã unii din apostoli încã participau, într-o oarecare mãsurã, la ceremoniile sabatelor anuale. Astfel, Pavel nu a socotit a fi cel mai bun lucru a se opri la Efes la încheierea celei de-a treia cãlãtorii misionare cãci a simþit cã trebuie sã se grãbeascã pentru a ajunge la Ierusalim în ziua cincizecimii (Faptele apostolilor 20,16). Pavel a scris corintenilor cã va zãbovi la Efes pânã la cincizecime (1 Corinteni 16,8). Pe de altã parte, în sfatul pe care îl dã în 1 Corinteni 5,8, "Sã prãznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de rãutate ºi viclenie, ci cu azimele curãþiei ºi adevãrului, " cu siguranþã cã nu vorbea despre þinerea în realitate a sãrbãtorii Paºtelui.

Paºtele.-Cu toate acestea, þinerea Paºtelui ºi a cincizecimii, cu un accent schimbat, au ajuns practici comune în biserica creºtinã. Acest lucru a ajuns un motiv serios de controversã pentru biserica din secolele al doilea, al treilea ºi al patrulea. A apãrut o sectã, în principal în est iar adepþii ei se chemau qvarto-decimani. Cuvântul este de origine latinã ºi înseamnã literal, "patrusprezece-iºti." Aceºti creºtini insistau cã ziua rãstignirii lui Hristos trebuie sã fie sãrbãtoritã anual primãvara prin anumite ceremonii speciale, dar întotdeauna în ziua în care a murit Hristos. Aceastã zi era a patrusprezecea a lunii Nisan, ºi de aici numele de "patrusprezece-iºti". În acest fel, ei sãrbãtoreau în fiecare zi, aceeaºi pe care evreii o þineau ca Paºte, dar dintr-un motiv cu totul diferit de cel al evreilor, ºi fãrã ceremoniile speciale legate de Paºtele iudaic. Þinerea de cãtre creºtini a zilei a 14-a Nisan însemna ca ei sã aibã aceeaºi zi cu cea în care iudeii se aflau în sinagogile lor pentru a-ºi þine sãrbãtoarea lor. Ca urmare a persecuþiilor din partea iudeilor ºi a serioasei controverse din sânul bisericii cu privire la continuarea ritualurilor iudaice, s-a format, în special în vest, un simþãmânt de împotrivire faþã de celebrarea în biserica creºtinã a unor zile în acelaºi timp cu sãrbãtorile iudaice. Aceastã reacþie s-a cristalizat într-o miºcare hotãrâtã în cetatea Romei cam în timpul celui de-al doilea rãzboi iudaic, în timpul domniei împãratului Adrian, adicã pe la anul 130 d.Hr. Conducãtorul bisericii din Roma, având la data aceea o slujbã simplã, ce avea mai târziu sã devinã sistemul papal, a insistat cã biserica creºtinã trebuie sã celebreze anual nu rãstignirea, ci învierea lui Hristos ºi cã aceastã sãrbãtoare anualã trebuie sã cadã întotdeauna în prima zi a sãptãmânii, deoarece aceasta a fost ziua învierii. De aici a apãrut obiceiul de a avea o sãrbãtoare anualã a învierii în fiecare primãvarã. Cam prin anul 150 d.Hr. aceasta era doar o chestiune de discuþie tacitã între est ºi vest. Însã la sfârºitul celui de-al doilea secol, Victor, conducãtorul bisericii din Roma, a insistat cã toate bisericile trebuie sã se alinieze la practica bisericii Romei ºi sã nu mai serbeze rãstignirea ci învierea, ºi sã evite a avea adunãri în aceeaºi zi cu iudeii prin aceea cã stabileau sãrbãtoarea de primãvarã în prima zi a sãptãmânii, de obicei numitã duminicã. Victor a devenit atât de insistent asupra acestei probleme încât s-a fãcut încercarea de a excomunica toate bisericile care nu aveau sã se alinieze la practica Romei. Când au fost proteste puternice împotriva acesteia, excomunicarea a fost retrasã. Însã de la data aceea înainte practica sãrbãtoririi învierii duminica primãvara a devenit una fixã în biserica creºtinã ºi în cele din urmã s-a transformat în ceea ce este numit acum în mod popular sãrbãtoarea Paºtelui. Duminica.-Dupã câte se pare, aceastã sãrbãtoare anualã a învierii în ziua întâi a sãptãmânii a avut un rol în fixarea zilei de închinare sãptãmânalã duminica. Prima dovadã neîndoielnicã cu privire la închinarea cu caracter de regularitate în ziua de duminicã se gãseºte în scrierile lui Iustin Martirul (155 d.Hr.), care descrie adunãri creºtine care evau loc dimineaþa "în ziua soarelui" (First Apology 67; ANF, vol. 1, p. 186). Secta astrologilor oferea deja recunoaºtere soarelui în ziua întâi a sãptãmânii ciclului lor sãptãmânal, iar mitraiºtii foloseau probabil la acea datã duminica ca zi specialã de închinare lui Mitra. Ce motive aveau creºtinii sã fixeze o zi pentru sãrbãtorirea învierii triumfale a lui Isus în aceeaºi zi cu cea în care era venerat soarele este imposibil de ºtiut.Trebuie sã fi existat vreun mobil pentru aceasta, un împrumut de undeva. În orice caz, la jumãtatea secolului al doilea, duminica era o zi de închinare sãptãmânalã pentru mulþi creºtini, în mod special în Roma. În nici un caz nu era vorba de þinerea duminicii ca Sabat. Dupã serviciul de închinare de dimineaþã creºtinii îºi vedeau, se pare, la treburile lor obiºnuite. Dupã câte se pare, a trecut ceva timp înainte ca biserica sã caute sã facã din duminicã Sabat. Cam pe la anul 225 d.Hr. Tertulian a

sugerat sã se evite treburile lumeºti duminica, însã primul raport privind o încercare serioasã în aceastã direcþie nu s-a fãcut pânã în secolul al patrulea dupã Hristos. Astfel nu este nevoie sã ne uitãm în Scripturã pentru a afla originea duminicii. Aceasta a intrat în biserica creºtinã cam la jumãtate de secol dupã ce a murit ultimul dintre apostoli. Dupã câte se pare, astrologii din vechiul Rãsãrit au dat zilelor sãptãmânii nume ale unor zeitãþi pãgâne, cum ar fi soarele, luna ºi Saturn. Istoricii numesc aceasta sãptãmâna astrologicã. Aceastã metodã de a marca timpul a devenit încetul cu încetul popularã între cei din Roma. Dovezi cu privire la o astfel de sãptãmânã se gãsesc în relatãrile despre rãzboaiele romanilor din al ºaselea deceniu înainte de Hristos, în care se menþioneazã ziua Saturn, în ruinele cetãþilor Herculane ºi Pompei ºi în scrierile creºtinului Iustin Martirul, cam pe la 150 d.Hr., care vorbeºte despre creºtini care se închinau "în ziua soarelui" (First Apology 67; Migne, Patrologia Graeca, vol. 6, col. 429). Vezi cu privire la Dan. 7,25. În acelaºi timp, biserica primarã nu s-a dispensat de Sabat. Sabatul ºi duminica au fost pãzite amândouã timp de secole, în special în Rãsãrit. Probabil din cauzã cã Europa de vest a fost evanghelizatã în cea mai mare parte din Roma nu existã aproape nici o dovadã privind pãzirea Sabatului în acea zonã. Pãzirea duminicii a devenit o practicã obiºnuitã pretutindeni unde se extindea influenþa Romei. Zilele de post.-Pe lângã aceste practici, în biserica primarã au început sã se þinã ºi anumite zile de post. Acestea sunt menþionate în Didahii (8) ca "a patra a sabatelor" ºi pregãtirea, adicã, miercurea ºi vinerea. Creºtinii erau sfãtuiþi sã nu posteascã în ziua a doua ºi a cincia a sãptãmânii-lunea ºi joia erau zile de post la evrei. Miercurea se presupune cã este ziua în care Iuda L-a vândut pe Hristos iar vineri a fost ziua rãstignirii ºi îngropãrii Sale. XII. Secte dezbinatoare ºi în concurenþã Pentru iudei creºtinismul era o "erezie" (Faptele apostolilor 24,14). La fel, creºtinismul ºi-a avut ereziile lui iar apostolii au dat avertizãri cu privire la acestea, fie ca pericole prezente, fie ca pericole de care trebuiau sã se pãzeascã în viitor (cf. 1 Corinteni 11,19; Galateni 5,20; 2 Petru 2,1). Montaniºtii.-Montaniºtii erau o sectã ale cãrei obiective spirituale erau de ordin foarte înalt. Motivul pentru apariþia acestei secte trebuie cãutat în declinul influenþei pneumatikoi, bãrbaþii cu daruri spirituale. Dovezi cu privire la decãderea în rândul acestor oameni au fost deja prezentate. Montanus a fost un bãrbat cu o puternicã influenþã spiritualã care a început sã predice o solie de reformã în provincia Frigia. El pretindea cã el ºi apropiaþii lui au darurile Duhului, în special darul proorociei. Ei au predicat o redeºteptare ºi reformã, sfãtuind biserica sã lase deoparte lucrurile lumeºti despre care montaniºtii susþineau cã au pus stãpânire pe bisericã încã din era subapostolicã. Plinã de zel reformator, se pare cã secta s-a rãspândit cu rapiditate. Se pare cã a câºtigat interesul ºi atenþia lui Hipolit, care era conducãtor al unui grup mai strict în biserica din Roma în prima parte a secolului al treilea.Unele repere ale succesului montanismului pot fi gãsite în faptul cã Tertulian, marele scriitor latin ºi conducãtor al bisericii din nordul Africii, a acceptat montanismul ºi s-a alãturat cu toatã inima acestui spirit reformator.

Montaniºtii au folosit terminologia lui Pavel pentru a face o descriere a lor înºiºi, cât ºi a acelora care li se împotriveau. Ei se intitulau pneumatikoi iar pe oponenþii lor îi numeau psuchikoi. Ei condamnau recãsãtorirea, considerând cãsãtoria o unire spiritualã ºi aºteptând ca aceastã unire sã fie reînnoitã dupã moarte. Ei insistau ca toþi cei vinovaþi de nelegiuri sã fie excluºi din bisericã. Ei impuneau perioade de post rigide, susþineau celibatul, lãudau peste mãsurã pe cei care îºi dãduserã viaþa ca martiri ºi chiar încurajau aceastã experienþã, socotind cã nu este legitim a fugi de martiraj în timp de persecuþie. Experienþa creºtinã era pentru ei nu numai rezultatul unui început miraculos ci un miracol care se repetã continuu; pentru ei nimic din ceea ce provenea din vieþuirea naturalã sau din dezvoltarea normalã a proceselor mintale ºi spirituale nu contribuia la progresul vieþii creºtine. Se pare cã ei credeau cã dezvoltarea experienþei religioase în comunitate în ansamblul ei trebuie sã treacã prin patru etape: (1) religia naturalã, sau conceptul înnãscut despre Dumnezeu; (2) religia Vechiului Testament; (3) întruparea lui Hristos ºi evanghelia pe care El a prezentat-o; (4) venirea Mângâietorului cu revãrsarea Duhului Sfânt la cincizecime ºi, în special, venirea darurilor Duhului la Montanus. Astfel ei credeau cã experienþa lor deosebitã trebuia sã marcheze experienþa culminantã a bisericii ºi cã perfecþiunea soliei lor în bisericã avea sã aducã triumful acesteia pe pãmânt la cea de-a doua venire a lui Isus Hristos, Domnul lor. Aceastã a doua venire era aºteptatã a se petrece foarte curând dupã apariþia lor ºi propagarea soliei lor. La început ºi nu de puþine ori dupã aceea, secta aceasta era numitã erezia frigianã. Ea exista încã în secolul al cincilea. Impactul sãu asupra creºtinismului a modificat întrucâtva cu siguranþã doctrinele bisericii romano-catolice. Vederile montaniste au apãrut în câteva manifestãri diferite între sectele din Evul Mediu. În parte din cauza convingerii lor ferme în prezenþa lãuntricã dinamicã a Duhului Sfânt ºi în parte din cauza opoziþiei faþã de ei ºi lucrarea lor din partea autoritãþilor administrative ale bisericii, montaniºtii criticau punctul de vedere catolic ce lua tot mai mult amploare ºi anume cã biserica ar consta din episcopi. Tertulian a spus, "'Biserica, este adevãrat, va ierta pãcatele, dar (este vorba despre) Biserica Duhului, prin intermediul omului spiritual; nu biserica ce constã dintr-un numãr de episcopi " (On Modesty 21; ANF, vol. 4, p. 100). Ebioniþii.-S-a atras atenþia asupra despãrþirii serioase ce a apãrut în biserica apostolicã în douã grupe: (1) creºtinii iudei care insistau ca toatã biserica, fie cã e vorba de iudei sau neamuri, trebuie sã pãzeascã legea lui Moise; (2) creºtinii iudei ca ºi Pavel, cât ºi marea majoritate a creºtinilor convertiþi dintre neamuri care au acceptat învãþãtura lui Pavel ºi au salutat decizia consiliului de la Ierusalim (Fapte 15). Cei din urmã susþineau cã neamurile trebuie sã accepte mântuirea prin Isus Hristos, prin credinþã, ºi cã nu trebuie sã se acorde atenþie ritualurilor iudaice. Pe mãsurã ce numãrul celor veniþi în bisericã dintre neamuri sporea, iar creºtinii iudei tindeau sã devinã o minoritate cei ce erau zeloºi pentru lege au devenit o grupã de sine stãtãtoare. Ei au format una sau mai multe secte, ocupând prin crezuri ºi practici zona aceea de hotar dintre creºtinism ºi iudaism. Scriitorii creºtini vorbesc despre ebioniþi ca fiind una din aceste grupe de creºtini-iudei, dacã nu chiar cea mai importantã. Numele sectei provenea de la un cuvânt ebraic ce însemna "sãrac, " ºi este posibil ca la început acesta sã fi fost un termen aplicat creºtinilor în general, aºa cum insistã Epifaniu. Mai târziu acesta a fost folosit pentru a-i desemna pe creºtinii iudei (Origen Against Celsus ii. 1). Este cu totul posibil ca epistola cãtre evrei sã fi fost scrisã pentru a-i susþine pe creºtinii iudei, care erau doritori sã-l asculte pe Pavel, gata sã-L primeascã pe Isus Hristos ca Mântuitor ºi Mare Preot, în contrast cu un

grup de creºtini iudei care insistau pe þinerea legãturii cu preoþia ºi ritualurile. Dacã este aºa, epistola cãtre evrei trebuie cã a semnalizat o dezbinare între cele douã tipuri de iudei creºtini, cu rezultatul cã ebioniþii s-au cristalizat într-o sectã legalistã ºi ritualistã, dependentã de pãstrarea formelor exterioare iudaice. Schaff descrie miºcarea ca fiind un "creºtinism iudaizant, pseudo-Petrin, " sau "un iudaism creºtinizat" (History of the Christian Church, vol. 2, p. 429). Ebioniþii trebuie sã fi fost în cea mai mare parte farisei. Ei erau succesorii naturali ai iudaizanþilor, cãrora Pavel li s-a opus cu putere, aºa cum se aratã în epistola cãtre Galateni. Ei L-au acceptat pe Isus ca Mesia cel promis, fiul lui David, însã doar ca om, ca ºi Moise ºi David, ºi ca produs prin reproducere naturalã, al unirii dintre Iosif ºi Maria. Conform celor crezute de aceºtia, El a devenit conºtient de statutul Sãu mesianic atunci când a fost botezat de Ioan, moment când I-a fost dat un spirit divin. Aceastã învãþãturã a fost recunoscutã de unitarienii din secolul al XIX-lea ca fiind similarã cu convingerile lor cu privire la Isus. De aceea, unii dintre ei au spus cã ebioniþii au fost adevãraþii creºtini de la început ºi cã miºcarea creºtinã de început a fost unitarianã. Înþelegerea ebionitã cum cã Isus omul ar fi primit la botezul Sãu un spirit divin poate face din ei precursorii adopþionismului de mai târziu. (Vezi Vol. V. pp. 912,913). Ei insistau sã se pãstreze circumciziunea ºi întregul ritual al legii lui Moise, ca fiind necesare pentru mântuirea oamenilor. Eusebiu aratã cã ebioniþii au pãstrat atât Sabatul cât ºi ziua Domnului, duminica (Ecclesiastical History iii. 27. 5). Inevitabil, ebioniþii l-au socotit pe Pavel un apostaziat ºi un eretic. Unii chiar au susþinut cã Pavel este un pãgân neiudeu, convertit la iudaism de la care el a cãzut în viaþa de dupã aceea din motive de necurãþie. Ei aºteptau o revenire apropiatã a lui Isus, pentru a începe domnia slavei de o mie de ani pe pãmânt, cu un Ierusalim restaurat ca centru al lui. Anumite dovezi indicã tendinþe gnostice în rândul ebioniþilor. Acestea se trag probabil dintr-un grup de ebioniþi cu o influenþã ºi reputaþie mult mai micã decât corpul principal, o clasã care a reprezentat un amestec curios de învãþãturi creºtin-iudaice ºi gnostice. Despre ebioniþi nu s-a mai auzit nimic dupã secolul al patrulea. Nazarinenii.-Aceastã sectã nu este menþionatã de scriitorii timpurii ai bisericii creºtine ci doar de cei din secolele al patrulea ºi al cincilea, cum ar fi Epifan, Ieronim ºi Augustin. Aceºtia vorbesc despre nazarineni ca despre o sectã iudeo-creºtinã, alcãtuitã din creºtini care au fugit în Pella în momentul distrugerii Ierusalimului. (Vezi Epifan Against Heresies i. 2, Heresy xxix. 7). Despre ei se spune cã ar fi crezut în obligaþia universalã a legii ºi cã l-ar fi denunþat pe Pavel ca fiind un cãlcãtor de lege. Totuºi, spre deosebire de ebioniþi, se pare cã ei L-ar fi acceptat pe Isus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu în sensul unic. Deoarece este dificil a face o distincþie categoricã între nazarineni ºi ebioniþi, se poate ca nazarinenii sã fi stat oarecum mai aproape de creºtinismul ortodox decât ebioniþii. Gnosticii.-Ceea ce se ºtie despre gnosticism este dobândit în mare parte de la scriitorii creºtini care erau ostili acestuia. Bãrbaþi ca Ireneu, Tertulian, Hipolit ºi Origen au scris împotriva acestuia, deoarece au socotit învãþãturile acestea periculoase pentru creºtinism. Totuºi, s-au descoperit recent printre sulurile de la Marea Moartã documente despre care unii cercetãtori susþin cã ar conþine dovezi legate de ceea ce credeau gnosticii evrei timpurii. O descoperire chiar mai direct legatã de gnosticism a fost fãcutã la Chenoboscium (Nag Hammadi) în Egypt, în 1946, unde a fost descoperitã o bibliotecã de scrieri gnostice alcãtuitã din aproape 1000 de pagini pe papirus. Când

va fi publicatã aceastã colecþie va spori în mare mãsurã cunoºtinþele noastre în detaliu cu privire la gnosticism. De fapt, nu a fost un cult gnostic ci numai culturi gnostice, uneori cu discipoli mai mulþi, alteori cu discipoli mai puþini. Nu a fost o miºcare atât de mare încât sã fie socotitã un mod de gândire. Nu a avut o organizaþie peste tot ºi avea puþinã încredere în forþele proprii. Dupã câte se pare, a devenit o problemã pentru conducãtorii creºtini în ultimii ani ai perioadei apostolice ºi era încã luatã în calcul la sfârºitul secolului al treilea. Vezi Vol. V, pp. 912,913. Vechiul Testament vorbeºte despre o cunoaºtere a lui Dumnezeu (vezi Ier. 9,23. 24), însã aceasta nu este o cunoaºtere speculativã. Mai degrabã este vorba despre o familiarizare cu Dumnezeu ce rezultã dintr-o acceptare prin credinþã a ceea ce descoperã El cu privire la Sine Însuºi. În mod asemãnãtor Noul Testament cunoaºte de asemenea o "gnosis" sau "cunoaºtere" spiritualã însã aceasta nu este o filozofie abstractã. Ea este înainte de toate o cunoaºtere practicã, spritualã a lui Dumnezeu, bazatã pe propriile Sale revelaþii ºi lucrând în experienþa creºtinilor. "Cunoaºterea" poate fi luatã drept tema evangheliei lui Ioan. Apostolul accentueazã cunoaºterea de Dumnezeu ºi relateazã afirmaþia lui Isus potrivit cãreia viaþa veºnicã este a-L cunoaºte pe Dumnezeu ºi pe Fiul Sãu (Ioan 17,3). Ioan accentueazã realitatea existenþei lui Isus ºi bucuria pãrtãºiei în ce priveºte cunoaºterea Lui, lucru exprimat prin faptul cã L-a vãzut ºi atins pe Domnul (1 Ioan 1,1-7). Pentru Pavel, cunoaºterea lui Hristos þine de simpla experienþã, disponibilã tuturor. Însã existã ºi o înþelepciune mai profundã, privilegiul creºtinilor maturi, "desãvârºiþi", care la rândul ei se transformã în desãvârºire. "Noi propovãduim" spune el, "înþelepciunea lui Dumnezeu cea tainicã ºi þinutã ascunsã... pe care nu a cunoscut-o nici unul din fruntaºii veacului acestuia" (1 Corinteni 2,6-8). Existã un "cuvânt al cunoºtinþei", un dar al Duhului, despre care vorbeºte Pavel (1 Corinteni 12,8). De pildã, consiliul de la Ierusalim a hotãrât ca creºtinii dintre neamuri sã evite orice contact cu idolii, înfrânându-se chiar de la mîncarea jertfitã acestora. Pavel scoate în evidenþã faptul cã cei maturi în privinþa cunoºtinþei vor înþelege cã zeii pãgâni sunt spirite de demoni iar idolii puºi sã-i reprezinte, nu sunt nimic. De aceea, nu are importanþã dacã o mâncare a fost jertfitã idolilor sau nu, cu excepþia cazului când acest lucru ar pune în primejdie conºtiinþa unuia care este mai scrupulos (1 Corinteni 8). Pe lângã cunoaºterea practicã, de fiecare zi a lui Dumnezeu, esenþialã pentru experienþa creºtinã ºi creºterea spre desãvârºire, existã ºi falsa gnosis, pe care conducãtorii bisericii trebuie s-o evite ºi sã-i ajute ºi pe oameni s-o evite (1 Corinteni 3,20.21). Apoi, mai existã douã feluri de cunoaºtere gonisis alethine adevãrata cunoaºtere; ºi gnosis pseudonumos , falsa cunoaºtere. Trebuie sã se facã deosebire între acestea, deoarece una duce la mântuire iar cealaltã la înºelãciune ºi condamnare. Adevãrata cunoºtinþã (gnosis) se supune autoritãþii Scripturii ºi este o credinþã ce a crescut, s-a perfectat. Falsa gnosis era pretenþioasã ºi îngâmfatã, pretinzând cã este intelectualã ºi nu se aflã la îndemâna celor vulgari. Se propaga pe sine însuºi nu prin dovezi logice, ci prin susþinerea autoritãþii sale intuitive. Dupã ce ºi-a stabilit ideile, a încercat apoi sã le sistematizeze ºi sã facã din ele o cale de gândire continuã cu privire la lumea spiritualã. Din ceea ce se cunoaºte cu privire la gnosticismul din vechime, se poate vedea cã rãdãcinile acestuia erau înfipte adânc, erau larg rãspândite ºi variate. S-au propus mai multe teorii în ce

priveºte originea acestuia, însã probabil cel mai bine este a le vedea ca produs al sincretismului religios care era o trãsãturã atât de caracteristicã a lumii elenistice. Faptul cã era asemãnãtoare gândirii orientale se vede din pronunþatul ei caracter dualist, care expune la o luptã perpetuã între luminã ºi întuneric. Prin aceasta, gnosticismul s-a dovedit a fi paralel parsiismului, care, la rândul lui, ºi-a avut rãdãcinile în anticul zoroastrianism. Dispreþul gnosticismului faþã de ceea ce este trupesc ºi material constituie o reminiscenþã a anumitor trãsãturi ale platonismului ºi a filozofiilor vechi ale Greciei. Iudaismul din perioada macabeilor ºi perioada creºtinã timpurie conþine puternice elemente speculative, care au avut tendinþa de a depãºi delimitãrile autoritãþii Scripturii. Esenismul iudaic ºi cabalismul se pare cã ar fi avut ceva legãturã cu gnosticismul. Depãºind limitele gândirii creºtine, gnosticismul s-a folosit de Scriptura creºtinã ºi a împrumutat terminologia creºtinã pentru a îmbrãca modurile de gândire gnostice. Având în vedere aceste condiþii ºi relaþii complexe, cât ºi împrejurãrile spirituale ºi intelectuale în care a apãrut gnosticismul, acesta s-a dezvoltat în mod inevitabil într-o largã varietate de sisteme gnostice (dacã pot fi numite sisteme) cu combinaþii ciudate de compatibilitãþi ºi repulsii. Au existat forme de gnosticism pãgân. A existat un gnosticism în care pãgânismul ºi creºtinismul au cãutat sã se îmbine. Au existat combinaþii de pãgânism ºi iudaism. Unele tipuri de gnosticism creºtin s-au manifestat ca anti-iudaice iar altele ca anti-pãgâne. Gnosticismul a fost o încercare speculativã de a explica lumea nevãzutã printr-o metodã filozoficã; de a explica complicaþiile ºi frustrãrile vieþii; ºi de a oferi un fel de speranþã pentru împlinirea cu succes a întregii existenþe. Este dificil a ºti ce idei gnostice erau susþinute de anumite secþiuni ºi care erau susþinute la modul general. Este aproape tot la fel de dificil a gãsi un numitor comun aplicabil pe datã tuturor formelor de gnosticism, cât ºi pentru toate formele de hinduism sau creºtinism. Însã urmãtoarele idei par a fi reprezentative: 1.Înapoia a tot ce se putea cunoaºte sau imagina se afla un dumnezeu suprem, un spirit divin. Acest dumnezeu era în esenþã complet spiritual, netrupesc. Într-adevãr, unii gnostici propovãduiau cã zeul lor era fãrã esenþã ori persoanã. Ei aplicau conceptului termeni ca abussos, "abis, " ºi buthos , "adânc." 2.Se spunea cã de la acest zeu suprem ar fi pornit, prin veacuri nenumãrate, o succesiune de emanaþii, numite aiones , eoni, care erau expresii ale principiului original ºi serveau a-l face pe acesta mai puþin de neînþeles. Luate toate laolaltã, aceste emanaþii au fost numite Pleroma , "plinãtate." 3.Toate acestea cãrora esenþa divinã le-a dat expresie conþineau în perfecþiune principiul divin al Luminii. Însã mai era ºi principiul întunericului, care se lupta cu Lumina, cãutând sã gãseascã un loc în universul Luminii ºi aºteptând ca pânã la urmã s-o învingã pe aceasta. Dacã s-ar întâmpla un asemenea lucru, ar avea loc o inimaginabilã eclipsã a tuturor lucrurilor. În cele din urmã, unul din eoni a cãzut din Pleroma. 4.Din aceastã situaþie îngrozitoare a rezultat creaþia materiei din amestecul dintre eonul cãzut ºi lumea decãzutã a întunericului. Materia era fãrã formã, haoticã, impregnatã cu întuneric ºi de aceea rea. Demiurgul, o formã cosmicã aproape inconºtientã, identificatã de unii gnostici cu Iehova al Vechiul Testament, a dat formã acestei materii rele, ºi a rezultat lumea materialã. Lumea atunci, fiind materialã, era rea în esenþa ei, ºi era condusã de o forþã mai mult sau mai puþin mecanicã.

5.Cãderea eonului ºi formarea lumii rele a necesitat un act de salvare. Acest lucru a fost întreprins de un alt eon, identificat cu Hristos. El a coborât la nivelul lumii imperfecte, s-a unit temporar cu omul Isus, probabil la botezul Sãu, ºi a rãmas cu El pânã la scurt timp înainte de moartea sa. Eonul Hristos a îndeplinit lucrarea de mântuire salvând eonul cãzut, adunând lumina din întunericul acestei lumi ºi revelând prin Isus cunoºtinþa ascunsã (gnosis) prin care oamenii pot fi eliberaþi din întuneric ºi pot atinge sfera luminii. Punctul de vedere gnostic cu privire la Isus era diferit. Unii gândeau aºa cum s-a arãtat mai sus. Alþii afirmau cã El nu are deloc un trup material, ºi cã era doar o arãtare. De aceea, aceºtia sunt cunoscuþi ca docetiºti (de la Gr.dokeo, "a pãrea"). Unii gnostici considerau cã prin lucrarea lui Hristos materia avea sã fie eliberatã de întuneric; alþii cã materia avea sã fie cuceritã ºi va dispãrea, spiritele oamenilor fiind eliberate pentru a fi reabsorbite în buthos sau a deveni spirite libere într-un univers nefizic. Au fost multe forme de gnosticism creºtin, cu un numãr corespunzãtor de conducãtori. Cerint a fost un gnostic contemporan cu apostolul Ioan, ºi se spune cã lui Ioan nu-i plãcea deloc de el. (Vezi p. 36). Docetiºtii (vezi p. 58), împotriva cãrora se pare indiscutabil cã ar fi scris Ioan, au constituit o problemã serioasã pentru creºtinismul ortodox. Basilid, deºi mai târziu decât apostolul Pavel, a prezentat o învãþãturã similarã cu cea pe care apostolul a scris-o în epistola sa cãtre Coloseni. Tatian, cel care a fãcut pentru prima datã o armonizare a evangheliilor, a fost un gnostic din secolul al doilea. Saturnin ºi Valentin au fost gnostici incomozi din secolul al doilea, iar Manes ºi Bardesanes din secolul al treilea. Un grup gnostic numit Ofit este combãtut în scrierile lui Origen. Cam prin anul 200 d.Hr., erau identificabile cam 65 forme diferite de gnosticism. Aceºti gânditori gnostici foloseau Sciptura în mod liber, interpretând-o pentru a se potrivit cu teoriile lor. Ei au adunat laolaltã tradiþii care se formaserã în bisericã ºi le-au folosit pentru a sluji scopului lor. Au împrumutat scrieri de la unul la altul, ºi au clãdit pe scrieri de la orice gânditori înaintaºi pe care le-au gãsit utile. Au folosit scrierile speculative iudaice contemporane, pe lângã faptul cã au împrumutat deschis de la filozofiile pãgâne, atât contemporane cât ºi anterioare. Modul de gândire gnostic a avut impact asupra creºtinismului în anii de formare ai bisericii ºi de aceea au influenþat-o în mare mãsurã. Prin speculaþiile ºi denaturãrile sale, gnosticismul a stimulat gândirea creºtinã spre a se împotrivi acestuia ºi i-a obligat pe gânditorii creºtini sã caute sã cristalizeze o teologie. Evanghelia lui Ioan poate fi consideratã o încercare pentru o primã teologie, scrisã probabil pentru a se împotrivi gnosticismului care era pe cale a se naºte. Totuºi Origen este primul scriitor creºtin care a alcãtuit o teologie sistematicã obiectivã. În mod paralel, gnosticismul a stimulat biserica creºtinã sã accelereze formarea ei ca o organizaþie cu autoritate, sã dezvolte o ierarhie sacerdotalã ºi sã atingã un anumit grad de acord în ce priveºte canonul. Accentul acestuia pe spiritele din lumea nevãzutã a încurajat desigur biserica creºtinã sã împrumute idei pãgâne legate de starea de conºtienþã a morþilor. Este foarte probabil ca aceastã ierarhie a spiritelor sã fi ajutat biserica sã dezvolte obiceiul venerãrii sfinþilor. Gnosticismul a condus biserica spre o metodã speculativã ºi foarte alegoricã de interpretare a Bibliei, fãrã sã mai vorbim de influenþarea creºtinismului de a îmbrãþiºa tradiþia ca o autoritate tovarãºã Scripturii. Prin faptul cã era anti-iudaic, gnosticismul a accelerat anti-iudaismul în biserica creºtinã.

Deoarece ºcoala de teologie creºtinã din Alexandria de sub conducerea lui Clement ºi Origen, au folosit termenul de "gnostic" pentru a vorbi despre modul sãu de viaþã ºi gândire creºtinã, accentuând cunoaºterea intuitivã a lucrurilor divine, s-a considerat cã aceºti conducãtori ºi ºcoala lor erau gnostice în sensul delor deja discutate. Acest lucru nu era adevãrat. ªcoala din Alexandria era o ºcoalã speculativã ºi filozoficã, influenþatã de platonism, ºi de aceea cunoscutã mai târziu ca ºcoala platonicã a creºtinismului. Însã creºtinii din Alexandria luptau împotriva speculaþiilor gnosticilor, respingeau teoria emanaþiilor ºi a cuceririi întunericului ºi insistau asupra personalitãþii lui Dumnezeu Tatãl, divinitãþii lui Isus Hristos ºi, într-o mãsurã considerabilã asupra personalitãþii Duhului Sfânt. Ei Îl identificau pe Iehova Vechiului Testament nu cu Demiurgul ci cu Dumnezeul Vechiului Testament ºi acordau Scripturii supremaþie. ªcoala din Alexandria a contribuit la apostazia din secolele de mai târziu, dar nu prin analul gnosticismului extrem. Docetiºtii.-Docetiºtii (gr. Doketoi, de la verbul dokeo, "a pãrea, " "a apãrea") au fost un grup de gnostici care susþineau cã prima venire a lui Hristos pe pãmânt trebuie explicatã ca fiind doar o "arãtare." Docetismul era adeptul rãului din materie, ºi în special din partea trupeascã, ºi de aceea nu putea fi de acord cu ideea cã divinul s-ar putea uni cu umanul atât timp cât oamenii se aflau în experienþa trupeascã. Ca miºcare, Docetiºtii negau în întregime umanitatea lui Hristos cu privire la ceea ce era vãzut doar ca o viziune. De aceea, erau cu totul în opoziþie cu ebionismul foarte practic ºi energic. Subtil atât în gândire cât ºi metode, docetismul era deja o problemã serioasã pentru conducãtorii creºtini pe vremea lui Pavel ºi Ioan. Este posibil ca Pavel sã fi avut de-a face cu ceva forme de docetism în epistola sa cãtre Coloseni. Este imposibil a pune la îndoialã faptul cã Ioan i-a avut în minte pe docetiºti atunci când a scris provocarea pentru fraþii sãi creºtini spre a le aduce aminte cã Domnul Isus Hristos a putut fi atins ºi pipãit, ºi cã El locuia printre oameni în realitate (1 Ioan 1,1-3). Sub termenul de "anticrist" au fost cuprinse mai tîrziu mai multe forme de erezie, însã trebuie recunoscut cã aici Ioan vorbeºte aici în principal de erezia docetiºtilor. Nicolaiþii.-Numele de nicolait este folosit pentru prima datã în solia cãtre Efes din cartea Apocalipsei (cap. 2,6), unde "învãþãtura nicolaiþilor" este consideratã echivalentul pentru vremurile apostolice a "învãþãturii lui Balaam, " care a dus pe poporul Israel în idolatrie ºi desfrâu în timpul lui Moise (cf. Numeri 24,1,25; Apocalipsa 2,14; PP 450-455). Nu existã relatãri despre aceastã "învãþãturã, " în solia cãtre Tiatira, despre femeia Izabela se spune cã produce acelaºi fel de pãcate (Apocalipsa 2,20) ca cele atribuite "învãþãturii nicolaiþilor." Scriitorii creºtini de mai târziu erau preocupaþi de termenul de "nicolaiþi." Ireneu, cel dintâi care a discutat despre acest lucru (Against Heresies i. 26), l-a numit ca întemeietor al sectei cu acel nume pe Nicolae, unul dintre cei ºapte desemnaþi sã se ocupe de administrarea materialã în biserica primarã (Faptele apostolilor 6,1-3,5), care este descris ca fiind un "prozelit din Antiohia." Tertulian, Hilary, Gregorian din Nisa, ºi Epifan (Against Heresies i. 1, Erezia xxv) a fost de acord în implicarea lui Nicolae, însã cu un grad diferit de învinovãþire. O relatare este cã Nicolae era extrem de gelos pe frumoasa lui soþie, ºi, pentru a învinge acest simþãmânt nelegiuit, el a fost târât în pãcatul ºi mai degustãtor al susþinerii promiscuitãþii. De aici se presupune cã un segment al bisericii, dupã câte se pare creºtini iudei, au fost târâþi în pãcate asemãnãtoare cu cele în care planul lui Balaam i-a condus pe evrei. Trebuie observat cã exact aceleaºi nelegiuiri împotriva cãrora Domnul a avertizat în soliile cãtre Pergam ºi Tiatira se numãrau printre cele interzise de consiliul din Ierusalim, "sã vã feriþi de lucrurile jertfite idolilor, ... ºi de curvie" (Faptele apostolilor 15,29). Se pare cã problema nicolaiþilor ar fi apãrut deja chiar pe timpul consiliului, poate într-o formã incipientã. Confruntându-se cu

probleme similare în Corint, dupã câte se pare, Pavel nu le-a considerat ca însuºiri specifice ale anumitei miºcãri (1 Corinteni 5,1-6,8; 10,5-11), deºi în cap. 10,8 el s-a referit în mod specific la experienþa lui Israel cu Balaam. Însã Petru (2 Petru 2,9-22) ºi Iuda (vers. 4-13) au vorbit cu înverºunare despre membrii comunitãþii creºtine care în vremurile de început se fãceau vinovaþi în ospeþele de pãrtãºie (agape), pe atunci în legãturã cu Cina Domnului, de pãcatele puse pe seama nicolaiþilor . Vezi Apoc. 2,6. Este o coincidenþã ciudatã faptul cã, sub instigaþia iudeilor, în ultima parte a secolului al doilea ºi în prima parte a secolului al treilea, au fost aduse împotriva creºtinilor acuzaþii legate de o conduitã respingãtoare legat de mesele lor de pãrtãºie. Aceste acuzaþii, similare celor atribuite nicolaiþilor, au fost ridicate de pãgâni (Origen Against Celsus vi. 27; Tertulian Ad Nationes i. 14) împotriva creºtinilor. Lãsând la o parte aceste acuzaþii, este greu de crezut cã nelegiuirile atribuite nicolaiþilor sã fi existat în vreun grup al bisericii primare. Întrebarea la care se cautã rãspuns este în ce mãsurã nicolaiþii au constitut o miºcare organizatã, de sine stãtãtoare. Cu privire la acest lucru nu existã decât aluziile fãcute în pasajele biblice deja citate. În ce priveºte implicaþiile profetice ale experienþei nicolaiþilor în bisericile din Pergam ºi Tiatira vezi Apocalipsa 2,6,14,20. XIII. Relaþia cu statul Religiile tribale.-Prin natura lor, religiile pãgâne erau în esenþã locale sau tribale. Erau zei ai oraºelor ºi zei ai satelor, zei ai dealurilor ºi zei ai vãilor (1 Regi 20,22-30). Întrucât familiile, clanurile ºi triburile formau ceea ce astãzi numim naþiuni, anumiþi zei sau grupuri de zei au ajuns sã fie consideraþi zeitãþi naþionale. Romanii recunoaºteau clar aceastã situaþie; pe mãsurã ce îºi extindeau imperiul, erau suficient de înþelepþi aplicând principiul toleranþei. Aºa cum permiteau popoarelor locale sã menþinã pe cât era cu putinþã forme locale de guvernare proprie, la fel le îngãduiau sã-ºi pãstreze zeii. Ei trebuiau, e adevãrat, sã includã în lista lor cu zei pe zeii conducãtori ai Romei, ca sã nu-i înfurie pe aceºtia, ºi nu trebuiau sã se lase conduºi, prin religia lor, la vreo rãzvrãtire împotriva conducerii romane. Însã, având în vedere aceste stipulãri, le era permis sã-ºi continue propriile forme de închinare. De fapt, romanii, considerând un avantaj faptul de a avea tot mai mulþi zei care umblau dupã favorurile Romei ºi progresul acesteia în lume, au adãugat în realitate zei strãini în Panteonul lor. Religia romanã ºi cea iudaicã.-Când romanii au venit în contact direct cu religia iudaicã, în special cu cuceririle lui Pompei din rãsãrit, unde el a subjugat Siria ºi pe iudei între anii 65-63 î.Hr., au avut de întâmpinat serioase probleme religioase. Ei doreau sã tolereze religia iudaicã dar aceasta era atât de întreþesutã în viaþa iudaicã ºi evident cã acest lucru îi fãcea pe iudei sã nu cedeze stãpânirii romane ºi astfel ei au socotit cã e foarte greu de menþinut aceastã toleranþã. Apoi romanii nici nu înþelegeau religia iudaicã. Deoarece iudeii vorbeau despre Dumnezeul lor dar nu Îl reprezentau în nici un fel, romanilor li se pãrea cã religia iudaicã era doar o creaþie a propriei lor imaginaþii. Iudeii au refuzat categoric sã aibã ceva de-a face cu zeii romani, consimþind doar sã se roage pentru statul roman. Cu toate acestea, romanii au acceptat acest compromis ºi au permis

iudeilor sã continue modul lor de închinare. Ei l-au întronat pe Irod ca rege al iudeilor. El susþinea a fi iudeu, însã doar prin constrângerea exercitatã asupra familiei sale de cãtre iudeii macabei cu ceva ani înainte. Exista un numãr de secte în rândul iudeilor (vezi Vol. V, pag. 51-53). Pe acestea romanii le recunoºteau ca fãcând parte din religia iudaicã, deoarece iudeii includeau aceste secte în economia lor religioasã. O sectã ca cea a ziloþilor era privitã cu suspiciune din cauza tendinþelor lor spre rãzvrãtire ºi adesea secte de acest fel erau tratate disciplinar, dar nu erau interzise, la aceasta recurgându-se doar în ultimã instanþã. Respingerea creºtinismului de cãtre iudaism.-Încã de la început conducãtorii iudei L-au respins pe Isus. Dupã ce Hristos a fost dat la moarte, ei i-au respins ºi pe urmaºii Lui ºi biserica pe care aceºtia au format-o. Iatã de ce creºtinismul nu era recunoscut leGalateni De aceea nu exista o modalitate logicã pentru romani de a-L include pe Hristos în Panteonul lor dacã ar fi vrut sã facã acest lucru. Ei nu puteau accepta creºtinismul prin canalele iudaice, deoarece iudeii înºiºi l-au respins. Astfel încã de la început acesta a fost o religie ilegalã, fãrã statut legal. Atitudinea romanilor faþã de creºtinism.-Era totuºi ceva în învãþãturile creºtine care fãcea creºtinismul sã fie vãzut cu ochi rãi de guvernarea romanã. Romanii au considerat cã este un lucru rãu cã iudeii cãpãtau adepþi în religia lor ºi astfel în secolul al doilea au promulgat legi care interziceau iudeilor a face convertiri la religia lor. Însã iudeii nu pretindeau cã au o credinþã universalã. Ei ofereau pãgânilor calitatea de membru pe baza privilegiului. Nu era însã cazul creºtinismului. Încã de la început creºtinismul a pretins cã el este singura religie adevãratã, a afirmat cã are o solie globalã, i-au invitat sã li se alãture pe toþi oamenii care întruneau condiþiile de credinþã ºi corectitudine ºi insistau cã aceasta este universalã în scopul ei. Nu exista loc pentru rivalitãþi ºi era în esenþã intolerantã faþã de alte culte. Iatã de ce creºtinismul se prezenta pentru romani ca o credinþã imperialã ºi cuceritoare. La început a fost batjocoritã fiind socotitã ridicolã iar apoi a fost consideratã o ameninþare pentru viaþa romanã. Iudeii spuseserã "Noi nu avem alt împãrat decât pe Cezarul" (Ioan 19,15). Nu la fel au spus creºtinii. Ei aveau un singur Domn, pe Domnul Isus Hristos, ºi ei nu aplicau cuvântul "Domn" la Cezarul roman. Ei propovãduiau cu stãruinþã cã Domnul lor Hristos Se va întoarce ca Rege al regilor ºi Domn al domnilor pentru a cuceri universul. Fie cã o spuneau sau nu atât de simplu, era implicit în învãþãtura lor cã nici un imperiu pãmântesc, nici chiar cel al Romei, nu putea sta în prezenþa unui asemenea Rege (cf. Daniel 2,34. 35. 44. 45). Imperiul Roman era un stat de sine stãtãtor ºi sigur pe sine. Nu avea rivali de temut în jurul Mediteranei. Statul trebuia sã fie preocuparea de cãpetenie a oricãrui cetãþean. Împãratul, oricât de slab, prost sau rãu ar fi fost, întruchipa puterea ºi gloria statului roman. Din partea unui asemenea stat nu putea exista toleranþã faþã de vreo sectã, oricât de sãnãtoasã ar fi fost aceasta, care ar fi avut în centrul învãþãturilor sale credinþa într-un rege divin care la un moment dat ar fi rãsturnat toate statele, toate puterile ºi toate stãpânirile. Creºtinismul a constituit o provocare pentru societatea romanã spre un mod de viaþã mai bun ºi prin acest lucru a iritat societatea respectivã. Vechii romani, care au înþeles valoarea moralitãþii, aveau o eticã serioasã. Însã moralitatea creºtinã nu era de tipul celei romane, ºi nu constituia nici o dezvoltre a tezei romane cu privire la valorile vieþii. Mai mult decât atât, romanii din vremea Noului Testament nu trãiau în conformitate cu vechea lor eticã. De aceea viaþa creºtinilor

constituia o continuã mustrare pentru romani. Ei nu înþelegeau modul de vieþuire creºtin; deºi ar fi putut sã respecte ceea ce nu înþelegeau, au urât acele lucruri. Creºtinismul o religie ilicitã.-Iudeii nu-i puteau suferi pe creºtini din mai multe motive. Ei se temeau ca nu cumva creºtinii sã stârneascã furia romanilor împotriva iudeilor. Ei Îl urau pe Hristosul creºtinilor socotindu-L ca rival al lui Mesia cel aºteptat de ei. Dar cel mai mult îi urau pe creºtini pentru cã se întovãrãºiserã cu neamurile. Iatã de ce, cu orice ocazie posibilã iudeii creau necazuri creºtinilor atât cât le stãtea lor în putere sã îi persecute în þara Palestinei iar în alte locuri stârnind mulþimile la revoltã împotriva creºtinilor. Unele din aceste ocazii se pot citi în cartea Faptelor apostolilor. Un document intitulat Martyrdom of Polycarp, povesteºte acelaºi lucru despre cetatea Smirna din secolul al doilea. În secolul al treilea Tertulian numeºte sinagogile iudeilor "izvoare ale persecuþiei" (Scorpiace x; ANF, vol. 3, p. 643). Relaþiile fiind de acest fel, este de prisos a cerceta legile romane pentru a gãsi vreun decret împotriva creºtinilor. Nu era necesar nici un decret. Creºtinii nu aveau pur ºi simplu nici un statut leGalateni În anii ce au urmat au fost iniþiate politici împotriva creºtinilor ºi aceste politici au devenit tot mai aspre. Primele atacuri ale oficialitãþii romane asupra creºtinilor au fost sporadice fiind urmarea, nu a unei politici, ci a capriciului ºi a rãutãþii împãraþilor. De acest fel au fost persecuþiile pornite împotriva creºtinilor de cãtre Nero (64 d.Hr.) ºi Domiþian (95 d.Hr.). Politicile romane: Persecuþie în funcþie de capricii.-Istoricul roman Tacitus (Annals xv. 44; cf. Suetonius Nero vi. 16) povesteºte cã pe drept Nero a fost acuzat cã ar fi dat foc cetãþii Romei. Pentru a abate acuzaþia de la sine, el a dat vina pe creºtini. Mulþi dintre urmaºii lui Hristos au fost arºi de vii în cetatea Romei, unii dintre ei fiind folosiþi ca torþe pentru a lumina petrecerile de noapte þinute în grãdinile lui Nero. Fãrã îndoialã cã persecuþia s-a extins într-o oarecare mãsurã ºi în provincii, deºi existã puþine relatãri cu referire la acest lucru. Aºa cum s-a arãtat deja, Petru ºi Pavel au murit amândoi în cetatea Romei urmare a persecuþiei lui Nero (vezi pag. 30,35). Urmãtoarea persecuþie a creºtinilor de cãtre romani a fost stârnitã de rãutatea împãratului Domiþian, un om instabil ºi capricios. Este posibil ca el sã fi gãsit creºtini chiar în casa sa. Din acest motiv sau din altele, el s-a întors împotriva sectei. S-a menþionat deja cã Ioan a fost exilat pe insula Patmos în timpul domniei acestui împãrat. Persecuþia de sub Domiþian nu a fost probabil general rãspânditã sau prea distrugãtoare, însã ea a constituit un necaz pentru bisericã ºi agonie pentru cei ce au avut de suferit în mod direct. Exercitarea puterii politice.-Prima politicã enunþatã clar de cãtre un împãrat roman legat de creºtini a fost cea a împãratului Traian (98-117 d.Hr.). Prietenul ºi clientul lui Traian, Pliniu cel Tânãr, era guvernator în Pont, pe malul de sud al Mãrii Negre. Pliniu era foarte îngrijorat de rãspândirea creºtinismului în provincia sa. Templele fuseserã neglijate; negustorii care se ocupau de jertfele de animale ºi materialele pentru închinarea de la templu se plângeau cã afacerile lor suferã crunt. De aceea Pliniu a început sã abordeze pe creºtini. Pe cei care recunoºteau cã sunt membri ai acelei credinþe îi condamna la moarte. Pentru a fi sigur, el a scris prietenului sãu împãratul despre aceastã situaþie ºi i-a cerut aprobare pentru ceea ce face. Scrisoarea lui Pliniu se gãseºte în colecþia standard a scrierilor sale (Letters x. 96). În aceastã scrisoare el oferã o interesantã descriere a serviciului de închinare creºtinã, despre care am vorbit deja, ºi apoi relateazã în ce fel a avut de-a face cu creºtinii. Supplicium, sentinþa romanã la moarte, a fost pusã în aplicare asupra acestora.

Traian i-a rãspuns (Pliniu Letters x. 97) aprobând ceea ce a fãcut reprezentantul sãu în Pont. Însã împãratul, în general un om bun ºi cinstit, a fãcut aceastã menþiune: nimeni sã nu fie condamnat la moarte din cauzã cã este creºtin decât dacã el însuºi recunoaºte cã este creºtin sau dacã existã suficiente mãrturii cã este creºtin. Mãrturia nu trebuia adusã din auzite ci martorii trebuiau sã aparã direct înaintea lui dacã voiau ca sã se þinã cont de mãrturia lor. Aceastã politicã nu a fost altceva decât aplicarea puterii politice obiºnuite într-o problemã a societãþii. Traian nu a numit aceasta persecuþie. Creºtinii, neavând loc în societate, trebuiau eliminaþi. Dacã nu se fãcea acest lucru, ei puteau ajunge un real pericol. Pliniu a raportat cã aceastã metodã a dat rezultate cu creºtinii ºi cã închinarea la templu s-a reluat. Aceastã exercitare a puterii politice ordonatã de cãtre Traian a continuat sã fie politica Imperiului Roman în a stãpâni creºtinismul în urmãtorii 150 de ani. A fost mai degrabã o politicã dispreþuitoare, deoarece stãpânirea romanã nu a luat creºtinismul în serios ca fiind o miºcare. Sub aceasta creºtinii au fost persecutaþi ºi sub domniile împãraþilor, de altfel binefãcãtori, Antoninus Pius (138-161 d.Hr.) ºi Marc Aureliu (161-180 d.Hr.). Aceste persecuþii se desfãºurau în parte prin violenþa mulþimii, adeseori instigate de evrei, ºi în parte prin zelul pãgân al guvernatorilor locali, însã cu cunoºtinþa ºi consimþãmântul împãraþilor. Politica de exterminare.-Pe la mijlocul secolului al treilea politica romanã s-a schimbat, în ºi mai rãu. Stãpânirea învãþase cã trebuie sã ia în serios rãspândirea miºcãrii creºtine. Despre împãratul Filip Arabul se spune cã ar fi fost creºtin (Eusebiu Ecclesiastical History vi. 34). Spre sfârºitul scurtei sale domnii a avut loc aniversarea a o mie de ani de la întemeierea cetãþii Romei, cu o mare reînviere a spiritului patriotic roman. Deciu, rivalul politic al lui Filip ºi succesorul sãu în culmea acestui val, credea cã creºtinii îl susþinuserã pe Filip. De aceea el a început în anul 250 d.Hr. o politicã de exterminare împotriva lor. Aspra ºi sângeroasa persecuþie a creºtinilor a fost repetatã de cãtre împãratul Valerian la ºapte sau opt ani mai târziu. Persecuþia finalã.-În acest timp creºtinii deveniserã populari ºi crescuserã foarte mult ca numãr. Aceastã creºtere a continuat în anii de pace asemãnãtoare ce au urmat persecuþiei de sub Valerian, pace care sfîrºit prin aspra persecuþie de sub Diocleþian ºi Galeriu, începând cu anul 303 d.Hr. ºi continuând zece ani. Aceastã persecuþie a marcat o altã schimbare de politicã, în sensul cã a reprezentat o încercare de exterminare totalã; a fost rãzboiul între duºmani înverºunaþi. În acest rãzboi, imperiul pãgân a pierdut. Politica de tolerare.-Constantin a ajuns împãrat ºi în anul 312 d.Hr. s-a erijat în prieten al creºtinilor. În anul urmãtor, când a emis faimosul sãu edict de toleranþã, creºtinismul s-a trezit nu numai liber sã propovãduiascã dar ºi sã devinã curând religia exclusivã a imperiului. Constantin a inaugurat politica nouã extraordinarã de unire a bisericii cu statul, al cãrei efect a fost, deºi beneficã din punct de vedere material pentru bisericã, mai dãunãtoare din punct de vedere spiritual decât orice persecuþie pe care aceasta o îndurase vreodatã. Atitutinea bisericii faþã de stat.-Examinând atitudinea bisericii faþã de stat în timpul secolelor când creºtinismul a fost o religie ilegalã, fãrã un statut oficial în societate, trebuie reamintit faptul cã biserica era în acei ani de început, în cãutarea nu a unui loc determinat în lume, aºa cum propovãduia mai târziu Origen ºi Augustin, ci a unui loc în împãrãþia cerurilor, cu Isus Hristos drept Conducãtor. De aceea, atitudinea creºtinilor era de îndelungã rãbdare pânã când Hristos avea sã-i elibereze.

Deºi scriitorii creºtini din primele secole rareori citeazã declaraþia importantã a lui Isus raportatã în Matei 22,21 "Daþi dar Cezarului ce este al Cezarului ºi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu", ei au aplicat acest sfat în relaþia lor cu imperiul. Pavel îndemna biserica în aceeaºi direcþie când scria: "Oricine sã fie supus stãpânirilor celor mai înalte. Cãci nu este stãpânire care sã nu vinã de la Dumnezeu; ºi stãpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveºte stãpânirii, se împotriveºte rânduielii puse de Dumnezeu. ªi cei ce se împotrivesc îºi vor lua osânda. Dregãtorii nu sunt de temut pentru o faptã bunã ci pentru una rea ... De aceea trebuie sã fiþi supuºi nu numai de frica pedepsei ci ºi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta sã plãtiþi ºi birurile; cãci dregãtorii sunt niºte slujitori ai lui Dumnezeu." (Romani 13,1-6). Petru spune, "Daþi cinste împãratului" (1 Petru 2,17). Iatã de ce chiar ºi atunci când religia lor era ilegalã, creºtinii au cãutat sã fie niºte buni cetãþeni într-un mediu ostil, aplicând în viaþa de fiecare zi etica manifestatã în viaþa lui Isus ºi în exemplul ºi învãþãturile apostolilor. Ei au dobândit o reputaþie de curãþie a vieþii ºi bunãtate faþã de semenii lor. În timp ce stãpânirea ura tot mai mult pe creºtini ºi în cele din urmã îi ameninþa de moarte, oamenii apreciau din ce în ce mai mult felul de vieþuire reprezentat de creºtinism. Când erau târâþi la judecatã, ca rãspuns la întrebarea judecãtorilor, adesea creºtinii rãspundeau simplu: "Eu sunt creºtin" ºi erau duºi la moarte, cu zâmbetul pe faþã chiar dacã sufereau, îndemnându-ºi pe semenii lor creºtini sã fie credincioºi ºi fãcând apel la pãgânii prezenþi sã Îl urmeze pe Domnul lor ºi Mântuitorul lor Isus Hristos. Creºtinii care erau martori la moartea unor astfel de martiri rãmâneau uimitor de credincioºi, de aceea Tertulian a putut sã spunã: "Sângele creºtinilor este o sãmânþã" (Apology 50; ANF, vol. 3, p. 55). O ceatã nenumãratã de creºtini martiri au murit pentru cã Hristos spusese: "Daþi ... lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu". Petru spusese: "Trebuie sã ascultãm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Fapte 5,29); "Dacã aveþi de suferit pentru neprihãnire, ferice de voi: n-aveþi nici o teamã de ei ºi nu vã tulburaþi"! (1 Petru 3,14); "Nu vã miraþi de încercarea de foc din mijlocul vostru care a venit peste voi ca sã vã încerce ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivã, bucuraþi-vã întrucât aveþi parte de patimile lui Hristos ... dacã sufere pentru cã este creºtin, sã nu-i fie ruºine ci sã proclãveascã pe Dumnezeu pentru numele acesta" (1 Petru 4,12-16). Pavel a trãit o experienþã deosebitã pentru Hristos; el a enumerat pentru posteritate un catalog al celor dintâi suferinþe ale sale pentru Domnul sãu (2 Corinteni 11,23-27). Creºtinii erau, din principiu, cetãþeni care se supuneau legilor ori de câte ori stãpânirile le cereau sã facã ceea ce constituia simpla datorie. Dar când cererile stãpânirilor însemnau tãgãduirea lui Hristos, sã se angajeze într-o falsã închinare ºi sã trãiascã o viaþã ce ar fi însemnat apostaziere de la principiile creºtine, ei rãmâneau în cea mai mare parte statornici de partea binelui, alegând sã asculte mai degrabã de Dumnezeu decât de oameni ºi sã suporte consecinþele pedepselor fizice aspre, ale întemniþãrii sau morþii. Problema era clarã pentru ei: aici moartea, dar apoi viaþa veºnicã împreunã cu Hristos. Separarea bisericii de stat.-Filozofia separãrii bisericii de stat a fost o filozofie izvorâtã din necesitate, cu gândul cã un anumit grad de ascultare faþã de mediul pãgân trebuie manifestatã datoritã necesitãþii de moment, pânã ce Hristos avea sã-i mute într-un mediu nou. Tertulian în secolul al treilea ºi Lactantiu în secolul al patrulea au insistat ca biserica creºtinã sã rãmânã separatã de statul pãgân. Însã cum Hristos nu a venit, s-a dezvoltat treptat o nouã filozofie. Creºtinismul devenise popular oamenilor ºi creºtea continuu ca numãr. Învãþãtorii creºtini erau ascultaþi cu tot mai mult respect ºi a apãrut speranþa cã creºtinismul ar putea prelua comunitatea lumii. De aceea, ori de

câte ori era posibil, erau preluate obiceiuri ale lumii iar "botezaþilor" li se dãdeau nume ºi veºminte creºtine. Se avea grijã ca statul sã fie ofensat cât mai puþin. Când problemele erau clar formulate, conducãtorii bisericii ºi cei pe care ei îi conduceau cãutau sã rãmânã statornici. Însã care era chestiunea ce trebuia rezolvatã? Graba amâna adesea momentul de împotrivire ºi nu de puþine ori se ajungea la compromis. Se poate presupune uºor cã dacã stãpânirea romanã ar fi fost mai uºor de mulþumit, creºtinismul s-ar fi afundat atât de mult în compromis pânã acolo încât ar fi ajuns sã trãiascã liniºtit într-un mediu pãgân ºi, poate în cele din urmã ar fi ajuns complet transformat de acesta ºi absorbit în acesta. Din fericire pentru bisericã, stãpânirea a rãmas un duºman înverºunat al miºcãrii iar creºtinismul a fost astfel obligat sã rãmânã distinct pânã ce Constantin a condus stãpânirea romanã la o supunere faþã de formele exterioare ale creºtinismului. XIV. Impactul tradiþiei asupra Bisericii Apostolii ºi tradiþia.-Cuvântul "tradiþie" (gr.paradosis) nu poartã în sine însuºi o conotaþie potrivnicã. Paradosis înseamnã "ceea ce este lãsat moºtenire." Pavel îi îndemna pe tesaloniceni "þineþi moºtenirile ... pe care le-aþi primit" (2 Tesaloniceni 2,15), ºi îi avertiza sã nu se întovãrãºeascã cu nimeni care nu umblã "dupã moºtenirea pe care aþi primit-o de la noi" (cap. 3,6). El a dat grai acestor simþãminte deoarece, dupã câte se pare, unii veniserã la tesaloniceni cu o scrisoare cu un conþinut ce pãrea a fi de la Pavel, cu privire la imediata venire a lui Hristos (cap. 2,2). "Tradiþiile" pe care le înãlþa Pavel erau propriile lui învãþãturi date prin viu grai prin care tesalonicenii trebuiau sã punã la încercare orice solie ce pãrea cã ar veni de la el, folosind chiar ºi litere asemãnãtoare cu ale lui. Însã Pavel i-a avertizat pe Coloseni ca nimeni sã nu-i fure cu "filozofia ºi cu o amãgire deºartã, dupã datina oamenilor, dupã învãþãturile începãtoare ale lumii ºi nu dupã Hristos" (Coloseni 2,8). Petru a reamintit celor convertiþi la Hristos prin el cã ei au fost salvaþi prin puterea lui Hristos din "felul deºert de vieþuire pe care-l moºteniserãþi de la pãrinþii voºtri" (1 Petru 1,18). ªi mai clarã este însã condamnarea tradiþiei de cãtre Domnul Hristos. Când a fost provocat pentru cã îngãduise ucenicilor Sãi sã "calce datina bãtrânilor" (Matei 15,2), Domnul Isus a arãtat autoritatea legii lui Dumnezeu asupra tradiþiei ºi le-a arãtat în ce fel tradiþia iudeilor îi fãcuserã sã calce poruncile lui Dumnezeu (vers. 3-6). El a citat pe Isaia (în forma pãstratã astãzi în LXX Isa. 29,13) ca vorbind pentru Domnul, "Degeaba Mã cinstesc ei învãþând ca învãþãturi niºte porunci omeneºti" (v. 9), ºi a enunþat maxima "Orice rãsad pe care nu l-a sãdit Tatãl Meu cel ceresc va fi smuls din rãdãcinã" (Matei 15,13). El a prezentat cu claritate cã Scripturile sunt cele ce "mãrturisesc deaspre Mine" (Ioan 5,39), ºi a folosit scrierile Vechiului Testament pentru a dovedi mesianitatea Sa atunci când a vorbit cu ucenicii Sãi dupã învierea Sa (Luca 24,27. 44). Pavel a înþeles Scripturile ca fiind suficiente pentru mântuire ºi pentru zidirea creºtinului (2 Timotei 3,15-17). Ioan are o puternicã avertizare pentru oricine ar îndrãzni sã scoatã sau sã adauge la cuvintele cãrþii Apocalipsei, datã lui prin inspiraþie (Apocalipsa 22,18. 19). Scriptura pe un loc secundar.-Fãrã îndoialã cã folosirea necorespunzãtoare a Scripturii de cãtre iudei atunci când se împotriveau creºtinismului, prin falºii profeþi din interiorul bisericii, prin eretici ºi în particular prin gnostici, au slãbit în oarecare mãsurã credinþa creºtinilor în autoritatea Scripturii. La începutul secolului al treilea Tertulian scria cã Scripturile nu sunt suficiente pentru a

face faþã atacurilor ereticilor, pentru cã erticii înºiºi foloseau Scripturile pentru a-ºi susþine punctele lor de vedere (The Prescription Against Heretics 14,19). Ireneu, episcop în Galia a scris cam pe la anul 185 d.Hr. remarcabila sa lucrare Against Heresies. În aceasta el întâmpinã aceeaºi problemã cu care avusese de-a face Tertulian cu câþiva ani mai devreme. Aºa cum s-a arãtat deja, Ireneu a scris cã adevãrul creºtinismului este de gãsit în biserici aºa cum au fost ele întemeiate de apostoli, care au transmis mai departe adevãrul episcopilor despre care Ireneu credea cã erau succesori ai apostolilor. Acest adevãr "transmis mai departe" el îl susþinea ca fiind tradiþia, insistând cã aceasta trebuie sã fie o normã a adevãrului deoarece ereticii utilizau Scriptura (Against Heresies iii. 1-4). În lucrarea sa (Cununa De Corona 3,4) Tertulian susþine cât se poate de direct autoritatea tradiþiei: "Sã ne punem, de aceea, întrebarea, dacã nu cumva tradiþia, cu excepþia cazului când e scrisã, nu ar trebui admisã. Cu siguranþã vom spune cã nu trebuie admisã dacã nu e cazul altor practici care, fãrã vreun instrument scris, ne menþin doar pe terenul tradiþiei ºi care, apoi cu înfãþiºarea de obicei, ne permite vreun precedent. Ca sã tratez aceastã problemã pe scurt voi începe cu botezul. Când suntem pe punctul de a intra în apã, cu puþin înainte de aceasta, în prezenþa adunãrii ºi sub mâna conducãtorului, noi mãrturisim solemn cã ne lepãdãm de diavolul, deºertãciunea lui ºi îngerii lui. Apoi suntem de trei ori scufundaþi, fãcând într-un fel un angajament mai mare decât cel pe care l-a rânduit Domnul în Evanghelie. Apoi, când ieºim (ca niºt copii nou-nãscuþi), gustãm la început un amestec de lapte ºi miere ºi din ziua aceea înainte ne abþinem sã facem baie o sãptãmânã întreagã. Luãm, de asemenea, în adunãri, înainte de revãrsatul zorilor, ºi nu din mâna oricui ci a conducãtorilor, sacramentul împãrtãºaniei despre care de asemenea Domnul a poruncit sã fie luat la mese, ºi a poruncit ca toþi sã-l ia la fel. Ori de câte ori e vreo aniversare, aducem jertfe pentru cei morþi ca o onoare în cinstea zilei de naºtere. Socotim cã postul ºi plecarea pe genunchi ca închinare în ziua Domnului ca fiind neconformã cu legea. Ne bucurãm de asemenea de acelaºi privilegiu de la Paºte pânã la duminica rusaliilor. Ne simþim îndureraþi dacã vinul sau pâinea, chiar ºi ale noastre proprii, ar fi vãrsate pe pãmânt. La fiecare pas înainte ºi la fiecare miºcare, când intrãm ºi când ieºim, când ne îmbrãcãm ºi când ne încãlþãm, când facem baie, când stãm la masã, când aprindem lampa, când stãm în pat sau pe scaun, în toate acþiunile obiºnuite ale vieþii, facem în faþa frunþii semnul. "Dacã pentru aceste reguli sau pentru altele asemãnãtoare, veþi insista sã gãsiþi o poruncã pozitivã în Scripturã, nu veþi gãsi nici una. Tradiþia va fi gãsitã ca fiind la originea lor, obiceiul ca cel ce le-a întãrit iar credinþa ca pãzitorul lor. Cã raþiunea va susþine tradiþia ºi obiceiul ºi credinþa, fie veþi deduce voi înºivã, fie veþi învãþa de la unii care au fãcut deja acest lucru. Între timp veþi crede cã existã vreo logicã pentru supunere " (ANF, vol. 3, pp. 94,95). Întronarea tradiþiei.-Acesta este un argument foarte interesant. Se susþine cã tradiþia trebuie acceptatã ca autoritate pentru anumite practici urmate în bisericã la începutul secolului al treilea, pentru care, se admite, nu existã autoritate în Scripturã. Apoi se susþine cã aceste practici sunt autentice pentru cã biserica le urmeazã. Dupã aceea, autoritatea tradiþiei este susþinutã cu tãrie pentru cã biserica le practicã în virtutea autoritãþii ei cu privire la tradiþie. Lista substanþialã de lucruri pe care le fãcea biserica din vremea lui Tertulian având la bazã tradiþia ne dã o idee cu privire la cât de mult se îndepãrtase biserica de la temelia Scripturii atunci în secolul al treilea. Dupã aceea pretenþiile de partea tradiþiei au crescut. Acceptarea de cãtre bisericã a acestei autoritãþi extrascripturistice a deschis poarta pentru un potop nesfârºit de ritualuri nescripturistice ºi învãþãturi eronate. Acestea au þinut biserica sub autoritatea lor nu numai de-a lungului Evului

Mediu, ci ºi în vremurile moderne, ºi nu doar bisericile vechi, ce practicau ritualuri, ci în mare mãsurã bisericile evanghelice. Este încã adevãrat "Degeaba Mã cinstesc ei învãþând ca învãþãturi niºte porunci omeneºti." Venerarea sfinþilor.-Învãþãtura despre starea conºtientã în moarte ºi pedeapsa veºnicã a celor nelegiuiþi în iad se gãseºte foarte de timpuriu în istoria creºtinã. Serviciile memoriale de la mormintele martirilor au ajuns foarte curând urmate de rugãciuni pentru martiri, despre care se spunea cã s-ar afla într-un fel de purgatoriu. Apoi, deoarece se credea cã sfinþii desãvârºiþi se duseserã în fericire veºnicã, se fãceau rugãciuni pentru sfinþi, pentru ca aceºtia sã poatã mijloci pentru cei care se aflã încã pe pãmânt. Venerarea sfinþilor ºi mai târziu închinarea la fecioara Maria au fost consecinþe logice ale neînþelegerii învãþãturii cu privire la natura omului. Ispãºirea.-Ispãºirea a fost de asemenea înþeleasã greºit. Se ajunsese sã fie ataºatã acesteia o atmosferã magicã. Simbolurilor de la Cina Domnului le era atribuitã, în gândirea oamenilor, o putere magicã. Curând a ajuns sã se presupunã cã prezenþa lui Hristos în simboluri împãrþea celor ce se împãrtãºeau cu ele puterea lui Hristos Însuºi. Învãþãtura Prezenþei Reale, ºi anume cã Hristos Însuºi Se aflã personal în pâine ºi în vin a urmat dupã aceasta iar din aceasta s-a dezvoltat cu uºurinþã dictrina transsubstanþiaþiunii -anume cã pâinea ºi vinul au devenit în fapt trupul ºi sângele lui Hristos, nu într-o înfãþiºare exterioarã ci în naturã interioarã. Aºa cum s-a menþionat deja, simbolurile au devenit un sacrificiu, prin care Hristos era jertfit din nou ca jertfã pentru pãcat; prezbiterii au devenit preoþi, fiind necesari spre a îndeplini funcþia sacerdotalã de a jerti pe Hristos din nou. Vezi pag. 44,45. Botezul a devenit un act mântuitor ce avea sã aducã mântuire pruncilor care, se credea, moºteniserã vinovãþia strãmoºilor lor. Pentru administrarea acestei rânduieli mântuitoare dupã cum se credea, era nevoie iarãºi de un preot. În felul acesta a fost înfiinþatã, din cauza neînþelegerii ispãºirii ºi a ritualurilor care o reprezentau, o preoþie omeneascã, care, în mod blasfemitor a luat locul-în credinþa oamenilor-preoþiei lui Isus Hristos din sanctuarul din ceruri. Un nou legalism ºi ascetism.-O datã cu dezvoltarea anti-iudaismului, în bisericã a pãtruns, în parte în urma neînþelegerii anumitor afirmaþii ale lui Pavel (cf. 2 Petru 3,15. 16), un val de antilegalism. Acest lucru a fãcut ca biserica, ºi în special cea din apus, sã dea la o parte Sabatul zilei a ºaptea ºi sã adopte o atitudine mai relaxatã faþã de celelalte cerinþe ale Scripturii. Aceastã stare a durat în bisericã atât cât sã producã rele. A fost urmatã de un fel de neolegalism, care a adus biserica înapoi la pãzirea sãrbãtorilor ceremoniale care luaserã locul sabatelor anuale ale Vechiului Testament ºi la pãzirea duminicii, prima zi a sãptãmânii în memoria învierii Domnului Hristos. Rânduieli rituale au fost adãugate ceremoniilor care se desfãºurau în bisericã, aºa cum s-a vãzut în scrierile lui Tertulian care au fost citate mai devreme, în parte sub presiunea împrumuturilor din pãgânism. Dintr-o neînþelegere a ceea ce a scris Pavel în 1 Corinteni 7, biserica a ajuns sã priveascã celibatul ca o experienþã a devoþiunii, ºi diferite practici ascetice au dat creºtinilor zeloºi un nou standard pentru zel. Postul a devenit o necesitate în vederea mântuirii. În cele din urmã, cei înflãcãraþi, nemulþumiþi de bisericã, au fugit în pustie ºi au devenit sihastri, practicând celibatul ºi alte forme de ascetism. Aceºtia au devenit în cele din urmã atât de numeroºi încât au trebuit sã fie organizaþi în comunitãþi. Astfel ascetismul cu toate relele care l-au însoþit, a devenit o instituþie a bisericii. Sub presiunea anti-iudaismului Sabatul zilei a ºaptea ºi-a pierdut treptat bunul nume; chiar ºi mai repede, s-a renunþat complet la distincþia între mâncãrurile curate ºi cele necurate. O datã cu

dezvoltarea ritualurilor, cu transformarea prezbiterilor în preoþi, cu un împrumut masiv din pãgânism, creºtinismul ºi-a pierdut natura ºi chipul original astfel încât, dacã apostolii ar fi revenit în viaþã, cu greu ar fi recunoscut sistemul pe care l-au întemeiat. Creºtinismul, în structura sa oficialã ºi natura sa generalã a devenit pe la anul 400 d.Hr. ceva mai mult decât un cult pãgân al misterelor. Lecþii de avertizare pentru biserica rãmºiþei pot fi gãsite în experienþele bisericii primare legate de starea societãþii. XV. Rãspândirea Evangheliei Biserica ca întreprindere misionarã.-S-a trecut deja în revistã lucrarea de la urmã a apostolilor, mãsura în care s-a extins predicarea evangheliei la sfârºitul primului secol. Pentru secolul al doilea relatãrile sunt neclare. În ultima treime a secolului al doilea exista o bisericã creºtinã prosperã pe Valea Rinului din Franþa de astãzi. În acelaºi timp creºtinismul prospera ºi în rãsãrit. Începutul secolului al treilea a dat la ivealã puternice miºcãri creºtine în nordul Africii, ºi unele în Spania ºi Britania. Pe la începutul secolului al patrulea se întemeiau biserici de-a lungul Rinului. Informaþii ocazionale din scrierile creºtine timpurii aratã o rãspândire treptatã a creºtinismului, cu întemeieri ºi uneori extinderi ale bisericilor în vremuri de persecuþie, ºi de asemenea o societate care ajunge încetul cu încetul sã se creºtineze. La vremea când creºtinismul a fost legalizat, fãrã îndoialã cã creºtinii erau milioane la numãr. Biserica avea clãdiri în folosinþã începând din secolul al treilea. Este evident cã bisericile nu au fost întemeiate în curãþia creºtinismului apostolic, ci având natura ºi chipul apostaziilor în care cãzuse biserica. Apa nu poate urca mai sus decât sursa ei; bisericile noi au urmat în mod natural bisericile strãbune care le aduseserã la existenþã ºi care le hrãniserã. Solia Evangheliei se extinde .-Existã totuºi o afirmaþie izbitoare în scrierile apostolului Pavel. El vorbeºte despre "nãdejdea evangheliei pe care aþi auzit-o ºi care a fost propovãduitã oricãrei fãpturi de sub cer " (Coloseni 1,23). Aici se sugereazã cu tãrie cã progresul misionar al lucrãrii misionare a bisericii nu era mãsurat în anii de început prin bisericile permanente care sunt cunoscute din punct de vedere istoric. Se poate crede foarte bine cã prin puterea Duhului revãrsat la cincizecime ºi, cu zelul ºi curajul apostolic solia evangheliei a fost dusã cu repeziciune la întreaga lume cunoscutã ºi poate chiar mai departe; ºi cã, chiar dacã nu a avut ca urmare peste tot înfiinþarea de comunitãþi creºtine permanente, ea a slujit scopului de a avertiza pe oameni cã ei trebuie sã se întoarcã acum la Mesia care tocmai fusese rãstignit, înviase ºi Se înãlþase la ceruri unde κi îndeplinea lucrarea de mijlocire pentru toþi cei care Se întorc la El. Dacã aºa stau lucrurile, aceasta trebuie consideratã o solie asemãnãtoare cu cea care trebuie datã lumii întregi înainte de cea de-a doua venrie a lui Hristos (Matei 24,14; Apocalipsa 14,6-12), ºi care este acum în desfãºurare. Bibliografie Ante-Nicene Fathers. Translations of the Writings of the Fathers Down to A.D. 325, ed. by Alexander Roberts and James Donaldson. 10 vols. New York: Charles Scribner's Sons, 1885-1887. A collection of the writings of the early Christians, translated from the Greek and Latin. This is the American edition of the English Library of the Ante-Nicene Fathers.

Ayer, Joseph Cullen. A Source Book for Ancient Church History. New York: Charles Scribner's Sons, 1913. A very useful collection of excerpts from ancient sources of church history, classified, with notes and indExod Hefele, Charles J. A History of the Councils of the Church. 5 vols. Edinburgh: T. and T. Clark, 1871-96. An excellent view of the church councils to a.d. 800, with the text of the canons, historical background, and critical notes. Bishop Hefele was a Roman Catholic opponent of the dogma of papal infallibility. Josephus, Flavius. Works. See Vol. V, p. 81. Kidd, B. J. Documents Illustrative of the History of the Church (to a.d. 461). 2 vols. London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1920-23. A useful collection of source excerpts. Lake, Kirsopp, tr. The Apostolic Fathers. An English Translation. 2 vols. London: Heinemann, 1912. The writings of the earliest Church Fathers to the middle of the 2d century. A part of the Loeb Classical Library, this edition contains the Greek text with English translation. Loomis, Louise R., tr. Book of the Popes. New York: Columbia University Press, 1916. An ancient collection of statements concerning the earliest heads of the church in Rome, commonly known by its Latin title, Liber Pontificalis. Pliny The Younger. Letters. With an English Translation by William Melmoth. 2 vols. London: William Heinemann, 1931, 1935. (The Loeb Classical Library.) These Latin literary masterpieces give the Roman setting in which Christianity arose. They include a short but complete description of early Christian worship, the first one extant. Schaff, Philip. The Creeds of Christendom. 6th ed. 3 vols. New York: Charles Scribner's Sons, 1890. A valuable collection of the Greek, Latin, and Protestant symbols and creeds. Shotwell, James T., and Loomis, Louise Ropes. The See of Peter. New York: Columbia University Press, 1927. A valuable collection of every source statement touching upon the theory that Peter founded the church in Rome. Suetonius. The Lives of the Caesars. See Vol. V, p. 81. Tacitus. Works. See Vol. V, p. 81.

Referinþe Allen, A. V. G. Christian Institutions. New York: Charles Scribner's Sons, 1987. A thorough presentation, from the sources, of institutional developments in the church and the factors that produced them. Angus, S. The Mystery Religions and Christianity. New York: Charles Scribner's Sons, 1925. A useful study, giving the pagan religious environment of Christianity and making instructive comparisons.

Beet, W. E. The Early Roman Episcopate to A.D. 384. London: Kelly, 1913. A reliable presentation of the development of the episcopate in the church in Rome. Bury, J. B. A History of Freedom of Thought. New York: Henry Holt and Co.,1913. The idea of freedom in human thinking and its relation to the church as an institution in society. Canfield, L. H. The Early Persecutions of the Christians. New York: Longmans, 1913. A careful analysis of the sources dealing with the first persecutions with copious quotations from the relevant materials. Carlyle, A. J. The Christian Church and Liberty. London: Clarke, 1924. This documented work shows the progress of the concept of freedom in the church. Case, Shirley Jackson. Evolution of Early Christianity Chicago: University of Chicago Press, 1914. A discussion by a liberal thinker of the development of Christianity as a movement in history. Cumont, Franz. The Oriental Religions in Roman Paganism. Chicago: Open Court Publishing Company, 1911. The field of Roman religions is one in which the author is expert, especially Mithraism. This is a thorough discussion of the subject. Dill, Samuel. Roman Society From Nero to Marcus Aurelius. London: The Macmillan Company, 1904. A readable, scholarly portrayal of the society within which Christianity grew and spread. Döllinger, John J. I. von. First Age of Christianity and the Church. 2 vols. London: Gibbings and Company, 1906. A good, unbiased presentation by a Roman Catholic. Duchesne, Louis. Early History of the Christian Church. London: J. Murray, 1909-24. A Roman Catholic abbot of broad mind and independent thinking presents with scholarly care the emergence of the early church. _______. Christian Worship: Its Origin and Evolution. 2d ed. London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1912. Fisher, George P. History of Christian Doctrine. New York: Charles Scribner's Sons, 1986. A useful history of the development of theological concepts in the church. Foakes Jackson, F. J. Rise of Gentile Christianity. New York: Doran, 1927. This work shows the contrast between Jewish and Gentile Christianity and how and why the latter developed as it did. _______, Lake, Kirsopp. The Beginning of Christianity: Part I, The Acts of the Apostles. 5 vols. London: Macmillan & Co., Ltd.,1920-33. A scholarly examination of early Christianity on the basis of the book of Acts. Frielaender, Ludwig. Roman Life and Manners Under the Early Empire. 4 vols. London: Routeledge, 1908-13. The most detailed and informative work on the subject.

Gwatkin, H. M. Early Church History to A.D. 313. 2 vols. London: Macmillan & Co., Ltd.,1909. A discussion of the early church dealing mainly with the writers. Hardy, E. Christianity and the Roman Government. London: Longmans, 1894. An old but still usable discussion of relations between the early church and the Roman imperial government. Harnack, Adolf von. Constitution and Law of the Church in the First Two Centuries. London: Williams & Norgate, Ltd.,1910. A series of essays analyzing developments in the organization of the early church. _______. History of Dogma. 7 vols. London: Williams & Norgate, Ltd.,1894-1903. A thorough discussion of the beliefs of the church as they have emerged in history. _______. Mission and Expansion of Christianity in the First Three Centuries. 2d ed. 2 vols. London: Williams & Norgate Ltd.,1908. A careful, full discussion of the geographic spread of the church, thoroughly documented. _______. What Is Christianity? London: Williams & Norgate, Ltd.,1901. An attempt to find out what is the real "being" of Christianity, by analyzing the historic experience of the church. Hatch, Edwin. Influences of Greek Ideas and Usages Upon the Christian Church. London: Williams & Norgate, Ltd.,1890. This work portrays the environment of the early church and its effect. _______. The Organization of the Early Christian Churches. London: Longmans, 1881. A frank treatment which shows the importance of the early presbytery. Kidd, B. J. A History of the Church to A.D. 461. 3 vols. Oxford: Clarendon Press, 1922. A scholarly treatment. Klausner, Joseph. From Jesus to Paul. New York: The Macmillan Company, 1943. A scholarly discussion of the world of Jesus and Paul from the Jewish point of view, stressing Paul as the real founder of the church in its Gentile progress. Krüger, G. History of Early Christian Literature in the First Three Centuries. New York: The Macmillan Company, 1897. A treatment of the sources for early church history and theology, of a higher critical tendency. Latourette, Kenneth Scott. A History of the Expansion of Christianity. 7 vols. New York: Harper and Brothers, 1937. A sympathetic history of Christian missions by a missionary and scholar. Lea, Henry C. History of Sacerdotal Celibacy in the Christian Church. 2d ed. 2 vols. New York: The Macmillan Company, 1907. A useful treatment of asceticism and its effect upon the later church. McGiffert, A. C. History of Christianity in the Apostolic Age. 2d ed. New York: Charles Scribner's Sons, 1899. This book keeps to the 1st century of the Christian Era, bringing in what there is from extra-Biblical sources.

Newman, John Henry Cardinal. Essays on the Development of Christian Doctrine. London: B. M. Pickering, 1878. A convert to Roman Catholicism frankly shows how its environment shaped the belief and formation of the Western Church. Rainy, Robert. The Ancient Catholic Church (A.D. 98-451). New York: Charles Scribner's Sons, 1902. A careful, informative tracing of developments, mainly institutional, in the church, East and West, immediately after the apostles. Ramsay, William Mitchell. The Church in the Roman Empire. New York: G. P. Putnam's Sons, 1893. An expert in the life of Paul presents the Roman environment of the church, and the reciprocal effects. _______. The Cities of St. Paul. New York: A. C. Armstrong and Son, 1908. Presents a wealth of background material regarding the cities and provinces in which Paul accomplished his missionary tasks. _______. St. Paul the Traveller and the Roman Citizen. New York: G. P. Putnam's Sons, 1906. A discussion of Paul and the political and social world in which he moved. Schaff, Philip. History of the Christian Church. 7 vols. New York: Charles Scribner's Sons, 1882-1910. One of the best histories of the Christian Church; scholarly, understanding, and spiritual. Excellent for the early period (vols. 1 and 2). Schürer, Emil. History of the Jewish People in the Time of Jesus Christ. 5 vols. New York: Charles Scribner's Sons, 1891. A still indispensable work, in full detail, with copious notes. Thompson, R. E. The Historic Episcopate. Philadelphia: Westminster Press, 1910. The development of the eldership in the early church and the use of the episcopate, from the Presbyterian point of view. Workman, H. B. Persecution in the Early Church. London: Kelly, 1906. A popular presentation, with useful notes leading to the sources.