SISTEMUL PARTIDIST AMERICAN

Sistemul de partide din SUA dovedeşte unele particularităţi demne de menţionat. Pe lângă faptul că structura internă a partidelor este foarte puţin organizată şi că sistemul bipartidist a demonstrat o continuitate excepţională în decursul timpului, putem vorbi aici şi despre rolul specific pe care îl joacă partidele în cadrul sistemului politic din SUA. Acest rol specific este un rezultat al istoriei democraţiei din SUA şi al evoluţiei partidelor începând cu secolul XVIII. În următorul text vom încerca să analizăm şi să comparăm aceste particularităţi.

I. CONTEXTUL ISTORIC

1. Politica în SUA

Istoria Europei a fost marcată în ultimele două secole de strădanii diferite în patru domenii diferite, dar care au venit să se completeze reciproc: strădaniile uriaşe de realizare a principiilor Revoluţiei Franceze, adică abandonarea sistemelor feudale şi absolutiste şi înlocuirea lor cu state democratice şi constituţionale, trezirea conştiinţei naţionale a statelor apărute în urma războaielor şi revoluţiilor, transformarea unei societăţi agrare într-o societate industrială modernă, mai ales în marile oraşe, extinderea puterii unor state europene asupra multor alte teritorii în epoca imperialistă şi cele două războaie mondiale care au adus Europa în pragul dezastrului. Europa a reuşit să-şi schimbe mentalitatea de abia după catastrofa reprezentată de cel de-al Doilea Război Mondial şi să se străduiască să realizeze ceea ce SUA realizaseră cu 200 de ani înainte: unificarea statelor, cu toate consecinţele pozitive ce au derivat din acest lucru.

Istoria a fost cu totul alta în America. Încă de la început, de la Războiul de Independenţă, statele fuseseră unite, această uniune nefiind periclitată decât o singură dată, în sângerosul Război de Secesiune. (...) Încă de la început, de la ratificarea Constituţiei, statele au trăit conform celor mai moderne reguli ale politicii, care corespundeau în esenţă ideilor Iluminismului şi ale Revoluţiei Franceze (...).După intrarea violentă în posesia uriaşului teritoriu al SUA, ţara a fost valorificată la maximum, societatea a devenit, dintr-una agrară, o societate industrială şi implicit una urbană, toată această dezvoltare nefiind deranjată de aproape nici un război. Aceste procese vehemente nu au avut însă loc concomitent, ci consecutiv, un teritoriu după celălalt, în vreme ce, în Europa, ele s-au petrecut mai mult sau mai puţin în acelaşi timp, conducând la tensiuni permanente.

Problema socială s-a acutizat decisiv din pricina faptului că aproape oricine putea găsi de lucru în ţara tuturor posibilităţilor, iar munca era destul de bine plătită. Aşa că este de la sine înţeles că într-o societate atât de deschisă cum era cea a SUA nu se putea dezvolta o clasă muncitorească neprivilegiată, aşa cum s-a întâmplat în Europa această �mobilitate a permis multor oameni ascensiunea socială. De aceea nu a putut apărea în America nici o mişcare revoluţionară socialistă. De aceea sindicatele nu au apărut decât

relativ târziu, nici ele şi nici cele două mari partide americane nedovedind nici un fel de tendinţe socialiste.

Putem simplifica şi spune că în SUA, forţele politice apărute ca urmare a unirii statelor, a elaborării Constituţiei, a dobândirii de noi teritorii şi a industrializării s-au aflat într-o continuă expansiune în ciuda tuturor fricţiunilor între organizaţiile locale, în timp ce Europa şi-a epuizat energiile în lupte şi revoluţii sociale, în dispute naţionale şi războaie, precum şi în aventurile sale colonialiste. De abia o unificare a statelor europene va putea aduce o transformare în domeniul economic şi în cel socio-politic.

În SUA, spaţiu economic de dimensiuni continentale, nu au existat niciodată bariere vamale care să împiedice buna desfăşurare a producţiei şi comerţului. Economia de piaţă a dat, încă de la începuturi, mână liberă jocului entităţilor economice, punând astfel bazele unui "miracol economic" care continuă să se afirme. 

Bineînţeles că în decursul timpului au apărut şi unele crize economice extrem de serioase. În Europa, o entitate şi ea împărţită în zeci de state, intervenţiile statelor, tendinţele de autarhie şi politica vamală a stat secole de-a rândul în calea liberei dezvoltări a diferitelor economii naţionale.

Astfel, Statele Unite - favorizate din multe puncte de vedere şi mai ales de participarea la Al Doilea Război Mondial, care le-a stimulat în mod semnificativ economia, au devenit cea mai importantă putere a Occidentului. Popoarele europene, în schimb, în unele puncte destul de defavorizate speră acum mai ales după experienţa ultimei conflagraţii mondiale să copieze acest model, constituind o Europă Unită.

II. CARACTERISTICI

1. Caracteristicile şi evoluţia sistemului bipartidist

Pe lângă trăsătura comună tuturor partidele americane - cea de partid de patronaj străin de orice ideologie, şi de faptul că aceste partide s-au transformat mai târziu în organizaţii pragmatice care se deschideau diverselor coaliţii de interese, sistemul de partide din SUA mai are şi alte caracteristici care îi nedumeresc pe europeni, unii văzând în acest sistem o alternativă la pluralitatea de partide de acasă. Încă de la începuturi, în "Lumea Nouă" s-a dezvoltat sistemul bipartidist, astfel încât, poziţiile de conducere, funcţiile ocupate de persoane alese în urma unui scrutin majoritar în circumscripţii uninominale nu dădeau nici o şansă apariţiei unor facţiuni. Doi factori combinaţi funcţia �de ocupare a poziţiilor de conducere şi sistemul electoral majoritar relative a condus aşadar la concentrarea sistemului american de partide. Istoria bicentenară a SUA arată că pe acest continent au existat mai mereu doar două partide mai mari care s-au înfruntat la alegeri. Unul dintre acestea câştiga de obicei alegerile parlamentare timp de mai multe legislaturi, în timp ce din celălalt au rezultat, mai rar sau mai des, preşedinţi. Ambele grupuri se bucurau de susţinerea anumitor regiuni şi tipuri de alegători, adoptau poziţii politice relativ distince, fără să fie totuşi foarte diferite din punct de vedere.Un realignment, o schimbare drastică a structurii partidelor s-a produs atunci când au apărut unele probleme sociale care au desfiinţat graniţele tradiţionale dintre partide. Acest lucru s-a întâmplat de exemplu în perioada Războiului de Secesiune, când Nordul s-a distanţat de Sud pe motivul sclaviei negrilor. Dacă până la jumătatea secolului XIX, democraţii fuseseră cei care dictaseră în politica ţării, la sfârşitul Războiului Civil, aceştia

au ajuns într-o poziţie de minoritate, fiind consideraţi a fi "partidul sudiştilor". Prin urmare, Partidul Democrat nu a câştigat alegerile prezidenţiale decât de patru ori în intervalul 1868 - 1928, în timp ce republicanii au ieşit victorioşi de doisprezece ori.

La sfârşitul anilor 1920, criza economică a provocat un nou realignment. Republicanii au încercat mai întâi să bagatelizeze această criză, evitând să pună punctul pe i pentru că nu ştiau ce efecte ar putea avea o nouă politică asupra alegătorilor fideli. Candidatul democrat la preşedinţie, Franklin Delano Roosevelt, a pledat pentru implicarea mai activă a statului în economie, anunţând un program de creare a noi locuri de muncă şi o nouă politică socială, atrăgând astfel de partea democraţilor muncitorii din industrie, sindicaliştii, persoanele de culoare, catolicii şi minorităţile etnice, care până atunci făceau parte din electoratul republicanilor. Împreună cu  statele din sud, care votau în mod tradiţional cu democraţii, această coaliţie New-Deal, a întrunit o majoritate de voturi care s-a menţinut timp de decenii şi nu a putut fi învinsă decât în anii şaptezeci-optzeci.

De câteva ori, şi alte partide au reuşit să clatine puterea deţinută de cei doi coloşi politici, abordând cu curaj subiecte sensibile şi atrăgând astfel voturile care aparţineau electoratului democrat sau republican. Cele două partide mari s-au văzut astfel nevoite să reacţioneze, elaborând modele alternative de soluţionare a problemelor şi răspunzând astfel la aceste noi provocări.

(...) În ansamblu, sistemul bipartidist nu s-a confruntat însă niciodată cu probleme majore. Democraţii şi republicanii au reuşit să "aspire" temele şi programele propuse de partidele terţe, atunci când aceste partide păreau să ia prea mult avânt. Cele două partide mai puternice au reuşit să-şi integreze chiar şi baza de personal a acestora. Sistemul bipartidist din SUA este flexibil, descentralizat şi apt de compromisuri, de aceea a reuşit îndeplinească cu succes această "funcţie de aspirare"; el a conferit sistemului de guvernare o mare măsură de stabilitate, permiţând schimbări de direcţie politică în fazele derealignment şi respectând, prin alternanţa la guvernare, prevederile constituţionale ale echilibrului puterii şi controlului organelor de conducere.

III. EVOLUTIE

1. Evoluţia partidelor din SUA

SUA dovedeşte multe particularităţi în domeniul politic şi juridic, dar mai ales în ceea ce priveşte structura partidelor: marile partide naţionale, Partidul Democrat şi Partidul Republican sunt astăzi partide de patronaj, angrenaje lejere de asociaţii care reprezintă interese economice, sociale şi etnice, precum şi ca carteluri electorale ale unor instanţe de partid locale şi regionale extrem de diferite, care dovedesc câteva puncte comune în ceea ce priveşte politica de personal şi cea programatică. Aceste particularităţi nu trebuie să ne facă însă să credem că istoria partidelor moderne s-a încheiat în faza timpurie a Republicii americane.

Am putea spune că a fost o ironie a sorţii ca partidele moderne să se nască tocmai în SUA. Pentru că creatorii Constituţiei americane nu vroiau să aibă nimic de-a face cu partidele, de teamă ca nou-creata comunitate să nu cumva să se divizeze din nou. George

Washington, primul preşedinte al ţării, avertiza în 1796, în mesajul său de adio adresat naţiunii americane, cu privire la pericolelor pe care le constituie partidele şi facţiunile. Dar aceşti mari înfăptuitori ai statului nu au putut trece peste acea "lege eternă a istoriei" care spunea că peste tot acolo unde statele şi societăţile s-au democratizat în urma Revoluţiei Americane şi Franceze, partidele politice au ajuns să joace un rol politic deosebit de important. Acest lucru era valabil mai ales acolo unde aşa numitele checks and balances structurau procesul de conducere, chiar dacă complicatul angrenaj al maşinăriei prezidenţiale avea nevoie de "curele de transmisie", pentru a-şi putea aduce la îndeplinire performanţele politice cerute de marele public (...).

Primele indicii care anunţau apariţia partidelor moderne au apărut în SUA încă de pe la 1800: organizaţii cu termen de funcţionare nelimitat care reprezentau politici generale, care îşi creaseră deja o bază electorală constantă, care erau capabile să construiască canale de comunicare şi structuri de conducere la nivel naţional, statal şi comunal şi care încercau să influenţeze opinia publică prin intermediul presei. La începutul secolului XIX, sistemul de partide din SUA a început să ia forma pe care o cunoaştem astăzi, atunci s-au constituit partidele de patronaj şi tot atunci a apărut şi sistemul bipartidist care s-a menţinut până în zilele noastre.

Partidele americane au vizat încă de la începuturi ocuparea funcţiilor politice de la toate nivelele statului, încercând în permanenţă să ajungă la putere şi abordând atitudini extrem de practice. Nu mai rămânea aşadar nici un loc liber pentru partide confesionale, aşa cum era cazul în Europa, sau pentru grupări ideologico-doctrinare, într-o comunitate care diferenţia clar biserica de stat şi în care liberalismul politic şi economic era considerat un principiu de la sine înţeles şi cât se poate de natural. La fel de puţin s-au putut afirma de-a lungul timpului şi partidele de clasă, pentru că societatea din SUA se dezbărase de principiul claselor, postulând şanse egale pentru toţi cetăţenii săi şi deschizându-şi graniţele tuturor celor care încercau să scape de condiţiile mai vitrege de viaţă de la mai la est.

Partidul de patronaj s-a impus definitiv sub preşedintele Andrew Jackson (1829-1837). Acest "om din popor" dorea să aplice principiile suveranităţii populare permiţând cetăţenilor să aleagă funcţionarii la nivel statal şi comunal prin scrutin direct atât şerifii �şi comandanţii locali ai trupelor de pompieri cât şi procurorii, judecătorii, funcţionarii din administraţia şcolilor sau oamenii politici la nivel regional şi statal. Asemenea alegeri trebuiau însă organizate, iar de acest lucru s-au ocupat partidele. Toţi ceilalţi funcţionari urmau a fi aleşi de preşedintele SUA, de guvernatori şi de primari, aceştia trebuind să ia decizii în funcţie de cum o cerea politica partidului de care aparţineau.

Ideologia de democratizate a lui Jackson a stabilit direcţia pe care aveau să o urmeze pe viitor partidele. Aceste se înţelegeau de pe acum ca mişcări cu ţelul suprem de a conferi membrilor activi funcţii publice şi statale. Organizaţia internă a acestor s-a îndepărtat astfel din ce în ce mai mult de idealurile democratice. Partidele erau conduse de "întreprinzători" profesionişti ajutaţi de colaboratori bine aleşi. Acest aparat extrem de funcţional decidea cum urmau să fie ocupate funcţiile şi competenţele, fiind plătite pentru aceasta cu bani sau servicii, el manipula convenţiile partidelor (conventions) şi aduna la alegeri atâţia oameni neştiutori la urne, cât erau necesari. Aceşti oameni proveneau din clasele inferioare, erau în majoritate imigranţi care primeau ajutor social prin grija (tactică) a partidelor.

De-abia la începutul secolului XX au dispărut şi partidele de patronaj tradiţionale. La acea vreme intraseră în vigoare anumite legi reformatoare care (cu mai mult sau mai puţin succes) au impus democratizarea structurii interne a partidelor, care prevedeau ca sursele de finanţare ale partidelor să fie făcute publice şi care creau aşa numitul Civil Service, un corp birocratic al cărui membri nu aveau voie să facă parte sau să se afle sub influenţa nici unui partid politic. Transformarea într-un stat social, aflat sub semnul New Deal, a motivat partidele să se implice mai puternic decât oricând în domeniul politicilor sociale şi economice şi să reprezinte grupuri de interese, altfel decât o făcuseră mai înainte partidele de patronaj, care promovaseră mai ales interesele individuale.

La fel ca odinioară, partidele de astăzi se concentrează în continuare pe nivelul local şi intra-statal, adică pe acele zone care dispun de cele mai multe poziţii publice eligibile. Ele sunt acum mai degrabă un angrenaj de diverse grupări sociale, deosebindu-se astfel unele faţă de celelalte. Încă din anii treizeci s-a observat tendinţa ca muncitorii organizaţi în sindicate din nord şi mid-west, negrii, evreii şi alte minorităţi etnice să se implice în activităţile Partidului Democrat, pe când interesele întreprinderilor mari şi mijlocii şi  ale băncilor, cele ale locuitorilor suburbiilor şi ale agricultorilor sunt reprezentate de Partidul Republican. Tocmai acest caracter de coaliţie al partidelor americane le fac să fie atât de pragmatice şi de dispuse să încheie compromisuri, chit că acestea sunt în continuare incapabile să fie consecvente în servirea unei politici guvernamentale unitare.

2. Principii de organizare

Partidele din SUA dovedesc particularităţi specifice şi în ceea ce priveşte ordinea internă. Ele nu au o bază organizată de membri şi nici nu participă în mod riguros la formarea voinţei politice. Dar ce presupune calitatea de membru a unui partid din SUA?

"Domnului A. îi place să creadă despre sine că este un democrat; domnul B. pretinde că este republican, iar domnul C., socialist, deseori prin acestea înţelegându-se că cei trei domni sunt ,membri' ai partidelor respective. Pentru majoritatea lumii, calitatea de membru a unui partide este un concept destul de vag şi de greu de definit. Dacă o persoană aparţine de o altă organizaţie fie ea biserică, lojă sau organizaţie profesională, �atunci presupunem că ea s-a asociat acestei organizaţii prin semnarea unei adeziuni, că plăteşte cotizaţii sau alte tipuri de contribuţii, că poate activa într-un anumit comitet, că ocupă o anumită funcţie sau că ia parte activă la viaţa internă a acestei organizaţii. În cazul marilor partide politice nu putem lua ca sigure nici una din faptele descrise mai sus. Partidele nu au reguli de procedură şi nici ceremonii care atestă calitatea de membru. De regulă, partidele nici nu au o bază de membri. Partidele nu se obligă să respecte un anumit program, nu se finanţează din cotizaţii (chiar dacă au existat încercări în sensul introducerii cotizaţiilor de membri), ele nu au nici un fel de statut şi nici instrumente care să reglementeze poziţia unui membru sau altul, cu excepţia refuzului acestora de a susţine o persoană atunci când aceasta aplică în vederea ocupării unei funcţii publice. O persoană este democrată sau republicană prin simplu fapt că susţine că este aşa ceva şi în tot cazul atunci când această persoană îşi susţine partidul prin votul său cu ocazia alegerilor. Şi asta este tot ce se poate spune despre acest lucru. În plus, opţiunea politică poate fi schimbată de oricâte ori. Se află la latitudinea fiecăruia să-şi bată capul cu întrebări de

genul "câţi membri are un partid" - mai ales într-o situaţie în care nu există criterii de bază pentru determinarea apartenenţei unei persoane la un partid." (Ogg/Ray)

În trecut însă, fidelitatea persoanelor şi a grupărilor pentru un anumit partid era considerat a fi un factor important în evaluarea stabilităţii sistemului politic. Originea, educaţia şi profesia, apartenenţa etnică şi religioasă, localitatea şi regiunea de reşedinţă erau criterii extrem de relevante pe baza cărora societatea îşi declara opţiunea pentru unul dintre cele două mari partide. În timp ce în suburbii, în Vermont, în Pennsylvania sau în Kansas alegătorii erau mai degrabă republicani, în centrele metropolelor, în South Carolina, Alabama sau în Georgia trăiau democraţi "înnăscuţi". Clasa socială superioară vota prin tradiţie cu republicanii, cu Grand Old Party (GOP), la fel şi oamenii de afaceri, pe când clasele inferioare se identificau mai degrabă cu democraţii, cu "măgarul" - animalul de pe stema democraţilor, la fel şi muncitorii din industrie. Calitatea de WASP, adică apartenenţa la clasa socială albă anglosaxonă protestantă, presupunea automat şi opţiunea pentru Partidul Republican (a cărui stemă este împodobită cu un elefant), în schimb, evreii, slavii, italienii şi irlandezii catolici se simţeau atraşi de Partidul Democrat. Persoanele cu o educaţie mai bună şi mai înaintaţi în vârstă îi alegeau pe republicani, în vreme ce persoanele cu educaţie medie şi tineretul îi prefera pe democraţi.

Realitatea politică de astăzi este caracterizată de o desfiinţare a criteriilor tradiţionale pe baza cărora se opta pentru un partid sau altul, de o inconstanţă crescută în relaţiile dintre partide, grupări şi indivizi, de o creştere a numărului celor care îşi schimbă votul la alegeri (floating vote) şi de independents, cetăţeni care nu se identifică cu nici unul din cele două partide. Ştiinţele politice nu au reuşit încă să identifice cu exactitate cauzele acestor schimbări şi nici să stabilească repercusiunile acestor schimbări asupra vieţii politice.

Particularităţile partidelor americane se regăsesc şi în structura lor organizatorică. Toate nivelele, de la organizaţiile locale, la cele districtuale (county) şi până la organizarea statală, activează sub forma unor comitete autonome, constituite de membri de partid prin delegaţie sau alegeri interne. Ierarhiile sunt elemente necunoscute. Şi pentru că partidele funcţionează mai ales ca asociaţii electorale care urmăresc dobândirea de funcţii publice pentru proprii candidaţi (acesta fiind motivul pentru care partidele au fost organizate încât din anii 1870  în circumscripţii sau districte electorale [voting districts]), chiar şi organizaţiile locale şi county committees devenind foarte importante, pentru că majoritatea poziţiilor de ocupat în urma alegerilor se află la nivel comunal şi districtual. La nivelul statelor, partidele coordonează îndeosebi "afacerea" alegerilor pentru Congres, ele elaborează proiecte politice şi strâng bani în vederea finanţării diverselor activităţi.

La nivel naţional, partidele americane au dezvoltat trei nuclee de cristalizare: preşedintele partidului (national chairman), comitetul de conducere a partidului (national committee) şi Adunarea Generală(national convention). Acestea nu se află însă la vârful unei ierarhii, aşa cum o cunoaştem în Europa şi Germania, care să dispună "de sus în jos". Preşedintele partidului, funcţie îndeplinită de regulă de candidatul la preşedinţie al partidului este numit de comun acord cu comitetul de conducere a partidului. El trebuie să coordoneze activităţile partidului la nivel federal, să se ocupe de promovarea mass-media, să întreţină contacte cu organizaţiile la nivelul statelor şi să pregătească alegerile la nivel naţional. El este susţinut în această activitate de un comitet de conducere care se

reuneşte foarte rar, care este compus din delegaţi din toate cele cinzeci de state şi care reprezintă un complex extrem de eterogen.

Adunarea Generală (national convention) îndeplineşte funcţii foarte importante. Ea nominalizează candidaţii partidului pentru funcţia de preşedinte şi vice-preşedinte, elaborează atât programul-platformă(party platform) cât şi statutele partidului. Adunările Generale ale ambelor partide se întrunesc o dată la patru ani şi reunesc delegaţi din toate statele SUA. Numărul acestor delegaţi este stabilit printr-un calcul extrem de complicat: în 1992, Adunarea Generală a democraţilor număra 4282 de delegaţi (şi 1170 de delegaţi de rezervă, aşa numiţii alternaties), cea republicană, 2206 de delegaţi şi tot atât de mulţialternaties. Federalismul este aşadar deosebit de dezvoltat şi la nivelul intra-partinic. Partidele se fac remarcate ca forţe supraregionale de abia cu ocazia alegerilor prezidenţiale, asta dacă nu luăm la socoteală şi reprezentanţa permanentă a facţiunilor democrate şi republicane din Congres.

Există legi în fiecare stat care reglementează la modul general cadrul legal al partidelor, garantând un minimum de democraţie intra-partinică şi desemnând procedurile de urmat în cazul nominalizării candidaţilor pentru funcţiile din cadrul partidului şi, împreună cu prevederile federale, încercând să confere o bază legală domeniului dificil al finanţării partidelor. Bugetul partidelor este constituit aproape în exclusivitate din donaţii, cu excepţia finanţelor puse la dispoziţie de stat cu ocazia alegerilor prezidenţiale.

IV. FUNCTIILE PARTIDELOR IN CADRUL SISTEMULUI POLITIC AL SUA

1. Dominanţa funcţiei electorale

Partidele îndeplinesc în cadrul sistemelor  politice din democraţiile occidentale patru funcţii principale:

a) Funcţia de identificare a obiectivelor: Partidele au ideologii şi platforme-program. Ele dezvoltă strategii şi atrag atenţia cetăţenilor asupra alternativelor.

b) Funcţia de articulare şi agregare a intereselor sociale: partidele prezintă unele interese, le cumulează în schimb, altfel decât interest groups, într-o formă care le face să câştige o putere de influenţă deosebită şi directă asupra procesului de formare a voinţei politice al organelor centrale de conducere.

c) Funcţia de mobilizare şi socializare a cetăţenilor: partidele doresc să mobilizeze cetăţenii în vederea participării politice a acestora şi a desfăşurării de către aceştia de activităţi politice, formând atitudini politice de durată (ele trebuie însă să-şi împartă această sarcină cu mass-media care devine din ce în ce mai influentă).

d) Funcţia de recrutare a elitelor şi de formare a guvernului: partidele pun la dispoziţia alegătorilor persoane cu potenţial politic de conducere, guvernare şi administraţie, ba mai mult: ele deţin astăzi monopolul asupra selecţiei de personal pentru practic toate funcţiile publice.

Dacă utilizăm acest catalog ideal de funcţii pentru a face o comparaţie între rolurile socio-politice pe care le deţin partidele americane şi cele din Europa occidentală, vom constata din nou că există unele diferenţe majore, atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere al politicilor actuale.

Theodore J. Lowi a rezumat aceste diferenţe folosindu-se de atributele constituent şi responsible. Partidele ťconstitutiveŤ influenţează mai ales structura, alcătuirea şi modul de funcţionare al sistemului politic, în timp ce partidele ťresponsabileŤ se obligă în faţa electoratului prin intermediul unor platforme-program, care le motivează acţiunile politice şi din care rezultă modele coerente (alternative în cadrul sistemului de partide) de soluţionare a problemelor, aceste partide obligându-se să le transpună într-o formă legală atunci când, la alegeri, obţin majoritatea legislativă. După Lowi, partidele din SUA nu au apărut în istoria americană niciodată ca nişte program innovators, neglijând astfel funcţia de identificare a obiectivelor. Mai mult, ele se prezintă ca nişte instrumente ale conducerii, de recrutare de personal de conducere, de organizare a alegerilor şi de angrenare a unor interese disparate. În realitate însă, partidele din SUA îndeplinesc mai degrabă funcţia de recrutare de candidaţi pentru posturi publice (la toate nivelele sistemului politic, mai multe la nivel inferior şi mai puţine la cel superior).

(...) Nu în ultimul rând, partidele americane s-au văzut mereu confruntate cu sarcina de a asigura eficienţa şi legitimitatea sistemului politic, adică de a menţine încrederea societăţii în performanţele şi sensul instituţiilor de conducere. În structura de conducere a SUA, cu instituţii foarte bine delimitate, concentrate mai degrabă pe păstrarea puterii decât pe eficienţă, ťfuncţiei de formare a guvernuluiŤ i-a fost conferită foarte multă greutate, într-un mod exagerat, după cum au afirmat unii sociologi americani (Edward C. Banfield et al.): partidele aveau rolul de a funcţiona ca nişte curele de transmisie, ele erau cele care creau conexiunile dintre organele - indivizi sau instituţii - separate ale executivului şi legislativului, dintre preşedinţie şi Congres, contribuind la surmontarea în cea mai mare parte a deadlocks, a blocajelor din cadrul procesului de decizie şi de formare a voinţei politice.

V. CONCLUZII

Cele mai importante trăsături ale sistemului american de partide pot fi rezumate după cum urmează: partidele sunt adesea simple carteluri electorale, instanţe de partid foarte diferite între ele; ele sunt "maşinării" care facilitează ascensiunea la putere a anumitor indivizi. Ele nu sunt organizate ierarhic (instanţe partinice autonome, posibilitate limitată de control din partea conducerii partidului). Ele sunt organizate în mod federalist (organele de partid la nivel naţional au puţină putere de influenţă). Partidele din America nu au o bază stabilă de membri, aceştia neplătind contribuţii. Partidele nu sunt finanţate de candidaţi (influenţă crescută a grupărilor de interese...). Nu se celebrează ziua partidului. Programele politice ale partidelor (platforms) nu se elaborează decât înaintea alegerilor prezidenţiale; nu există partide programatice. Alegerile preliminare preiau din ce în ce mai mult funcţia de nominalizare pe care o deţineau partidele; împreună cu mass-media, acestea sunt problemele cu care se confruntă partidele şi care le limitează puterea de influenţă. Candidaţii şi deputaţii sunt mult mai legaţi de circumscripţia electorală decât de partid (drept de vot; finanţarea campaniei electorale).

Avantaje:- structura lejeră şi deschisă oferă indivizilor şi grupărilor mai multe şanse de

participare (mai puţine bariere în calea participării cetăţenilor la viaţa politică)- expresie diferenţiată a voinţei poporului (se articulează diversitatea intereselor)- se oferă spaţiu de manevră diferitelor idei venite din partea alegătorilor- spectrul larg de interese acoperit de partide dă şanse absorbţiei protestelor

Dezavantaje:- sărăcie ideologică a organelor oficiale de partid in conformitate cu opinia publică- nu partidul participă la formarea voinţei politice, acest lucru se întâmplă doar la

diversele nivele ale acestuia- capacitate deficitară de acţiune a partidelor (formarea de fracţiuni şi aripi,

eterogenitate)- rol influent al finanţatorilor din afara partidelor (asociaţii economice, sindicate...)

SURSE BIBLIOGRAFICE:

http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_4/usa/us_parteien.htm

Ernst Rudolf Voigts: Die Vereinigten Staaten von Amerika, Informationen zur politischen Bildung 156, Bonn BpB 1979