38

CAPITOLUL 2

EVOLUŢIA ŞI STADIUL ACTUAL AL INTEGRĂRII

ECONOMICE REGIONALE PE CONTINENTUL AMERICAN

2.1. Privire de ansamblu – obiective, evoluţie şi realizări

Aria de Comerţ Liber a Americilor (ALCA)

În contextul evoluţiei procesului de globalizare, şefii de state şi de

guverne din cele 34 de ţări americane participante la prima Întâlnire la nivel

înalt a Americilor (Miami, decembrie 1994) au stabilit, ca obiectiv prioritar

al cooperării emisferice în domeniul economico – comercial, formarea, la

orizontul anului 2005, a unei Arii de Comerţ Liber a Americilor (ALCA),

definind principiile fundamentale pe baza cărora să se desfăşoare procesul

de negociere:

♦ adoptarea deciziilor prin consens;

♦ realizarea unui acord echilibrat, cuprinzător şi congruent cu normele

Organizaţiei Mondiale a Comerţului;

♦ acceptarea rezultatelor negocierilor ca angajament unic cuprinzând

drepturile şi obligaţiile ce se acordă reciproc pentru toate ţările membre

(single undertaking);

39

♦ coexistenţa acordului ALCA cu acordurile bilaterale şi subregionale,

în măsura în care drepturile şi obligaţiile asumate prin acestea nu sunt

acoperite sau exced la drepturile şi obligaţiile asumate în ALCA;

♦ evitarea, pe cât posibil1, a adoptării de politici sau măsuri care ar

putea afecta negativ comerţul şi investiţiile regionale sau ar conduce la

impunerea de bariere comerciale adiţionale ţărilor din afara emisferei;

♦ luarea în considerare a diferenţelor de nivel de dezvoltare şi

dimensiuni existente între economiile ţărilor din regiune, cu scopul de a

înlătura dezavantajele şi de a crea posibilităţi pentru participarea avantajoasă

la ALCA a ţărilor mici.

În vederea pregătirii negocierilor s-a instituţionalizat mecanismul

reuniunilor politice ale miniştrilor comerţului din ţările participante şi s-au

constituit grupuri de lucru la nivel tehnic pentru a analiza şi dezbate

aspectele vizând accesul pe pieţe, regulile de origine şi procedurile vamale,

normele şi barierele tehnice în calea comerţului, investiţiile, măsurile

sanitare şi fitosanitare, măsurile anti-dumping şi drepturile compensatorii,

economiile mici, achiziţiile guvernamentale, proprietatea intelectuală,

serviciile, concurenţa şi rezolvarea controverselor.

Cu prilejul celei de a doua Întâlniri la nivel înalt a Americilor

(Santiago de Chile, 1998) a fost lansat, formal, procesul de negociere a

acordului ALCA, definindu-se din punct de vedere instituţional, mecanismul

de negociere, format din:

♦ 9 grupuri de negociere (acces pe pieţe, investiţii, servicii, achiziţii

publice, agricultură, proprietate intelectuală, subsidii, anti-dumping şi

1 R.J.Holbein – „Summary of the Free Trade Area of the Americas. Draft Text. Part I, Part II”, American Free Trade and Investment Report nr.14/ 2001

40

drepturi compensatorii, politici în materie de concurenţă şi rezolvarea

controverselor);

♦ un grup consultativ pentru problematica economiilor mici;

♦ un comitet al reprezentanţilor guvernamentali pentru aspectele

vizând participarea societăţii civile;

♦ un comitet comun de experţi ai sectoarelor public şi privat în

domeniul comerţului electronic;

♦ Comitetul pentru Negocieri Comerciale (CNC), format din miniştrii

adjuncţi ai comerţului, având menirea de a coordona procesul de negociere;

♦ un secretariat administrativ pentru asigurarea suportului logistic al

negocierilor, cu sediul , până la finele lui 2003, în Panama;

♦ un comitet tripartit care să asigure finanţarea procesului, format din

organizaţia Statelor Americane, Comisia Economică a ONU pentru America

Latină şi Banca Interamericană de Dezvoltare.

În afara coordonării procesului de negociere, CNC a primit mandat să

stabilească şi să propună măsuri de facilitare a comerţului, aplicabile cu

anticipaţie pentru:

♦ fluidizarea procedurilor vamale;

♦ simplificarea procedurilor pentru tranzacţiile comerciale de mică

valoare;

♦ armonizarea sistemelor de codificare a mărfurilor;

♦ elaborarea unui „ghid emisferic al procedurilor vamale” şi a unui

„cod de conduită pentru funcţionarii vamali”;

♦ armonizarea metodologiei în diferite domenii;

♦ sporirea transparenţei.

41

Un set de astfel de măsuri a fost deja adoptat şi implementat încă din

anul 2000, iar altele se află în analiză şi dezbatere.2

Pe baza progreselor înregistrate în cadrul grupurilor de negociere, cu

prilejul reuniunii miniştrilor comerţului din ţările americane participante l,a

procesul ALCA, de la Buenos Aires din 7 aprilie 2001, CNC a prezentat un

prim proiect al acordului ALCA, iniţiindu-se astfel şi discuţiile asupra

structurii generale a acestuia.

A treia Întâlnire la nivel înalt a Americilor (Quebec, aprilie 2001) a

analizat progresele înregistrate în procesul de negociere, îndeosebi la nivel

tehnic, hotărând ca negocierile să fie finalizate până cel târziu în ianuarie

2005, astfel încât acordul ALCA să fei ratificat şi să intre în vigoare nu mai

târziu de decembrie 2005. Următoarea Întâlnire la nivel înalt va avea loc la

Buenos Aires, în anul 2004.

O serie de interese divergente îngreunează procesul de formare a

ALCA. Astfel, ţările latino-americane (îndeosebi cele din MERCOSUR)

sunt interesate cu precădere de sporirea posibilităţilor de acces a produselor

agricole pe piaţa SUA, ceea ce afectează interesele producătorilor americani.

Pe de altă parte, SUA insistă pentru introducerea în negocieri a temelor

vizând protecţia mediului şi forţa de muncă, în contradicţie cu statele latino

– americane, în frunte cu Brazilia, care se tem că eventualele prevederi pe

aceste teme incluse în acordul ALCA ar putea fi folosite ulterior de SUA

pentru a ridica diverse bariere în calea accesului pe piaţa americană a

produselor lor. La acestea se adaugă şi opoziţia tot mai activă a diverselor

2 R.J.Holbein – „Summary of the Free Trade Area of the Americas. Draft Text. Part I, Part II”, American Free Trade and Investment Report nr.14/ 2001

42

grupuri care manifestă împotriva globalizării, existente atât în SUA şi

Caanda, cât şi în ţările latino – americane.3

Procesul dialogului inter-american la nivel înalt se dezvoltă pe doi

mari vectori: politico – social şi economico – comercial. Temele politico –

sociale sunt tratate în cadrul Grupului pentru monitorizarea implementării

angajamentelor şi hotărârilor adoptate la întâlnirile la nivel înalt, format din

coordonatorii naţionali ai celor 34 de ţări participante (Cuba nu a fost

invitată), iar pentru temele economico-comerciale (formarea Ariei de

Comerţ Liber a Americilor) a fost creată o structură organizatorică bine

ierarhizată, formată din grupuri de negociere la nivel tehnic, având ca

instanţă superioară Comitetul de Negocieri Comerciale, compus din miniştri

adjuncţi şi, în final, reuniunile miniştrilor comerţului.4

Întărirea democraţiei, promovarea şi protejarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului, combaterea traficului ilicit de droguri şi

a crimelor conexe, a corupţiei şi a sărăciei, promovarea drepturilor

muncitorilor migranţi, ale femeii şi ale populaţiilor indigene, educaţia şi

sănătatea au devenit teme constante pe agenda dialogului inter-american la

nivel înalt. Alături de acestea, formarea Ariei de Comerţ Liber a Americilor

rămâne tema primordială. În acest domeniu se înregistrează evidente

discrepanţe între SUA, pe de o parte, şi ţările latino-americane, în frunte cu

Brazilia, pe de altă parte. Ţările latino-americane nu acceptă ca subiectele

privind mediul înconjurător şi forţa de muncă să fie incluse în negocierile

economico-comerciale vizând formarea ALCA, pentru a evita ca ulterior,

3 R.J.Holbein – „Summary of the Free Trade Area of the Americas. Draft Text. Part I, Part II”, American Free Trade and Investment Report nr.14/ 2001 4 R.J.Holbein – „Summary of the Free Trade Area of the Americas. Draft Text. Part I, Part II”, American Free Trade and Investment Report nr.14/ 2001

43

acestea să fie folosite de SUA pentru a impune bariere netarifare fluxurilor

comerciale.

În ceea ce priveşte problema globală a traficului ilicit de droguri şi

crimelor conexe, folosită adesea de SUA pentru coacţiune, se acceptă

principiul responsabilităţii comune a ţărilor producătoare, de tranzit sau

consumatoare şi se manifestă sprijin pentru crearea sau implementarea unui

mecanism multilateral de evaluare, care, în concepţia ţărilor latino-

americane, ar trebui să înlocuiască actualul mecanism unilateral de

certificare, utilizat de SUA pentru evaluarea activităţilor guvernelor în acest

domeniu.

Pornind de la poziţia SUA privind promovarea, consolidarea şi

apărarea democraţiei reprezentative în regiune, dar şi de la preocupările

ţărilor latino-americane vizând eliminarea sau limitarea posibilităţilor de

coacţiune pe această temă, şefii de stat şi de guvern din zonă subliniază în

continuare că menţinerea şi întărirea statului de drept, precum şi respectarea

strictă a sistemului democratic sunt condiţii esenţiale pentru participarea la

procesul dialogului inter-american la nivel înalt, orice schimbare sau ruptură

neconstituţională a ordinii democratice într-un stat al emisferei conducând la

eliminarea acestuia din cadrul procesului.

În vederea perfecţionării, în plan instituţional, a procesului dialogului

inter-american la nivel înalt, s-a hotărât constituirea unui Consiliu executiv

al Grupului pentru monitorizarea implementării angajamentelor şi hotărârilor

adoptate – în care sunt reprezentate toate subregiunile continentului – care să

dispună de un Consiliu director permanent compus în sistem „troică”.

Întrucât s-a hotărât ca următoarea Întâlnire la nivel înalt a Americilor

să se desfăşoare în 2004 la Buenos Aires, troica este formată din

coordonatorii naţionali ai Republicii Chile, Canadei şi Argentinei.

44

2.2. Integrarea economică în America de Nord

2.2.1. Autopact (1965)

O incursiune în istoria relativ recentă a relaţiilor intra-nord-americane

evidenţiază că NAFTA este, într-un fel, o urmare firească a credinţei

nestrămutate în forţa comerţului şi investiţiilor libere.

NAFTA apare ca o abordare modernă şi o continuitate a drumului

deschis în perioada postbelică a doi precursori celebri: Autopact şi FTA.

Experţii au considerat Autopact drept un model pentru un acord

sectorial de comerţ liber. Autopact, semnat în 1965 între Canada şi SUA, a

eliminat taxele vamale pentru autoturismele fabricate în una din cele două

ţări şi expediate în cealaltă ţară. Aceasta a permis producătorilor de

autoturisme din ambele ţări să-şi programeze mai bine producţia. Graniţa

dintre SUA şi Canada a înregistrat în 1995 un flux reciproc de schimburi cu

autovehicule şi componente auto de circa 70 mld. USD. Practic, un sfert din

schimburile intra-nord-americane (exclusiv Mexic) sunt reprezentate în

prezent de schimburile de autovehicule şi componente auto. Extrem de

sugestivă este opinia profesorului Paul Wonnacott care, în cea mai recentă

lucrare de referinţă privind acordurile de comerţ liber, considera că „o

problemă centrală pentru industria prelucrătoare canadiană a fost cum să

obţină economii de scară. Cea mai bună speranţă a constat în piaţa de export

şi aceasta a însemnat, în primul rând, piaţa SUA, deoarece aproape 3/5 din

exporturile canadiene mergeau spre SUA. Pactul Auto din 1965 ilustrează

avantajele comerţului liber fără taxe vamale între două ţări. Uzinele

canadiene au avut posibilitatea de a se specializa în câteva modele de

autoturisme, cea mai mare partea a producţiei lor fiind trimisă în SUA în

schimbul unor modele care nu se produceau în Canada. În perioada 1965 –

45

1985 a avut loc o revoluţie în atitudinea oamenilor de afaceri din Canada

faţă de comerţul liber cu SUA; aceasta a fost considerată într-o măsură

crescândă drept cea mai bună speranţă pentru a deveni competitiv în

economia mondială.5

Anul 1985 marchează iniţierea informală a negocierilor Canada –

SUA pentru un acord general de comerţ liber. Acesta intră în vigoare

începând cu 1 ianuarie 1991. Cunoscut sub denumirea simplă de FTA

(Canada – United States Free Trade Agreement), Acordul de comerţ liber

între cele două ţări a decis eliminarea totală a taxelor vamale în schimburile

reciproce. Eliminarea se putea face fie imediat, fie pe perioade de 5 sau 10

ani. În 1996, taxele vamale au dispărut în comerţul reciproc cu maşini şi

utilaje, calculatoare, mobilă, hârtie, ţiţei pentru ca în 1998 să fie eliminate şi

restul taxelor vamale de la o serie de produse considerate mai sensibile ca,

de exemplu, confecţii, medicamente, produse alimentare. Acordul a inclus şi

alte prevederi privind facilitarea accesului mărfurilor canadiene pe piaţa

SUA, ameliorarea tratamentului investiţiilor străine reciproce, reglementarea

schimburilor de energie. Astfel, Canada a primit asigurarea că industria

americană nu va mai folosi inechitabil legile din SUA pentru a se proteja de

mărfurile canadiene care au preţuri mai scăzute. O serie de restricţii asupra

investiţiilor americane în Canada au fost înlăturate, investitorii americani

nemaiavând obligaţia procurării de inputuri din Canada sau a efectuării unor

anumite activităţi de cercetare utilizând capacităţile din Canada. În comerţul

cu energie, SUA a primit asigurări că livrările canadiene de ţiţei nu vor fi

diminuate şi că preţul acestora nu va fi mărit în perioada de deficit de

5 Dr. Nicolae Nistorescu – „Forumul de Cooperare Economică Asia – Pacific (APEC). Acordul American de Comerţ Liber (NAFTA)”; Ed. Independanţa Economică, Brăila, 1998

46

energie, în timp ce SUA s-a angajat să nu impună taxe la importul de ţiţei,

gaze şi energie electrică importate din Canada.

2.2.2. Acordul de comerţ liber SUA – Canada (1989)

De la 1 ianuarie 1989, cea mai lungă graniţă existentă între două state

ale globului, graniţa Canada – SUA, a devenit liberă de taxe vamale. La

sfârşitul mileniului II, în spaţiul nord-american, relaţia gard – vecini are o

semnificaţie contrară înţelegerii din secolele trecute sau din alte regiuni cu

garduri de sârmă ghimpată. Parafrazând cele afirmate mai sus, pot spune că

în cazul Canadei şi SUA, expresiile potrivite cu care s-ar intra triumfător în

mileniul III sunt „Iubeşte-ţi vecinul şi înlătură taxele vamale” sau „Cei care

nu au taxe vamale înseamnă că sunt vecini buni”. Semnificativ este faptul

că în 1996, schimburile reciproce de mărfuri Canada – SUA au atins un

volum de 381 mld. dolari canadieni, ceea ce înseamnă că la graniţa dintre cei

doi vecini nord – americani are loc în fiecare zi un flux reciproc de mărfuri

care depăşeşte un miliard de dolari canadieni.

Impactul NAFTA, care a continuat şi a extins zona de comerţ liber

FTA incluzând Mexicul, se consideră deosebit de pozitiv în accelerarea

fluxurilor de mărfuri, servicii şi investiţii. Studiul „NAFTA un parteneriat de

lucru” elaborat de experţii de la Ministerului Afacerilor Externe şi

Comerţului Internaţional (MAECI) din Canada apreciază că „exporturile

canadiene spre SUA au crescut mai rapid (atât ca volum valoric, cât şi ca

volum fizic) la unele sectoare liberalizate din FTA şi NAFTA (maşini şi

utilaje industriale, echipamente de birou, materiale textile, bunuri de

consum), decât în sectoarele unde taxele vamale erau deja scăzute sau egale

cu zero. Importurile Canadei din SUA evidenţiază trenduri similare

(îndeosebi în domenii ca: alimente şi băuturi, confecţii, mobilă, echipamente

47

de transport şi articole de uz caznic). Ca volum valoric, în perioada 1988 –

1995, exporturile Canadei spre SUA la produsele liberalizate prin FTA şi

NAFTA s-au majorat cu 140 % , în timp ce creşterea pe ansamblu a

exporturilor a fost de 100 %. În mod similar, importurile de produse

liberalizate ale Canadei din SUA s-au majorat cu aproape 100%, în timp ce

importurile totale au crescut cu 75%.”6 Dar efectele NAFTA asupra

economiei Canadei sunt mult mai profunde. Acelaşi studiu consideră că

„NAFTA şi predecesorul său FTA au înregistrat progrese semnificative ale

productivităţii şi specializării în economia canadiană şi au promovat

economii crescânde la scară, precum şi o creştere a calităţii produselor şi a

competitivităţii privind costurile. Rezultatul final a fost creşterea

competitivităţii exporturilor canadiene de bunuri şi servicii.”7 În sfârşit,

consideraţii pozitive se emit şi la adresa procesului investiţional. „NAFTA a

contribuit la creşterea atractivităţii Canadei pentru investitorii străini.

Prevederile NAFTA asigură o mai mare certitudine şi stabilitate pentru

deciziile de investiţii garantând un tratament echitabil, transparent şi

nediscriminatoriu al investitorilor şi al investiţiilor acestora în întreaga zonă

de comerţ liber. Contribuţia NAFTA la creşterea productivităţii printr-o

concurenţă sporită şi inputuri la preţuri mai competitive a atras, de

asemenea, un volum sporit de investiţii în Canada.”8

Totodată, un studiu similar elaborat de experţii Administraţiei SUA

care şi-au propus evaluarea primilor trei ani de funcţionare NAFTA, ajunge

la concluzia că NAFTA a avut efecte pozitive pentru SUA în ceea ce

priveşte exporturile, veniturile, investiţiile şi locurile de muncă, întrucât

6 Dr. Nicolae Nistorescu – „Forumul de Cooperare Economică Asia – Pacific (APEC). Acordul American de Comerţ Liber (NAFTA)”; Ed. Independanţa Economică, Brăila, 1998 7 Ibidem 8 Ibidem

48

taxele vamale aplicate de Mexic s-au redus drastic. Raportul evidenţiază că

în primii trei ani de existenţă „comerţul reciproc cu partenerii noştri

comerciali din NAFTA a crescut cu 44 % comparativ cu majoritatea de 33 %

înregistrată în comerţul cu restul lumii”. Studiul apreciază că schimburile

comerciale cu Mexicul au dus la crearea unui număr de 90 – 160 mii de

locuri de muncă în SUA. În relaţia cu Canada, un astfel de calcul s-a dovedit

mult mai dificil având în vedere că înainte de NAFTA, relaţia SUA –

Canada s-a aflat sub incidenţa FTA. Totuşi, raportul Administraţiei SUA a

apreciat că în SUA, există circa 2,4 milioane locuri de muncă a căror

existenţă este dependentă de comerţul SUA cu Mexic şi Canada.9

Una din cele mai interesante constatări ale raportului este cea

referitoare la dislocările majore în orientarea geografică a importului de

articole textile al SUA. Astfel, în primii trei ani de existenţă a NAFTA,

importul de articole textile al SUA provenind de la cei 4 mari furnizori din

Asia (China, Hong – Kong, Taiwan şi R.Coreea) s-a redus ca volum fizic cu

13 %, în timp ce importurile similare din Mexic şi Canada s-au dublat. La

importul de confecţii al SUA, în timp ce ponderea celor 4 mari furnizori s-a

diminuat de la 38 % la 30 %, ponderea Mexicului a crescut de la 4,4,% la

9,6%. De altfel, „American Textile Manufactures Institute” (ATMI) nu a

făcut nici un secret din aşa numita „strategie NAFTA” de majorare a

ponderii importului de confecţii din NAFTA şi de diminuare a dominaţiei

asiatice. Pentru producătorii americani de ţesături textile, importurile de

confecţii din Mexic sunt chiar creatoare de locuri de muncă deoarece

aproximativ 2/3 din livrările de confecţii ale Mexicului pe piaţa americană

au la bază materiale textile furnizate de SUA. Reglementările NAFTA

9 Dr. Nicolae Nistorescu – „Forumul de Cooperare Economică Asia – Pacific (APEC). Acordul American de Comerţ Liber (NAFTA)”; Ed. Independanţa Economică, Brăila, 1998

49

permit ca importurile de confecţii ale SUA din Mexic să fie realizate fără

aplicarea de contingente şi chiar fără taxe vamale dacă sunt produse din

ţesături provenind din SUA.10

În ceea ce priveşte importurile din Asia, acestea, evident, nu au practic

încorporate deloc ţesături din SUA.

Conform datelor furnizate de ATMI , în anul 1996, importurile de

confecţii din Mexic, Canada şi Caraibe şi-au majorat ponderea în importul

american de confecţii la 37% comparativ cu 16% în 1990 şi 8% în 1985, în

timp ce ponderea Asiei s-a redus la 40 % comparativ cu 68% în 1990, 76 %

în 1985 şi 83 % în 1980.11 Este evident că alături de crearea NAFTA, alţi

factori au contribuit, de asemenea, la diminuarea ponderii Asiei. Dintre

aceştia, se pot menţiona următorii: contingentarea şi limitarea importului de

textile din R.P.Chineză, creşterea costului forţei de muncă în Hong-Kong şi

provincia chineză Taiwan, campania serviciilor vamale americane împotriva

încercării de eludare a contingentelor, acordurile preferenţiale încheiate de

SUA cu multe ţări din America Centrală şi Caraibe.

2.2.3. Acordul Nord American de Comerţ Liber (NAFTA)

La 12 august 1992, şefii de stat ai SUA, Canadei şi Mexicului au

semnat Tratatul Comerţ Liber al Americii de Nord, cunoscut sub denumirea

de NAFTA, după iniţialele în limba engleză ale documentului „North

American Free Trade Agreement”.

După ce a fost ratificat de parlamentele celor trei ţări (de Congresul

SUA la 17 noiembrie 1993), Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

10 Dr. Nicolae Nistorescu – „Forumul de Cooperare Economică Asia – Pacific (APEC). Acordul American de Comerţ Liber (NAFTA)”; Ed. Independanţa Economică, Brăila, 1998 11 Ibidem

50

În cele 22 de capitole şi 9 anexe, Tratatul de Comerţ Liber

reglementează derularea tranzacţiilor comerciale dintre SUA, Canada şi

Mexic, în perspectiva eliminării barierelor tarifare şi netarifare. Prevederile

documentului se referă la 7 domenii importante de activitate: accesul pe

pieţe, reguli de origine, reglementări comerciale, comerţul cu servicii,

investiţii, reguli pentru asigurarea proprietăţii intelectuale şi soluţionarea

controverselor.

Obiectivul major al NAFTA îl constituie stabilirea unei zone de

comerţ liber între membrii săi prin :

- promovarea competiţiei loiale;

- creşterea oportunităţilor de investiţii în teritoriul părţilor;

- recunoaşterea şi protejarea eficientă a dreptului de proprietate pe

teritoriul fiecărei ţări semnatare;

- cunoaşterea procedurilor eficace pentru aplicarea reglementărilor

Tratatului şi soluţionarea eventualelor controverse;

- stabilirea strategiei pentru dezvoltarea cooperării trilaterale şi

multilaterale, în perspectiva aderării la Tratat şi a altor ţări din

regiune. Mai multe state latino-americane au manifestat interesul de a

adera la NAFTA, dar nivelul scăzut de dezvoltare al acestora, pe de o

parte, şi imposibilitatea administraţiei SUA de a negocia în regim

„fast track”, pe de altă parte, îndepărtează această perspectivă.12

NAFTA asigură reducerea sau suspendarea taxelor vamale între ţările

membre, dar fiecare dintre acestea menţine un tarif vamal şi măsuri

protecţioniste proprii în relaţiile cu terţii.

12 The Europa World Year Book, 2001

51

Spre deosebire de Uniunea Europeană, statele NAFTA nu au o poziţie

comună faţă de terţi în domeniul taxelor vamale şi, totodată, îşi menţin

independenţa propriilor lor economii naţionale.

Potrivit prevederilor NAFTA, taxele vamale vor fi eliminate în termen

de 5 ani pentru majoritatea produselor industriale, în 10 ani pentru servicii şi

unele produse specifice şi de 15 ani pentru o categorie de produse denumite

sensibile, inclusiv textile şi agricole.

Pe lângă desfiinţarea barierelor comerciale, Tratatul mai conţine o

serie de angajamente în materie de servicii de telecomunicaţii şi financiare,

investiţii, proprietate intelectuală, agricultură, etc., precum şi norme

comerciale de salvgardare, antidumping şi compensatorii.

Fac excepţie de la liberalizare sectoarele energetic şi petrochimic

mexicane care , potrivit constituţiei, pot fi exploatate şi valorificate numai de

cetăţenii mexicani.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului, SUA şi Canada au desfiinţat

barierele tarifare la exporturile mexicane proprii în proporţie de 84% şi,

respectiv, 79 %. Conform principiului asimetriei prevăzut în Tratat, Mexicul

a desfiinţat barierele tarifare pentru 43% din importurile din SUA şi 41 %

pentru cele provenite din Canada.

Printre efectele imediate şi pe termen mediu ale intrării în vigoare a

NAFTA amintesc următoarele:

- consolidarea stabilităţii economice în regiune;

- sporirea considerabilă a fluxurilor comerciale şi de capital între statele

semnatare;

- asigurarea condiţiiloor pentru menţinerea capacităţii concurenţiale a

firmelor americane şi canadiene în competiţia cu cele europene şi

asiatice prin folosirea mâinii de lucru ieftine mexicane;

52

- creşterea globală a producţiei în regiune şi sporirea numărului

locurilor de muncă, îndeosebi în Mexic;

- dezvoltarea tehnologică a Mexicului şi sporirea capacităţii sale de a

atrage investiţii străine directe, atât de pe pieţele SUA şi Canadei, cât

şi, în general, de pe pieţele internaţionale;

- potenţarea rolului politic al Canadei pe plan regional şi a capacităţii

sale de a consolida statutul de stat federal;

- sporirea considerabilă a capacităţii concurenţiale a Mexicului. Pe

această bază, Mexicul a fost în măsură să încheie acorduri de liber

schimb cu unele ţări latino – americane (chile, Columbia, Venezuela),

precum şi un acord similar NAFTA cu Uniunea Europeană (la

presiunea europenilor, interesaţi să asigure firmelor europene pe piaţa

mexicană condiţii similare celor oferite firmelor americane şi

canadiene).13

Pentru a avea acces pe piaţa NAFTA, ţările cu o dezvoltare economică

medie, inclusiv România, vor trebui să se orienteze cu precădere spre Mexic,

al cărui nivel de dezvoltare este similar.

Sectoarele cele mai afectate de intrarea în vigoare a Tratatului sunt, în

special, cele aferente produselor pentru care au fost eliminate tarifele vamale

între ţările semnatare, în condiţiile menţinerii de taxe vamale ridicate faţă de

terţi (industria de textile, automobile, maşini – unelte, produse agricole etc.).

2.3. Integrarea economică în America Centrală şi de Sud

2.3.1. Piaţa Comună Central Americană (PCCA)

13 The Europa World Year Book, 2001

53

Piaţa Comună Central Americană (PCCA – Mercado Comun

Centroamericano) a fost creată de Organizaţia Statelor Central Americane în

baza Tratatului General de Integrare Economică Central Americana, semnat

la Managua (Nicaragua) la 13 noiembrie 1960. Acordul a fost ratificat de

către toate ţările în septembrie 1963. Cele 5 ţări membre sunt: Costa Rica,

Salvador, Guatemala, Honduras şi Nicaragua.

În decembrie 1991, şefii de state din 6 ţări central – americane (ţările

PCCA şi Panama) au semnat Protocolul de la Tegucigalpa de constituire a

Sistemului de Integrare Central Americană (SICA – Sistema de la

Integracion Centroamericana).

Tratatul General a fixat ca obiectiv de bază liberalizarea comerţului

intra-regional şi crearea unei zone de comerţ liber, formarea unei uniuni

vamale şi adâncirea procesului de integrare prin constituirea unei pieţe

comune. Un alt obiectiv a fost acela al unei politici comune privind

acordurile comerciale internaţionale pentru materii prime.14

Procesul de integrare economică a evoluat însă lent cu dificultăţi

create de ideologice şi de politica economică între guvernele ţărilor membre,

probleme în asigurarea aprovizionării interne, măsurile protecţioniste luate

de ţări terţe, fluctuaţiile şi declinul preţurilor la principalele materii prime

exportate de ţările PCCA, nivelul ridicat al datoriei externe, deficitul de

resurse valutare, dobânzile ridicate.

Liberalizarea schimburilor intra-regionale a fost unul din primele

obiective atinse. Cu toate acestea, în anul 2000, ponderea schimburilor intra-

regionale a fost de numai 12,1% la exporturi şi 10,9% la importuri, ţările

PCCA, înregistrând un declin comparativ cu ponderile de export de 12,0 %

şi respectiv de import de 12,3% din anul 1995.

54

Ţările PCCA sunt puternic dependente de piaţa SUA atât la export cât

şi la import. În anul 2000, piaţa americană a deţinut o pondere de 52,1% la

exporturi şi de 40,6% la importurile PCCA.15

Tabel nr.3

Comerţul exterior intra şi extra-regional al ţărilor PCCA

Exporturi (milioane USD) Ţările 1995 2000

Total PCCA, din care spre: 6336 20026 Celelalte ţări PCCA 1328 2416

SUA 2677 11056 Celelalte ţări FTAA 578 1502 Uniunea Europeană 1387 3298

Importuri (milioane USD) Total PCCA, din care provenind din: 10776 23871

Celelalte ţări PCCA 1327 2602 SUA 4605 9684

Celelalte ţări FTAA 2337 4427 Uniunea Europeană 1158 2154

În % din total exporturi Total PCCA, din care spre: 100,0 100,0

Celelalte ţări PCCA 21,0 12,1 SUA 42,3 52,1

Celelalte ţări FTAA 9,1 7,5 Uniunea Europeană 21,9 16,5

În % din total importuri Total PCCA, din care provenind din: 100,0 100,0

Celelalte ţări PCCA 12,3 10,9 SUA 42,7 40,6

Celelalte ţări FTAA 21,7 18,5 Uniunea Europeană 10,7 9,0

Sursa: Trade Statistics Yearbook 2001, FMI

În 1997, Bill Clinton, Preşedintele SUA din acea vreme, nu a reuşit să

dea curs unei solicitări a ţărilor PCCA pentru ca produsele lor să se bucure

de un acces preferenţial pe piaţa americană, în mod similar cu condiţiile de

14 The Europa World Yearbook, 2001 15 The Europa World Yearbook, 2001

55

acces ale Mexicului în baza acordului NAFTA. Pe parcursul anilor ’90,

guvernele central-americane au purtat negocieri pentru încheierea de

acorduri de comerţ liber cu Mexic, Panama şi ţările din Comunitatea şi Piaţa

Comună a Caraibelor. Costa Rica a semnat un acord bilateral cu Mexicul în

1994, iar Nicaragua a încheiat, de asemenea, ulterior, un acord bilateral cu

aceeaşi ţară. El Salvador, Guatemala şi Honduras au încheiat împreună un

aranjament de comerţ liber cu Mexic, în mai 2000, cu termen de intrare în

vigoare în ianuarie 2001.

În noiembrie 1998, şefii de state din America Centrală au avut un

„Summit” de urgenţă pentru a lua în considerare devastarea adusă regiunii

de uraganul Mitch. S-a solicitat creditorilor internaţionali anularea datoriei

regiunii estimată la 16 miliarde USD, pentru a sprijini astfel procesul de

refacere economică a ţărilor cele mai afectate.

În octombrie 1999, şefii de state au adoptat un cadru strategic pentru

perioada 2000 – 2004 de întărire a capacităţii infrastructurii fizice, sociale,

economice şi de mediu din ţările central – americane pentru a face faţă

dezastrelor naturale. Un accent deosebit s-a pus pe programele de

management integrat şi conservare a resurselor de apă şi pentru prevenirea

incendiilor în păduri.

În sfârşit, un obiectiv major al PCCA îl reprezintă negocierile şi

politica comercială exteernă cu accent pe încheierea de acorduri care să

faciliteze accesul exportatorilor din PCCA pe pieţele celor mai importanţi

parteneri.

2.3.2. Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM)

Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM) au fost create

în 1973 prin Tratatul de la Chaguaramas, înlocuind Asociaţia de Comerţ

56

Liber a Caraibelor, constituită în 1965. Tratatul de la Chaguaramas a fost

revizuit în anii ’90 printr-un număr de 9 protocoale separate având ca

obiectiv adâncirea integrării regionale şi crearea unei pieţe caraibiene unice.

Membrii CARICOM sunt următorii: Anguilla, Antigua şi Barbuda,

Bahamas, Barbados, Belize, Insulele Virgine Britanice, Dominica, Grenada,

Guyana, Jamaica, Montserrat, Saint Christopher şi Nevis, Saint Lucia, Saint

Vicent şi Grenadeines, Surinam, Trinidad şi Tobago, Insulele Turks şi

Caicos, Haiti (a devenit membru în iulie 1997, condiţiile de aderare fiind

convenite în iulie 1999).

Structurile instituţionale ale CARICOM sunt conferinţa şi biroul

şefilor de guvern, consiliul de miniştri ai comunităţii şi secretariatul.

În anii ’70 dificultăţile economice ale ţărilor membre au împiedicat

dezvoltarea comerţului intra-regional.

În iulie 1984, şefii de guverne au convenit să introducă un tarif vamal

extern comun pentru anumite produse în scopul protejării industriilor

autohtone. Termenul iniţial de 1 ianuarie 1991 nu a fost respectat,

convenindu-se amânări succesive până în anul 1995.

La Conferinţa anuală din iunie – iulie 1987, şefii de guverne au

convenit înlăturarea tuturor obstacolelor din calea comerţului intra-

CARICOM până în octombrie 1988. Termenul a fost respectat, dar a inclus

o perioadă de protecţie de 3 ani pentru 17 produse provenind din ţările

membre ale Organizaţiei Statelor din Caraibele de Est.16

2.3.3. Asociaţia de Integrare Latino-Americană (ALADI)

16 The Europa World Yearbook, 2001

57

Asociaţia de Integrare Latino-Americană (ALADI) a fost constituită

în 1980 prin Tratatul de la Montevideo, înlocuind Asociaţia Latino-

Americană a Comerţului Liber – ALALC, înfiinţată în 1960.

Cuprinde 12 ţări membre: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile,

Columbia, Cuba, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela.

Realizările concrete obţinute de ALADI până în prezent pe linia

integrării economice sunt relativ modeste. Totuşi, perfecţionarea cadrului

normativ – aşa numitele acorduri de complementaritate economică – a

contribuit sensibil la creşterea schimburilor comerciale între ţările membre,

în special datorită simplificării regimului tarifelor vamale.

În acelaşi timp, pe baza metodologiei ALADI, precum şi a acordurilor

de comerţ şi cooperare în domeniile tehnic, ştiinţific, al transporturilor etc.,

au fost constituite : MERCOSUR (Piaţa Comună a Sudului : Argentina,

Brazilia, Paraguay şi Uruguay – 1991) şi Grupul celor Trei – G3 (Columbia,

Mexic, Venezuela) – zonă de comerţ liber.

Intrarea în vigoare a NAFTA (SUA, Canada şi Mexic), la 1 ianuarie

1994, a condus la o serie de divergenţe motivate de prevederile art. 44 al

Tratatului de la Montevideo de constituire a ALADI. Conform prevederilor

acestui articol, facilităţile acordate de o ţară membră ALADI trebuie extinse

automat celorlalte state membre (în cazul NAFTA, Mexicul trebuia să

extindă tratamentul preferenţial acordat SUA şi Canadei celorlalţi membri

ALADI). Această problemă nu a fost depăşită nici până în prezent, datorită

poziţiei ferme a Braziliei, care nu acceptă modificarea respectivei

prevederi.17

Dezvoltările ce au avut loc pe plan regional şi subregional au plasat

ALADI pe un loc secundar, întrucât, în noile structuri economice create,

58

fiecare stat membru acţionează independent, deşi, în linii generale,

urmăreşte scopurile iniţiale ale Asociaţiei.

Într-o încercare de a se adapta la noile cerinţe impuse de procesele de

integrare pe continent, ALADI acţionează pentru consolidarea rolului său de

factor de armonizare şi articulare a acestor procese la nivelul Americii

Latine.

Începând cu 1995, ALADI şi-a intensificat colaborarea cu Grupul de

la Rio, participând la reuniunile ordinare şi extraordinare ale Grupului.

În vederea asigurării unui rol mai bine definit al ALADI în cadrul

dinamicii actualelor procedse de integrare economică din America Latină,

majoritatea ţărilor membre se pronunţă pentru restructurarea Tratatului de la

Montevideo din 1980, pe baza căruia funcţionează şi în prezent Asociaţia.

La cea de a XII-a reuniune a Consiliului miniştrilor relaţiilor externe

ai statelor membre (21 – 22.02.2002, la Montevideo) au fost aprobate

„Măsuri pentru întărirea rolului ALADI ca principal forum internaţional al

integrării regionale”, precum şi „Măsuri pentru participarea ţărilor mai puţin

dezvoltate economic la procesul de integrare”.

Conform deciziilor adoptate la această reuniune, în perioada 2003 -

2005 activitatea ALADI va avea următoarele priorităţi:

- creşterea sprijinului tehnic şi juridic acordat ţărilor membre;

- crearea unui „Centru Regional de Informaţii Comerciale”;

- elaborarea de studii şi realizarea de seminarii şi reuniuni tehnice

pentru susţinerea negocierilor statelor membre în plan bilateral şi

multilateral;

- adoptarea de norme comune în domeniile transportului, infrastructurii,

logisticii şi integrării fizice; 17 Myron Frankman – „The Quiet Process of Hemispheric Integration”, World Economic Affairs, 2001

59

- perfecţionarea utilizării preferinţelor comerciale convenite între

membri de către oamenii de afaceri din respectivele ţări;

- aprofundarea cunoaşterii temelor privind comerţul electronic şi

accesul la tehnologiile informatice;

- iniţierea organizării de reuniuni ale reprezentaţilor organismelor

oficiale în vederea impulsionării schimburilor de experţi, pentru

promovarea exporturilor şi investiţiilor.

2.3.4. Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR)

Înţelegând că era necesar să adere la procesul de integrare

argentiniano – brazilian pentru a-şi apăra propriile interese în relaţiile cu cei

doi mari vecini, Uruguay-ul şi Paraguay-ul au iniţiat negocieri în acest sens

cu Argentina şi Brazilia, astfel încât, la 26 martie 1991, preşedinţii celor

patru ţări au semnat, la Asunciòn (Paraguay), Tratatul de constituire a Pieţei

Comune a Sudului (MERCOSUR). Republica Chile şi Bolivia s-au asociat

la MERCOSUR în 1996, prin semnarea unor acorduri de asociere.

În cadrul primei reuniuni a şefilor de stat ai ţărilor membre

MERCOSUR, desfăşurată în iunie 1992, în localitatea argentiniană Las

Leñas, s-a stabilit o cronogramă de măsuri destinate să conducă la realizarea,

până la 31 decembrie 1994, a Pieţei Comune. Principalele obiective avute în

vedere au fost eliminarea barierelor tarifare şi netarifare dintre ţările

membre, asigurarea libertăţii traficului de mărfuri şi pasageri, eliminarea

asimetriilor existente în domeniul legislaţiei, stabilirea unui tarif vamal

extern comun şi armonizarea politicilor macroeconomice.

Procesul de realizare a uniunii vamale a început la 1 ianuarie 1995 şi

se va încheia în anul 2006. În această perioadă, fiecare din ţările membre îşi

60

va proteja sectoarele sensibile, în scopul adaptării lor treptate la exigenţele

concurenţei interne şi externe pentru:

- bunurile de capital, fiecare din ţările membre va pleca de la tarifele

naţionale, ajungând, etapizat, la nivelul comun convenit: Argentina şi

Brazilia în 2002, iar Paraguay şi Uruguay în 2006;

- informatică şi telecomunicaţii, având ca bază tot tarifele naţionale, se

va ajunge la tariful extern comun convenit, în anul 2006;

- majoritatea produselor (89%), tariful extern comun se va înscrie pe

grila 20 – 0 %, urmând ca, de la caz la caz, să scadă anual în trepte de

câte două procente.18

Realizarea Pieţei Comune a Sudului se va face în cea de-a treia etapă,

care va începe în anul 2006, odată cu iniţierea coordonării politicilor

supranaţionale, stabilirea unei monede comune, etc.

Din 1992 şi până în prezent s-au manifestat, periodic, tensiuni,

cauzate, în cea mai mare parte, de măsurile unilaterale luate în special de

Brazilia, în vederea protejării intereselor economice naţionale, dar şi de

efectele crizei care continuă să afecteze întreaga regiune. În acest sens, în

ultimii doi ani, chiar procesul de integrare din cadrul MERCOSUR a fost

sensibil afectat de crizele economico-financiare din Brazilia şi Argentina.

Astfel, procesul de integrare în cadrul MERCOSUR are o evoluţie

complexă, în special datorită dificultăţilor de armonizare a intereselor

economice ale principalilor parteneri Brazilia şi Argentina.

2.3.5. Comunitatea Andină de Naţiuni (Pactul Andin – CAN)

18 The Europa World Yearbook, 2001

61

În 1969, prin Acordul de la Cartagena (Columbia), s-a constituit

Pactul Andin.

La reuniunea ordinară a Consiliului Prezidenţial Andin din martie

1996, din oraşul peruan Trujillo, au fost semnate „Declaraţia de la Trujillo”

şi „Protocolul de modificare a Acordului de la Cartagena”, conform cărora

Pactul Andin a fost transformat în „Comunitatea Andină de Naţiuni” (CAN).

Reuniunea de vârf a ţărilor membre (Trujillo, Peru, 9 – 10 martie 1997 a

aprobat crearea CAN, constituită din : Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi

Venezuela. Au statut de observator 25 de ţări şi organizaţii internaţionale.

România are statut de observator din 1982.

CAN are sediul la Lima (Peru).

Scopul organizaţiei este integrarea în domeniile economic, financiar,

monetar, al educaţiei, muncii şi sănătăţii, cu „scopul valorificării, în interes

naţional, a bogăţiilor şi resurselor naturale ale ţărilor membre, printr-o

dezvoltare independentă, armonioasă şi echilibrată”.19

Principalele hotărâri adoptate prin cele două documente, semnate în

oraşul Trujillo, care pun bazele CAN, se referă la:

- realizării atât a integrării economice şi comerciale, cât şi a celei

politice;

- desemnarea Consiliului de Miniştrilor de Externe ca responsabil

pentru componenta politică Comunităţii Andine de Naţiuni;

- încetarea activităţii Juntei Acordului de la Cartagena şi preluarea

atribuţiilor acesteia de către Secretariatul General;

19 The Europa World Yearbook, 2001

62

- înfiinţarea, în maxim 5 ani, a Parlamentului Andin (după modelul

existent la nivelul Uniunii Europene).20

La reuniunea de la Lima din iunie 2000, au fost convenite liniile

directoare pentru crearea Pieţei Comune Andine, până, cel mai târziu, la 31

decembrie 2005, iar la cea desfăşurată la Santa Cruz de la Sierra – Bolivia,

în ianuarie 2002, s-au adoptat importante hotărâri privind accelerarea

procesului de integrare a regiunii andine, între care:

- adoptarea unui regim vamal extern comun până la 31 decembrie 2003;

- finalizarea elementelor de consolidare şi perfectare a zonei andine de

liber schimb şi a uniunii vamale andine în 2002;

- stabilirea criteriilor de convergenţă macroeconomică în următoarea

perioadă de doi ani;

- convenirea mecanismelor de apărare comercială comună, a unui regim

special pentru comerţul inter-regional;

- definirea unei politici agricole comune;

- neacordarea de concesii mai favorabile terţilor, faţă de cele acordate

ţărilor membre CAN, asigurarea tranzitului liber al mijloacelor de

transport terestru de mărfuri;

- asigurarea regimului privind importurile temporare şi perfecţionarea

tratamentului bunurilor de capital, materiilor prime şi componentelor

care se folosesc la producerea de mărfuri destinate exporturilor CAN;

- armonizarea regimurilor speciale pentru comerţul intra-regional şi

pentru stabilirea de mecanisme de apărare comercială comune.21

Evoluţia proiectul CAN se dovedeşte, totuşi, lentă şi uneori

contradictorie, fiind condiţionată, pe de o parte, de situaţia dificilă a ţărilor

20 The Europa World Yearbook, 2001 21 The Europa World Yearbook, 2001

63

membre, iar, pe de altă parte, de tensiunile existente între Columbia şi

Venezuela. CAN este interesată să dezvolte mai amplu raporturile sale cu

Uniunea Europeană, dar paşi concreţi sunt deocamdată destul de modeşti.

2.3.6. Grupul celor Trei (G3)

A fost iniţiat în 1989, între Columbia, Mexic şi Venezuela, ca

mecanism de promovare a integrării celor trei ţări şi a cooperării acestora cu

statele din America Centrală şi zona Caraibilor.

În februarie 1993 a avut loc, la Caracas, Summit-ul G3 şi al celor 6

state centro-americane (Panama, Costa Rica, Nicaragua, El Salvador,

Honduras, Guatemala), toţi cei 9 şefi de stat semnând Angajamentul de la

Caracas, care conţine următoarele prevederi principale:

- G3 va acţiona ca mecanism de integrare între cele 9 ţări participante şi

de adâncire a cooperării cu ţările centro-americane şi caraibiene;

- Vor fi dezvoltate programe comune în domeniile: comercial,

financiar, investiţii,energie, telecomunicaţii, transporturi, agricultură,

etc.;

- Dezvoltarea cooperării tehnice şi ştiinţifice în domeniile: industrie,

agro-industrie, pescuit, minerit, turism;

- Cooperare în domeniul social, cu accent pe protejarea familiei,

tineretului, realizării de proiecte concrete în domeniul sănătăţii

publice, mediului şi dezvoltării urbane;

- Cooperare în domeniul educaţiei şi culturii, formarea şi perfecţionarea

resurselor umane;

- 10 proiecte de cooperare incluse în mod expres ca prioritare (Ex:

interconectarea sistemelor de transport al energiei electrice, crearea

64

unui sistem integrat (comun) de transport maritim, interconectarea

feroviară centro-americană, etc.).

La 12 mai 1994, cu prilejul reuniunii ibero-americane de la Cartagena

– Columbia), preşedinţii Columbiei, Mexicului şi Venezuelei au semnat

Acordul de comerţ liber între ţările membre ale G3.

Obiectivul principal al Acordului este liberalizarea fluxurilor

comerciale reciproce, pentru care se stabileşte un program de reducere

progresivă a taxelor vamale la aproape toate produsele (sunt doar câteva

excepţii), cu câte 10 % pe an, astfel încât în anul 2005 liberalizarea să fie

totală.

Rezultatele G3 prefigurează un bilanţ pozitiv şi perspective

încurajatoare pentru viitor. Între rezultatele palpabile se evidenţiază volumul

de 3 miliarde dolari al schimburilor dintre cele trei ţări (din care 2,1 miliarde

dolari reprezintă schimburi bilaterale dintre Venezuela şi Columbia sau

investiţiile reciproce, între care se remarcă investiţiile, semnificative ca

volum, făcute în Venezuela de întreprinderi publice şi private din Mexic. Se

subliniază pe bună dreptate că aceste investiţii – multe dintre ele

„încrucişate” – generează fluxuri comerciale pe termen lung, cât şi alte

efecte favorabile, ca transferul de tehnologii, crearea de noi locuri de muncă,

etc.

Nu mai puţin semnificativ este rolul stabilizator al G3 în regiune, atât

prin acomodarea intereselor celor trei state membre în relaţiile lor cu statele

centro-americane, cât şi prin calmarea unor probleme conflictuale din

relaţiile bilaterale columbiano-venezuelene.

65