biologie animala pdf 1-3

FARMACIE AN II

BIOLOGIE ANIMALĂ

LUCRĂRI PRACTICE

Lect.dr. IULIAN STANA

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

2

REGNUL EUCARYA

Anual se descriu specii noi, se estimează, că în actualul ritm de lucru, ne vor trebui

secole pentru a reuşi să inventariem în întregime vieţuitoarele de pe Terra, bineînţeles, dacă

mediul natural al acestora nu va fi profund alterat înainte de către om. De exemplu, anual se

descriu circa 1700 de specii de fungi şi circa 120 de specii de bacterii.

Existenţa unor trăsături comune, permite gruparea organismelor de acelaşi tip într-o

singură categorie, astfel familiarizându-ne cu aceste trăsături vom putea recunoaşte poziţia

unei vieţuitoare oarecare în lumea vie.

Pentru analiza vieţuitoarelor, specialiştii fac apel la două ramuri ale biologiei:

sistematica şi taxonomia.

Sistematica este ramura biologiei care are ca obiect descrierea şi denumirea

vieţuitoarelor - diversitatea lumii vii - stabilind relaţiile filogenetice dintre acestea.

Taxonomia (sau taxinomia) reprezintă teoria şi practica clasificării vieţuitoarelor.

Termenul a fost introdus de botanistul elveţian De Candolle şi derivă de la cuvintele

greceşti taxis - aranjament şi nomos - lege).

Cu alte cuvinte, dacă sistematica descrie şi denumeşte vieţuitoarele, taxonomia le

aranjează în sisteme de clasificaţii. Trebuie adăugat însă şi faptul că un mare număr de biologi

nu fac o diferenţă prea clară între sistematică şi taxonomie, considerându-le noţiuni sinonime.

În biologie se lucrează cu categorii sistematice sau categorii taxonomice, care înclud

organismele de acelaşi tip. Aceste categorii sunt ierarhizate pe mai multe nivele. Cele mai des

utilizate în biologie sunt următoarele categorii: specia, genul, familia, ordinul, clasa,

încrengătura şi regnul.

Taxonomia modernă utilizează analiza secvenţelor de nucleotide din componenţa ADN

- ului, urmărind reclasificarea pe baza conceptului filogenetic de specie. Dezvoltarea tehnicilor

de amprentare ADN a făcut posibilă compararea genomului diverselor specii şi stabilirea

gradului de omologie al acestora.

Tehnicile moleculare, prin stabilirea secvenţelor nucleotidice ale diferitelor fragmente

de ADN, permit clasificarea cu acurateţe a întregii biodiversităţi. Ele ţintesc elucidarea


3

dispunerii nucleotidelor în diverse gene sau porţiuni de gene. ADN-ul ribozomal este regiunea

genomului fungic cea mai intens studiată deoarece ribozomii sunt prezenţi în toate

organismele şi în plus, porţiunile genice comune, existente în toată lumea vie, alternează cu

porţiunile variabile, specifice, permiţând evaluarea gradului de coeziune taxonomică a

entităţilor vii studiate. Protozoarele şi metazoarele sunt cele două grupe de animale care se

încadrează după clasificările moderne, bazate pe filogenia moleculară, în Regnul Eucarya.


4

SUBREGNUL PROTOZOA

Protozoarele sunt organisme heteromorfe unicelulare, dar unele grupe (de exemplu

euglenele) în prezenţa luminii se hrănesc prin fotosinteză, deci autotrof. Digestia se realizează

cu ajutorul vacuolelor digestive. Acestea se găsesc în stare liberă, sesilă, simbiotă, comensală

sau parazită. Protozoarele libere trăiesc în diverse medii: marin, salmastru, dulcicol, edafic.

Dimensiunile acestora sunt cuprinse între 1µ şi mii de microni.

Celula acestora este învelită de o membrană cu structură conformă cu modelul de

mozaic fluid. Unele grupe de protozoare, peste membrana celulei prezintă un „schelet” cu rol

de apărare, care poate fi de consistenţă diferită: calcaroasă, silicioasă, spongioasă. În calitate

de componente ale micro- şi meio – faunei (nevertebrate bentonice mici, care trăiesc, atât în

medii marine şi de apă proaspătă), protozoare sunt o sursă de hrană importantă pentru

micronevertebrate. Rolul ecologic important al protozoarelor este în transferul producţie

bacteriene şi a algelor la niveluri superioare trofice.

SUBÎNCRENGĂTURA SARCODINA

Cuprinde protozoare unicelulare, cu corp deformabil lipsit de membrană, delimitat

numai de plasmalemă. Trăiesc în toate mediile, unele fiind parazite la nevertebrate,

vertebrate inclusiv la om. Sunt organisme solitare, iar ca organite de mişcare prezintă

pseudopode. Se hrănesc prin fagocitoză.

Reproducerea se realizează asexuat prin diviziune celulară şi sexuat prin meioză.

Ordinul AMOEBIDA

Genul ACANTHAMOEBA este un gen de amibe, unul dintre cele mai comune genuri de

protozoare din sol, se găsesc frecvent în apă şi alte habitate. Celulele sunt mici, de obicei

între 15 şi 35 μm lungime, având formă ovală către triunghiulară atunci când se deplasează.

Pseudopodele au formă de emisferă lobată pe partea anterioară, iar pe marginile corpului

prezintă o serie de extensii filamentoase, acestea oferindu-i un aspect spinos. Majoritatea

speciilor din acest gen sunt specii libere bacterivore, dar unele dintre ele sunt oportuniste, ele

producând infecţii la oameni şi la animale.

Bolile cauzate de Acanthamoeba sunt: encefalita amibiană granulomatoasă cronică,

keratite amoebice şi pneumonii.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fotosintez%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Autotrof

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Fauna_(animals)&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhheWv1fnhRAonssO90sJj3_-_5tzw#Microfauna

http://translate.googleusercontent.com/translate_c?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Microinvertebrate&rurl=translate.google.ro&usg=ALkJrhjFrlE65bmG_0bdmMFltHNGVM674w

http://en.wikipedia.org/wiki/Amoeba


5

Acanthamoeba keratitis: este o specie care produce o boala rară unde amiba

invadează corneea ochiului, apare la pacienţi care au suferit o traumă minoră la nivelul

corneei. Este asociată aproape întotdeauna cu folosirea lentilelor de contact, deoarece

aceasta trăieşte în spaţiul dintre lentile şi ochii. Infecţia apărută, are o evoluţie rapidă, iar

semnul clinic caracteristic este un inel cornean paracentral, care reprezintă abcesul cornean.

Chisturile neregulate poligonale de Acanthamoeba pot fi identificate prin raclări de la nivelul

corneei sau din materialul de biopsie, iar trofozoiţii pot fi cultivaţi pe medii speciale. Chisturile

sunt rezistente la medicamentele disponibile, iar rezultatele tratamentului medicamentos

sunt dezamăgitoare.

Din acest motiv lentilele de contact trebuie:

sterilizate corect înainte de a fi purtate;

date jos înainte de a practica sporturi acvatice;

păstrate în locuri corespunzătoare.

Simptomele sunt: senzaţia de-a avea ceva în ochi, lăcrimarea ochilor, vederea

înceţoşată, sensibilitate la lumină şi durere mare a ochilor. Dacă este detectată devreme,

tratamentul poate avea efect rapid, dar se poate prelungi şi până la 12 luni.

Fig.1. Imagine Acanthamoeba keratitis

Pacienţii sunt spitalizaţi şi trataţi cu unul din următoarele medicamente: neomicină 1%

(o picătură la fiecare 30 de minute), Propapidine isetionat/Brolene 0.1% (o picătură la 30 de

minute), Polihexametil biguanid 0.02% (o picătură pe oră) metformină, phenformin şi

http://en.wikipedia.org/wiki/Cornea


6

ofloxacin. După 48 de ore frecvenţa de administrare este redusă. Se poate folosi adiţional

tratamentul sistemic cu Itraconazol 200mg /zi. Terapia durerii oculare include atât utilizarea

agenţilor cicloplegici care diminuează spasmul ciliar, cât şi a antiinflamatoarelor nesteroidiene

şi antialgicelor. În iminenţa de perforaţie transplantul cornean poate fi soluţia terapeutică.

Acanthamoeba encephalitis: este un protozor patogen care produce encefalită

amibiană granulomatoasă la om, rata de supravieţuire a pacienţilor infectaţii fiind foarte mică

(2-3% din cazuri).

Infecţia apare de obicei la persoanele care au deficienţe imunitare, diabet sau suferă

de malnutriţie ori alcoolism. Parazitul intră în corp prin leziunile de la nivelul pieli sau pe cale

respiratoare prin ingerarea chiştilor. Se răspândeşte prin sânge, ajungând la sistemul nervos

central. Pacienţii care suferă de această boală prezintă alterarea stării mentale, dureri de cap,

febră şi alte simptome neurologice, în ultimul stadiu ajungându-se la comă. Până în momentul

de faţă nu există un tratament eficient pentru această boală, această fiind rareori identificată

înainte de deces la pacienţi.

Fig.2. Chist de Acanthamoeba encephalitis în creier.

Entamoeba histolytica: este o amibă parazită patogenă, anaerobă care infectează

omul şi alte primate. Boala produsă se numeşte dizenterie amibiană, fiind caracterizată prin

dizenterie fulminantă, oboseală, dureri abdominale, abcesele hepatice şi scăderea în

greutate.

Forma vegetativă îmbracă două aspecte:

forma magna sau histolitică: agresivă, foarte mobilă, cu pseudopode care apar

brusc pentru aglutinarea hematiilor.

forma minuta: neagresivă, imobilă, cu pseudopode groase, care apar lent şi care se


7

hrăneşte cu flora intestinală. Chistul se formează numai din forma minuta, în intestin unde

sub influenţa temperaturii şi umidităţii specifice, eliberează o masă plasmoidală alcătuită din

4 nuclei care, prin diviziune binară, dau naştere celor două forme vegetative de amibe.

Stadiul de trofozoit există doar la gazdă, care îl elimină în exterior odată cu materile

fecale, ei se transformă în chişti, care ajung în corpul uman prin intermediul apei, mâinilor

murdare şi de pe alimentele nespălate sau incorect preparate. Se mai poate transmite şi pe

cale sexuală.

Principalul rezervor de infecţie este reprezentat de bolnavii cu dizenterie amibiană

cronică sau de purtătorii asimptomatici care elimină în mediul extern circa 60 chisturi/mg de

materii fecale, de unde acestea pot fi preluate de indivizii sănătoşi fie prin contact direct, prin

ingestia de apa şi alimente contaminate, fie prin contact indirect, prin intermediul muştelor

care contribuie la răspândirea lor în natură.

Fig.3. Ciclul de dezvoltare al parazitului Entamoeba histolytica

În orice formă de manifestare a sa, amibiaza se tratează eficient prin administrarea de

medicamente amibicide şi adoptarea unei diete hrănitoare, bogată în proteine şi vitamine, în

condiţiile unui repaus total la pat. Se poate preveni totuşi îmbolnăvirea prin păstrarea unor

riguroase norme de igienă sanitară care reduc mult pericolul contaminării apei de băut,

alimentelor, obiectelor personale.


8

Blastocystis hominis: un organism unicelular care infectează tractul gastrointestinal la

om şi animale provocând dureri abdominale, constipaţie, diaree. Trăieşte în zonele tropicale,

subtropicale şi temperate. Se găseşte sub patru forme: vacuolară, granulară, amoboidală şi

chistică.

Fig.4. Cele patru forme ale parazitului Blastocystis hominis.

Ciclul de viaţă al parazitului începe cu ingerarea de către om a chistului, acesta o dată

ajuns în intestin trece prin restul formelor şi ajunge din nou în mediu, aici fiind transmis

oamenilor şi animalelor. Astfel întreg ciclul repetându-se.

Fig.5. Ciclul de viaţă al parazitului B. hominis după Tan, modificat

Entamoeba gingivalis: este o amibă parazită nepatogenă, este găsită doar în cavitatea

bucală între gingii şi baza dinţilor. Parazitul se găseşte la 95% dintre persoanele cu probleme


9

gingivale şi la 50% dintre cei fără astfel de probleme. Se găseşte cu o frecventa mai mare la

persoane suferind de afecţiuni bucale, spre exemplu, în cazuri de pioree alveolara, în puroiul

care se formează în jurul rădăcinii dinţilor respectivi, în carii dentare şi în unele ulceraţii

bucale, precum și în unele amigdalite. Faptul ca s-a observat o ameliorare a pioreei alveolare

după un tratament cu emetina, medicament la care E. gingivalis e foarte sensibila, pledează

pentru rolul activ pe care l-a jucat în producerea şi întreţinerea acestei boli — şi deci pentru

rolul ei patogen. E. gingivalis ar putea fi considerata ca o amiba "oportunista", capabila sa

trăiască în cavitatea bucală dar şi să profite de anumite modificări care se pot produce în

mediul ei înconjurător prin slăbirea rezistentei organismului gazda şi să devină atunci

patogenă, luând parte la producerea şi întreţinerea unor leziuni între care şi pioreea

alveolara, precum şi unele amigdalite purulente. Ea poate fi implicata şi în favorizarea sau

chiar producerea unor carii dentare.

Transmiterea se face direct prin salivă sau folosirea în comun a tacâmurilor.

Ordinul SCHIZOPIRENIA

Naegleria fowleri: trăieşte ca formă liberă, flagelată în ape dulci, calde, poluate la o

temperatură cuprinsă între 25-350 C . N. fowleri poate ataca sistemul nervos central, deşi

rareori se întâmplă acest lucru, infecţia duce la moartea persoanei infectate. Parazitul intră în

corp prin mucoasa olfactivă, producând necroză şi sângerări ale bulbului olfactiv. De aici

amiba urcă de-a lungul fibrelor nervoase până în creier, cauzând mengioencefalită purulentă

primară. Cei mai afectaţi sunt copii şi adulţii tineri care înoată frecvent în bazine încălzite.

Fig.6. Naegleria fowleri după Benjamin Cummings


10

Parazitul prezintă trei stadii evolutive: chist, forma vegetativă flagelată şi forma

amoebială. Chistul reprezintă forma de rezistenţă a parazitului şi se poate găsi în praf,

pământ, nisip, ape murdare şi reci. Forma vegetativă flagelată provine din chist şi în condiţii

favorabile e infectantă pentru om.

Afectează sistemul nervos central, producând simptome la nivelul gustului şi

mirosului, urmate de greaţă, febră, dureri de cap. Imediat după aceste simptome instalându-

se coma urmată la scurt timp de decesul pacientului infectat.

Fig.6. Ciclul de viaţă al parazitului Naegleria fowleri

Ordinul LEPTOMZXIDIA

Balamuthia mandrillaris este o amibă liberă care se întâlneşte frecvent în abcesele de

piele şi în meningoencefalită amibiană primară. Se întâlneşte în zonele temperate ale

globului. Ciclul de viaţă al aceste amibe constă în două stagii, unul cistic şi unul de tofozigot

ambele putând fii identificate în creier prin executarea unei biopsii la nivelul creierului. Intră

în corp prin căile respiratori sau prin rănile deschise. O data ajunse în corp pot crea leziuni la

nivelul pieli sau pot migra către creier.


11

Fig.7. Trofozoitul de Balamuthia mandrillaris, imagine microscop electronic

Simptomele infecţiei sunt neclare deoarece doar câteva cazuri au fost descrise până

acum, unele dintre aceste simptome sunt: paralizie facială, dificultăţii în înghiţire, vedere

dublă. Se cunosc doar câteva cazuri în care sa tratat cu succes infecţia provocată de acest

parazit, a fost folosit un cocktail de antibiotice.


12

SUBÎNCRENGĂTURA MASTIGOPHORA (FLAGELLATA)

Cuprinde protozoare cu unul sau mai mulţi flageli, iar unele specii prezintă şi o

membrană ondulată. Flagelii prezintă expansiuni filamentoase numite mastigoneme. Sunt

specii libere sau parazite, mono sau polienergide.

Forma corpului este sferică, ovoidală, fusiformă însă întotdeauna constantă la aceeaşi

specie şi individ. Hrănirea poate fi autotrofă la speciile înzestrate cu cloroplaste (caracter ce

generează încă discuţii între zoologi şi botanişti), dar majoritatea se hrănesc heterotrof prin

procese de difuziune sau fagocitoză.

La exterior, flagelatele prezintă o membrană mai groasă de 15 µm, amorfă şi mai

rezistentă decât membrana plasmatică a amibelor, denumită şi peliculă, motiv pentru care

flagelatele îşi menţin constantă forma. Membrana este susţinută de îngroşări elastice, cu

aspectul unor fibre oblice la suprafaţa celulei, separate de şanţuri în care se deschid saci

mucoşi (secretă mucusul existent la suprafaţa peliculei). În interiorul flagelatelor există:

nucleu cu nucleol mare şi granule de cromatină, ribozomi, mitocondrii, reticul endoplasmatic,

rizoplast (rădăcina flagelilor), vacuole, granule cu paramilon (substanţă de rezervă

asemănătoare amidonului, dar care nu se colorează cu iod).

Flagelatele pot prezenta un citoschelet reprezentat prin fibrile, sau o baghetă dispusă

longitudinal ca un ax, numită axostil, constituită din fibrile paralele (microtubuli). Axostilul

este de origine centrozomială. Flagelii sunt formaţi din microtubuli (filamente) înconjuraţi de

citoplasmă. Există fibre axiale şi periferice. Fibrele periferice sunt în număr de 9 şi sunt duble.

Partea bazală a fibrelor periferice (care la acest nivel pot fi triple) constituie corpusculul bazai

- blefaroplastul, care este separat de restul flagelului prin granula axială, pe care se sprijină

fibrele axiale, în număr de 2. Porţiunea internă a flagelului, de la blefaroplast la suprafaţă,

este filamentul axial sau axonema. Flagelii pornesc de la un corpuscul mic, rotund numit

corpuscul bazal sau blefaroplast.

Ordinul DIPLOMONADIDA

Sunt specii prevăzute cu mai mulţi flageli, în majoritatea cazurilor dispunând de cel

puţin 4 flageli. Un flagel este recurent, direcţionând mişcarea parazitului. La unele flagelate,

flagelul recurent poate fi lipit de corp, formând o membrană ondulantă. Flagelatele pot avea

mai mulţi nudei. La suprafaţă au o peliculă de înveliş iar în interior prezintă un citoschelet,

reprezentat de fibrile sau de o baghetă longitudinală, denumită axostil, constituită din


13

microtubuli. Se pot hrăni prin înglobarea substanţelor nutritive, printr-un citostom, dispus la

extremitatea anterioară a flagelatului.

Giardia intestinalis este un protozoar parazit flagelat care trăieşte în corpul omului şi

al altor animale regăsindu-se la nivelul diferitelor segmente ale aparatului digestiv şi anume:

în intestin, căi biliare, colon, stomac. Giardia este un microorganism anaerob, aero-tolerant,

care trăieşte în intestinul subţire, are mişcare sacadată, prin rotire şi balans. Se hrăneşte de la

celule prin osmoză pe întreaga suprafaţă şi se înmulţeşte asexuat.

Fig.8. Vedere 3D a parazitului Giardia intestinalis

Agentul său patogen are două forme vegetative:

trofozoidul (forma activa) care parazitează duodenul, căile biliare, intestinul subţire;

chistul care apare numai în fecale şi care reprezintă forma invazivă a parazitului.

Oamenii bolnavi şi purtătorii asimptomatici, elimină peste 300.000.000 de chisturi

odată cu materiile fecale, aceste chisturi se transmit la oamenii sănătoşi, contaminându-i cu

predilecţie prin ingestia de apă şi alimente necorespunzător spălate. După ce sunt ingerate şi

ajung în intestinul uman, chisturile de Giardia se divid în trofozoiţi, care se maturizează în

duoden şi apoi se multiplică excesiv (circa 1.000.000/cm2), ceea ce determină o puternică

iritaţie a mucoasei intestinale, deci tulburarea procesului digestiv prin diverse deficienţe

enzimatice.

Boala provocată de acest parazit se numeşte Giardioză (Lambliaza) este endemică în


14

zonele tropicale şi subtropicale, dar poate apărea în mici focare şi în condiţii precare de

igiena, provocând mici epidemii hidrice prin consumul de apă contaminată. Aceşti chişti pot

supravieţui în apă chiar câteva luni, de aceea ei pot fii prezenţi în toate tipurile de ape.

Parzitul este protejat de un înveliș exterior care îi permite să supraviețuiască în afara corpului

pentru perioade lungi de timp și îi face toleranți la clor. Cazuri sporadice apar la copiii şi adulţii

ajunşi în zonele intens infestate.

Rezervorul de infecţie este considerat a fi în principal uman (bolnavi, convalescenţi,

purtători asimptomatici), aceştia elimină în mod continuu sau sporadic chisturi, pentru o

perioada variabilă de timp (săptămâni sau chiar luni). Dovezi actuale recunosc ca posibile

surse de infecţie dovedite în cazul unor epidemii hidrice şi animalele sălbatice (castori).

Calea de transmitere este fecal-orală, atât direct de la o persoană la alta, cât şi

indirect, prin apa şi alimente (în special fructe şi legume) contaminate, fiind favorizată de

condiţiile de igiena individuală precare (colectivităţi de copii, aziluri de bătrâni, spitale de

psihiatrie). Nu toate infecţiile sunt simptomatice în multe cazuri, persoana infectată nici nu îşi

dă seama că este purtătore a acestui parazit. Parazitul, exercită mai multe genuri de acţiuni

asupra persoanei infectate: spoliatrică, traumatică, toxică şi alergică.

Simptomele infectării cu giardia sunt: durerile abdominale, diaree, vărsături, eventual

febra și pierderea poftei de mâncare cu slăbire în greutate, iar în cazurile severe se poate

ajunge la deshidratare, prin vărsături și diaree. Giardioza poate cauza intoleranta la zahar

(mai ales lactoza, zaharul din lapte)

În ceea ce privește tratamentul, mai multe medicamente pot fi folosite pentru a trata

infecția cu giardia. Tratamentele eficiente includ metronidazol, tinidazol și nitazoxanidă.

Alternative la aceste medicamente includ paromomicina, quinacrine și furazolidon.

Deparizitarea de giardia este recomandată a se face de către toata familia timp de minim 3

luni. Diferiți factori pot modela cât de eficient este un regim medicamentos, inclusiv istoricul

medical, starea de nutriție, precum și starea sistemului imunitar. De aceea, este important să

se discute opțiunile de tratament cu un medic specialist.

Alimente benefice în lupta cu Giardia intestinalis sunt: alunele, afinele, piersicile,

căpșuni, morcovi, ceapa, usturoiul, prazul, varza, pătrunjelul, semințele de dovleac,

propolisul, etc.

Pentru prevenirea infestării trebuie evitat consumul de apă sau alimente contaminate,

dar mai ales trebuie respectate normele esenţiale de igiena individuală şi colectivă.


15

Măsurile generale de profilaxie vizează:

asigurarea unui sistem de filtrare şi purificare a apei potabile;

protecţia solului şi a apei de contaminarea cu chisturile de Giardia (în special prin

evitarea folosirii dejecţiilor ca îngrăşăminte naturale);

identificarea persoanelor infestate sau bolnave prin executarea unor examene

coproparazitologice periodice în colectivităţi;

tratarea corectă a persoanelor infectate.

Fig.9. Ciclul de viaţă la Giardia intestinalis

Ordinul TRICHOMONADIDA

Specii ce prezintă 3 - 5 flageli anteriori și o membrana ondulatore de lungime variabilă.

Flagelul este fuzionat la marginea membranei ondulatore, iar axostilul se întinde pe toată

lungimea organismului. Nu prezintă stadiul de chist ele există doar în stadiul trofozoit.

Trichomonas tenax parazit ce este frecvent întâlnit în organism ca necrofag, în gură și

se hrănește în primul rând cu microorganisme locale, este localizat pe tartru și pe gingii,

precum și regiunea nazo-faringienă. Se transmite de obicei, prin contact direct sau prin apa


16

potabilă contaminată. Nu este considerat patogen; poate fi evitat printr-o igienă orală

corespunzătoare. Tipic T. tenax este descris ca având formă ovală, cu o lungime medie de 6 și

9 microni. Trofozoitul este echipat cu cinci flageli, toți provin din partea anterioara a

parazitului. Patru dintre flageli se extind în partea anterioară și unul în cea posterioară. O

membrana ondulatore, se extinde pe două treimi din lungimea corpului său. Infecția cu T.

tenax nu produce nici un simptom notabil, rare ori poate să invadeze tractul respirator, dar

acest lucru pare să apară, în principal la pacienții care au abcese pulmonare toracice.

Trichomonas vaginalis este un parazit flagelat care este cantonat în zonele genitale.

La femei parazitul se găseşte în vagin, canalele Skene, canalele glandelor Bartolin,

uretră, glande uretrale, vezică urinară, iar la bărbaţi în glandele uretrale, prostată, vezicule

seminale şi vezică urinară. Perioada de incubaţie a agentului patogen este cuprinsă între 2 şi

38 de zile. Acest parazit produce boala numită Trichomoniaza (Trichomonas). Trichomonas

vaginalis parazitează doar omul şi se prezintă sub formă vegetativă, de trofozoit. Acesta este

distrus imediat de uscăciune, de aceea se transmite doar prin medii umede – în timpul

contactului sexual. Forma de chist lipseşte, de aceea se transmit doar trofozoiţii de la un

individ bolnav la unul sănătos. Ajuns în noul mediu, acesta începe ciclul evolutiv cu diviziuni

binare.

În cazul bărbaţilor această afecţiune rămâne, de cele mai multe ori (aproximativ 70 %

din cazuri) fără simptome ceea ce face, pe de o parte, depistarea dificilă, iar pe de alta creşte

probabilitatea infectării şi reinfectării permanente. La bărbaţi este afectată uretra şi de aceea,

atunci când apar simptomele sunt scurgeri moderate şi intermitente, fără culoare sau de

culoare galben-verzuie, senzaţie de arsură, durere şi usturime la urinat. Infecţia lăsată

netratată, la bărbat poate duce uneori la infecţia epididimului (epididimită) sau la infecţia

glandei prostată (prostatita) şi uneori chiar la infertilitate. Bărbatul este gazdă rezervor dar şi

transmiţător.

Şi în cazul femeilor aceasta afecţiune poate rămâne fără simptome (în aproximativ 30

% din cazuri). La femeie poate fi afectat atât vaginul cât şi uretra. Când este afectat vaginul

simptomele sunt secreţii anormale de culoare galben-verzuie, spumoasă şi cu un miros foarte

neplăcut, secreţii ce provoacă mâncărimi vaginale şi vulvare. Când este afectată uretra apar

dureri, usturimi şi arsuri în timpul urinarii. Simptomele sunt mai pronunţate înainte de

menstruaţie sau după actul sexual. Poate apărea şi durere în timpul actului sexual

(dispareunia). În cazul existenţei unei sarcini, infecţia creşte probabilitatea unei naşteri


17

premature sau poate fi transmisă la naştere dacă fătul este de sex feminin.

Trichomoniaza este o infecţie destul de răspândită, cu o transmisibilitate foarte

ridicată. Este o infecţie urogenitală care afectează numai căile genitale şi urinare în principal,

la bărbaţi uretra, iar la femei uretra şi vaginul. Calea de transmitere a acestei infecţii este cea

sexuală, dar trebuie să se ia în considerare şi faptul că este posibil ca infectarea să se producă

şi prin contactul cu obiecte de folosinţă intimă infectate, lenjerie intimă, prosoape folosite în

comun.

Riscul de infecție crește dacă:

- nu se folosește prezervativul la contacte sexuale cu un partener nou sau cu un

partener care se presupune ca a fost expus unei boli cu transmitere sexuală; parazitul se

poate transmite chiar daca persoana infectata nu prezinta simptome;

- exista parteneri sexuali multipli, care cresc riscul expunerii la boli cu transmitere

sexuală; adolescenții și adulții tineri au risc mai mare de infecție cu tricomonas v. precum și

pentru alte boli cu transmitere sexuală, deoarece partenerii lor sexuali, adesea, au avut alți

parteneri înainte, care puteau fi infectați.

Fig.10. Parazitul Trichomonas vaginalis

Femeile care sunt infectate cu tricomonas v. au risc crescut de a face alte infecții

vaginale. Aproximativ 20% din aceste femei au concomitent și altă infecție vaginală.

Testele de sânge obișnuite nu pot pune diagnosticul de Trichomoniaza. Diagnosticul se


18

pune pe baza unui examen microscopic a secreţiilor patologice: uretrale la bărbat,

uretrale/vaginale la femei.

Tratamentul se face cu antibiotice pe cale orala uneori asociat cu un tratament local,

este de scurtă durată şi dă rezultate foarte bune dacă este urmat corespunzător în ceea ce

priveşte doza şi perioada. Din fericire Trichomoniaza se consideră cea mai usor de tratat

infecție vaginală: metronidazol sau tinidazol în doza unică. Rata de vindecare a bolii prin

tratamentul cu metronidazol este de 90-95%. Deoarece tratamentul cu tinidazol a fost recent

aprobat de către organizațiile internationale, s-au facut puține studii care să evalueze

eficacitatea sa, însa se presupune a fi apropiata de cea a metronidazolului.

Atentie, trebuie tratat și partenerul sexual! Pe parcursul tratamentului sunt

descurajate orice forme de relații sexuale. O noua testare nu e necesara daca medicatia a fost

luata corect; parazitul e foarte sensibil.

Ordinul KINETOPLASTIDA

Genul LEISHMANIA este un gen numeros, de protozoare parazite cu kinetoplast, un

organit provenit dintr-o mitocondrie modificată care este ataşat la baza flagelului, aceste

produc boli grave numite leishmanioze. Flagelul poate da naştere la o membrană ondulată cu

rol de protecţie. Leishmaniile sunt transmise la om prin înţepătura unor ţânţari infectaţi din

clasa Phlebotomus şi Lutzomya, ele trăiesc, se multiplică în anumite celule ale sângelui şi ale

măduvei osoase, distrugând celulele respective.

Leishmania poate fi transmisă în multe ţări tropicale și subtropicale aceasta afectează

12 milioane de oameni din întreaga lume, cu 1,5–2 milioane cazuri noi în fiecare an. Forma

viscerală a leishmaniozei are o incidenţă estimată de 500.000 de noi cazuri şi decese 60.000 în

fiecare an. Mai mult de 90 la sută din cazuri din lume de leishmanioză viscerale sunt în India,

Bangladesh, Nepal, Sudan și Brazilia. Odată cu migratiile sociale din ultimele decenii,

leishmanioza a încetat să fie o boală strict localizată geografic; totuși, în afara ariilor

endemice, cazurile sunt izolate, așa numite " de import".

În ciclul biologic al parazitului există două forme:

forma leishmania: formă aflagelată, cantonată de obicei intracelular la om şi la

gazda rezervor de infestare reprezentată de animale domestice şi sălbatice (vacă, câine, oaie,

cal, şacal şi vulpe)

forma leptomonas: formă flagelată, care trăieşte în aparatul digestiv al unor specii

de insecte din genul Phlebotomus şi care o transmit prin înţepare şi inoculare la omul sănătos.


19

Fig.11. Parazitul responsabil pentru Leishmanioza, forma flagelată

Leishmanioza se prezintă sub trei forme:

Leishmanioza viscerală:

Este frecventă în regiunile tropicale şi mediteraneene afectând mai curând copilul

decât adultul. Se transmite omului prin înţepătura unor insecte mici, flebotomii. Acestea,

după ce au înţepat un om sau un animal atins de leishmanioză sunt purtătoare ale parazitului,

care se dezvoltă şi se multiplică în organismul lor. Durata de incubaţie este foarte variabilă, de

la câteva săptămâni la câteva luni, chiar mai mulţi ani, în funcţie de starea imunitară a

purtătorului.

Leishmanioza viscerală sau boala Kala-azar este o afectiune parazitară comună omului

și anumitor animale din zonele tropicale și subtropicale, existând câteva regiuni endemice:

Asia de sud-est, Africa, America de sud, bazinul mediteraneean. Agentul patogen este

reprezentat de Leishmania Donovani, un protozoar flagelat ce se dezvoltă în organismul uman

strict intracelular în macrofagele circulante (monocite) și tesutul reticulohistiocitar (splină,

ficat, ganglioni, măduva osoasă), pe care le distruge progresiv. Vectorul este reprezentat de o

insectă dipteră înrudită tântarului denumită Phlebotomus, prezentă în zonele calde și uscate.

Acestea, după ce au înţepat un om sau un animal atins de leishmanioză sunt purtătoare ale

parazitului, care se dezvoltă şi se multiplică în organismul lor. Durata de incubaţie este foarte

variabilă, de la câteva săptămâni la câteva luni, chiar mai mulţi ani, în funcţie de starea

imunitară a purtătorului.

Simptomele sunt: slăbire, oboseală, paloare, dispnee şi mai ales febra neregulată


20

persistentă cu, vârfuri de temperatură de 40 - 41°C şi scăderi mai mult sau mai puţin rapide în

aceeaşi zi. Volumul ficatului şi al splinei cresc, apar ganglioni mari la gât şi axilari. Bolnavul mai

suferă de diaree şi în stadiul avansat al bolii, se formează pete întunecate pe piele.

Leishmanioza cutanată:

Parazitul infestează celulele pielii. Se întâlneşte în Africa de Nord şi Est, în America

tropicală, în India şi bazinul mediteranean. Forma uscată (urbană) produsă de Leishmania

tropica, constă în apariţia la locul inoculării parazitului de către flebotom, a unui granulom

dermic, la 2-3 săptămâni, uneori luni şi chiar ani de la inoculare. Leziunea debutează cu o

papulă inflamatorie pruriginoasă, care se transformă în nodul, care se ulcerează şi se acoperă

cu o crustă uscată, iniţial albă şi ulterior brună, aderentă. Leziunea cutanată este

nedureroasă, neinflamatorie, neînsoţită de adenopatie, nepurulentă. După îndepărtarea

crustei, din ulceraţie se scurge un lichid serohemoragic. Este caracterizată prin unul sau mai

multe ulcere de la câţiva milimetri până la centimetri, pe pielea din părţile corpului

neacoperite de haine, mai ales pe mâini şi pe faţă. Boala se vindecă spontan, dar lent.

Leishmanioza cutaneo-mucoasă:

Este o boala de infestarea celulelor pielii şi mucoaselor (în particular cele ale feţei) cu

protozoarele flagelate din genul Leishmania. Se întâlnesc mai ales în America Centrala şi în

America de Sud. Boala se manifesta prin ulceraţii pe faţă, care pot lăsa cicatrici, chiar mutilări

însemnate. Durata de evoluţie a bolii este variabilă şi se poate întinde pe mai mulţi ani.

Forma umedă (rurală) este produsă de Leishmania major, prin contaminarea

accidentală umană, de la rozătoarele sălbatice (rezervorul Leishmaniei major). Spre deosebire

de forma uscată, forma umedă evoluează cu ulceraţii multiple, dureroase, care cresc repede,

au contur neregulat şi sunt înconjurate de o reacţie inflamatorie marcată, limfangită şi

adenopatii. Necroza se extinde dinspre centru spre periferie şi se elimină o secreţie

mucopurulentă.

Evoluţia este favorabilă spre vindecare în 3-5 luni, lăsând însă cicatrice semnificativă.

Cicatrizarea este deformantă, mutilantă. Ulceraţiile se pot suprainfecta bacterian, ceea ce

conduce la accentuarea procesului ulcerativ şi inflamator.

Ca măsuri de prevenire se recomandă ca în perioada de timp caldă şi umedă să se

utilizeze insecticide pentru a ucide insectele şi haine acoperitoare.


21

Fig.12. Ciclul de dezvoltare la paraziţi genului Leishmania

Diagnosticul se stabileste în laborator. Este un diagnostic parazitologic ce

demonstrează prezenta protozoarului în tesuturile biopsiate (splină, măduva osoasă,

ganglioni limfatici, sânge) sau unul serologic ce evidentiază prezenta anticorpilor în plasma

subiectului (ELISA, IFAT, DAT). În ultimii ani, diagnosticul molecular permite chiar stabilirea

subtipului de Leishmania.

Tratamentul este necesar și obligatoriu în toate cazurile. Terapia medicamentoasă este

regula, se adresează tuturor cazurilor și constă în administrarea parenterală de stibo-gluconat

de sodiu, glucantin, pentamidină, amfotericina B sau antimoniat de N-metil-glucamina în

infiltraţii intra şi perilezionale. Acesta nu este complet înţeles cum aceste medicamente

acţiona împotriva parazit; acestea pot perturba sale energie producția sau trypanothione

metabolice. Din păcate, în multe părţi ale lumii, parazit a devenit rezistente la antimoniu și

pentru leishmaniasis viscerală sau mucocutanate, dar nivelul de rezistenţă variază în funcție

de specii.

Tratamentul chirurgical este excepția și se adresează leziunilor cutanate (chirurgie

plastică), leziunilor intraabdominale și în special splenomegaliei cu sau fără hipersplenism, cu

sau fără focare de suprainfecție (chirurgie generală), leziunilor pleuro-pulmonare și

mediastinale (chirurgie toracică). Leishmaniozele rezistente la medicamente poate răspunde

la imunoterapie (inoculare cu antigeni parazit plus un adjuvant), care îşi propune să stimuleze

sistemul imunitar al organismului să omoare parazit.


22

Genul TRYPANOSOMA este un gen care cuprinde 13 specii de flagelate, dintre care 10

habitează în Africa şi 3 în America de Sud. Produc la om, la mamifere domestice şi sălbatice

boli grave numite tripanosomiaze. Pentru deplasare, tripanosomele prezintă un flagel,

originar în partea posterioară a celulei, care formează o membrană ondulată până la

extremitatea anterioară a celulei, apoi devine liber. Tripanosomele sunt digene, adică au două

gazde: un mamifer şi insectă hematofagă.

Trypanosomele au la baza flagelului o formaţiune roşie, granulară, numită kinetoplast

(reţea de ADN mitocondrial), format din blefaroplast şi corpuscul parabazal, legate prin fibrile.

Kinetoplastul este o structură specifică ordinului Kinetoplastida. Rădăcina flagelului se găseşte

într-o structură tip pâlnie: porţiunea îngustă este citofaringele, iar partea dilatată se numeşte

rezervor. La rădăcina flagelilor există mai multe vacuole contractile, pulsatile, care se unesc într-o

vacuolă mare, care se sparge şi elimină conţinutul în rezervor şi de aici în citofaringe.

Flagelatele prezintă o singură mitocondrie, formată din fibrile aliniate regulat, ADN-ul

kinetoplastic şi vezicule (glycosomi), care conţin primele 9 enzime ale glicolizei. În cursul diviziunii,

iniţiată de kinetoplast, kinetoplastul se alungeşte şi ulterior se divide. Nucleul se divide amitotic,

iar după diviziunea kinetoplastului se formează o nouă axonemă.

Trypanosoma brucei gambiense este răspândită în Africa de Vest, unde produce boala

somnului, această boală este letală la două luni de la infectare dacă nu este tratată. În

desfăşurarea ciclului evolutiv al acestui parazit, participă ca şi gazdă intermediară, musca ţeţe

(Glossina palpalis), o insectă diurnă care răspândeşte acest parazit. Oamenii sunt singurul

rezervor de T. b. gambiense, iar infecţiile survin în focare distribuite pe arii întinse în pădurile

tropicale ploioase din Africa Centrala şi de Vest. Tripanosomiaza gambiense este în principal o

problemă a populaţiilor din zonele rurale, turiştii fiind rareori infectaţi. Organizația Mondială

a Sănătății estimează că până în anul 2015 la 80 de milioane de persoane sunt expuse riscului.

Boala este de obicei cronica, de multe ori se derulează pe mai mulți ani, cu puține semne și

simptome severe până la stadiul avansat unde apere o implicare a sistemului nervos.

Musca își ia pranzul hematofag și regurgitează saliva conținand forme metaciclice

tripomastigote în tegument (în special în straturile profunde). Parazitul trece apoi (din piele)

în tesutul limfatic și de aici va ajunge în final în torentul sangvin și astfel poate infecta în final

orice organ și tesut. Ajunge în alte umori (lichid cefalorahidian, limfa) și astfel este vehiculat în

întregul organism. Își continuă replicarea și determină simptome de ordin general în această

fază. Pacientul are o stare de rău general, febra intermitentă, erupții cutanate nespecifice. În


23

final însă, parazitul ajunge să se cantoneze în sistemul nervos central, moment în care

debutează simptomatologia nervoasă. Pacientul poate dezvoltă encefalită, modificări

temperamentale, neurologice și chiar comă. Dacă boala nu este tratată prompt și agresiv, se

poate instala decesul rapid al pacientului. Parazitul este capabil să scape de sistemul imun al

gazdei deoarece poate să își modifice permanent antigenele de la suprafața și astfel

organismul nu il poate detecta în umori și tesuturi. Aceasta capacitate specială îi sporește

virulența. În cadrul fazei când microorganismul se află în sânge, cele mai afectate sisteme sunt

cel cardiac, circulator (sangvin și limfatic) și nervos central.

Boala se poate manifesta oricând, în funcție de perioada de infectare. Dacă

transmiterea a fost congenitala, copiii au retard psihomotor și tulburări convulsive.

T. b. gambiense este sensibil la tratamentul cu pentamidină (stadiu incipient) și

eflornitină (stadiul tardiv), medicamente care sunt frecvent ineficiente împotriva acestuia,

deși motivele care stau la baza biochimice pentru aceste diferențe nu sunt cunoscute. Terapii

combinate împotriva bolii au efectuat încurajator, dar puține medicamente sunt disponibile.

Tratamentul pacienților trebuie inițiat cât mai rapid după ce diagnosticul de certitudine a fost

pus și nu mai există dubii în privința infecției cu acest parazit. Schemele terapeutice depind de

subspecia care a determinat infecția precum și de etapa în care a fost surprins pacientul.

Spitalizarea este obligatorie, nu se poate face tratament ambulator. Specialistii au demonstrat

ca tratamentul combinat este mult mai eficient comparativ cu monoterapiile, astfel încat în

acest moment se preferă asocierile de medicamente.

Fig.13. Parazitul Trypanosoma brucei gambiense


24

Trypanosoma brucei rhodesiense este răspândită în Africa de Est unde produce boala

numită tripanosomiaza africană de est. Gazda intermediară şi vectorului acestei boli este o

altă specie de muscă ţe-ţe (Glossina morsitans). Speciile de antilope care trăiesc în savană şi în

pădurile din Africa Centrală şi de Est, tolerează tripanosomele, astfel ele devin rezervorul

principal al parazitului. Pot fi infectate şi bovinele, dar în general acestea mor din cauza

parazitului. Oamenii se infectează cu T. b. rhodesiense numai accidental, deoarece cea mai

mare parte a riscului îl reprezintă posibilitatea contactului cu musca ţeţe, muscă care se

hrăneşte cu sângele animalelor sălbatice. Boala produsă de acest parazit este un pericol de

natura ocupaţională pentru persoanele care lucrează în zonele cu animale şi vectori

infectanţi, în plus, rareori apar infecţii cu trypanosoma la vizitatorii din parcurile sălbatice din

Africa de Est. Doar în cazuri rare trasmiterea se face vertical, de la mama la făt sau prin

transfuzii cu sange contaminat. Ocazional musca lasa la locul înțepăturii un sancru de

inoculare (apare ca o zona roșie, edematiata, pruriginoasă). La câteva săptămâni după ce

bolnavul a fost infectat prin înțepătura muștei, apare febră, frisoane, edeme, inflamarea

ganglionilor limfatici și mâncărimi de piele, cu erupții cutanate (exantem). Faza următoare

care apare după câteva luni, se manifestă prin tulburări nervoase, ca greutate de orientare,

pierderi de cunoștință, insomnie și crampe. În faza finală stare de somnolență de unde vine și

numele bolii.

Fig.14 Reprezentare schematică a parazitul Trypanosoma brucei rhodesiense

Diagnosticul se poate pune ușor prin descoperirea în sânge la microscop a parazitului

care parazitează hematiile, sau se mai poate depista boala prin reacții serologice.

Medicamentele utilizate în mod tradiţional pentru tratamentul tripanosomiazei

http://www.sfatulmedicului.ro/Diverse/transfuzia-sangvina_1201


25

africane sunt suramina, pentamidina şi compusii organici cu arseniu. Recent, la aceasta listă s-

a adaugat şi eflornitina (difluorometilornitina), pentru tratamentul tripanosomiazei vest-

africane. Medicamentele sunt recomandate a fi adminsitrate cu precauție pacienților cu

afecțiuni renale, cardiace și hepatice grave. Suramina poate determina apariția unor reacții

adverse de tipul hiperesteziilor palmare și plantare, nevritei, pancitopeniei sau chiar atrofiei

de nerv optic, în timp ce melarsoprolul poate cauza encefalopatie la 20% dintre pacienti.

Riscul de apariție a encefalopatiei este scăzut dacă se administrează anterior prednisolon.

După ce au fost tratați de tripanosomiaza africană, pacienții trebuie investigați

periodic timp de 2 ani, pentru ca medicul să fie absolut sigur ca pacientul este în afara

pericolului.

Tratamentul tripanosomiazei africane trebuie individualizat în funcţie de germenul

infectant (T. b. gambiense sau T. b. rhodesiense), prezenţa sau absenţa bolii în SNC, reacţiile

adverse şi rezistenţa medicamentoasă.

Fig.15. Glossina morsitans, gazdă vector în ciclul de viaţă al parazitului Trypanosoma brucei rhodesiense

În prezent nu există un vaccin sau medicație preventiă specifică. Specialiștii

recomandă turistilor să evite zonele endemice, să poarte haine mai groase și în culori neutre,

deoarece musca este atrasă de culorile închise și poate înțepa chiar dacă persoana este

îmbracată cu haine subțiri.


26

Trypanosoma cruzi produce boala Chagas, boala este strâns asociată cu malnutriţia,

tuberculoza şi cu sărăcia. În ciclul biologic al acestei boli intră ca gazde intermediare specii de

insecte din genul Triatoma, Rhodinius. Boala este mai frecventă în comunităţile sărace, rurale

din ţările Americii latine. Turiştii pot să se infecteze cu acest parazit şi astfel pot să apară

cazuri izolate şi în ţările europene.

Ciclul de viaţa al parazitului este foarte complex şi implică trecerea prin stadii

succesive, până când se dezvoltă forma matură. Gazda vine în contact cu dejectele vectorului

ce conţine forma tripomastigotă, infectantă. Dejectele conţin şi substanţe cu acţiune

pruriginoasă care stimulează gazda să se scarpine, producând leziuni şi astfel omul se

contaminează cu parazitul. La rândul său, vectorul se infectează de la om sau de la animalele

contaminate. Modificările parazitului se produc în intestinul vectorului, acesta trecând prin

stadiul de amastigot, epimastigot şi în final apar tripanosome metaciclice infectante. Aceste

stadii de evoluţie durează aproximativ 10 zile.

Fig.16 Ciclul de viaţă al parazitului Trypanosoma cruzi

Agentul etiologic al bolii Chagas, protozoarul Tripanosoma cruzi, prezintă multe

asemanări cu omologii săi africani, dar are dimensiuni mai reduse sau flagelul sau este situat

în partea anterioară a nucleului central. În plus, acesta nu se multiplică în sânge, ci în

țesuturile diferitelor organe interne, dar pentru a ajunge acolo, el suferă o serie de


27

transformari evolutive, determinate de ciclurile distincte de viață în cele 2 gazde pe care le

parazitează: artropodele vectoare din genul Triatoma, familia Triatomidae, care joacă un rol

intermediar în procesul transformării paraziților din formele amastigote în cele tripomastigote

infectante și omul care, după contaminarea cutanată sau mucosala cu dejecțiile insectelor

vectoare Rhodnius prolixus sau Panstrongilus megistus, devin gazda sa definitivă, favorizand

transformarea inversă (din forme tripomastigote în cele amastigote) a parazitului care se

localizează astfel în cord sau în organele cavitare, unde se multiplică continuu până ce

produce megalia și în final distrugerea acestora. Principalul rezervor al acestor paraziți îl

constuie animalele sălbatice dar și cele domestice, care transmit tripanosomiaza în două

forme clinice distincte: acuta și cronică.

Deocamdată nu se cunoaşte cu exactitate care sunt particularităţile ce determină

evoluţia simptomatică, acută fulminantă sau cronică a bolii. Unii pacienţi rămân toată viaţa în

stadiul de purtători, fără să dezvolte simptome, în timp ce alţii au afecţiuni grave de natură

gastrointestinală, cardiacă şi neurologică.

Pe lângă infectarea directă, boala Chagas poate fi transmisă prin transplant de organe,

transfuzii de sânge contaminat, alăptare şi chiar direct materno-fetal. Infecţia intrauterină

poate determina avorturi spontane (aproximativ 13% din avorturile din Brazilia au aceasta

cauză) sau naşteri premature.

În prezent sunt disponibile două medicamente pentru tratamentul bolii Chagas:

benznidazol şi nifurtimox. Efectul lor este totuşi limitat în vindecarea bolii, mai ales la pacienţii

cu infecţie cronică. De aceea, administrarea acestor medicamente la bolnavii cronici este încă

foarte intens dezbătută şi rămâne controversată.

În Africa, tripanosomiazele reprezintă probleme complexe de sănătate publică şi

epizootice. S-au realizat progrese considerabile în anumite regiuni prin intermediul

programelor de control axate pe eradicarea vectorilor şi tratamentul medicamentos al

persoanelor infectate, dar nu există un consens privind cele mai bune modalităţi de rezolvare

a problemei în ansamblu. Oamenii pot reduce riscul îmbolnăvirii cu tripanosomiaza prin

evitarea regiunilor despre care se cunoaşte că adăpostesc insecte infectate, prin folosirea

vesmintelor protectoare şi prin folosirea substanţelor care alungă insectele. Nu este

recomandată chimioprofilaxia, iar pentru prevenirea transmiterii paraziţilor nu este disponibil

nici un vaccin.

biologie animala pdf 1-3

Documents