BIBLIOGRAFIE FESTIVALUL DRUMEȚII MONTANE 2014

PROBA DE CUNOȘTINȚE TURISTICE

Munţii Retezat - bijuteria arcului carpatic se întind pe o suprafaţă de peste 38.138 ha. Cine a fost vreodată aici nu va uita cu siguranţă vârfurile semeţe, sălbăticia, cantitatea imensă de lespezi ce învelesc chiar şi cele mai înalte vârfuri, lacurile sclipitoare şi nenumaratele specii de plante şi animale rare, care işi au aici ultimul sălaş.

PUŢINĂ ISTORIE

Înainte de Reforma Agrară din 1922, pe parte din Masivul Retezat exista un fond de vânătoare al Casei Majestăţii Sale Regele, administrat de Direcţia Vânătorilor Regale, aflat în proprietatea indiviză a Statului Român şi a familiei grofului Kendeffy.

În 1923 cea mai mare parte a golului alpin se atribuie în mod definitiv, prin Reforma Agrară, în urma exproprierii, unor sate/comune, cu drept de folosire pentru păşunat, cu anumite restricţii, stabilite la înfiinţarea PNR în 1935. Administrator al acestor păşuni a fost numit Consilieratul Agricol al Judeţului Hunedoara, în baza instrucţiunilor primite de la Direcţia Islazurilor Pendinte din Ministerul Agriculturii.

În 1927, printr-un Procesul verbal din 17 iulie, Consilieratul Agricol al Judeţului Hunedoara predă Muzeului Botanic Cluj cca 1500-1800 iugăre în zona Aradeş, Zănoguţa pentru includere în Parcul Naţional Retezat. Nu se cunoaşte localizarea exactă a acestei suprafeţe.

Din 1931 Casa Autonomă a Pădurilor Statului (CAPS) a preluat în administrare fondul forestier, până atunci proprietate indiviză a Statului Român şi a familiei Kendeffy.

În anul 1935 se declară Parcul Naţional Retezat pe 100 km2.

În 1947, prin Legea pentru apărarea patrimoniului forestier, pădurile sunt trecute în proprietate de stat, fapt confirmat prin naţionalizarea din 1948.

În 1955 se constituie Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele – Tău Negru, pe o suprafaţă de 1840 ha.

În 1955 Comisia Monumentelor Naturii împreună cu Direcţia Agricolă Hunedoara stabilesc zonele de interdicţie totală pentru păşunat.

Înainte de înfiinţarea Parcului Naţional Retezat (1935), zona era rezervaţie de vânătoare pentru capre negre aparţinând Casei Majestăţii Sale Regelui, fiind administrat de Direcţia Vânătorilor Regale, "care şi-a luat angajamentul celei mai mari ocrotiri."

Proprietarii au populat lacul Zănoaga şi Râul Mare cu păstrăv încă înainte de înfiinţarea Parcului. Practica populării unor lacuri alpine şi a unor cursuri de apă cu păstrăv a fost continuată şi de administratorii terenurilor de vânătoare după 1948, respectiv ocoalele silvice.

La începutul secolulul XX exista tendinţa de a reduce efectivele de ovine, de cca 30.000 exemplare anual, care păşunau în zona alpină. Păşunatul cu ovine era interzis în zona lacurilor, încercându-se astfel să se protejeze zonele preferate de capra neagră.

Tot la începutul secolului se experimenteză pentru prima oară păşunatul cu vite mari, începând cu păşunea Slăvei.

Pe suprafaţa declarată Parc Naţional păşunatul a fost permis doar "pentru vitele cornute şi caii proprietarilor acelor teritorii, cu excluderea totală a oilor şi excluzând orice introducere cu chirie a vitelor aparţinând altor comune decât cele de la poalele Retezatului, împroprietărite în Retezat, ori altor persoane, decât proprietarilor actuali", aşa cum se arată în Procesul verbal de constituire a Parcului.

În perioada 1986 – 1990 păşunile alpine sunt administrate de ocoalele silvice. În această perioadă se elaborează amenajamentele silvo-pastorale, în baza cărora se reglementează păşunatul.

După 1990 păşunile sunt preluate din nou de consiliile locale, iar pe majoritatea păşunilor nu au mai fost respectate prevederile amenajamentelor silvo-pastorale. Păşunile se subînchiriau de către administratorii lor altora decât proprietarii de drept. Administratorii păşunilor nu aveau posibilitatea de a exercita un control eficient al activităţilor de păşunat, ceea ce a dus adesea la suprapăşunat.

La începutul secolului pe Valea Lăpuşnicului Mare s-au efectuat exploatări de masă lemnoasă, buştenii fiind evacuaţi prin plutărit.

Gospodărirea pădurilor aflate în afara zonei incluse în 1935 în Parcul Naţional, dar care după 1990 au fost incluse în suprafaţa Parcului, s-a făcut în conformitate cu normele silvice în vigoare în perioada respectivă.

Turismul s-a practicat în Masivul Retezat încă din anii 1930, după cum o dovedeşte şi harta elaborată de Touring-Clubul României în anul 1936, pe care este figurată Casa Pietrele, aflată în proprietatea Clubului şi având rol de cabană turistică.

GEOLOGIE

Prin întinderea sa, Parcul Naţional Retezat se suprapune structurilor geologice care alcătuiesc grupa munţilor Retezat – Godeanu. Din nucleul central al acestora se desprinde radiar, spre nord, Masivul Retezat, bine individualizat datorită încadrării lui între depresiunile tectonice Petroşani şi Haţeg. El formează o “imensă fereastră tectonică” unde apare la zi autohtonul danubian flancat de cristalinul getic de tip "Sebeş – Lotru”.

Caracteristica principală a Munţilor Retezat este dată de prezenţa a două mari blocuri de roci eruptive care se desfăşoară pe direcţiile de curgere ale Lăpuşnicului Mare şi Râului Bărbat: spre nord masivul granodioritic de tip Retezat,care se desfăşoară pe o lungime de peste 40 km şi o lăţime de cca.20 km, şi masivul granodioritic de Buta, care apare în sudul culoarului de vale Lăpuşnic – Bărbat şi cade sub depozitele jurasice ale Retezatului Mic.

Între cele două blocuri este cuprinsă o fâşie de şisturi cristaline, aparţinând autohtonului danubian, cu şisturi cuartitice, micaşisturi filitoase şi şisturi clorito-amfibolice.

O altă fâşie de şisturi cristaline aferente domeniului danubian se întinde la nord-vest de blocul granitic nordic. Masa cristalină face corp comun cu intruziunile eruptive.

Sedimentarul este reprezentat prin câteva petece geologice paleozoice şi mezozoice, (în special calcare din Jurasic Superior si Cretacic Inferior), aparţinând cuverturii autohtonului, şi se află către periferia estică a Retezatului (Culmea Tulişa) şi în sud-sud vest (Retezatul Mic).

Cristalinul pânzei getice nu apare decât pe latura nordică a munţilor, pătrunzând mai departe sub sedimentarul depresiunilor Haţeg şi Petroşani.

GEOMORFOLOGIE

Parcul Naţional Retezat dispune de o mare diversitate a formelor, ceea ce conferă peisajului o spectaculozitate aparte.

Relieful este modelat în principal în conformitate cu structura geologică şi cu caracteristicile substratului litologic.

* Liniile majore ale reliefului reflectă concordanţa cu structura, atât ca

orientare, cât şi ca morfologie.

Cele două blocuri granodioritice corespund, în general, celor două culmi

principale:

¤ în nord - Culmea Peleaga - compusă din Zlata (2142 m), Şesele Mari (2324m), Judele (2389m), Bucura (2432m), Peleaga (2509m), Păpuşa (2508m) şi Baleia (1498m);

¤ în sud - Culmea Buta, peste culoarul văilor Lăpuşnicu Mare şi Râu Bărbat, compusă din: Piatra Iorgovanului (2014m), Buta (1977m), Drăgşanu (2076m) şi Vârfu Custurii (2453m).

¤ cele două culmi principale sunt legate între ele de o adevărată punte, Custura Păpuşii, cele trei culmi formând o „literă H”.

Din aceste doua culmi principale pleacă lateral o serie de înălţimi secundare:

¤ spre nord, spre rama Haţegului, crestele Retezat, Pietrele, Prislop etc.

¤ spre sud, către valea Lăpuşnicului Mare se desprinde complexul de culmi Slăveiul

¤ spre sud-vest complexul orografic Piule (Retezatul Mic), cu un aspect de tranziţie între Munţii Retezat şi Godeanu.

Caracteristicile substratului litologic reprezintă un element de bază în conturarea caracterelor reliefului din parc.

Masivele granitoide Retezat,Buta sau Muntele Mic (adevăraţi pivoţi modelaţi printr-o denudaţie îndelungată), aparţinând domeniului danubian, au formă de corpuri eliptice, alungite uneori pe zeci de kilometri.

¤ rocile granitoide, foarte sensibile la schimbările climatice, prezintă scoarţe vechi de alterare cu aspect de «mări de pietre», iar interfluviile au aspect de creste zimţate, turnuri şi colţi, sub care se desfăşoară abrupturi ameţitoare.

¤ rocile sedimentare din masivele Tulisa şi Retezatu Mic sunt predominant calcaroase. Acestea, fiind roci solubile, au dat naştere în partea sudică a Parcului Naţional Retezat unui peisaj surprinzător prin varietatea formelor:

- văi cu sectoare de chei înguste (Cheile Buţii, Cheile Scocului, Cheile Scorotei etc.),

- platouri cu lapiezuri de diferite forme şi în toate fazele de evoluţie,

- văi carstice oarbe (Jiul de Vest în sectorul Dâlmei cu Brazi),

- doline mici, şi chiar un circ glaciar dezvoltat în calcar dolomitic (singurul de acest fel din Romania).

- endocarstul este la fel de bine reprezentat în parc, prin numeroasele cavităţi (aproximativ 200 de peşteri şi avene) din bazinele Lăpuşnicului Mare Soarbele, Jara, Scorota, versantul stâng al Jiului de Vest, în amonte de Câmpu lui Neag.

- peşterile sunt bogat concreţionate (peste 80% din formaţiunile carstice cunoscute se întâlnesc aici) şi adăpostesc o faună cavernicolă variată, de un real interes ştiinţific.

Pe aceasta bază petrografică, în «lumea» de custuri şi înşeuări ale Retezatului se păstrează cele mai reprezentative forme de relief generat de modificările climatice, relictele glaciaţiunii cuaternare din Carpaţi:

¤ circurile glaciare, simple sau asociate, îmbucate sau suspendate, cu cele 58 de lacuri glaciare permanente, situate între 1700-2300m altitudine

¤ văile glaciare pe care gheţarii coborau pana la 1300m, cu lungimi intre 3 si 8 km, uneori ajungând la lungimi de peste 10 km (valea Lăpusnicului Mare este cea mai reprezentativă).

¤ custurile ce se interpun între circuri - custura principală, dezvoltată de la vest la est, între Vf. Zlata şi Vf. Lazărului, însumează cca 18 km

¤ rocile striate (spinări de berbec),

¤ morenele - pe valea Soarbele se află cea mai tipică morenă din Carpaţii Meridionali.

Mai jos se regăsesc forme de relief periglaciar: câmpuri întinse de grohotişuri, torenţi de pietre, nişe, terasete de solifluxiune, potcoave nivale.

Văile au o mare densitate (peste 0,7 km/kmp), creând o fragmentare orizontală apreciabilă a reliefului.

Din cauza pantelor abrupte, căderile masive de apă pot provoca alunecări de teren. În august 1999, o ploaie excepţională a produs modificări morfologice majore pe majoritatea văilor din Masivul Retezat. Se estimează că asemenea fenomene naturale se produc destul de frecvent (o dată la 80-100 de ani).

Energia de relief şi geodeclivitatea (valoarea unghiului de pantă atinge frecvent 60 grade), dispoziţia culmilor principale sub forma unui evantai deschis, expoziţia versanţilor, depresiunile limitrofe şi culoarele de vale, sunt doar câteva din elementele furnizoare de frumuseţe pentru Parcul Naţional din Retezat.

Cele mai reprezentative forme se află în centrul parcului.

HIDROLOGIA

Condiţiile tectonice, litologice şi morfologice ale Munţilor Retezat, corelate cu poziţia culmilor fată de advecţia maselor de aer oceanic, fac ca acest masiv să fie zona cu cea mai ridicată umiditate şi scurgere din Carpaţii româneşti.

Reţeaua hidrografică bogată se drenează în două direcţii:

spre nord, către râul Strei (bazinul hidrografic Mureş), care captează toate apele din vestul, nordul, centrul şi nord-estul masivului

spre sud, către Jiul de Vest ( bazinul hidrografic Jiul Românesc).

Densitatea reţelei de râuri este mai ridicată în bazinul hidrografic al Streiului (0.8- 1.0 km/kmp) decât in cel al Jiului (0.7- 0.8 km/kmp). Pe trepte de altitudine se observa faptul că densitatea maximă corespunde etajului subalpin iar minimă – celui alpin.

Valorile scurgerii medii specifice cresc cu altitudinea: de la 14.3 l/s/kmp între 600–800 m, la peste 40 l/s/kmp la altitudini mai mari de 2400 m. În timpul anului scurgerea maximă se înregistrează, de obicei, în lunile mai - iunie ca urmare a topirii zăpezilor şi a precipitaţiilor abundente. Scurgerea minimă se produce în lunile de iarnă, când temperaturile foarte scăzute şi precipitaţiile reduse nu oferă condiţii optime de întreţinere a procesului scurgerii. Regimul de scurgere de iarnă este stabil, iar scurgerea de vară o depăşeşte de două ori pe cea de iarnă.

Temperatura medie anuală a apei râurilor scade cu creşterea altitudinii, fiind în jur de 4°C la 1600 m şi cca 2°C la 2200m. Temperaturile maxime ale apei râurilor apar în intervalul iulie- august (12 °C până la 22°C), iar cele minime în intervalul decembrie-martie (de la –2°C la 0°C).

Cel mai important curs de apă este Lăpuşnicul Mare, cu un debit mediu anual de 12.9 mc/s. Cascadele sunt frecvente pe toate pâraiele din Parc.

Un loc deosebit în caracterizarea hidrologică a parcului îl constituie lacurile naturale relicte. Acestea îşi datorează geneza condiţiilor optime ale acumulării şi transformării zăpezilor în gheţari la altitudini de peste 1700 m în Pleistocenul Superior. Aproximativ 38% din lacurile glaciare ale României se află in Parcul Naţional Retezat. Cantonate în poala căldărilor, etajate în trepte, înşirate, grupate în complexe sau izolate, ele constituie o atracţie de prim ordin, atât pentru turişti, cât şi pentru oamenii de ştiinţă care poposesc pe aceste meleaguri.

Elementele morfometrice ale lacurilor oscilează în limite largi, unele dintre ele bătând recordurile din ţară: Bucura - cel mai întins lac glaciar, Zănoaga - cel mai adânc. Suprafaţa lacurilor se menţine între 300 m2 (Stânişoara I) şi 88612 m2 (Bucura), iar adâncimea maximă între 0.3 m (Stânişoara I şi II) şi 29 m (Zănoaga). Volumul lacurilor variază între 90.3 m3 (Galeşul II) si 693.152 m3 (Zănoaga).

Deşi au suprafaţa şi volum relativ mici, lacurile glaciare joaca un rol deosebit în regularizarea naturală a scurgerii râurilor din Munţii Retezat. În întregul masiv există 58 lacuri glaciare permanente, aflate între 1700 şi 2300 m. Unele surse bibliografice indică prezenţa a peste 80 de lacuri glaciare, luându-se în considerare, probabil, şi cele temporare.

Ca urmare a intervenţiilor antropice din secolul al XX-lea, regularizarea scurgerii râurilor a început să fie controlată şi prin lacurile de baraj (artificiale), amenajate pe Râu Mare. Din anul 1974 s-a început construirea barajului de acumulare de la Gura Apei, la confluenţa râurilor Lăpuşnicul Mare, Lăpuşnicul Mic şi Râul Şes, care s-a terminat în anul 2004. Pentru completarea volumului de apă din baraj s-au făcut două canale subterane de aducţiune de pe râurile Râuşor şi Nucşoara. Amenajările hidrotehnice, în special absenţa apei pe albia Râului Mare pe o porţiune de câteva sute de metri, în aval de barajul Gura Apei, au provocat modificări ecologice, studiate doar în mică măsură, în principal pe Valea Râului Mare.

Mlaştinile apar frecvent în parc la marginea unor izvoare, pâraie alpine sau în urma colmatării parţiale a unor lacuri glaciare (valea glaciară Judele, Tăul Negru, lacurile Lia, Bucura,Tăul Răsucit). Acestea constituie areale propice de dezvoltare a speciilor iubitoare de apă.

Apele subterane de mică adâncime (ape freatice) sunt cantonate mai ales în scoarţa de alterare de la baza grohotişurilor (unde se găsesc rezerve însemnate de apă) şi în arealele cu depozite calcaroase din bazinul superior al Jiului de Vest.

SOLURI

În funcţie de altitudine şi de structura rocilor, în Retezat există o mare varietate de soluri, cu soluri acide în partea cristalină şi soluri alcaline în zona calcaroasă.

Amenajamentele silvice şi cele silvo-pastorale identifică 11 tipuri genetice de sol. Tipurile specifice de sol din Parcul Naţional Retezat sunt: sol brun acid şi brun feriiluvial, rendzină, sol brun eumezobazic, sol humicosilicatic, litosol, podzoluri şi podzoluri turboase, etc. Podzolul este tipul genetic cel mai frecvent, atât în golurile alpine, cât şi în păduri. Solurile brune acide şi brune eumezobazice au frecvenţă mai mare în păduri.

Flora şi comunităţi de plante

Retezatul este renumit prin diversitatea floristică, adăpostind aproape 1190 specii de plante superioare din cele peste 3450 cunoscute în Romania. Existenţa aici a mai bine de o treime din flora României este unul din motivele pentru care a fost declarat Parc Naţional. La acestea se adaugă un număr aproximativ egal de specii inferioare.

Din aceste motive interesul botaniştilor pentru flora Retezatului începe destul de devreme, în a doua jumătate a secolului XVIII. Lucrări reprezentative pentru zonă apar însă mai târziu, contribuţii deosebite aducând Borza (1934), Nyarady (1958) care a publicat ”Flora şi vegetaţia Munţilor Retezat”, Csuros et al. (1956).

Foarte importanţi pentru conservarea plantelor din Retezat sunt cei peste 90 de taxoni endemici din totalul de 127-400 taxoni endemici acceptaţi de diferiţi autori pentru România. Prima plantă endemică semnalată, în ordine cronologică în PNR, este flămânzica (Draba dorneri) descoperită în 1858 de către Heuffel.

O mare importanţă o au şi cele 130 de plante rare sau vulnerabile din „Lista roşie a plantelor superioare din România” publicată în 1994 (Oltean et al).

În OM 776/2007 sunt listate următoarele specii (dintre plante): 4070* - Campanula serrata (Clopoţel); 1902 - Cypripedium calceolus (Papucul doamnei, Blabornic); 2113 - Draba dorneri (Flămânzică); 1758 - Ligularia sibirica (Curechi de munte, Gălbenele); 4116 - Tozzia carpathica (Iarba gâtului) (in anexa 4, găsite şi în anexa 3 din OUG 57/2007).

De asemenea 2 specii, ghinţura galbenă (Gentiana lutea) şi ghiocelul (Galanthus nivalis) sunt trecute în lista speciilor pentru a căror exploatare şi prelevare necesită măsuri de management.

Sub aspect florogenetic Munţii Retezat reprezintă centrul genetic pentru genul Hieracium, care cuprinde aici 257 taxoni, unii endemici ca Hieracium borzae, Hieracium nigrilacus, şi respectiv pentru genul Poa, care cuprinde 31 taxoni. De asemenea o serie întreaga de taxoni şi infrataxoni îşi au aici locul

clasic ca de exemplu Barbarea lepuznica, Centaurea pseudophrygia ratezatensis, Oxytropis jacquinii retezatensis, Hypochoeris maculata var. carpatica, Festuca rupicola var. retezatensis.

Analiza areal-geografică a florei evidenţiază ca predominant fondul general eurasiatic cu 44%, existând însă şi elemente circumpolare 13%, alpine 9%, europene 12%, sudice 6%, orientale 5%, endemice 7,2%, policore 3,4%, adventive 1,4%.

Pentru Retezat sunt descrise 60 de asociaţii vegetale de cormofite cuprinse în 10 clase de vegetaţie, fapt care dovedeşte încă o dată marea diversitate floristică a Retezatului. Se pot întâlni cele mai variate asociaţii de la Pino-Quercetum moehringietosum pendulae din regiunile joase ale PNR la Oreochloo-Juncetum trifidi a cărei cenoze populează pe suprafeţe restrânse vârfurile, crestele şi versanţii puternic înclinaţi din etajul alpin. Deosebit de importantă din punct de vedere floristic este zona calcaroasă a Retezatului Mic cu un mare număr de plante rare şi/sau endemice cum ar fi Barbarea lepuznica, Pedicularis baumgarteni şi multe altele. Zona este foarte vulnerabilă la impactul păşunatului.

Pajiştile din regiunea alpină constituie o zonă de importanţă aparte, aici regăsindu-se majoritatea speciilor din flora alpină, printre acestea fiind diferite specii de Gentiana/Gentianella, Potentilla, Pulsatilla precum şi floarea de colţ (Leontopodium alpinum) şi altele.

Alte zone de interes deosebit sunt cele de limită între zona stâncoasă şi pajiştile alpine, în care se întâlnesc rododendronul (Rhododendron kotschii) şi jneapănul (Pinus mugo). Jneapănul (specie protejată în România) are o distribuţie mare pe pantele abrupte ale Retezatului, contribuind la susţinerea grohotişului. Zâmbrul (Pinus cembra), specie rară de arbori, apare în grupe mai mari şi mai compacte decât în alte masive.

Cea mai mare ameninţare pentru flora Parcului Naţional Retezat o reprezintă păşunatul cu ovine, peste capacitatea de suport a păşunilor. Speciile caracteristice pajiştilor naturale sunt înlocuite treptat, în special ca urmare a suprapăşunatului, cu specii adventive, respectiv de specii mai puţin sensibile (ex. Nardus stricta).

Localnicii colectează flori de Rhododendron, muguri de jneapăn, flori de colţ, diferite specii de ciuperci, etc.

Turiştii culeg diferite specii de plante în funcţie de sezon.

În zonele tampon ale Parcului se desfăşoară exploatări forestiere, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Un potenţial pericol pentru flora Retezatului Mic îl constituie modernizarea drumului de acces spre Herculane (DN 66A), mai ales prin facilitarea dezvoltării în această zonă a turismului motorizat, dacă sistemul de supraveghere/control al modului în care se desfăşoară turismul nu va fi bine fundamentat şi aplicat în teren.

FAUNA

Primele studii ale faunei de vertebrate şi de nevertebrate din Retezat au fost efectuate de Bielz şi Csato, în a doua jumătate a secolului XIX. În secolul următor, numeroşi cercetători au studiat fauna masivului.

Parcul National Retezat, datorită habitatelor sale foarte diverse, naturale, sau puţin modificate de intervenţia umană, adăposteşte o faună deosebit de bogată atât în ceea ce priveşte numărul de specii cât şi în numărul mare de exemplare care alcătuiesc populaţiile acestor specii.

Nevertebratele, reprezentate prin mii de specii încadrate în toate grupele taxonomice caracteristice habitatelor carpatice, cu toate că au fost mult studiate sunt încă puţin cunoscute.

În rândul nevertebratelor se găsesc cele mai multe endemite animale din Retezat, fiind identificate până în prezent 9 subspecii endemice de fluturi de zi, cel puţin 6 specii endemice de plecoptere şi 4 de tricoptere. Ultimele două grupuri sunt în mod particular asociate cursurilor superioare ale apelor din zona alpină. Viermii inferiori (nematode) au fost bine studiaţi, având mai mult de 143 de specii găsite în această zonă (incluzând 8 endemite).

Unele genuri, cum este de exemplu Erebia, din ordinul Lepidoptera, ajung aici la diversităţi specifice foarte ridicate. Astfel acest gen, relict glaciar, are în Retezat o răspândire altitudinală aproape similară cu cea latitudinală pe care o are genul în emisfera nordică.

Ca o recunoaştere a importanţei pe care o are Retezatul pentru conservarea fluturilor, Lunca Berhina a fost declarată Arie de Importanţa Lepidopterologica Europeană.

Adăugându-se eforturilor făcute de de către cercetători în anii trecuţi, programul de inventariere a faunei şi florei din cadrul proiectului „Conservarea şi Managementul Biodiversităţii din România” început în anul 2000 aduce în

fiecare an date noi despre nevertebratele parcului, inclusiv descoperiri de specii noi pentru România.

Vertebratele au în parc reprezentanţi din toate clasele întâlnite în România.

Dintre ciclostomi, în râuri întâlnim cicarul, Eudontomyzon danfordi, unul dintre cele trei specii de agnate din România, a cărui prezenţă reprezintă încă o dovadă a calităţii apelor Retezatului. Specia a devenit rară fiind trecută pe anexa II, a Directivei 92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi în OUG 57/20007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, anexe care conţin specii de plante şi animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare.

Peştii sunt reprezentaţi prin 11 specii, între care şi nisipariţa (Sabanajewia aurata) (OUG 57/2007), dar care nu apare în OM 776/2007.

În anii ‘60-’70 ai secolului trecut au fost introduşi în câteva lacuri din Parcul Naţional Retezat păstrăvii de lac, Salmo trutta lacustris, subspecie neindigenă adusă din Alpi. Se fac studii pentru a se vedea dacă această subspecie a fost unul dintre factorii care au cauzat scăderea populaţiilor de amfibieni care utilizează ca locuri de înmulţire lacurile glaciare.

Mai mult de jumătate din numărul de specii de amfibieni întâlnit în România, totalizând 10 specii (Triturus vulgaris reprezentat prin 2 subspecii), se pot întâlni în Retezat.

Dintre acestea, 8 specii sunt considerate, de către specialişti, rare şi vulnerabile la nivel naţional. Toate speciile apar pe anexele II, a speciilor de faună strict protejate (4 specii) şi III a speciilor de faună protejate (7 specii) a Convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa adoptată la Berna ratificată şi de România prin legea 13/1993.

Deasemenea o specie apare pe anexa II, o specie pe anexele II şi IV, trei specii pe anexa IV şi una pe anexa V, a Directivei 92/43/EEC. Conform OUG 57/2007, 3 specii din parc se află pe anexa III, două pe anexele III şi IV şi câte una pe anexele IV şi V. Aceasta dovedeşte vulnerabilitatea şi nevoia de măsuri de conservare speciale pentru aceste specii.

În Retezat trăieşte subspecia ampelensis a tritonului comun, Triturus vulgaris, subspecie considerată endemit carpatic şi subspecie prioritară găsindu-se pe anexa III a OUG 57/2007.

Broasca roşie de munte Rana temporaria, se consumă în unele localităţi din apropierea Parcului, multe exemplare, majoritatea femele, fiind colectate pentru consum în perioada de reproducere.

Reptilele sunt reprezentate în parc prin 9 specii, aproape 40% din reptilele terestre ale României. Cu toate că doar o specie este considerată rară la nivel naţional, şase sunt considerate vulnerabile. Convenţia de la Berna cuprinde toate reptilele din Retezat pe anexele sale II (4 specii) şi III (5 specii) iar directiva 92/43/EEC asigură statut de specii care necesită o protecţie strictă pentru 5 specii din Retezat, integrându-le în anexa IV.

Cu toate că s-au semnalat foarte puţine cazuri de muşcături de viperă în zonă, acestea sunt de multe ori omorâte de turişti şi localnici.

Numărul speciilor de păsări întâlnite în parc şi în zonele apropiate, pe văile mari ale masivului şi în zona lacurilor de acumulare din apropiere, este mare pentru o zonă montană. Acestea însumează 185 de specii, reprezentând aproximativ jumătate din speciile de păsări ale României. Din acestea 122 sunt specii cuibăritoare în parc şi în zonele apropiate.

Aici se pot întâlni specii rare cum sunt acvila de munte Aquila chrysaetos (reprezentată şi pe sigla parcului), acvila ţipătoare mică Aquila pomarina, şerparul Circaetus gallicus, şoimul călător Falco peregrinus, cocoşul de munte Tetrao urogallus, buha Bubo bubo, cucuveaua pitică Glaucidium paserrinum, barza neagră Ciconia nigra şi multe alte specii rare.

În privinţa statutului lor, OUG 57/2007 cuprinde în anexa III 28 de specii, în anexele III şi IV 15 specii iar în anexa IV 101 specii. În anexa II a convenţiei de la Berna sunt cuprinse 127 de specii ce se întâlnesc în Retezat şi împrejurimi, iar 50 fac parte din anexa III a aceleaşi convenţii. Directiva , 79/409/EEC a Consiliului Europei, privind conservarea păsărilor sălbatice cuprinde în anexele sale 55 de specii din zonă.

Mamiferele determinate până în prezent în Parcul Naţional Retezat în număr de 55 de specii reprezintă peste 23% din mamiferele terestre ale Europei ceea ce arată încă o dată diversitatea habitatelor naturale prezente aici. Parcul oferă condiţii pentru supravieţuirea celor mai importante dintre carnivorele mari europene: lupul Canis lupus, ursul Ursus arctos şi râsul Lynx lynx. De asemenea se întâlnesc în parc ierbivore mari cum sunt capra neagră Rupicapra rupicapra, cerbul Cervus elaphus şi căpriorul Capreolus capreolus. Carnivorele de mai mici dimensiuni cum sunt pisica sălbatică Felis silvestris şi mustelidele găsesc în diversele habitate ale parcului micromamifere care le asigură o parte din hrană.

Peşterile din Retezatul Calcaros sunt folosite de urşi pe timpul iernii, iar liliecii găsesc aici condiţii bune pentru hibernare sau retragere în timpul zilelor de vară. În Parc au fost identificate 13 specii de lilieci printre care Rhinolophus ferrumequinum, Vespertilio murinus şi Pipistrellus pygmaeus.

Vidrele Lutra lutra pot fi întâlnite pe unele râuri ale Retezatului folosind resursele bogate în peşte.

În anul 1973, o echipă de la Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române a introdus 20 de exemplare de marmotă alpină provenită din Alpii Austrieci. Marmotele au fost eliberate în căldarea lacului Gemenele, iar în prezent se pot întâlni in toate văile şi căldările glaciare de sub Şaua Custurii până în căldarea lacului Zănoaga. Nu se cunoaşte încă impactul pe care aceste rozătoare mari, neindigene, îl au asupra vegetaţiei şi solului.

Conform OUG 57/2007, 22 dintre speciile de mamifere din Retezat necesită o protecţie strictă, 9 dintre ele fiind cuprinse şi în anexa III a legii, iar 13 sunt specii animale de interes comunitar ale căror prelevare din natura si exploatare fac obiectul masurilor de management, aparţinând anexei 5 a legii. În OM 776/2007 (SCI) sunt listate 10 specii de mamifere.

Diversitatea mare a faunei din Parcul Naţional Retezat se corelează cu existenţa unor habitate naturale puţin afectate de activitatea umană.

HABITATE

Cele mai importante habitate pentru conservare sunt reprezentate de păşunile alpine şi subalpine, stâncăriile, jnepenişurile, aninişurile, pădurile de conifere boreale şi subalpine, respectiv pădurile de foioase montane, habitatele acvatice şi tufărişurile de pe văile râurilor.

Retezatul face parte din Ecoregiunea Carpatică, considerată prin proiectul Global 200 a Fondului Mondial pentru Natură (World Wide Fund for Nature – WWF) ca având statut de ecoregiune importantă din punct de vedere al biodiversităţii la nivel global.

Habitatele sunt asociate cu zonele de altitudine, dar se pot observa relativ frecvent inversiuni de vegetaţie, cum ar fi cele de pe valea Jiului de Vest şi în zona Stănuleţi.

Pădurile acoperă aproximativ 49% din suprafaţă. Cele mai răspândite specii sunt fagul (Fagus sylvatica), molidul (Picea abies), jneapanul (Pinus mugo), bradul (Abies alba), paltinul (Acer pseudoplatanus), mesteacanul (Betula

pendula), aninul (Alnus viridis), ulmul (Ulmus glabra), scoruşul de munte (Sorbus aucuparia).

Populaţia de zâmbru (Pinus cembra) este probabil cea mai reprezentativă din Munţii Carpaţi.

Cele mai răspândite păduri sunt cele de răşinoase, făgetele, şi amestecurile de răşinoase cu fag. Pădurile de fag se găsesc între 800-1200 m, cele de amestec între 1200-1400 m, iar molidişurile între 1400-1800 m.

Pădurile virgine şi cvasivirgine însumează o suprafaţă de peste 4800ha şi reprezintă 26% din suprafaţa de pădure arondată în prezent Parcului (Dr.ing. Radu Stelian, Inventar preliminar al pădurilor virgine şi cvasivirgine din teritoriul arondat şi învecinat Parcului Naţional Retezat, APNR, 2002).

Limita superioară a pădurii se află în medie la 1800 m, dar uneori urcă la 1900 m (de exemplu pe Pârâul Şesele).

Pădurile din Retezatul Mic prezintă o situaţie aparte, având în vedere caracteristicile abiotice din zonă (substratul calcaros, umiditate redusă, temperatură mai ridicată, etc.).

Păşuni alpine şi subalpine ocupă aproximativ 11% din suprafaţa Parcului la altitudini cuprinse între 1700-2300 m. Aici se întâlnesc specii ocrotite, cum ar fi: Rhododendron myrtifolium, Gentiana acaulis, G. punctata, G. lutea, Soldanella, etc.

Grohotişurile şi stâncăriile acoperă un procent de 11% din suprafaţa PNR, atât în partea cristalină, cât şi în cea calcaroasă. Habitatele caracteristice sunt populate de puţine specii, mai multe în partea calcaroasă, printre care amintim lichenii saxicoli, nevertebrate, reptile, păsări.

Jnepenişurile sunt situate la limita superioară a pădurii de unde urcă până la 2000-2200 m, acoperind zona dintre pădurile de molid şi păşunile alpine. Printre speciile caracteristice pentru zona jnepenişurilor se regăsesc: Vaccinium myrtillus (afin), Vaccinium vitis-idaea (merişor), Homogyne alpina, Soldanella hungarica.

În Parcul Naţional Retezat se pot distinge trei categorii de habitate acvatice:

lacuri, bălţi şi pâraie, în care trăiesc populaţii importante de nevertebrate acvatice, peşti şi amfibieni. În cadrul unor grupe de

nevertebrate (tricoptere şi plecoptere) există specii endemice. Ultimele studii indică o biodiversitate mai ridicată în pâraiele Stânişoara şi Galeşu, comparativ cu celelalte văi.

mlaştinile de turbă; cele de la Zănoaga-Judele au fost mai mult studiate şi prezintă interes special din punct de vedere palinologic.

lacul de acumulare Gura Apei, pe limita de vest a Parcului, este un habitat acvatic artificial, existând din 1984. Nu există studii referitoare la impactul lacului asupra zonelor adiacente, nici despre flora şi fauna existente în lac.

Frumoasa zonă a Văii Jiului nu poate fi descrisă decât prin superlative. Aici laşi în urmă zgomotele şi forfota marilor oraşe, te scufunzi în tăcere, în meditaţie, în pace. Între stânci cu forme de bătrâni străjeri cu barbă, printre jnepeni şi sute de lacuri ce oglindesc infinitul cerului, în frumoasele legende şi vechi obiceiuri, te regăseşti pe tine.

Munţii Piule-Iorgovanu, cunoscuţi în literatura turistică sub numele de Retezatul Mic, se află situaţi în partea sudică a Munţilor Retezat, a căror creastă sudică o continuă către vest, făcând legătura cu Munţii Godeanu.

Vârfurile cele mai înalte sunt Vârful Piule cu 2.081 m, urmat de Vârful Drăgşanu, cu 2.080 m şi Vârful Piatra Iogovanului, cu 2.014 m.

Văile mai importante formează și limitele unității: Buta (în est), Jiul de Vest (în sud), Soarbele (în vest) și Lăpușnicul Mare (în nord). Celelalte văi sunt de mai mică importanță și în majoritatea timpului seci, datorită dezvoltării lor pe calcare. Se observă o asimetrie în privința dezvoltării văilor: cele de pe versantul sudic, tributare Jiului de Vest sunt mai lungi, dar cu pantă mai redusă, în schimb cele de pe versantul nordic, ce se varsă în Lăpușnicul Mare sunt mai abrupte dar și mai scurte.

Cu toate că râurile existente în acest spațiu se drenează superficial către bazinul Jiului de Vest, cea mai mare parte a apei se infiltrează în subteran, unde, printr-un sistem de circulație carstică este transferată în bazinul Cernei. Ieșirea apelor se face prin Izbucul Cernei, aflat în Munții cernei, pe versantul drept al

Cernei, în coada lacului Valea lui Iovan. Traseul subteran parcurs de apă este de 16 km.

Cu toată că înălțimea depășește puțin 2000 m, în Cuaternar acești munți au fost destul de puțin acopriți de ghețari. Doară obârșiile văilor mai importante - Buta, Soarbele, Paltina și Scorota - adăpostind ghețari destul de modești ca și dimensiuni. Acest lucru se explică atât prin altitudinea relativ joasă, în comparație cu Retezatul sau chiar cu Godeanul, cât și expoziție sudice (excepție circul Paltina).

Vegetația este alcătuită din păduri de foioase la baza masivului, până la aproximativ 1200 m. De la această altitudine în sus predomină pădurile de molid, până la 1700 m. De la 1700 m în sus este domeniul pajiștilor subalpine și al coniferelor de talie joasă - jneapănul și ienupărul.

Complexul Turistic Cheile Butii este un stabiliment de suflet asezat la Poarta Sudica de intrare in Parcul National Retezat, rezervatie naturala a biosferei, una dintre cele mai frumoase arii protejate ale Europei.

Situata la o altitudine de aproximativ 900m, in apropierea Cheilor Butii si a drumului national 66A (in constructie) care va lega orasul Petrosani de Baile Herculane, locatia noastra este pentru prietenii Retezatului (care aleg accesul sudic in Parc - dinspre Petrosani, Vulcan, Lupeni, Uricani, Valea de Pesti, Campu luiNeag , Cheile Butii) primul popas pe traseul cel mai cunoscut: Cheile Butii - Cabana Buta - Lacul Bucura - Vf.Peleaga -Cabana Pietrele. De la noi se poate ajunge foarte usor si la celalalt punct sudic de acces in Parcul National Retezat : Campusel.

Situată la poalele Munţilor Retezat, în localitatea Câmpu lui Neag, Pensiunea Retezat vă pune la dispoziţie: cazare, piscină, păstrăvărie, restaurant şi bar, terasă, parc de aventură, perete de căţărare, pistă de tubing, plimbări cu trăsura, echitaţie, loc de joacă pentru copii, traseu tematic, teren de tenis, biciclete pentru plimbări, foişoare (filigorii), parcare auto proprie, internet wireless.

LEGENDE LOCALE

Retezatul este muntele de legendă al Transilvaniei. Istoria numelui acestui vârf emblematic, care dă denumirea întregului masiv (vechea denumire a întregului masiv era Munţii Codrilor), este strâns legată de aceste legende în care se pomeneşte de lupta dintre Alb-Împărat şi balaurul (zmeul, căpcăunul), care-şi avea tărâmul în această zonă.

Conform tradiţiilor străvechi de peste 2000 de ani, undeva pe meleagurile Munţilor Carpaţi îşi înalţă fruntea către cer muntele sfânt al dacilor, KOGAION. Acolo, spun legendele, se află lacurile uriaşilor, asemeni unor ochi care privesc universul. Fiecare lac are un propriul specific şi este plin de surprize, nişte antropode ciudate şi diafane în lumina lanternelor subacvatice sălăşluiesc în adâncurile lor.

Lacul Bucura este locul unde haiducii din Banat, Transilvania şi Oltenia se întâlneau pentru a-şi împărţi comorile, despre care se zice că zac şi acum pe fundul lacului. Tot aici, strămoşii noştri făceau nedei, încă din secolul XVI. Nedeile mari de la Bucura se ţineau în anii bisecţi şi durau 3 zile. Se zice că la ea participa un număr foarte mare de localnici care se încingeau într-o horă ce înconjura lacul. Nedeia începea pe 22 iunie iar a doua zi, hora se învârtea în permanenţă, toată ziua, până când soarele apunea spre Munţii Ţarcu, iar umbra de pe lac urca încet spre Vârful Peleaga. O altă legendă a munţilor Retezat pomeneşte despre o domniţă, Rusca, ea fiind fiica căpcăunului, ce a primit moştenire de la tatăl său munţii Rusca. Invidioasă pe fratele său care a primit munţi mai frumoşi, a aruncat cu un plug după el, nimerind şi retezând vârful muntelui.

 

Degetele căpcăunului

Una dintre legendele acestor locuri le place în mod deosebit ciobanilor care urcă aici cu oile. Ei spun că lacurile au apărut în urma unei lupte ca-n poveşti. Conform legendei, în timpuri străvechi, munţii erau stăpâniţi de un căpcăun care, periodic, dădea năvală prin gospodăriile oamenilor din Ţara Haţegului pentru a le fura recoltele şi vitele. Mulţi feciori şi-au pierdut viaţa încercând să-l oprească, rămânând astfel multe familii îndurerate. Într-o zi însă, un voinic a reuşit să-l răpună pe căpcăun. Ca să fie sigur că acesta nu supravieţuieşte, i-a tăiat capul. În acel moment, căpcăunul s-a prefăcut într-o piatră mare „fără cap“ (Retezatul), iar mâna stângă i-a căzut printre munţi şi s-a

prefăcut în apă. Podul palmei sale s-a transformat în lacul Bucura, iar degetele în lacurile Slăvei, Lia, Ana, Viorica şi Zănoaga.

 

Legenda lui Iovan Iorgovan (Emilian Iliescu - Peste Retezat, la Herculane - 1957)

”Împaraţea pe atunci, prin Ţara Haţegului, Alb-Împarat, care îşi avea scaunul domniei nu mult departe de Sălaş; ai văzut cetatea de la Mălăeşti; bună-mea spunea că acolo ar fi fost tronul împaraţiei.

Şi avea Alb-Împărat o mândreţe de fată, frumoasă ca o cadră. Era aşa de frumoasă domniţa, că i se dusese vestea peste nouă mări si nouă ţări... Bune ar fi fost toate la curte dacă, prin ţinuturile împaraţiei, n-ar fi vieţuit o dihanie cum n-o mai văzut pâna atunci niciun pământean. Era dihania asta un zmeu năpraznic care numai de blestemăţii se ţinea câtu-i ziulica de mare. Ba si noaptea n-avea hodină, că aşa sunt zmeii, mai mult în negura isi fac de cap. La fiecare conac al zilei şi la miez de noapte, înghiţea, bala - către sfârsitul prânzului si apoi la terminarea cinei - si câte o codană de fată... O pus atuncea împaratul straja împătrită pe lânga domniţă, că înfricoşată teamă i se mai făcuse ca să nu-i piarda şi lui, balaurul, fata... Şi pentru ca străjile să vada bine, iar muntele să nu le mai steie pavăză în faţa ochilor atunci când jivina ar fi chitit să mai pornească de dincolo de creste - o luat împăratul paloşul, scula cea năzdrăvană moştenită de la tătâne-su, Roş-Împărat. O prins el paloşul cu amândoua mâinile, l-o învârtit aprig pe mai sus de cap si, izbind năpraznic, o retezat împăratul momâia vârfului. De-atunce îi zice muntelui Retezatu, de când l-o scurtat cu sabia Alb-Împarat. Văzând procletul de zmeu ca nu mai este de trait prin partea aceea de moşie, o fugit în Ţară...

În calea lui spre Ţară, şi-o făcut bidihania culcuş pe Peleaga, unde o înghiţit hulpav turma sărăcuţă de capre a unui nevoiaş de român. Proptit apoi avan în coadă, şi-o făcut balaurul vânt pâna în Soarbele, bântuind totul în calea lui. Acolo, pe Soarbele, a sorbit şarpele o cireada de vite, cu bouarii ei cu tot... Aflând voinicul de Iovan al Iorgovanului din Novaci de scârba oamenilor, o purces de istov ca să răpuna nagoda de hiară. Şi-o tocmit bine arcul şi suliţa, şi-o potcovit bidiviul cu potcoave de argint bătute în caiele de aur, i-o dat o baniţă cu jeratic şi-o pornit apoi în munte, mai sus de Tismana, ca să dea ochi cu balaurul... L-o fost gasit dormind pe Oslita. Şi o purces atuncea voinicul la luptă cu jivina, dar nu chiar de-a pieptul. Întâi şi mai întâi o scobit Iovan-Iorgovan o gropana larga şi în afund, de-o încăput el în gropană de-a călarea. De acolo, din găvan - de la scuteala, ca să nu-l răpună zmeul când o fluiera năbădăios din coadă - o slobozit fat-frumosul nostru, pe rând, sageţile din struna întinsă a arcului.Şi fitece săgeată s-o infipt în câte un ochi al jivinei, pâna ce-o terminat

Iovan toate săgeţile. Dar un ochi tot i-o rămas balaurului, căci voinicului i-o lipsit o săgeată din tolbă. De mare aliman s-o zvârcolit năpraznic bala, o încopciat muntele cu coada şi s-o zvârlit departe, pâna hăt pe Borascu, - unde - ca să-şi ostoiasca aleanul şi să-şi mai aline durerea - o borât si capre si cireadă şi bouari şi tot ce hulpise nesăţiosul. În zborul ager al armăsarului, şuierând voios din frunză, o ajuns Iovan mai dincolo de Albele, unde se oploşise bala tămăduită de pacostea rănilor. Dar ochii îi avea însutiţi căci - în locul fiecaruia dintre cei săgetaţi de Iovan şi din sămânţa celui rămas teafar - îi crescusera jivinei câte zece ochi bulbucaţi cât cepele de mari. Şi pe nări vărsa bala foc şi pară, de părea o alta-aia, gadină cum nu mai vazuse voinicul vreodata... S-o gândit atunci Iorgovanul că este de mare nevoie ca să-şi încerce paloşul înainte de a intra în luptă... Când - izbind mai avan în piatra Stanuletilor - o cercat Iovan tăria paloşului, stânca s-o crăpat, din creştet şi pâna-n poale. Pasamite de atunci îi zice steiului Piatra lui Iorgovan. Înfricosata peste poate, a luat-o jivina la goana - dincolo de munte - cătând să-şi piardă urma în braniştea de copaci. Dar Iovan nu-i da pas că, tot pe unde o apropia, îi şi ciuntea câte un cap; dar de răpus, n-o putut-o răpune cu totul, că avea bala puzderie de capete şi - când s-o văzut la ananghie - zmeul o dat bir cu fugiţii. Când i-o retezat novăceanul două capete, s-o huruit gadina - devale, pe o viroagă - şi s-o pitit pe sub steiurile de piatră... De-a surda i-o fost însă jivinei şiretenia căci Iovan ţinea pasul mereu în urma ei. Şi cum o simţit hiara ca voinicul împuţinează calea, o luat-o vârtej la goană, mai departe... Prin dreptul Oslei Românesti - acolo unde Naiba coboara din munte - s-o strâns zmeul între ciucevele Cernei de nu mai putea iesi la liman, nici înainte şi nici îndărăt, că tare mai erau strâmţi munţii pe aici. Iar novăceanul şi-o proptit aşa de avan armăsarul în copite, că - şi amu, în zilele nostre - i se văd potcoavele, ca zugravite şi cioplite în piatră, sus pe steiuri. Şi de acolo, bine cumpănit pe cal, o şuierat Iovan cumplit din palos şi o purces de istov sa tot reteze din capetele balaurului. Când o ramas bala numai cu un cap, încrâncenată de nesuferita durere, o răcnit năpraznic, s-o zmucit cu mare mânie din strânsoarea muntelui şi o fugit de auia valea. Dar urma trupului i-o rămas tipar între steiuri, că şi acum se vede cât de mare era şarpele... Şi o fugit şarpele să scape de urgie, ascunzându-se la Mehadia în scorburi de munte. Şi de acolo - din sângele lui scârnav, care bolboroseşte în toate gâtlejurile retezate de paloşul novăceanului - se face o balta puturoasă în mâzga căreia creşte musca golumbacă, de strica vitele oamenilor mai rau decât balaurul. Mai apoi o încercat el, voinicul, sa afle iarăşi urma hiarei, dar de-a surda i-o fost truda.”

 

Legenda lui Neag haiducul

Despre satul Câmpu lui Neag, o legendă spune că ar fi fost întemeiat de un haiduc celebru, pe nume Neagu, care s-a ascuns de turci în munţi. Până la

începutul anilor 80 cei aproape 600 de oameni din Câmpul lui Neag îşi duceau viaţa aproape la fel cum începuse ea prin secolul XV, când legenda spune că Neag, un grof plecat de la Baru Mare sus în munţi, pentru a putea trăi liniştit cu amanta lui cu care şi-a întemeiat o a doua familie, în jurul căreia a creat şi o ceată de haiduci. Pământul mănos îi transformase deja demult pe urmaşii haiducilor în agricultori pricepuţi şi în crescători de animale. În plus, mulţi dintre ei mai câştigau un ban şi muncind în minele de cărbune din apropiere. Foamea de cărbune a fost fatală pentru localitate şi chiar şi pentru o parte dintre săteni.

El ar fi marcat vatra viitorului sat, înfigând în pământ o piatră (un monolit) de vreo doi metri lungime, care avea încrustată în ea două filoane de cuarţ alb, dispuse în formă de cruce. Cert este faptul că, în 1850, preotul din sat, Constantin Stanci, a găsit această piatră căzută pe malul Jiului, a luat-o cu o sanie trasă de boi şi a plasat-o în curtea casei sale, care din 1890 şi până în 1936 a fost şi şcoală sătească.

Astăzi, piatra se află la intrarea în satul Câmpu lui Neag. Lângă această piatră tronează busturile lui Traian şi Decebal. Un eveniment de seamă al secolului al XVII -lea a fost trecerea lui Matei Basarab prin Uricani (1631), împreuna cu alţi boieri şi cu oastea sa, strânsă de prin Ţara Haţegului. În pribegia lor prin Ardeal au intrat, prin pasul Vulcan şi în Uricani.

  Istoria lacurilor Retezatului (Ioan Ştefănescu)

Cu mii de ani înainte, munţii Retezatului erau acoperiţi de apele mării. Frământările scoarţei pământului au ridicat frunţile Carpaţilor, cu sute şi chiar cu miii de metri deasupra oceanului care-şi retrăgea mereu apele. Povârnişurile pe culmile Retezatului erau mult mai mari (înalte) decât azi. Zăpezi mari erau din belşug în toate anotimpurile şi, din cauza greutăţii lor, se bătătoreau şi îngheţau. Aşa au luat naştere gheţarii, care apoi au pornit încet, încet spre văi.

Aceste miscari neîntrerupte ale ghetarilor au modelat culmile rozându-le prin apasare, rotunjindu-le ca pe un blid, pravalind si darâmând stâncile retezând din vârfuri si creasta. După ce au coborât culmile ghetarii au început sa se topeasca, iar în urma lor au ramas uriase adâncituri ce au format ”paturile” ghetarilor. Acestea de forma rotunda sunt cunoscute sub denumirea de ”caldari glaciare”. Ele sunt presarate pe o suprafata destul de mare, de circa 800 km². În fundul caldarii s-a adunat apa din suvoaiele ploilor, din topirea zapezilor dar mai ales din izvoarele nevazute de sub prundisurile lacurilor. Astfel au luat nastere lacurile din muntii Retezat, lacuri pe care ciobanii si muntenii le numesc ”tauri”. Legendele spun ca în vremuri de mult apuse traiau în munti niste uriasi cu chip de om, care puteau sta cu un picior pe vârful Papusa si cu celalalt pe vârful Pietrele. Ucideau feciorii de la

poalele muntilor hranindu-se cu ei. Uriasi fiind, îsi coborau mâinile în munte facându-si ceaune adânci în piatra, gropi în care se aduna apa rece cu care-si potoleau setea dupa ospetele lor sângeroase. De atunci acele ceaune au fost numite ”căldări”. Tot legendele spun că se luau la harţă cumplită, zvârlind unii în alţii cu lespezi mari de piatră. Odată s-a iscat o mare bătălie, încăierându-se doi uriaşi care se duşmăneau, fiindcă fiecare dintre ei voia sa ajunga împarat peste ceilalti. Si când unul dintre ei s-a repezit spre celalalt , având în mâna un baltag cât coasta Slaveiului, cel atacat s-a ferit dupa vârful Peleaga iar baltagul a izbit cu putere caciula muntelui care poarta azi numele de Retezat. Caciula a zburat hat departe în Valea Pietrelor, unde se vede si azi ciobanii spunându-i Vârful Lolaii.Obositi de lupta, au sapat cu mâinile câte un ceaun mare, unu în trupul Pelegii, iar celalalt în cel al Zănoagei. Acolo s-au strâns ape mari si adânci formând cele doua mari lacuri în masiv, lacul Pelegii (Bucura) si lacul Zanoaga. Au sorbit uriasii cu însetare de au sarit multi stropi prin împrejurimi. Din acei stropi s-a format mulţimea de tăuri presărate peste tot în masivul Retezat.

Mai spune legenda că a venit într-o zi Făt Frumos, voinicul muntilor si a pus capat domniei uriasilor. Cel din urma dusman al oamenilor a fost palit cu un palos de foc pe Vârful Cioaca Radesului. Lesul uriasului s-a prefacut într-un lac mlastinos, singurul de acest fel din Retezat, numit Taul Spurcat.

Bibliografie

1. www.retezat.ro 2. www. wikipedia.org/wiki/Munţii_Piule-Iorgovanu3. www.cheile-butii.ro 4. www.pensiunearetezat.com/