bi b Ii o tec a ~şco I aru I u i

DOSOFTEI • A

PSALTIREA IN VERSURI

litera

INTERNAŢIONAL

BUCURESTI -

CHISINĂU

L

APRECIERI

Dar de la această explicaţie a cuvântului lui Dumnezeu într-o limbă

oarecare de proză, a trebuit să se treacă în curând la altceva: la cuvântul lui

Dumnezeu înfăţişat în versuri, în versurile acelea care până acuma apăruseră

doar în doine şi în cântecele bătrâneşti. Psaltirea exista în traducere şi

traducerea aceasta era înţeleasă de orişicine, dar altfel se înfăţişează orişice

carte atuncea când i se adaugă magia versului, dulcele cântec de fiecare clipă

al silabelor.

A fost cineva în Moldova, tot sub influenţa acelui curent franciscan, care a

înfăţişat aşa Psaltirea pentru orice să tean, pentru orice minte, orieât de umilă,

care se doreşte aproape de Dumnezeu. Şi acela a fost mitropolitul Dosoftei.

Acesta a venit din regiuni stră ine de ţară, poate din Galiţia, dacă socotim

după numele pe care-l purtau părinţii lui. Pe mamă o chema Misira, pe tată

Leontari, pe un bunic Barila, fără îndoială nume străine: Leontari aduce a

grec, a negustor grec, Misira este un nume oriental care înseamnă ,,egiptean".

Dosoftei a stat o bucată de vreme la mănăstirea Secul, întemeiată la sfârşitul

secolului al XVI-lea, şi după aceea s-a ridicat în ierarhie pe căile obişnuite.

Ştia latineşte, greceşte şi era un om învăţat, care păstra legături cu lumea înaltă

din care plecară odinioară părinţii lui şi în mijlocul căreia învăţase poate el

însuşi în cei dintâi ani de tinereţe, că ci nimic nu exclude ca, înainte de a intra

în mă nă stire, să fi avut contact cu şcolile şi cu lumea cărturarilor din Liov.

Când ajunge mitropolit, în loc să se apuce îndată de înaltă teologie - şi este

întrebarea dacă nu ar fi putut-o face, că ci îl vedem uneori discutând cu

istoricii şi capabil de a întrebuinţa cărţile de învăţătură din Apus, de a se

coborî în lumea documentelor pentru a preciza un punct de cronologie, şi

meritul cel mare nu este de a fi popular atunci când nu

_J

L

DOSOFTEI

poţi fi decât popular, ci să fii popular când poţi încerca orice, când ai toate

mijloacele de cunoştinţă şi te poţi ridica prin ele orieât de sus - el a avut

gândul de a pune în mâna oricărui moldovean, într-o limbă pe care o pricepea

la început mai puţin, căci Dosoftei a fost până la sfârşit un învăţăcel în ce

priveşte româneasca, traducerea Psaltirii. El o va face şi în proză, când, în

deosebire de Liturgiia sa, plină de o mulţime de expresii care nu erau să se

încetăţenească niciodată, el ajunsese acum la o mai mare desăvrşire a

cunoştinţelor sale în limba ţării; dar ceea ce nu se poate face în proză a putut

foarte bine în versuri. Şinu este nici o îndoială că în ce priveşte redactarea

versurilor sale, el nu a fost ajutat de nimeni, ci singur, prin familiarizarea cu

poporul, cu sufletul lui, a ajuns a fi un rostitor al geniului românesc. Astfel,

după ce, poate, adunase acum din cărţi greceşti materialul pentru Vieţile

sfinţilor, o serie întreagă de volume tipărite în frumoasa literă nouă

împrumutată de la Moscova, el s-a apucat să traducă şi psalmii în versuri.

Când dl. Bianu a reeditat aceşti psalmi, a vorbit de un original polon de

Kochanowski, un om al Renaşterii, care prelucrase, sub influenţa unor

anumite idei abstracte, vechii psalmi ebraici într-o limbă polonă care, de ce să

ascundem, nu are nimic popular în caracterul ei. Aşa încât, dacă eruditul

Kochanowski trebuie să fie citat pentru a se arăta că şi în alte ţări avuse cineva

îndrăzneala de a preface Psalmii în versuri moderne, nu putem totuşi vorbi de

o creaţiune a lui Dosoftei prin Kochanowski. Dosoftei, îndemnat sau ba de

cunoştinţa cărţii acesteia polone, a prefăcut Psalmii nu numai pe metru

românesc şi cu rime luate din poezia populară, dar introducând adeseori peste

cuprinsul autentic al originalului o mulţime de elemente de observaţie, o

mulţime de alte împrumuturi, care vin din însăşi viaţa poporului românesc, el

a ajuns astfel de foarte multe ori la lucruri de toată frumuseţea, care foarte

adeseori nici nu au nevoie de îndreptare pentru a plăcea şi astăzi.

Aceasta până la bucăţile care au trecut pe urmă în cântecele de stea cu care

merg copiii de le cântă sub ferestrele luminate în serile de la sfârşitul lui

decembrie. Cu câtă plăcere se aude şi acum psalmul cel mai dureros dintre

toate, acela care înfăţişează pe evrei plângând la ruinele Ierusalimului: ,,La

apa Vavilonului/ Jelind de ţara Domnului/ Acolo şezum şi plânsem/ La

voroavă că ne strânsem./ De te-am mai putea uita-te/ Ierusalime cetate".

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 393

În anii cei mai grei ai noştri, când mulţi erau smulşi de la vetrele lor,

plecaţi prin alte părţi sau prin străinătăţi depărtate, când foarte mulţi nu-şi mai

puteau închipui vremea întoarcerii la vatră sub steagurile de biruinţă, de atâtea

ori în sufletul celor care cunoaşteau vechile versuri ale lui Dosoftei, a răsunat

psalmul: ,,De te-am mai putea uita-te/ Ierusalime cetate", Ierusalimul din care

ne izgonise pedeapsa păcatelor noastre.

Nicolae IORGA, IV. Cuvântul românesc în Scriptură, în vol. Istoria

literaturii româneşti Introducere sintetică, Editura Litera, Chişinău, 1997, p. 85-87.

Faima lui de om învăţat şi cucernic trecuse hotarele ţării şi când Dosoftei

cere de la mitropolitul din Moscova buchi pentru tipărirea cărţilor sale, acesta,

trimiţându-i-le îi răspunde: ,,că şi mai departe de noi a pătruns obşteasca

mărire pentru a ta urmare a lui Hristos" şi „am aflat despre strălucita ta evlavie

către Domnul Dumnezeu şi râvna cea dumnezeiască şi fierbinte ce ai în

lucrurile credinţei tale ortodoxe ... cu mintea ta aleasă".

Munca lui a fost neobosită şi prin numeroasele sale traduceri (între care

pentru întâia oară se dă dea românilor din Principate Liturghia, Molitvelnicul

şi Octoihul) el a contribuit mai mult ca oricare alt scriitor bisericesc din

secolul al XVII-lea la stabilirea definitivă a graiului strămoşesc în biserică.

Prin mâinile sale au trecut multe manuscripte şi cărţi, pe marginea cărora el

face notiţe şi din care îşi scoate material pentru marea sa operă de compiliaţie

pe care începe să o tipărească la 1682, sub titlul Viaţa şi petrecerea sfinţilor.

Pentru întâia oară se dă dea în această carte în mod sistematic o alegere a celor

mai însemnate vieţi ale sfinţilor, scoase cu deosebire din cele douăsprezece

cărţi de mineie greceşti. Ele sunt, pe lângă Psaltire; cea mai literară parte din

toate scrierile bisericeşti şi prin conţinutul lor variat au format o lectură

predilectă în acel timp.

Între alte cărţi bisericeşti, el tipăreşte, la 1673, şi o Psaltire în versuri.

Ideea de a versifica psalmii nu e originală, deşi lucrarea lui Dosoftei e cea

dintâi încercare de acest soi la ortodocşi. În Apus, dimpotrivă, Calvin

versificase câţiva psalmi, dându-le astfel forma potrivită spre a putea fi cântaţi

în biserică, iar poetul francez Clement Marot publicase cu mai bine de un veac

înainte parafrazarea psalmilor în versuri. La românii trecuţi la calvinism

întâlnim de asemenea traduceri după psalmi şi alte cântări religioase, uneori

_J

L

394 DOSOFTEI

versificate. Biserica catolică la început a luat poziţie ostilă în mod hotărât

contra lor, dar văzând trecerea cea mare pe care o aveau, a făcut ceea ce

făcuse în atâtea alte cazuri: a dat şi ea o traducere deosebită. La poloni,

catolicul Jan Kochanowski, cel mai mare poet al timpului său, a dat o

versificare a psalmilor, tipărită la 1577. Polonia, care influenţa şi pe

contemporanul său Miron Costin, a avut o înrâurire puternică şi asupra

învăţatului mitropolit, care e mândru de originea latină a neamului românesc:

,,Limba romnească de bun neam ... se trage, de pe sânge rudă împărătească".

De la Kochanowski, Dosoftei adoptă aproape toate formele de versificaţie,

lungimea versurilor, împărţirea în strofe şi chiar şi felul rimei. Cu toate

acestea n-a rămas fără influenţă asupra lui nici versul popular, pe care desigur

îl cunoştea şi pe care uneori se pare că -l imită.

Versurile lui Dosoftei nu sunt curgătoare, iar accentele nefireşti ale

silabelor jignesc tot atât de mult urechea noastră, pe cât ne supără banalitatea

rimei, necorectă de cele mai multe ori, şi pe cât îngreuiază înţelesul multele

umpluturi. Şi în celelalte scrieri ale sale limba e neîngrijită, cu expresii

improprii, cu construcţiuni şi întorsături greoaie, adesea influenţate de

originalul slavon sau grecesc, cu un prea pronunţat colorit dialectal şi mai ales

cu multe neologisme. El împrumută fără multă alegere cuvinte din limbile

originalelor sale şi - ceea ce bate mai ales la ochi - are un număr cam mare de

latinisme. Cu atât mai defectuos şi impropriu devine felul său de exprimare în

versuri. Având bunăoară să facă o rimă la cuvântul „socotinţă" el nu se sfieşte

a plăsmui din grecescul ( a pozkor a xw ş resping, dezavuez) un cuvânt

„aposcorachinţă", notă marginală: ,,Spun pentru corbul, că oleacă naşte pui, îi

hrăneşte până fac fulgi, şi-i părăseşte unde-s albi, că să -ndoiaşte de corbiţă;

atunce ei ţipă, că n-au hrană, până fac pană neagră; atunce de-aci se-ncreade

corbul de-i hrăneaşte; aceaia iaste aposcorachinţă".

Astfel de curiozităţi nu trebuie să ne mire însă, căci ele erau la modă pe

timpul acela şi prin asemenea glose scriitorul făcea impresie de erudit; chiar şi

stilul nefiresc era în gustul literaţilor epocii. Cât priveşte versurile, multele lor

defecte sunt explicabile, dacă ţinem seama că Dosoftei este cel dintâi scriitor

român care ne-a dat o lucrare literară mai mare în (peste opt mii şi şase sute

de) versuri şi că a avut să lupte cu toate greutăţile începutului. Cu atât mai

mult, cu cât s-a încumetat să versifice psalmii, atât de concişi ca stil şi adesea

atât de greu de priceput.

_J

L

PSALTIREA în VERSURI 395

Dar Dosoftei n-avea despre poezie ideile pe care le avem noi astă zi -

dovadă e Cronologia versificată a domnilor Moldovei - şi de aceea el

credea că, având atâta erudiţiune, era chemat să scrie şi versuri. Cu toate

acestea nu se poate spune că ar fi fost lipsit de orice talent poetic. Unii din

psalmi - mai ales cei scrişi în versuri scurte - au calităţi incontestabile şi au

ajuns chiar populari. Aşa e bunăoară psalmul 46, pe care şi azi colindătorii,

firă să ne dăm seama, când îI auzim, că glasurile subţiri ale copiilor înaţă spre

cer rugăciunea cucernicului mitropolit de la sfârşitul veacului al XVII-lea. O

dată chiar, admirarea sinceră pentru cântările lui David îi dădu acestui evlavios

preot fiorii adevă ratei inspiraţii şi „prăvind acest psalom (132)", a ,,scornit",

precum ne spune, urmă toarele stihuri originale:

Cine-şi făce zid de pace

Turnuri de frăţie,

Duce viaţa fără greaţă

'Ntr-a sa bogăţie.

Că -i mai bună depreună

Viaţa cea frăţească,

Decât arma ce destramă

Oaste vitejască!

Sextil PUŞCARIU, Mitropolitul Dosoftei, în vol. Istoria literaturii române,

Epoca veche, Colecţia Lyceum, Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe,

postfaţă de Dan Mihăilescu. Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 102-

104.

Alături de marile personalităţi româneşti care au ilustrat viaţa noastră

culturală din secolul al XVII-lea se aşează şi fugura mitropolitului Moldovei,

Dosoftei.

Mitropolitul Dosoftei a Iăsat o urmă adâncă în viaţa religioasă a

Moldovei, dându-i acestei vieţi un impuls nou. Prin reînfiinţarea tipografiei,

prin tipărirea de cărţi noi, în special de ritualul bisericesc, Dosoftei este

continuatorul direct al operei culturale din epoca lui Vasile Lupu. Şi

activitatea lui se desfăşoară în direcţia trasată de înaintaşii săi, în legătură cu

mişcarea culturală provocată de către mitropolitul Petru Movilă. Principala

operă a mitropolitului Dosoftei şi prima lui scriere care a văzut lumina

tiparului este Psaltirea în versuri, care apare în anul 1673.

Crescut în mediul cultural al Poloniei, unde poezia încă în secolul al XVI-

lea ajunge la o mare perfecţiune sub pana poetului umanist Jan

_J

L

396 DOSOFTEI

Kochanowski (1530-1584), mitropolitul Dosoftei are o deosebită atracţie

pentru versificaţie. Astfel, în toate tipă riturile sale, el publică nişte stihuri la

luminatul „gherb" a Ţ ă rii Moldovei. Iar în precuvântarea lui din Psaltirea în

versuri Dosoftei ne dă un fel de tratat de verisificaţie, prima lucrare în acest

gen în limba românească. În Molivdelnicul lui (1681) şi în Parimiile apărute

în anul 1683, Dosoftei tipăreşte o lungă Cronologie a Ţării Moldovei, scrisă

în versuri silabice, compusă din 136 rânduri. Are şi nişte versuri dedicate

patriarhului Moscovei, Ioachim ((în) Parimi).

Ceea ce este mai interesant, este faptul că mitropolitul Dosoftei a scris şi

nişte versuri asupra sibilelor, în limba poloneză, pe care le publică în aceleaşi

Parimii şi care n-au fost retipărite până acum în literatura noastră. Faptul

acesta denotă că mitropolitul Dosoftei cunoştea bine limba poloneză. Operele

talentatului poet Jan Kochanowski se bucurau la polonezi de o deosebită

popularitate. Între aceste opere, psaltirea versificată este considerată ca operă

de cea mai mare valoare. ,,Nimeni - spune un istoric al literaturii poloneze -

până la Mickiewicz n-a ştiut să exprime toate nuanţele variate ale sensibilităţii

sufletului omenesc, aşa cum ele sunt exprimate la Kochanowski", De fapt,

prin psaltirea lui versificată se creează limba poetică poloneză.

Mitropolitul Dosoftei, care desigur cunoştea încercările de a transpune

psaltirea în versuri şi la alte popoare, din limba latină, apreciază însemnătatea

acestei opere în viaţa religioasă a poporului şi transpune şi el psaltirea în

versuri româneşti. Într-o notiţă explicativă, la psalmul 63 din Psaltirea în

versuri Dosoftei spune: ,,Că aşa am cetit la Psaltirea cea leşească,

slavonească". Psaltirea lui Kochanowschi este scrisă în versuri silabice,

compuse de la 7 până la 14 silabe, şi Dosoftei Îşi scrie Psaltirea în aceleaşi

versuri silabice, care nu se potrivesc cu limba noastră, întrebuinţând cam

aceeaşi măsură, de la 6 până la 16 silabe. Kochanowski întrebuinţează însă

forme de versificaţie adeseori foarte complicate, împrumutate din poeţii latini

şi italieni, îndeosebi din Horaţiu şi Dante. Dosoftei, care n-avea la îndemână

modele de versuri româneşti, se foloseşte de forme cu mult mai simple,

adeseori apropiindu-se de ritmul versului popular din cântecele noastre.

Din originalul traducerii Psaltirii în româneşte Dosoftei „ia adesea numai

inspiraţia, motivul dominant", el amplifică aceste motive prin introducerea

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 'J97

a „o sumă de note de viaţă locală, care pot fi cu adevărat de folos istoricului

cultural, şi, pe lângă ele, descrieri puternice şi noi, iar ici şi colo, chiar câte o

glumă ". Observaţiile foarte juste ale profesorului N. Iorga găsesc sprijin în

mai multe exemple citate din el.

Importanţa Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura

noastră veche este foarte mare. Cu toate defectele de limbă şi de formă,

Psaltirea a avut o circulaţie mare; ca dovadă că a fost citită, este faptul că unii

din psalmii versificaţi, în special acei scrişi în ritmul cântecelor poporului

nostru, au pătruns în literatura noastră populară sub formă de cântec de stea.

Aşa este recunoscut psalmul 46, care începe astfel: ,,Limbile să salte/ Cu

cântece-nalte,/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie ... "

Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă versificată în

româneşte şi, date fiind calităţile ei poetice şi popularitatea operei lui David,

psalmii transpuşi inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care de

atunci înainte devine capabilă de a imprima în melodia cuvântului toată gama

sensibilităţii sufletului românului.

La sfârşitul Psaltirii, Dosoftei tipăreşte şi versurile privitoare la originea

neamului românesc.

-Ştefan CIOBANU, Mitropolitul Moldovei Dosoftei, în vol. Istoria

literaturii româneşti vechi, Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 328-

332.

Din toate mărturisirile reiese că mitropolitul era un om de solidă învăţătură,

cunoscând limbile greacă, latină, ebraică, slavonă, polonă, rusă. Neculce îl

zugrăveşte astfel: ,,Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui.

Şi era neam de mazâl; pre învăţat, multe limbi ştie; elineşte, lătineşte,

sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând

ca un miel. În ţara noastră pe ceasta vreme nu este om ca acela."

Un semn de relativul talent al mitropolitului se gă seşte în epigrama din

Viaţa Svinţilor (Iaşi, 1682-1686), altă remarcabilă traducere care a avut mare

circulaţie. Comentariul la capul de bour constituie un adevărat mic tablou: „Pe

câtu-i de mare hiara şi buiacă,/ Coarnele-n păşune, la pământ îşi pleacă".

_J

L

l)8 DOSOFTEI

De la întâiele versuri din Psaltire, se simte o proaspătă undă psalmodică:

„Ferice de omul ce n-a merge,

În sfatul celor fărădelege

Şi cu răii nu va sta-n cărare,

Nici a şedea-n scaun de pierzare

Ce voia lui va fi, tot cu Domnul

Şi-n legea lui ş-a petrece somnul."

Tălmăcirea este de altfel aşa de liberă, încât foarte adesea înfăţişează o

variaţie lirică în jurul textului. Astfel, pentru „Cântaţi Domnului cu alăută, cu

alăută şi glas de psalmi, cu trâmbiţe ferecate şi cu glas de trâmbiţe de corn",

traducătorul, introducând instrumente autohtone (cobuz, surle, corn de bour),

dă o strofă de mare vibraţie simfonică:

,,Cântaţi Damului în strune,

În abuz de viersuri bune,

Şi din ferecate surle

Viersul de psalm să urle,

Cu bucin de corn de bour,

Să răsune până -n nour ... "

găsind şi excelenta rimă surle-urle. Dosoftei are viziune şi încarcă originalul

în sens coloristic:

,,Maiv şi Agir la săhăidace,

Gheveal şi Amon gătează lance

Amalehiţii ferecă puşce

Filistimenii praştii s-arunce"

câteodată evocând realistic animalele grele, ca în versurile unde e vorba de

grădina pe care „O scurmară vierii cei groşi de la luncă ,I Şi zimbrii o pasc şi-n

coarne-o aruncă ... "; alteori cântând paradiziac divinitatea adamantină:

„Cerurile şi cuvântul

Le-am făcut, şi tot

pământul. Denaintea lui cu

teamă Dvoresc îngeri fără

samă,

D e-l mărturisesc şi-l cântă

În frâmseţea lui cea svântă

...

Fulgerile lui cu pară

Ard de să văd preste ţară.

Pământul se-umplu de frică ,

Munţii să topesc de pică

Şi cură ca neşte ceară ,

Văzând pre Domnul în ţară".

Dar mai ales Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de

lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor

abstracte:

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI

,,Grăit-am în rime să mă iau aminte

Să-mi socotesc limba, să nu zic cuvinte.

Straje şi ferinţe mi-am pusu-mi pre gură,

Când stă păcătosul, de-mi face trăsură.

Tăcut-am ca mutul, şi nu i-aş mai zice,

Să -i cuvântez bine, că ce stă cu price,

De mi se-nnoieşte durerea cu boale,

Jelea mea şi tânga nu să mai potoale

Inema mea este în mine hierbinte,

Şi-mi este ştiinţa arsă de cuvinte."

Realismul lui Dosoftei vine din naivitate, totuşi unit cu patriarhalitatea dă

graţios de rigide picturi primitive pe lemn. Este în stihuirea lui chiurea,

hilaritatea sfântă a misticilor italieni.

George CĂLINESCU, Istoria literaturii române dela origni până în

prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru. Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 48-49.

Poet propriu-zis, Clement Marot al nostru este clericul Dosoftei. Cariera lui

Dosoftei este asemănătoare cu cea a contemporanului său Miron Costin. Şi el

dorea o colaborare a creştinilor (moldoveni, poloni, ruşi), menită să oprească

expansiunea otomană, dar nu avea în această privinţă tactul diplomatic şi

răbdarea lui Miron Costin.

Justificarea traducerilor lui Dosoftei este identică cu aceea a lui Coresi şi a lui Varlaam. El arată că: ,,în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să

grăiese ca şi pre alţii să-nvăţ, decât dzeace mii de cuvinte întraltă limbă", şi

constată că în ţară nu se mai cunoştea limba slavonă: ,,că şi acea puţină sârbie

ce o învăţa de-nţelegerea, încă s-au părăsit..."

Din operele lui Dosoftei istoria literară reţine în primul rând două

traduceri sau, mai bine zis, prelucrări: Psaltirea ... pre versuri tocmită şi Viaţa şi petrecerea svinţilor.

Psaltirea a fost tipărită cu cheltuiala lui Ştefan Petriceicu la Uniev în 1673. Probabil că poetul a tradus psalmii mai întâi în proză, deşi această tălmăcire,

însoţită de textul slavonesc, a publicat-o mai târziu, în 1680, şi apoi i-a

versificat „în cinci ani foarte cu osârdie mare", după cum declară chiar în titlu.

Ideea de a versifica psalmii a avut-o pentru prima oară Calvin. După el, Clement Marot pune în versuri 50 de psalmi, urmat de Theodore de Beze, care

dă o traducere integrală în versuri.

_J

L

În Polonia catolică din vremea lui Dosoftei circulă încă Psaltirea în

versuri, publicată cu aproape un secol înainte (în 1579), a lui Jan

Kochanowski. Aceasta poate să fie psaltirea „leşească", la care face aluzie

într-o notă autorul nostru, pentru că schemele sale prozodice seamănă cu cele

ale lui Kochanowski, totuşi ortodoxul Dosoftei nu se putea ţine prea

îndeaproape de un model catolic şi alte analogii sunt greu de stabilit. Cu toate

enormele difucultăţi ce-i stăteau în cale, Dosoftei s-a străduit să dea o

tălmăcire proprie şi, dacă n-a izbutit în întregime, de foarte multe ori a reuşit

să mlădieze limba română unor moduri de exprimare până atunci

neexperimentate, de o necontestată frumuseţe. Aşa în elogiul ţinătorului de

lege din chiar primul psalm .

Tălmăcirea lui Dosoftei nu este chiar aşa de liberă cum s-a crezut.

Dimpotrivă, el se ţine foarte aproape de original, toată arta lui reducându-se în

a-l exprima într-o altă cadenţă, în versuri. Iată de pildă, cântarea de taină a lui

David, după bătălia cu sirienii din Mesopotamia, în traducere modemă: ,,O,

Dumnezeule, tu ne-ai aruncat, tu ai făcut spărtură în rândurile noastre, te-ai

mâniat pe noi şi în învălmăşag ne-ai pus pe fugă.

Tu ai făcut să se cutremure părnântul, tu l-ai spintecat, încheagă laolaltă

sfărămăturile lui, că ci el se clatină.

Tu ai pus pe poporul tău la grele încercări, tu ne-ai dat să bem un vin care

ameţeşte.

Şi numai celor ce se tem de tine tu nu le-ai dat un steag ca să poată ţine

piept arcului duşman... "

Traducerea în versuri a lui Dosoftei respectă în linii mari imaginile şi le

comunică într-un limbaj arhaic, bisericesc, de uimitoare fluiditate.

Doamne lepădatu-ne-ai şi ne-ai surupat,

Pre noi mântuitu-ne-ai, şi ne-ai şi cruţat.

Pământul clătinatu-l-ai şi l-ai strămutat.

I-ai strânsu frânturile, şi l-ai vindecat.

Că te-ai arătatu-te aspru şi aprins, De ne-ai adăpatu-ne cu vinuri de plâns. Şi de teamă cine-ţ-au, le-ai datu-le sămn, De arc să se apere cu toiag de lemn.

Că Dosoftei are patos liric o dovedeşte traducerea măiestrită a unuia din

cei mai puternici psalmi de umilinţă cunoscut sub titlul Eli, Eli, lama

azavtani(Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!).

Dosoftei a ştiut să găsească mai totdeauna corespondenţele exacte, a

înţeles metaforele şi le-a tălmăcit prin echivalenţe fericite. Dacă n-a sporit

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 401 poezia psalmistului prin idei şi imagini proprii, el e în orice caz un interpret

fidel.

Sfântul Francisc în literatura medievală italiană, la noi un Tudor Arghezi,

a folosit astfel de imagini din Psaltire şi, în ceea ce priveşte pe ultimul,

Dosoftei îi este precursor. Toate nuanţele plastice ale umilinţei din Psalmul

102 (Zilele se sfârşesc ca fumul, oasele ard ca jăratecul, inima se usucă

întocmai ca iarba, pielea se lipeşte de os; sunt asemenea pelicanului din pustiu,

bufuiţei dintre dărămături şi păsării singuratice de pe acoperiş; pâinea mea e

cenuşă, băutura cu lacrimi; zilele mi se lungesc ca umbra şi mă usuc ca iarba)

sunt reproduse aproape identic în ritmul unei doine de jale: „Pleacă-ţi auzul

spre mine/ Şi să-mi hii, Doamne, spre bine./ Şi la ce zi te-oi striga-te/ Să-mi

auzi de greutate) Că-mi trec zilele ca fumul) Oasele mi-s săci ca scrumul,/ Ca

neşte iarbă tăiată/ Mi-este inema săcată ... ".

Adesea, tot fără a falsifica textul biblic, Dosoftei introduce cuvinte

specific româneşti localizând unele versuri, precum atunci când vorbeşte de

„ocine", de „descălecări", de moşii şi de „urice", de „caftane", de ,,boierie", de

inorogi, de zimbri, de bucium, de cobuz, de colaci şi de slănină. Cutare strofă

se potriveşte tot atât de bine şi slăvirii voievodului întors victorios din război:

,,Cântaţi Domnului în strune,/ În cobuz de viersuri bune,/ Şi din ferecate surle/

Viersuri de psalomi să urle/ Cu bucin de corn de buor,/ Să ră sune până-n

nuor".

În plângerea lui Ieremia de ţara pierdută Dosoftei va fi găsit un cântec al

propriei sale dureri pentru Moldova părăsită, căci acest psalm e unul din cele

mai frumos traduse, în versuri devenite populare: ,,La apa Vavilonului,/ Jelind

de ţara Domnului,/ Aco Io şezum şi plânsămi La voroavă de ne strânsăm ... "

Miron Costin, urmând pe Aristotel, jura în senzaţia de văz, Dosoftei e un

poet cu simţul auditiv dezvoltat. Unele din versurile sale ritmate în metrul

lung, de 10, 12, 13 (şi chiar 14 şi 16 silabe) sunt câteodată stângace, dar nu

greoaie, cum cred unii istorici literari, care ei, n-au ureche muzicală. Cât

despre stihurile de 6, 7 şi 8 silabe, acestea alunecă zglobii, după modelul

versului popular, ceea ce şi explică intrarea lor în circulaţia orală. Patru din

psalmii lui Dosoftei, şi anume nr. 46 (Limbile să salte), nr. 48 (Auziţi acestea

toate Neamuri, noroade şi gloate), nr. 94. (Veniţi cu toţii dinmpreună să ne

facem voie bună) şi nr. 98 (Domnul stătu crai în ţară) au devenit colinde şi le

culegea Anton Paun în ale sale Versuri musiceşti care se cântă la Naşterea

Mântuitorului nostru I. Hs. şi în alte

_J

L

sărbători ale anului ( 1830), intitulate în ediţiile ulterioare Cântece de stea.

Cel mai răspândit pare a fi Psalmul 46 (În Biblie, 47): ,,Pe vârfuri de munte/

S-aud glasuri multe/ De bucine mare/ Cu naltă strigare/ Că s-au suit Domnul/

Să-1 vadă tot omul./ Cântaţi în lăute/ În zâcături multe ... "

Adevărata creaţie a lui Dosoftei rămâne traducerea în versuri a psalmilor.

Cu această remarcabilă operă, mitropolitul Moldovei, contemporan cu Miron

Costin şi emul al său, a dat primul serios impuls poeziei noastre culte,

îmbogăţind totdeodată şi lirica anonimă, populară.

Alexandru PIRU, Literatura religioasă în a doua jumătate a secolului al

XVII-lea Dosoftei, în vol. Istoria literaturii române de la origini până la

1830, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 147, 148,

149, 150, 151, 152, 153, 158.

Nume celebru în istoria culturii şi literaturii române, Dosoftei a rămas, în

multe privinţe, în ciuda marii sale popularităţi, un necunoscut. A reţinut

atenţia tuturor istoricilor literari români şi a beneficiat de aprecierile unor

filologi de seamă, dar momente importante din biografia sa, cât şi părţi întinse

din operă au continuat să fie insuficient cunoscute sau de-a dreptul ignorate.

Prozatorul a fost aproape ignorat, iar poetul original a fost plasat în umbra

unor influenţe culturale şi lingvistice din afara ţării, recunoscându-i-se, ca

merite certe, doar cele de traducător, care a introdus în poezia românească

scheme prozodice străine, făcând o necesară, dar adeseori stângace operă de

pionierat în cultivarea limbii artistice.

Dosoftei transpune în versuri româneşti, act de extraordinară temeritate

artistică oricând, dar mai ales atunci când se lucrează cu o limbă insuficient

modelată, scrierea religioasă cea mai plină de poezie, Psaltirea, care exprimă,

aşa cum s-a remarcat de atâtea ori, o gamă literară atât de diversă şi atât de

profundă încât deţine, prin felul în care oglindeşte neliniştea sufletului uman,

un loc unic în literatura veche a lumii.

Compararea textului lui Dosoftei cu textul lui Kochanowski, pe de o parte,

şi cu vechile psaltiri româneşti, pe de altă parte, impune concluzia, de

nezdrucinat, că în afara unor similitudini în structura imaginii, explicabile în

ambele traduceri versificate prin sursa lor comună, care este textul

psalmistului, se pot aduce prea puţine probe în sprijinul influenţei exercitate

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 403 de poetul polon asupra poetului român. În schimb, apare în toată evidenţa

legătura dintre Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei şi toate psaltirile

româneşti anterioare.

Cercetarea tropilor din poeziile originale ale lui Dosoftei conduce îndată la

concluzia, confirmată şi de traduceri, numai că aici trebuie să se ţină seama şi

de modelul biblic, că aproape în toată întinderea lui câmpul asociativ, concret,

al nucleului pe care se întemeiază imaginea poetică, se fixează în universul

rustic. Exemplele sunt numeroase. Ele confirmă darul poetului de a atribui cu

uşurinţă universului concret sensuri neaşteptate şi profunde, Blaga le-ar numi

„revelatorii".

Oricum ne-am situa pentru a privi poezia lui Dosoftei, o constatare se

impune cu limpezime: originalitatea limbajului, noutatea viziunii ne pun în

faţa unui poet adevărat, capabil să inventeze un univers liric inconfundabil. Cu

Dosoftei poezia cultă românească devine o realitate.

Traducerea lui Dosoftei, astăzi suntem tot mai convinşi de acest lucru, are

muzicalitatea cerută de poezie, cu toate stângăciile câte s-ar mai putea găsi

încă în unele din versurile sale. Această muzicalitate poetică nu mai este

reprodusă, ci pe de-a-ntregul creată, versul fiind o realitate euritmică şi

eufonică netransmisibilă.

Dosoftei receptează psalmii într-o viziune poetică originală. Metaforele

cele mai simple tind să se dezvolte la Dosoftei în adevărate constelaţii.

Unul dintre cei mai de seamă inovatori ai limbajului artistic românesc în

secolul al XVII-lea, Dosoftei a jucat un rol la fel de mare şi în îmbogăţirea

limbii române literare în general. În tendinţa de îmbogăţire a vocabularului

limbii române literare cu termeni noi, Dosoftei îl premerge, în mod evident, pe

Dimitrie Cantemir. Marele cărturar român din secolul al XVII-lea a acţionat

asupra limbii ca artist, în primul rând, dar şi ca om de cultură. Influenţa lui

Dosoftei în limbajul poetic poate fi urmărită până la Eminescu, în perioada

când se descopereau istoria şi folclorul ca izvoare poetice. După aceea ea

încetează. Aşa se face că abia astă zi, după ce s-au epuizat atâtea experimente,

Dosoftei are prozeliţi declaraţi, dacă am putea spune aşa, şi câteva nume de

poeţi contemporani, dintre cei mai talentaţi, ne vin imediat în minte: Ion

Gheorghe, Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu, în unele din căutările lui

stilistice. În proza artistică Dosoftei a Iăsat urme

_J

L

la fel de adânci, încă insuficient cunoscute şi cercetate, dar evidente, începând

cu Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir, primii prozatori români de seamă care

i-au simţit influenţa, şi până la Mihail Sadoveanu. Această influenţă s-a

exercitat în primul rând prin monumentala sa antologie, cu atâtea elemente

originale, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, una din cele mai citite creaţii în epocă şi

mai mult timp după aceea. Dacă adăugă în traducerile în proză care i s-au

atribuit recent, cronograful lui Matei Kiglas, Istaiile lui Herodot şi Mântuirea

păcătoşilor a lui Agapie Landos, şi ţinem seama de faptul că tot el a revizuit

textul lui Nicolae Milescu, inclus în Biblia de la Bucureşti, din 1688, locul lui

Dosoftei ca figură dominantă în literatura română de la sfrşitul secolului al

XVII-lea apare în toată evidenţa.

Al. ANDRIESCU, Studiu intrcrluctiv, în vol. Dosoftei, Opere 1. Ediţie

critică de N. A. Ursu. Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. V, VI, XXV,

XLI, XLVIII, XLIX, L, LXX, LXXXII, LXXXIII-LXXXIV.

Dosoftei se integrează spiritului medieval răsăritean în modul cum

receptează şi îşi apropie lirismul biblic. Psaltirea în versuri reafirmă una dintre

caracteristicile poeziei ecleziastice bizantine, anume „faptul că într-însa cele

două elemente - rugăciunea liturgică şi contemplaţia personală - sunt nu mai

puţin separate unul de altul dect în poezia occidentală" (Endre von Ivanka,

Observaţii asupra poeziei liturgice bizantine în Literatura Bizanţului,

Bucureşti, 1971, p. 242). Desperarea credinciosului ortodox e îmblânzită de

umilinţa şi „mila" ce impregnează şi Învăţăturile lui Neagoe Basarab.

Inexistenţa, deocamdată, a unei ferme tendinţe de laicizare determină, totuşi,

subminarea, dacă se poate spune astfel, a înseşi ideologiei religioase,

dominante, în sensul apropierii divinului de scara omenescului. Lamentaţia e

difuză, ,,trenoi”-ul bizantin se lasă doar bănuit în barocul sui-generis al

tălmăcirii româneşti. Omul este elogiat cu un plus de accent în raport cu textul

străvechi, subliniindu-se astfel tonalitatea imnică, compensatoare, ale cărei

rădăcini trebuie căutate tocmai în ortodoxismul înţeles „organic". Elegiacă,

meditaţia lui Dosoftei- mai mult subterană - se află pe aceeaşi lungime de

undă cu aceea a marilor noştri cronicari. Cerul se întâlneşte cu pământul într-o

istorie vitregă, limitativă pentru cărturarul care - în alte condiţii - ar fi cântat

poate pe altă liră. Lamen-

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 405 to-ul, desprins din trunchiul lui „ubi sunt" şi constitutiv poeziei psalmice

înfloreşte şi aici, în „frageda carne de gânduri" (V. Voiculescu) a cuvântului

lui Dosoftei. Gama variată a sentimentelor este reprodusă şi nuanţată de către

interpretul psalmilor, cărora li se păstrează, nealterată, esenţa biblică.

Conturele stângace ale imaginilor echivalente originalului conferă tălmăcirii,

,,tlăcovaniei", un aer de naivitate propriu artei iconarilor din răsărit.

Hieratizarea nu este forţată, starea de atunci a limbii constituia încă o piedică

naturală, dar poetul ştie a păstra „densitatea de lichid greu a frazei", ce

izvodeşte „graţios de rigide picturi primitive pe lemn" (G. Călinescu, Istoria...

). Hieraticul şi dinamicul ce coexistă, la alt nivel estetic, şi în amintitele

Învăţături ..., vivifică textul într-o permanentă tehnică contrapunctică.

Meditaţia gravă, structurată pe motivul „omnia vanitatum", este însoţită de

elogierea bunătăţilor pământului, precum şi de aceea - subliniată în linia

umanismului răsăritean - a omului ca fiinţă gânditoare. În acest context mai

larg, truda îndelungată, de cinci ani, urmată de constante reveniri asupra

psalmilor, toate acestea mărturisesc titanismul şi - de ce nu? - geniul unui om

care privea drept necesară şi normală perfecţionarea estetică a textului. Cert e

faptul că ,,smerenia" faţă de cuvânt a prelatului, la care am adăuga şi ipoteza

laică a acestuia (descoperită nu de mult de Al. Elian), rotunjeşte imaginea

unuia dintre cei mai mari poeţi din literatura noastră, ce prelucrează - cum s-a

observat adesea în exegeza critică - sonurile versului eminescian, dar şi acidul

verbului lui Tudor Arghezi. Că Dosoftei este preocupat, aproape până la

obsesie, de locul nostru într-o istorie restrictivă, aceasta se observă şi din aceea

că, în psalmii săi, ideea de justiţie depăşeşte oarecum noţiunea obişnuită de

pedeapsă, exercitată de către cel iubit asupra fiilor săi. Motivul inorogului

revine, se laitmotivizează în versurile traducerii, dar şi în scurtele comentarii

ce le însoţesc pe unele dintre acestea. Sensul atribuit animalului fabulos este

cel pe care-l întâlnim în romanul popular Alexandria sau în Istoria ieroglifică

a lui Dimitrie Cantemir. Alteori se apasă pe importanţa cornului, izvor de

lumină - unul dintre conceptele-cheie în civilizaţia mediteraneană - şi armă de

temei în lupta contra agarenilor faţă de care ostilitatea omului de cultură şi a

diplomatului a fost permanentă. Chiar dacă rămâne tributar metricii versului

polonez din celebra Psaltire a lui Kochanowski, din care s-a inspirat, Dosoftei

este - prin instinct şi erudiţie în acelaşi timp - ,,primul poet român de clasă

_J

L

europeană" (I. C. Chiţimia). Dăruit cu har poetic, mitropolitul, originar din

Ianina Pindului, vine spre noi, blând şi melancolic, împreună cu cea mai veche

legiune de scriitori din literatura noastră, lipsiţi în mod aproape egal de şansă,

dar luptând, fiecare, pentru supravieţuire în logosul recuperator de istorie.

Mircea MUTU, Dosoftei, în vol. colectiv Scriitori români, colecţia „Mic

dicţionar", Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 194,

195, 196.

Ctitor al tiparului, înnoitor al cultului, promotor al culturii şi literaturii în

limba naţională, Dosoftei reprezintă în Moldova, în a doua jumătate a secolului

al XVII-lea, asemenea cronicarului Miron Costin, o conştiinţă umanistă.

Teologia (patristica şi dogmatica), istoria, filologia şi poezia sunt discipline pe

care le slujeşte statornic - ca ins de Renaştere - cu voinţă de a cunoaşte şi dor

de perfecţiune. Citise pe Grigore Ureche şi analele în limba slavonă. Pătruns de

valoarea documentului, a cărţilor rare, el punea la îndemâna lui M. Costin un

uric din 1392 privitor la Întemeierea Romanului, împrumuta pentru a studia, de

la mănăstirea Krilos de lângă Halici, un tetraevanghel scris la 1144 şi alcătuia,

în temeiul consultării riguroase a izvoarelor, un informat istoric al Probotei, cu

prilejul închinării mănăstirii, în 1677, patriarhiei Ierusalimului. Pentru

Mitropolie Dosoftei cumpără istorii universale, ca de pildă tratatul în limba

latină al lui Johannes Nauclerus şi Nicolae Baselius. Exemplarul dăruit de el

ulterior medicului Jacob Pylarine şi intrat, mai târziu, în posesia stolnicului

Constantin Cantacuzino, cuprinde observaţiile de lectură ale lui Dosoftei -

atente, uneori uşor amuzate, ironice, naive câteodată, dezvăluind însă, cel mai

adesea, un cititor pătrunzător. Mitropolitului i se datorează şi o traducere din

limba greacă a cronografului lui Matei Kigalas, transmisă într-o copie

manuscrisă de la 1732, sub titlul Hronograf al împăraţilor. Nouă adunare de

osebite istorii. Întemeietor al poeziei culte, Dosoftei se va dovedi, ca

traducător al psalmilor, un iniţiat al legilor prozodice (mitropolitul este, în

Viaţa şi petrecerea sfinţilor, cel dintâi creator de versuri satirice - ,,iambiceşti"

- din literatura română), el fiind şi un bun cunoscător al versificaţiei

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 407 populare şi al limbii vorbite. Psaltirea în versuri se caracterizează printr-o

diversitate a măsurii şi ritmurilor (lungimea versului lui Dosoftei oscilând între

hexasilabi, heptasilabi şi endecasilabi pe de o parte, octosilabi, decasilabi,

dodecasilabi, metrul de 13 şi cel trohaic de 14 silabe sau alexandrinul de 16

silabe, pe de alta), prin varietatea ei şi, uneori, prin sonorităţile rare ale rimei,

în genere printr-un limbaj poetic evoluat, uzând de comparaţie şi metaforă,

metonimie, hiperbolă, paralelism, interogaţie, antiteză, dar şi de unele

procedee stilistice sau lexicale specifice creaţiei orale, ori preluate din

literatura religioasă sau istorică anterioară. Au fost remarcate la el frecvenţa

dislocării sintactice de pildă, prezenţa termenilor populari, regionali sau

arhaici şi a seriilor sinonimice, spontaneitatea lexicală, originalitatea

metaforică. Eforturile prin care Dosoftei desăvârşeşte transpunerea

românească, din slavonă, în proză, a psalmilor (versiune ce apare în ediţia

bilingvă a Psaltirii în versuri a consultat, cum se crede, traducerile româneşti

de până la el ale psalmilor, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea lui Coresi în primul

rând, poate şi o ediţie grecească a Vulgatei. Operă de Renaştere, psaltirea

versificată în Polonia, la 1579, de umanistul Jan Kochanowski (Psaltez

Dawidofw) va fi constituit, apoi, un stimulent în revelarea de sine a poetului

român, în a cărui tălmăcire psalmii descoperă un univers, recreat în marginea

textului biblic cu ingeniozitate psaltică, ingenuitate şi prospeţime. Peisajul

impregnat de sunetul difuz al lamentaţiei psalmistului, se modifică treptat,

fastuozităţii exotice a psalmilor îi ia locul abundenţa bucolică, sugerând medii

familiare, în care harfele devin ,,buciume" autohtone, alăuta este substituită cu

„cetera", munţii biblici - cu „măgurile" Moldovei, taurii - cu „inorogii"

fantastici ai cărţilor populare. Versuitorul pare a preamări uneori acelaşi tărâm

al abundenţei - vegheat de astre-,,n hoarbă", apărat de semnul bourului,

populat cu cirezi şi turme şi prisosind de „vipturi" - cântat şi de Stihurile la

luminatul herb al Ţării Moldovei (sustrase, prin forţa sau graţia unor imagini,

convenţionalismului speciei şi întregite în manuscris, în 1689-1690, versurile

„la stemă" ajung să constituie cea mai reprezentativă compunere originală a

mitropolitului, superioară poemului cronologic. Darurile de merinde divină

iscă în pustiu ospeţe prelungite, generoasa dispunere a culorii, frusteţea,

primitivitatea, în sens preclasic, a tabloului evocând belşugul „cămărilor

cereşti", cârduri de cristei, făină de grâu, ,,unt în stride", ,,pepeni şi slănină".

_J

L

Înfăţişarea demiurgului abia trezit din somn, ,,rumăn" la faţă şi, ca de vin

,,aburit şi şumăn", aduce cu cea a Dabijei vodă, iar modalitatea, bonom-

caricaturală, anunţă ceva din farmecul de mai târziu al portretului craiului ,,cu

barbă-n noduri" din poemul eminescian Călin (File din poveste). ,,Gadinile

unui bestiiar fabulos, vasiliscul şi inorogul, ,,leul şi zmăul", chiţi, bouri şi

coluni, vipere şi aspide, cerbi, iepuri şi „hulpi", revin adesea în simbolistica

psalmilor lui Dosoftei - care încearcă, în câteva rânduri, s-o descifreze, cu

stângăcie, pentru cititor, ca reprezentări alegorice, într-o viziune căreia i se

subsumează, succesiv, metafora vânătorului sau a „gonaciului", a „izvoarelor

părăsite" şi a „câmpilor de dumbravă", a „puilor de corb ce zbiară, a omătului

„ca Iâna" sau a negurii spulberate, ,,ca cenuşa", peste pământ.

Înţelepciunea, ,,învăţăturile bune" sunt repere pe care versificatorul

psalmilor le oferă stăruitor veacului său, în nestatornicia tulburătoare a lumii,

condiţia umană împlinindu-se în confruntarea dintre „firea dobitocească",

într-o existenţă precară presărată cu taine şi ispite, cărora li se opune un ideal

etic, drumul „pre căi vârtoase/ pietri-ascuţite şi sâmceloase". Tendinţele

moralizatoare caracterizează, de asemenea alte două încercări originale în

versuri ale lui Dosoftei, incluse în Psaltirea din 1673: Apostolul, proslăvind

agonisita sufletească în dauna averii de "pre lume", strânse în deşert, şi

epigrama la psalmul 132, elogiind pacea, ,,turnurile de frăţie" ce apropie

oştirile învrăjbite.

Rodica ŞUIU, Dosoftei, mitropolitul, în vol. colectiv Dicţionarul literaturii

române de la origini până la 1900, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1979, p. 298, 299.

Lui Dosoftei îi aparţine meritul (pe lângă atâtea altele, incontestabile şi

de nepreţuit), un merit de ctitorie în istoria culturii şi literaturii noastre, obol

pe care cercetătorii îI subliniază de obicei, în treacăt, ori nici nu-l semnalează

măcar. Avem în vedere, în primul rând, grija sa pentru întocmirea unei

cronici - pomelnic în versuri, în care sunt trecuţi, mai ales, ,,cu faptele lor

creştineşti", cei mai de vază domnitori al Moldovei de la cel de-al ,,doilea

descălecat" până în anii 90 ai secolului al XVII-lea.

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 409

De reţinut este faptul, mai întâi, că spre deosebire de cronicile-letopiseţe

tradiţionale „străine" ( de expresie slavonă, germană, rusă, polonă ş.a. reunite

sub genericul „moldo-slavone") sau de cele naţionale (abia sub formă

embrionară, pe atunci, pe cale de constituire), Pomelnicul ... lui Dosoftei s-a

impus oficial, pe calea tiparului, fiind inclus, iniţial, în cartea Molidvelnic

dă-nţăles, (1681), apoi, întregit puţin (până la 136 de versuri), în Parimiile

preste an (1683). Ca dovadă în plus că luminatul nostru mitropolit a fost

absorbit pur şi simplu de munca cronicărească (în versuri), revenind în

numeroase rânduri asupra Pomelnicului ... său, aducându-i modificări şi

întregiri, poate fi invocată şi varianta acestuia, semnalată în 1974, cu ocazia

celor 350 de ani de la naşterea autorului Psaltirii în versuri. Ne referim la

ultima formă pe care i-o dă dea Dosoftei originalei sale „cronici", în timpul

amintitului exil din preajma Lvovului, pe un exemplar al monumentalei Biblii

(1688) a lui -Şerban Cantacuzino, dăruit fostului mitropolit moldav (întru ...

consolare?) de către „oblăduitorul Ţării Munteneşti C. Brâncoveanu",

versiune datată: ,, 7198 (adieă: 1690) ghenă (arie)".

Textul urmează imediat „Predosloviei" la amintita carte - Biblie,

constituindu-se din câteva fragmente (5), cu titlul convenţional Domnii Ţării

Moldovei ( ca şi unele variante ale cronicii lui Grigore Ureche, bunăoară), şi

care întrunesc deja 75 de versuri în plus, un desen în creion (reprezentându-1

pe Alexandru cel Bun), precum şi unele note cu caracter istoriografic de preţ.

Îndeosebi ultima dintre acestea e destul de desfăşurată şi edificatoare asupra

orizontului şi nivelului cu care aborda autorul-mitropolit probleme de istorie a

Moldovei, incontestabil, în aceeaşi tradiţie cronicărească: „Ţara Moldovei şi

Ardealului şi Ţara Muntenească, acest loc să cheamă Misia până în Dunăre.

Aflat-am citind cum fiul lui Constantin împărat au purces asupra Vlahilor ...

să-i bată, că ce să rocoşisă pre împărăţie. Şi i-au potolit..." Demnă de apreciat

este încercarea lui Dosoftei, cu mult înaintea lui G. Asachi, de a găsi

etimologia denumirii „Pion" a muntelui Ceahlău. Spre deosebire de D.

Cantemir, care vorbea, mai târziu, în Descrierea Moldovei, despre taifalii de

lângă Fălciu, mitropolitul înstrăinat scrie, în aceeaşi notă: ,,Dară între Prut şi

Nistru lăcuia taifalii pri-atunce...".

Nota întreagă, dealtfel, prin conţinut şi stil de expunere, se aseamănă mult

cu cele relatate de D. Cantemir, în capitolul IV (partea I) din Descrierea ...

acestuia, când e vorba de ţinutul Fălciu: ,,Că aici a fost cândva scaunul

_J

L

taifalilor m-au încredinţat urmele unei cetăţi foarte vechi... Am citit odată într-

un manuscris al istoriei lui Herodot că pe Prut, cale de trei zile de la Dunăre,

locuia neamul războinic al taifalilor..." .

Principala contribuţie însă adusă de Dosoftei, în această ultimă versiune a

Pomelnicului său poetic, constă în modificările, întregirile efectuate de el.

Astfel încât textul e alcătuit deja din 204 versuri, ceea ce se aseamănă cu un

adevărat poem.

Opera de căpetenie (în şirul de cărţi din Moldova între 1673 şi 1686), care

i-a câştigat lui Dosoftei acest titlu cu adevărat, este, fără nicio îndoială,

Psaltirea sa, acest „snop ... dintâi de grâu”, cea mai reprezentativă lucrare

dosofteeană.

Psaltirea întreagă a lui Dosoftei urmează a fi parcursă cu cuvenită pioşenie

nu numai faţă de „destinatarul" psalmilor, ci şi faţă de Creatorul acestora,

,,regăsind" aici pagini foarte aproape costiniene, dar şi - eminesciene.

Pavel BALMUŞ, Osteninţe dosoftene întru „stihoslovie", Posfaţă, în vol.

Dosoftei, Opere poetice, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1989, p.

278,279,280,281,282.

„Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de

mazil; pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, slavoneşte şi altă adâncă

carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara

noastră pe-această vreme nu este om ca acela”, scrie Neculce în letopiseţ,

folosind aceeaşi metaforă ca Sancho vorbind despre Quijote. Boarea

cuvintelor povestitorului o aduce cu sine, parcă, şi pe aceea a versurilor

poetului din veacul XVII, cel dintâi poet al nostru, şi ea va mângâia nările

atâtor iubitori ai limbii vechi precum Eminescu, Arghezi, Voiculescu sau

Nichita Stănescu. Lui Ion Pillat, evocându-1 în imagini eminesciene, îi va

apărea ca păstorul de inimi de odinioară care revine stingher, sub razele lunii,

ca să ne mustre pentru necredinţa noastră, dar şi ca să ne aducă împăcarea:

,,Patriarhal, în cârjă, se-nalţă Dosoftei./ Păienjenişul vremii cu mâini uscate

rumpe:/ Se-aprind ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,/ Şi barba pieptănată pe

piept, i se desface./ Şi dreapta şi-o ridică în biblic semn de pace." Capodopera

lui fiind Psaltirea, Dosoftei a meşteşugit

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 411 versuri întreaga lui viaţă, cu o răbdare şi cu o plăcere care ne pun pe gânduri.

E foarte probabil că primul scop al transpunerii psalmilor lui David în

româneşte să fi fost acela practic, ecleziastic, după cum crede editorul său

(Dosoftei, 1978, p. 401), mai ales că mitropolitul însuşi constată cu privire la

situaţia limbilor din vremea lui că ,,şi acea puţină sârbie ce o învăţa de-

nţelegea, încă s-au părăsit", şi că, de aceea" în biserică mai voia mi-i cinci

cuvinte cu mintea să grăiască, că şi pre alţii să-nvăţ, decât dzeace mii de

cuvinte într-altă limbă". Dar el nu uită să adauge că a tradus cartea „cu multă

trudă şi vreme-ndelungată, cum au putut mai frumos", ,,ca să poată trage hirea

omului către cetitul ei". Aici este un început de argument estetic. Încât mi se

pare că au dreptate cei care susţin (Mazilu, 1976, p. 294 şi urm., Negrici, 1977,

p. 47 şi urm.) că există şi o conştiinţă poetică la Dosoftei, care secătuieşte toate

izvoarele vii ale limbii spre a obţine o echivalenţă românească demnă de

originalul biblic. Până la Budai-Deleanu şi la Eminescu, nimeni nu va mai

face la noi un efort la fel de considerabil întru constituirea unei limbi poetice.

Înainte de Dosoftei nu este, desigur, un gol, cum s-a văzut. Dar precarele

încercării de versificare care l-au precedat nu-l explică şi nu pot constitui o

tradiţie. Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta şi este: de a oferi în Psaltire,

pe neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică românească. În acest scop,

el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând şi calchiind termeni din

cinci sau şase limbi; a creat, totodată, alţii nemaiauziţi, apelând la vorbirea şi,

poate, şi la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor

prozodiei lui pe atât de naive, pe atât de sofisticate, a supus topica unor

distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeţi din secolul XX, ca Ion Barbu,

de exemplu; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime şi a încercat mai

multe cadenţe şi mai mulţi metri decât găsim în toată poezia noastră de până la

romantism. Mi se pare perfect justificată bănuiala lui E. Negrici că ,,Dosoftei

nu se conforma vocabularului psalmilor biblici, ci regulilor prozodice", mai

mult, că e posibil ca varietatea de măsuri să se datoreze unor necesităţi de rimă

(poetul tăind versul exact acolo unde îi ieşea rima şi continuând cu lungimea

respectivă). Chiar şi împrejurarea că prima traducere a psalmilor a realizat-o în

proză, consacrând apoi transpunerii în stihuri un deceniu de viaţă poate arăta

că mitropolitul moldovean era un „obsedat al versificării" (Mazilu, ibidem).

Nici după ce a încheiat Psaltirea nu s-a potolit. V iaţa şi petrecerea

_J

L

Sfinţilor, tipărită ani buni mai târziu, conţine peste trei sute de stihuri

epigramatice, întocmite după modelul mineielor greceşti, nu lipsite, unele, de

graţii caligrafice orientale (,,Antus, ca rujea cea-nflorită -n grădină / Ş-au

mutat viaţa în lumea cea senină"). A tradus alte versuri din cronograful lui

Matei Kigalas şi aşa mai departe. Un studiu atent al versificaţiei Psaltirii a dat

abia Mihai Dinu (1986). Capitolul lui Galdi (1971, p. 82 şi urm.) fiind

superficial, cu omisiuni şi afirmaţii pe care textul nu le verifică, unele precizări

sunt absolut necesare. Forma strofică de departe cea mai răspândită în Psaltire

este distihul, corespunzând versetului biblic. Cu totul accidental apar catrenul

(în psalmii 53 şi 135) şi catrenul urmat de distih (psalmul 56). În psalmii 46 şi 47, distihurile- dacă ne luăm după rimă - sunt grupate câte trei, patru sau mai

multe. În fine, psalmul 118 are 22 de strofe inegale, ce urmează ordinea

literelor din alfabetul ebraic, de la alef la fot. Rima este, cu două excepţii (în

psalmii 82 şi 136), paroxitonă şi (cu excepţia psalmului 53) împerecheată. De

ea s-a ocupat pe larg Mihai Dinu (p. 325 şi urm.), descriind-o în termeni

fonologici, şi ajungând la concluzia că Dosoftei a creat unicul sistem de

anvergură din poezia noastră supus altui cod normativ decât acela unanim

acceptat de la Văcăreşti încoace. Dincolo de chestiunea rimării „incorecte",

care este, desigur, o prejudecată a istoricilor literari, Dosoftei este un foarte

îndrăzneţ cultivator de rime rare, din care unele nu vor fi încercate de nimeni

până la poetul Luceafărului. El rimează, astfel, verbe cu substantive sau cu

adverbe, substantive cu adjective, nume proprii cu nume comune sau forme

pronominale scurte atone cu alte categorii morfologice: strică/ nemică,

pucioasă/ grasă , de-aş depărta-mă /teamă , aş aştepta-te /aparte, Slava/ sava,

Ziv/ stârv, sătura-să/ masă etc. Unele din aceste rime rezultă din dislocări ale

topicii. Exemple de astfel de dislocări din raţiuni prozodice sunt cu sutele în

Psaltire şi în celelalte opere ale lui Dosoftei. Spicuiesc două: .Auzât-am veche/

'Ntr-auz de ureche/ Poveste trecută" (psalmul 47) şi „Lui sângur mântuitor

lumii Hristos duce/ Al său cap Evtasia, -n sabie, cu dulce" (Mineiul pentru

Sfânta Mucenică Evtasia). Ingambamentele sunt adesea foarte complicate: ,,Şi

ca lumina tu mă fereşte/ Supt aripi svinte, de mă umbreşte/ De feţe strâmbe ce

mă ia frică/ A le prăvirea", În general, aceste dislocări sunt precedate de un

enorm travaliu asupra corpului fonetic al cuvintelor (scurtate, deseori) şi asupra

regimului accentelor, din care se naşte ritmul multiplu şi savant al versurilor

_J

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 413

din Psaltire. S-a atras de curând atenţia asupra accentuării din motive strict

prozodice (Dosoftei, 1978, prefaţa lui Al. Andriescu), fapt comparabil cu teza

lui M. Dinu despre rimă ca sistem fonologic. Dosoftei aplica accentul acolo

unde cerea versul (numai câteodată silaba accentuată coincide cu aceea din

cuvântul originar). Unele versuri trebuie „scandate" cu ochii pe acest accent

prozodic, dacă vrem să nu sfărâmăm cadenţa gândită de poet: „Le-am făcut

altora să le faci cu cale" sau „Supt umbrariul cel svânt, şi cu cântări nalte",

sau: „Acolo le vine toană". Toate aceste originalităţi devin, în fond,

perceptibile mai ales în structura ritmică a versurilor. Chiar dacă unele din

aceste ritmuri au fost identificate în modelul polonez al lui Kochanowski sau

în anacreonticul grecesc, majoritatea reprezintă o sinteză proprie a poetului

român, cea dintâi în care modelul folcloric autohton se simte, la rândul lui,

fără nicio greutate. În pofida multor neregularităţi, care fac indecidabilă

cadenţa destulor versuri, baza ritmică a Psaltirii o dau, incontestabil,

hexasilabii trohaici (simpli sau dubli), care apar în 29 de psalmi, şi octosilabii

de asemenea trohaici (în 40). Şi unii, şi alţii sunt populari, cel puţin prin

deprinderea urechii noastre, şi nu întâmplător i-a cules Pann ca pe nişte

cântece de stea. Pot fi consideraţi excepţii: heptasilabul iambic (anacreontic),

care apare doar de nouă ori, dodecasilabul ( neregulat ritmic), care apare de

două ori, versul iambic de 13 silabe (polonez), cu cinci apariţii şi trohaicul de

14 silabe, cu una singură. Nu am găsit versuri de 16 silabe (semnalate de

Galdi, Negrici şi alţii), adică octosilabul dublu. O problemă specială ridică

decasilabul, căruia M. Dinu (1986, p. 108-109) îi contestă principial

existenţa, când ritmul e trohaic, dar care poate fi totuşi descoperit în Psaltire ca

şi acela iambic sau neregulat, în peste 60 de psalmi ( cel trohaic e des întâlnit

şi în colinde, înjumătăţit în distihuri pentasilabice). Sunt şi câteva cadenţe

accidentale la Dosoftei, rezultat al nefixării matriţei, în care poetul ar merita să

fie considerat un pionier: amfibrahi, dactili, anapeşti şi peoni.

Dar nu este la Dosoftei numai acest extraordinar efort tehnic, ci şi o

calitate deopotrivă de extraordinară a scriiturii, pe o gamă care cuprinde

suavul, grotescul, delicateţea, vigoarea, muzicalitatea, plasticitatea,

solemnitatea, pamfletul, rugăciunea, hula, sfiosul, sentenţiosul, plângerea ori

bucuria. A străbate Psaltirea echivalează cu o călătorie printr-o ţară a

minunilor poetice. Iată un portret solemn-amar al păcătosului, care culminează

în două versuri lapidare, ca o inscripţie săpată în lespedea vorbelor:

_J

L

Gura i-este plină de amărăciunee, I De blăstăm, de hulă şi de-nşelăciune(psalmii 9)

O lamentaţie a celui ce se simte părăsit de Domnul este foarte în spiritul biblic; dar cu o concreteţe naivă a metaforelor care nu există în cartea sfântă:

Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară Cu căscate guri, să mă omoară, Ca leii ce apucă şi zbiară, Cu gurile rânjite, pre hiară . Şi ca apa fui vărsat afară,

Şi oasele mi să răşchirară. Inema-n

zgău mi se vestezeste, Ca o ceară când să răstopeşte Mi-i virtutea, ca hârbul desacă Limba-n gingini lipită să neacă.

(21) S-a spus pe bună dreptate că ultimul vers sună arghezian. După cum

pare a suna eminescian suava elegie din psalmul 20:

Dumnezeu mă paşte şi n-am lipsă, Sălaşul pe ape de răpaos

La loc de otavă ce-mi întinsă, Şi cu hrană suflet ni-au adaos

Remarcabilă este simplitatea versului moral, interior, al spovedaniei lirice:

Ca om jelnic care-şi plânge mortul, Sunt trist, Doamne şi mâhnit cu totul

(36)

Originală, plină de detalii concrete, este exprimată setea de Dumnezeu a trupului şi a sufletului. Uscarea, schimonosirea trupului, ca-n deşerturi fără apă, e îndeosebi memorabilă:

Cât de multe ori ce te doreşte, Trupul, mişelul, se shimonoseşte,

Ca-n pustii dese şi-nsecetate, Fără de apă şi necălcate

(62)

În alt psalm vedem, din contra, oboseala, sila, care umplu rugăciunea până la buză de o apă sălcie şi în care un motiv foarte asemănător cu acela pascalian al abisurilor se traduce într-un lexic arghezian:

O, Dumnezeule Svinte, Tu mă scoate, De puho ce apă, toi de gloate, Ce-m vine la sufla şi de gloduri Ca pâcle adânce, fără poduri.

Că sunt încongiurat de adâncuri

De mă trage vivorul la smârcuri,

Strigând mi-au venit-m ameţeală

Mi-au amuţit limba-n osteneală...

(68)

L

PSALTIREA ÎN VERSURI 4Î5

Imaginea smârcului e recurentă, ca şi aceea a apei care trage la fund,

apărând încă o dată în acelaşi psalm (dar şi în alţii):

Vivorul apei să nu mă tragă, Nice smârcul buza să-şi descheie

Să nu mă-nghiţă genunea cea largă, Să nu mă soarbă şi să să

încheie.

Două aspecte se cuvin relevate. Unul este că Dosoftei are reprezentări extrem de precise ale lucrurilor înfăţişate, fie ele din ordinea naturală, fizică, fie din aceea morală. Pedepsele posedă la el de obicei o plastică din care nu lipsesc amănuntele anatomice, duse până în pragul fiziologiei decreptitudinii. În psalmul 57, avem câteva pilde în acest sens. Dumnezeu e solicitat să certe pe păcă toşi. Însă cum? Să-i lovească ,,peste fălci", frângându-le dinţii, să le ia puterea aşa încât „să să slăbească din foale" şi „arcul să-şi tragă moale", să li se scurgă toată vlaga, ca apa vărsată în pământ. Acestea sunt de fapt curate chinuri. Pentru discuţia referitoare la baroc, este util să atrag atenţia că fizicul ori corporalul se limitează totuşi aici la aceea ce medievalii înşişi reţineau din trup. Nu avem putreziciunea cadavrului, ci numai scheletele şi tigvele. Dosoftei e foarte departe de imagini ca acelea din Stanţele în care D 'Aubigne vesteşte pe Baudelaire: ,,fouvre mon estomac une tombe sanglant/ De maux ensevelis. .. ", Al doilea aspect este că geografia care furnizează poetului român elemente de comparaţie nu este întotdeauna aceea a ţării sfinte. Negrici (1977, ibidem) a atras cu drept cuvânt atenţia că Palestina lui Dosoftei este bântuită de ierni scitice, de vifore cumplite, acoperită de păduri întunecate, în care lucesc tăuri de apă şi cutreieră bourii, cu munţi plini de smârcuri şi râuri cu bulboane. În psalmul 49, făpturile biblice de câmpie devin fiare silvestre, boii paşnici se prefac în zimbri, care umblă totuşi în cirezi, în vreme ce păsările înnegresc cerul. Cantitativul joacă aici rolul pe care-l va juca mai târziu în natura lui Sadoveanu. Domesticitatea e fabuloasă:

Hiara codrilor cea mută Şi de zimbri am cirezi multe

Toată de mine ascultă Păsări încă am cu cârduri

Am şi dobitoace multe, De să ţin de hrană -n câmpuri.

Un talent ieşit din comun dovedeşte poetul în evocarea unor viziuni oribile şi terifiante. Pedepsirea fiilor lui Efraim din psalmul 77 nu mai constă nici măcar în nişte chinuri ale trupului ori ale sufletului. Cosmosul întreg suferă o anomalie, o regresiune pe scara materiei:

_J

L

416 DOSOFTEI

Apele stă cu sânge-nchegate,

Şi fântânele toate-ncruntate Le-au prăvălit izoarde-n sânge,

Să n-aib-a bea-n sete ce-i va stânge;

Muşte câneşti le-au trimis să-i pişte

Şi-ntr-aşternut broaşte să le miere

Cu gândacii i-au sterpit de poame,

Cu lăciste i-au băgat în foame

Şi cu smida le-au făcut scumpete

Şi viile le-au întors în sete.

Murii le-au bătutu-le cu brumă,

Şi de dobitoc n-au rămas urmă.

În acelaşi stil este ocara din psalmul 82, probabil cel mai uimitor din toate, unde

cascadele de nume proprii şi de catastrofe n-au egal în poezia noastră înainte de

Ţiganiada:

Ce le dă, Doarme spaime să fugă,

Să obosească de goană lungă,

Când le-a veni somnul dulce

Ca Madiianul rău să-i apuce

Le fă, Doamne ca lui Sisara,

Să nu să-ntoarcă să-ş vază ţara.

Şi ca lui Avim să li să facă

‘N părăul lui Chiş şi să nu-i treacă. Ca lui Aendor pologi să zacă,

Muştiile muşini întrâns să facă. Le fă boierii ca Oriv şi Ziv

Zerei şi Sălman, să zacă toţi stârv.

Care grăită-i să-ţ prade ţara Şi-n svânta ta casă ce ţi-i de sfară,

Răpezi, Doamne din deal ca roata

Şi-i prăvăleşte să-i calce gloata.

Ca măciulia fulgi să cază

Şi ca pădurea focul să-i arză.

Din faţă vicol să-i prăvuiască,

Din dos pojarul să-i ocolească,

Şi deasupra să -i baţ cu smidă.

Când vor dafga, să dea-n osândă,

Să li s-auză ocara-n lume,

Să ţâie minte svântul tău nume,

Paţă ruşinea şi grea ocară,

Şi să le pieie vestea din ţară,

Ca să cunoască că tu eşti Domnul,

Şi eti deasupra preste tot omul. Unii din psalmii lui Dosoftei sunt astăzi ştiuţi pe dinafară, cum se şi cade

operei unui mare poet. De pildă, acesta:

La apa Vavilonului, Jelind de

ţara Domnului,

Acolo şezum şi plânsăm

La voroavă ce ne strânsăm

..

Nicolae MANOLESCU, Primul nostru poet: Dosoftei, în voI. Istoria critică a

literaturii române, I. Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 13-18.

_J

PSALTIREA ÎN VERSURI 417

Către finele secolului al XVII-lea, scrisul religios înfăptuieşte un pas hotărâtor spre literatura artistică prin versificarea de către mitropolitul Dosoftei a Psaltirii. Cărturar „prea învăţat", în caracterizarea lui Neculce, ştiutor şi al polonezei (o atestă manuscrisele), Dosoftei, introducătorul limbii române în bisericile Moldovei, şi-a exercitat sacerdoţiul în vremuri zbuciumate, cu domnii instabile, favorabile ba turcilor, ba leşilor, fiind mereu hărţuit şi găsindu-şi sfârşitul în Polonia. În pofida tuturor adversităţilor a reuşit să dea bisericii, pe lângă cărţi de cult, traduceri şi prelucrări devenite bun al întregii culturi române. Cele mai de seamă sunt Psaltirea svântului prooroc David pre versuri tocmită în cinci ani cu osârdie mare de sfântul Dosoftei, introducătorul limbii române în bisericile Moldovei, tipărită la Uniev (Polonia), în 1673 şi Viaţa şi petrecerea Sfinţilor (4 volume, 1682, 1683, 1686).

Cu Psaltirea, Dosoftei a devenit omologul român al lui Clement Marot şi al lui Jan Kochanowski, tălmăcitorii cărţii atribuite lui David (primul, doar al unui număr de 50 de psalmi) în franceză şi respectiv poloneză. Istoric, cei doi poeţi sunt anteriori mitropolitului moldav cu un secol (şi mai mult), cel de al doilea slujindu-i drept model şi stimul direct. Străduindu-se să transpună cât mai exact sensul versetelor sacre, Dosoftei a căutat în acelaşi timp să dea acestor versete cât mai multă supleţe şi prospeţime lirică în graiul românesc şi, nu o dată, ostenelile sale şi-au atins ţinta. În versiunea lui, câţiva psalmi au început să circule, şi circulă până astă zi, sub formă de colinzi. Cel ce începe cu Limbile să salte, de exemplu, e atât de melodios, chiar nemuzicalizat, încât din orice parte a textului se pot cita stihuri vibrante: ,,Pre vârfuri de munte/ S-aud glasuri multe/ De bucine mare/ Cu naltă strigare/ Că s-au suit Domnul/ Să-1 vazî tot omul". (Ps. 46). Versirile psalmului 98 necesită doar şlefuiri pentru a putea să figureze sub semnătura lui Arghezi: ,,Domnul stătu crai în ţară/ Gloatele să mâniară/ Că nu pot să-1 prăvască/ Din heruvini să-i domnească / Tot pământul să ridică/ -Şi se leagănă de frică/ Domnul este-n Sion mare/ Crai, de toţ domnii mai tare". Un text emblematic şi paradigmatic, o inscripţie la care se raportează poezia de jale românească, generată de sentimentul captivităţii (Andrei Mureşanu, Goga) este psalmul 136: ,,La apa Vavilonului/ Jelind de ţara Domnului/ Acolo şezum şi plânsăm /La voroavă ce ne strânsăm/ -Şi cu inemă amară/ Prin Sion şi pentru ţară/ Aducându-ne aminte/ Plângeam cu lacrimi hierbinte”.

Cealaltă operă importantă a lui Dosoftei (intitulată şi Proloagele tuturor sfinţilor, Sinaxar, e tradusă din greceşte şi sârbeşte, în principal după Sinaxarele episcopului Maximos Marguinos. Ea a fost valorificată estetic de M. Sadoveanu şi D. D. Pătrăşcanu, în cele două volume ale lor Din vieţile sfinţilor (1924, 1926).

Dumitru MICU, Scrisul în limba română. Manuscrise şi cărţi religioase, Pravile, vol. Scurtă istorie literaturii române, Editura Iriana, Bucureşti, 1944, p. 46-47.

_