571 © BCU Cluj

V

Maniu 97 UNUI F R A T E de Demostene Botez gg BALUL de Cezar Petrescu ioo P L U G U R I de Lucian Blaga . . . . 102 AMINTIREA de Nicolae Cibin . . 203 CIOBANUL de A. Cotruş 106

CRONICI: IDEI, OAMENI & FAPTE:

Regionalism literar - . 107 Glasurile nopţii 107 Marcel Proust 108

CRONICA ARTISTICĂ: DEMIAN de Virgil Cioflec 109

DRAMA ŞI T E A T R U L : «TATĂL», DE AUGUST STRIND­

BERG. MIM: PAUL W E G E N E R de Ioan Marin Sadoveante... . n o

CRONICI LITERARE: G E R H A R D T HAUPTMANN de

Leon Donici n i

CRONICA MĂRUNTĂ 113 D E S E N E L E de DEMIAN

lillllllllllllilllilllllllllliilillllilllllilllllllllflillilllf•••lllllltiliillIIlllIilIIllfilIllllIlIlfllIIMIIIIlilllIllIllIlllllIlllillIlllilIIllIIllItiliflIlIilIllllIllIHllIIlllllllIIlUilia ABONAMENTE: 1 AN, 120 LEI; 6 LUNI, 60 LEI. EDIŢIE DE LUX, 250 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞL AUTORITĂŢI, 250 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 250 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA ADMINISTRAŢIA REVISTEI ŞI LA TOATE AGENŢIILE DE PUBLICITATE

ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. POVERNEI, 28

BB G Â N D I R E A BB

B«B G Â N D I R E A BB R E D A C T O R : C E Z A R P E T R E S C U A P A R E LA 5 ŞI 20 A L E FIECĂREI LUNI C O R E S P O N D E N Ţ A REDACŢIEI PE ADRESA: C Ă S U Ţ A P O Ş T A L Ă 170, B U C U R E Ş T I

PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURA SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. - MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD. CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM A FI ADRESATE REVISTEI ŞI NU PERSONAL

HNIIIIIIIIIIIIIlIflIlllllllllllllllllllllllllllllllllIIM

MERCURI20 DECEMVRIE 1922

C U P R I N S U L GLASURI I N NOAPTE de Adrian

© BCU Cluj

CAJNDI REA G L A S U R I

ÎN NOAPTE

D E

A D R I A N

M A N I U

B, 'RUTALE ca loviri de ciocan, cuvintele răsunau între' pereţii strâmţi ai camerei. Subiectele se perindaseră; toate câte se pot simţi şi ridica asemeni unor pietre grele de

pe suflet. Acei oameni răguşiseră vorbind despre arta cea nouă şi despre atentate, despre lovituri la bursă şi despre bolşevism.

Un vers, care să fie un sbor de pasări. O granată, aruncată de pe acoperişul uneia din casele străzii principale spre landoul aurit. îmbogăţiri ţâşnind din sonda neagră — şi împărţirea cea mare. Teorii asupra celulei de vieaţă şi asupra relativităţii, trecuseră îm­preună cu frânte destăinuiri de inimă, alături de cuvântul obscen al înjurăturilor apăsate — strivind gingăşii nerostite... Pe urmă, în fumul tutunului, se rupse un ochiu de lumină — şi parcă şi gândurile.

Tăcere. Afară se auziau tramvaiele vuind. Pe coridoare glasuri de femei şi bărbaţi: cuvinte simple fără gând — pentru uzul dobitocesc al vieţii, cu nimic mai mult. Iar de­parte, o gloată trecu în strigăte pentru o manifestaţie oarecare, de pe o stradă pe altă stradă.

Şi iară planuri de mai bine, se svârcoliră ridicându-şt capetele ca şerpi chinuiţi. Dar avânturile erau mici. Desnădejdea strivea încă o noapte pierdută.

Atunci cel mai tăcut dintre ei, dintr'un unghier de umbră, nemişcat, începu să vor­bească şi ascultarea se întinse ca o poruncă din acele ce copleşesc.

Zise: Revoluţiile nu le fac revoluţionarii. Tunuri şi discursuri, milioane şi execuţi uni... Sau dacă le fac, de mii şi mii de ani, victoria lor nu e de cât pentru a lor înfrângere. Aţi vorbit toţi, vă ascult pe toţi — şi mâine alţii vor fi semenii voştri; o beţie ciudată fră­mântă parodia. Nădejdiile neînplinite au otrăvit planeta.

Beţie de flămânzi. Schimbarea cea mare nu o poate face nimeni. Sărăci şi nedreptate vor fi întotdeauna. Şi după întotdeauna, nu mai e nimic. Pe morţi nu-i poţi învia. Ciun­gilor nu le poţi da braţe, şi nici proştilor minte şi nici hoţilor cinste. Avântul care clo­coteşte în voi, se ridică şi cade istovit findcă sunteţi închişi în viaţă. Apostolatul cel mare îşi are mucenici , dar nu sunteţi voi aceia. Pe urma voastră bate vântul deşertului,

9 7

© BCU Cluj

unde călcaţi florile nu mai cresc. Revoluţia? germenul ei nu-1 aduc agenţii plătiţi, nici ambiţia tinerilor cari vor şi apoi ajung respectaţi miniştri. Voi nu aduceţi nimic nou — şi cel nou naşte — în grajdurile îndepărtate — naşte şi moare şi va naşte iar.

Ascultaţi. A m cunoscut pe un bătrân care nu a vrut nimic decât să adune cărţi şi să le dea. (Sămânţă căzută pe piatră) Azi nimeni nu mai ceteşte. Azi pentru nimeni nu mai e gând. Dar nici nu era nevoie de asta, ci de suflet. Şi lumina din darul bătrânului a mijit ca un licuricu.

Altul; un copil, era crud de ani şi fraged la inimă, a venit s a m ă întrebe cum ar putea să se ducă în sate şi să predice ţăranilor alfabetul! înţelegeţi? îmi vorbia de un volun­tariat cultural. Dorul îi strălucia în ochi ca o stea, dar numai ca o stea, care se stinge. A fost un semn, înghiţit de viaţă. Pocăit, acum se străduie să fie semen cu voi în mă­răcinii drumului — dar a fost u n semn.

Pe urmă a m cunoscut un medic. Acesta credea în religia sănătăţii Din sat în sat în­cerca să tămăduie poporul fără să urmărească nici un câştig. Plângea, pentru că îmi arăta că nu sunt sănătoşi oamenii după cât nici nu ştiu carte. Dintr'o sutime ai număra pe degete pe cei lipsiţi de beteşug. Şi munca lui părea fără spor ca a nebunului numărând boabele de nisip ale mării.

In aceştia aş fi vrut să cred. Sunt sigur că dacă şi în altă planetă dăinueşte caraghioasa speţă a oamenilor — fac ver­

suri proaste, se uită prin telescoape la stârpitura de pământ — se bat între ei şi apoi cer iertare Dumnezeului făcut de ei. Şi acolo fericirea unora e durerea celorlalţi. Şi poate şi acolo unii se jertfesc. Dar zorile adevărate rămân în beznă. Ajutorul adevărat nu-1 mai dau nici banii; iar celelalte simţuri au murit demult. Spuneţi-mi drept, dar drept, cu acel dor de adevăr pe care-1 au mincinoşii unei vieţi întregi: Credeţi voi într'un alt mâine ?

Atunci ca un singur glas prietenii îi strigară: Da, prin t ine! A doua zi a m aflat că necunoscutul a dispărut. A dezertat la ora patru, de teama

faptelor, el care vorbise, fără să mai aştepte nici un fel de zori.

© BCU Cluj

U N U I F R A T E D E

D E M O S T E N E B O T E Z

PESTE nu ştiu câtă vreme când eu de mult voiu fi murit, Intr'o Duminecă de toamnă, ca asta *n care plouă, azi, Va sta 'ntr'o sară să asculte cum vântul flueră prin brazi. Vreun tânăr sângur şi mâhnit... Şi va vedea cum la fereastră crenguţe de copaci se sbat Şi va simţi că-i tot mai sângur, şi-i tot mai trist şi mai uitat. Şi poate, cine ştie, poate, De pe vreun raft de cărţi uitate, El vrând să nu se ştie sângur şi-aşa alăturea de moarte îşi va lua tăcut o carte Şi va citi aceste rânduri. Şi va simţi întâia oară că a mai fost un om odată Care-a rămas aşa 'ntr'o sară de toamnă, când ploua, târziu, Că omu-acela nu mai este. Că n'are să mai fie Niciodată. Va şti că i-a murit un frate Pe care nu 1-a cunoscut; îşi va lăsa la urmă cartea pe braţe, şi va sta tăcut Să mă audă Plutind, aproape, prin sângurătate.

Va fi din ce în ce tot mai târziu. In jur tristeţa tot mai grea Şi mâna-şi va lăsa-o pe rândurile-aceste Ca pe mâna mea...

Şi eu nimic nu am să ştiu.

«Povestea omului» apărută în editura «Viaţa Românească».

© BCU Cluj

B A L U L D E

C E Z A R P E T R E S C U T ANAINTE de a ajunge la pod, ploaia s'a potolit. Soarele spărgea norii de sgură: în

spre apus se luminară bucăţi de cer, albastre şi adânci. Dar în suliţele de raze, ultimele picături se cerneau încă, mărunte şi fine ca o pulbere.

Moşneagul opri caii la pas. Pe şoseaua jilavă, subt bolta plopilor din care vântul scutura stropi, copitele răsunară sonor. De o parte şi de alta, pe pajiştea udă, soarele scă ­pătat printre copaci aşternea ostroave aurite de lumină. Şesurile surâdeau înfrăgezite după ploaie. Deasupra apelor se risipeau negurile.

Tovarăşul meu se întoarse, şi arătându-mi sălciile pletoase şi mesteacănii de pe ţărm, — umbre topite în ceaţa de toamnă prea t impurie ,— îmi împărtăşi gândul:

— Se duce vara, boierule! M'am ferit să răspund. Doream tăcerea. Asfinţitul acestui sfârşit de vară, spălat de

un ropot de ploaie, cu zările cuprinse de neguri şi cu ecouri noui, cobora deasupra câm­purilor coapte o întristare elegiacă. Nu îndrăzneam s'o turbur.

Dar bătrânul nu se dădu bătut. îmi ceru mai întâiu să scapere un foc pentru ţigară, apoi, pornit pe vorbă, se răsuci iarăş către mine:

— S'au muiet caii. Trebuie să mânăm la fecioru-meu, judicătorul. Avem mâncare şi odihnă bună... Şi-mi văd şi nepoatele.

Gândul nu m ă încânta deloc. Judecătorul îmi era veche cunoştinţă. In satul acela cu câteva băi sărate, cu două-trei vile sărăcăcioase, cu un cazino de scânduri, şi cu mu­safiri adunaţi pe vară din sărăcimea pretenţioasă a oraşelor moldoveneşti, era poate per­sonajul cel mai însemnat. Avea însă domnul judecător o nevastă vestit de cârtitoare în tot ţinutul, şi două fete subţiri, clorotice şi urîte, cu bubuliţe roşii pe frunte, fiinţe aduse la ţară dela marginea unui târguşor. Se văitau de plictiseală, de lipsa unui cinematograf, de întârzierea cu care factorul aduce gazetele, odată la două zile. Ospitalitatea lor nu mă ademenea. însemna o seară pierdută în jurul unei mese, îmbelşugate, e drept, dar obligat şă ascult toate bârfelile ce fierb până la două poşte împrejur. Iar domnişoarele Virginia şi Jeny, aveau să m ă descoase lacome, până târziu, cerându-mi amănunte despre actorii si actriţele Capitalei, despre oamenii cari i -am cunoscut odinioară, şi al căror nume îl cetesc acum tipărit în ziare, cu o veneraţie provincială. Deaceea a m încercat să schimb gândul moşneagului, care ţinea morţiş să mă ducă la fiul şi nepoatele intrate în rândul «boierilor».

N'am izbutit. Odată cu înserarea, a m urcat deci printre vilele cu acoperişul de ţiglă roşie, până sus, la casa domnului judecător. La sunetul clopoţeilor, capete curioase de femei se iviră după perdele. Câţiva viligiaturişti cari se plimbau în mijlocul drumului, îşi strigară îngrijoraţi copiii să ferească din calea docarului. O doamnă îşi şterse furios, cu mâneca, stropii de noroiu înfloriţi pe capotul lilâ.

Acasă la judecător, am găsit o adevărată revoluţie. Miros de benzină, servitoarea alergând pe scări cu două perechi de pantofi albi în mână, nepoatele moşneagului cu părul prins în fluturi de hârtie. Ne -a desluşit într'o clipă, din prag, domnişoara cea mare;

— E balul de închiderea sezonului. . . Vine şi lume dela mănăst ire! A sosit un oto-mobil cu ofiţeri dela Piatra.

Judecătorul m'a ,luat în primire, m'a îndreptat într'un iatac cu miros de mere, şerbet şi flori uscate. Mi-a adus singur apă, săpun şi prosop.

— Cucoanele şi servitoarea sânt prea ocupate cu «pregătirile»... De treabă om feciorul moşneagului . A învăţat şcoală cu multe necazuri, luptând mai

greu decât cu sărăcia, cu o minte greoaie şi îndărătnică. La sfârşit, tot a biruit. De douăzeci de ani împarte dreptatea în neînsemnate orăşele şi sate ale Moldovei, purtând după el, la fiecare mutare, o gospodărie din ce în ce mai încărcată, înfiripată cu dure-

I O O

© BCU Cluj

roase economii, pentru zestrea celor două fete, care se apropie acum de vremea măriti­şului. De treabă om. Primitor, vesel, deschis la un pahar de vin, dar prea mult supus nevestei cu gusturi şi gură de târgovaţă mărginaşe. Aşa încât nu-i de mirare, că îl găsii cuprins şi pe dânsul, de frigurile celor din casă. M'a lăsat singur şi s'a repezit să-şi pună gulerul nou, redingota, şi să-şi pregătească mănuşile proaspăt albite de benzină.

A m luat masa în fugă; domnişoarele gustând nervos din vârful furculiţei, doamna respirând greu în corsetul care-i sugruma piepţ ;i îmbelşugaţi. Moşneagul întrebă între două mâncări, dacă poate şi el să privească din uşa balului c u m îi «joacă» nepoatele,

'Doamna se întunecă o clipă... Pentru două fete gata pe măritiş, un bunic cu iţari şi suman nu prea înseamnă o recomandaţie aleasă. Dar judecătorul îl îndemnă să «se ferchezuească o leacă şi să grăbească, bucuros». Cât despre mine, nici vorbă,—măcar o jumătate de oră, trebuia să -mi . întovărăşesc gazda.

Iată dar cum, pe negândite, a m căscat aseară la una din acele sinistre petreceri, cu miros de praf şi sudoare, cu vaet răguşit de orchestră şi cu perechi învârtindu-se până la ameţeală pe parchetul presărat cu ceară. Balul a fost într'adevăr la înălţimea celor făgăduite în program. Ţiganii neobosiţi au scârţâit pe strune cu cea mai lăudabilă în­sufleţire. Ofiţerii sosiţi în automobil, pudraţi şi strânşi în uniforme noui, au dansat cu o graţie nepotolită. Perechile: femei cu vopseaua muiată de căldură şi cavaleri cu bătă­turile chinuite în ghete strâmte, au parcurs kilometri nenumăraţi, învârtindu-se în jurul scau­nelor, de unde mamele cu braţele încrucişate în poală sau agitându-şi evantaiurile demo­date, priveau cu admiraţie nesfârşită, cuceririle odraslelor.

Da, balul a întrecut făgădueli le! Nevoiaşii funcţionăraşi de provincie, cari au petrecut o lună sub brazii severi din dosul cazino-ului, tocându-şi economiile până la ultimul franc, vor duce cu ei o frumoasă amintire. Femeile cu buzele muşcate de carmin şi cu ochii adânciţi de kohl, au uitat o clipă slugile, economiile dela coş, copiii cari scâncesc acasă, au gustat cu nesaţ o noapte măcar, din fericirea atât de invidiată a celor despre care în cărţile adolescenţei, au cetit că-şi risipesc vieaţa numai în trândăvie, dans şi «iubire». Praful ridicat până în tavan, mirosul greu de parfumuri ieftine, de ghete şi de sudoare; exas ­perantele valsuri chinuite de lăutari r bătăturile strivite şi toaletele pătate de mâini mur­dare şi ude de năduşeală, au încheiat cu o ultimă apoteoză, vacanţa celor ce mâine se vor întoarce la biurourile cu condici, la copii cari rup pantaloni, la socotelile coşului de dimi­neaţă, la toate măruntele mizerii, o clipă sburate din mintea tuturor.

Da, balul a fost neîntrecut. Fecioarele cu bubuliţe roşii pe tâmple, tineri cu gulerul muiat de sudoare, s'au învârtit fără odihnă. Femei cu sânul prea rotund şi picioarele zi­dite pentru a susţine formidabile edificii, au parodiat la pieptul tinerilor cu mâneci prea scurte şi stângaci, dansurile cele mai noui: tango, foxtrot şi toată imbecila coreografie a negrilor din Caraibe şi Texas.

A fost aleasă mai târziu şi o regină a balului: o fată de preot, timidă şi speriată, cu ochi rotunzi de antilopă fricoasă, cu părul sălbatec, adunat cu greu într'o pieptănătură stranie, cu sânii îndrăzneţi şi vioi sub dantela transparentă. O, biata regină a balului! Cu ce emoţie se va fi strecurat dimineaţa sub cearşaf, cât va fi chinuit-o insomnia celei dintâi victorii femeieşti, săracă şi ridicolă, dar divină; şi cât de curând sânii se vor topi, ochii îşi vor stinge luminile în cearcăne, mijlocul fraged va curge greoiu şi sluţit. Ce trist, a mort şi zadarnice amintiri, vor mirosi florile din astă noapte, uscate într'o cutie cu panglici, scrisori şi fotografii decolorate; atunci când bărbatul care sforăie, va dormi cu mâinele noduroase sub cap...

Innăbuşit de praf, de fum, de sudoare, a m ieşit afară, la aer. Luna cobora rece peste vârfurile brazilor negri. Din pădure curgea un val de aer, proaspăt şi parfumat de răşină, ca un balsam. Vântul desmierda trandafirii. Intre pietre, izvorul clipotia. O stea se des­prinse şi picură în albastrul nopţii. Ce noapte pură!.. .

Ce tăcere dincolo de zidul molizi lor! M'am strecurat pe o cărare spre casă. In urma mea, rezemat de uşor, moşneagul

privea încă nesăţios, înăuntru, la cele două nepoate cu urechile anemice şi cu bubuliţe roşii pe obraz, care fără odihnă, foxtrotau cu o gravitate savantă şi tristă. Căci tristă era petrecerea lor, ca aceea a micilor căţeluşi de circ supuşi grelelor cazne.

Din volumul «Scrisorile unui răzeş» apărut în editura «Cultura Naţională».

© BCU Cluj

P L U G U R I D E

LUCIAN BLAGA PRIETENE, crescut la oraş fără milă cu florile în fereastră. vreau să te iau de mână. Prietine, care încă niciodată n'ai văzut ,câmp ori soare — jucând sub peri înfloriţi. vino — să-ţi arăt brazdele veacului.

Pe dealuri unde te uiţi — cu ciocuri înfipte'n ogor sănătos sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri: mari paseri negre ce-au coborît din cer pe pământ. Ca să nu le sperii trebuie să te-apropii de ele — cântând.

Vino. încet.

© BCU Cluj

I M M M

A M I N T I R E A D E

N I C O L A E C I B I N

O clipă, ni se păru că în celălalt capăt al luncii, în bătaia lunii, fulgerase o strălucire de armă. Ne-am oprit; svâcnirile inimii ne sugrumau respiraţia. A m simţit la spatele meu, cincisprezece mâini încleştate deodată pe paturile puştilor, gata să se repeadă. Dar nu era nimic. Fusese numai o nălucire. In fund, sălciile cu frunzişul argintat stăteau neclintite, într'o lumină de vis. Şi a m început să păşim mai departe, strânşi unul lângă altul, prin iarba înspicată, până la brâu.

Tresăream câteodată la prăvălirea unei pietre; clipotitul râului pe prund ni se părea altă dată închipuire de paşi, furişaţi în umbra de pe celalt ţărm, şi înaintam cu privirea lărgită şi cu fălcile strânse de atenţie încordată, spre satul care prindea să se desluşească tăcut şi misterios, după perdeaua zăvoiului.

Dela un timp, râul printr'o cotitură meşteşugită ne părăsi, fugind înapoi. Apoi din nou se ivi după răchiţi. La o răscruce de poteci, intrarăm într'un luminiş , în bătaia plină a lunii. Ne-am culcat la pământ, între porumbarii deşi ca peria şi a m început să cerce­tăm împrejurimile.

— Acu numai să ne pice vânatul ! şopti sergentul Mitrache, răsărit lângă mirie, me­stecând între dinţi un capăt de ţigare stânsă, în dorul fumului de tutun neîngăduit în pa­trulare. N'am răspuns nimic. Tăcerea îmi tiuia în urechi. Apa curgea aproape de noi ş i clicliurile undelor răsfirate pe pietre, abia murmurau fin, ca o adiere din altă lume. Mă ameţea vraja nopţii. Uitam că sunt aşternut acolo la pământ, cu nările în mirosul puternic de iarbă coaptă, la pândă pentru ucidere. Cu ce se deosibea noaptea aceasta scăldată în lumina rece a lunii, de nopţile copilăriei, din livezile cu mireasmă de fân şi cu flori de cicoare? Ca şi odinioară pe cer se fugăreau nori destrămaţi, acunzând şi lăsând din nou limpede, discul lunii. Ca şi odinioară în livezile copilăriei, şi aici, umbrele norilor se târau peste vârfuri de copaci şi lunecau peste fâneaţă. A m crezut o amăgire a auzului, o părere venită din aceste ascunzişuri ale amintirilor, trilul de privighetoare, isbucnit sonor şî nea-teptat, într'un arin cu frunzişul des. Cineva oftă înăbuşit lângă mine. Mai erau privighetori ?

Şi mai ştiau să cânte? Un foc de armă, îndepărtat de tot, un foc de avantpost, risipi vraja. S.. sst.. st.. Pe potecă apăru mai întăiu o umbră. Se opri şi o clipă dispăru. Apoi mai multe izvo-

rîră din desişuri, înaintând spre noi fără vuet. Ii puteam număra, înşiraţi în bătaia lunii, tăcuţi, douăzeci de oameni, douăzeci de duşmani pe care îi căutam, cari ne căutau. Cum semăna fiecare mişcare a lor deacum, cu fiecare a noastră de adineaori. La sgomote abia simţite tresăreau încordat cu mâna pe oţelele pustei, scormoneau adâncurile cu ochii, se trăgeau în umbră, porneau, se opreau iarăşi.

Bătăile inimii svâcneau să-mi spargă pieptul. Ce bine ne cădea vânatul ! Pe al meu mi-1 şi alesesem; ofiţerul, acela, care mergea în

frunte, sprinten şi cu pasul hotărît. Cât de încet v e n e a ! Şi cât de drept, ţintă, la noi. încă un pas. încă o clipă. Cum ne-am svârlit de jos, înpinşi de acelaş resort, mugind înăbuşit ca fiarele, aşa cum se vor fi repezit în încăerările dintre triburi, oamenii peşte­rilor! N'am auzit răcnetele, pârâiturile de oase, scâncetul acela de moarte care se stinge în gâtlejul omului doborît cu fierul între coaste. Nu le -am auzit. Ochi şi urechi n'am mai avut decât pentru prada mea, pentru omul în faţa căruia m'ara ridicat să-i înfig oţelul baionetei în piept şi să-1 răsucesc înebunit şi sălbatec. N'aţi simţit cât de fierbinte e sângele omenesc? Ţâşneşte prin şănţuleţul baionetei spumos şi clocotit, te frige, iar sensaţia lui cleioasă şi nespusă, rămâne pentru totdeauna în vârful degetelor, o simţi după ani, atunci când uitând, la biroul tău, seara, îţi reazămi fruntea de mână, şi o ridici înspăimântat deodată ca şi cum ar lăsa încă udă, urma caldă de sânge.

1 0 3

© BCU Cluj

Dar atunci valul acela dogoritor revărsat peste mână nu-mi dădu decât nebunie. A m ţinut oţelul mult, adânc, să simt ascuţişul împuns în inimă. Şi nu l-am smuls afară decât când omul a îngenunchiat cu buzele vinete, cu capul moale pe piept, cu vinele go­lite. Atunci abia a m înţeles. Atunci m'am desmeticit. I-am ridicat capul în mâini, a m privit cu spaimă ochii sticloşi, în lumina ireală a lunii. Buzele mureau încercând să susure un nume. Buzele printre care fugea sufletul.

Ne-am întors tăcuţi înapoi, cu patru prizonieri între noi, ştergând ascuţişul armelor de mâneca tunicii şi sângele mâinelor de ierburile cu miros de sâmzâiană. Nu rostea nici unul, nici un cuvânt. Luna îşi trăsese perdeaua norilor peste lumină. Departe, în cine ştie ce capăt al frontului, în răstimpuri egale vuia în văi, câte-un bângăt de armă. Şi în salcia cea din urmă a luncii, altă priveghetoare îşi picura cântul. . .

A m adormit ghemuit în şanţ, doborît de oboseală, cu căpătâiu din colacul mantalei . Somn greu de vită şi de soldat, somn în care trupul se lipeşte strâns de pământ, şi su­fletul eliberat, îşi caută amăgire rătăcind în ţinutul minunat al visărilor. Se făcea că intram într'un târg necunoscut, pe care nu-1 mai văzusem niciodată. îna intam pe străzi pustii, cu porţile închise şi cu obloanele trase. Nici o suflare de o m nu se arăta, şi nici un lătrat de câine nu rupea tăcerea moartă. Rătăceam prin pieţi goale, unde catedrale îşi aşterneau umbra peste asfaltul încropit de soare. Ceva neliniştitor şi ciudat plutea în văzduhul acelei după amiezi de August, în cetatea aceea pustie. Nici frunza teilor de pe marginea trotuarelor nu se mişca. Nici ştergarele albe, dela porţi şi ferestre, nu fluturau clătinate de cea mai slabă răsuflare de vânt. Tot; şi văzduhul, şi liniştea, şi lumina, aveau ceva straniu, ca în acele oraşe din basm, adormite cu un blestem până la sfârşitul veacurilor. Şi drumul meu nu mai sfârşea. Mă opresc să bat la o uşă. Degetul nu scoate nici un sunet din lemnul atins. Smulg lanţul clopotului, inelele de fier se rup fără vuet, ca rotocoale de carton. Strig şi sunetul glasului e înghiţit ca un strigăt în apă. Isbesc uşa, care se trânteşte de perete fără cel mai mic sgomot, ca într'o casă vătuită.. . In prag îmi apare o femeie despletită, ţipându-mi ceva, ce nu aud, ce înţeleg numai după mişca­rea mută a buzelor: «Ucigaşule, ucigaşule, ucigaşule!»

. . .Am sărit cu tâmplele ude. Se luminase de ziuă. Cu gamelele între genunchi, sgribu-liţi de răcoarea dimineţii, soldaţii îşi sorbeau ceaiul turbure. într'un colţ, cei patru pri­zonieri, cu câte un castron de ceai şi o pâine în mână, mestecau lacom, strânşi unul lângă altul, neîndrăznid să-şi vorbească...

Eram ud de rouă, îmi clănţăneau dinţii şi abia ţigarea, fumată cu sete până • în adâncul plămânilor, îmi linişti tremurul. Pe urmă se furişă în mine o bucurie nelămurită, împlinisem peste noapte un act de bravură, dusesem la capăt o misiune grea. Cei şaispre­zece morţi, şi cei patru prizonieri strânşi unul în altul, făceau dovadă încăodată că îmi meritam cruciuliţa câştigată pentru alţi morţi, pentru alte ucideri. Căci pe acele vremuri virtutea oamenilor se măsura cu numărul ucişilor.

M'am întors către cei patru captivi, şi cu o mândră generositate le-am întins un pumn de ţigări, spre care mâinile pline de ţărână se repeziră lacome şi fricoase totodată.

La stânga liniilor, începu bombardamentul de artilerie.

De când mergeam aşa ? Erau două ceasuri, trei, mai multe ? După atâtea nopţi nedor­mite, în care ne măcelărisem, fugărindu-ne peste creştete de munţi şi vâlcele pe unde se strecurau râuri cristaline, pierdusem măsura timpului. Şi vieaţa ni-se părea ceva halucinat, neobişnuit, trăită ca într'un vis haotic şi fără şir. Nemâncaţi, cu feţele prăfuite, cu ochii stinşi de istoveală şi nesomn, în urma mea soldaţii păşeau ca nişte păpuşi cu arcurile muiate. Nu se auzea vorbă. Toate capetele priveau în pământ, în praful înecăcios al şo­selei. Iar de sus, arşiţa soarelui de August cădea vertical peste convoiul nostru, peste con­voiul nostru de victorioşi.

Din şanţurile cu morţi duhnea miros greu, de cadavru dospit în soare. Lângă fântâni, hoituri de cai, cu picioarele în sus, cu burţile umflate, se coceau ciugulite de ciori. Un câine alb, cu botul însângerat, fugi smulgând o halcă din trupul unui ofiţer mort, ne aşteptă să trecem şi se întoarse cu paşi de lup, ocolind pe departe, spre carnea omului putrezit. Şi aceeaş privelişte, de ceasuri şi ceasuri, de când înaintam printre chesoane părăsite, printre căruţi răsturnate în şanţuri, printre cai speriaţi care fugăreau slobozi pe câmpuri, în herghelii sălbătăcite.

1 0 4

© BCU Cluj

Acolo, în fund se vedeau strălucind acoperişurile unui oraş, — cea din urmă ţintă a marşului nostru. Patrulele ne vestiseră că e pustiu, părăsit de oşti şi cu locuitorii ascunşi în casele oblonite.

Nu mai gândeam că va fi încă un oraş cucerit, ne bucura numai animalic gândul unui adăpost, cu pat odihnitor, cu aşternut alb poate, cu un acoperiş umbros. De săptă­mâni şi de săptămâni asta ni-se părea cea din urmă fericire. Şi un pahar de apă brumat, cu sticla curată, servit pe o tavă lucioasă mi-se părea atunci cel mai preţios vestigiu al unei civilizaţii de care ne rupsesem..

Fără nevoia unui ordin, la cele dintâiu case ivite după gardurile livezilor, compania îşi strânse rândurile, oamenii îşi săltară puştile pe umeri şi sacii în spate, şi păşiră mai drepţi, cu ultimile rămăşiţi de energie adunate să dea trupei înfăţişare biruitoare.

Bocancii tropotiră cadenţat pe caldarâm, comenzile sunară scurt şi aşa a m intrat în oraşul acela necunoscut, unde nu ne întâmpină nici o suflare de om. La porţi fâlfăiau ştergare albe, semn de predare; de după fiecare fereastră ghiceam ochi pândindu-ne, un clopot de biserică tângui o clipă, apoi se opri. La răscruce de străzi, soldaţii din patrula întoarsă ne îndreptau spre piaţa din centrul oraşului necunoscut. Necunoscut fiindcă nici unul dintre noi nu păşise vre'odată, nici în anii de pace, pe aici. Şi totuş o sensaţie nelămurită mă stăpâni cu încetul.

De unde ştiam strada aceasta? Casa asta galbenă, cu geamlîc colorat? Biserica cu turnul, unde un ceas cu minutarele nemişcate arăta o oră înţepenită în t imp? De unde cunoşteam şi teii de pe marginea trotuarului, teii cu frunzele prăfuite şi nemişcate; cafe­neaua asta cu obloanele trase, şi strada, strada asta pe care mai păşisem par'că odată?

Ceva turbure îmi coborî în cugetare; înebuneam oare? Oboseala prea mare, nopţile nedormite, marşul acela istovitor îmi rătăcia minţi le?

Aveam poate febră, eram bolnav? Instinctiv mi -am pipăit fruntea asudată, ca şi c u m cu vârful degetelor aveam să alung

fantasmagoria aceasta stranie. Şi strada îmi apăru din ce în ce mai cunoscută. Şi cate­drala cu umbra aşternută peste piaţa pustie. Şi câinele cafeniu, care dispăru înghiţit de umbra unei portiţe întredeschise. O putere mai tare ca mine mă opri în faţa unei case. Tropotul trupei se curmă şi el. De ce a m împins poarta cunoscută, fără temere, ca şi cum aş mai fi făcut odată, gestul acesta, în altă vieaţă, pentru o clipă retrăită din nou în mine ? A m deschis poarta, a m dat de zid uşa, a m intrat în sala cu perdelele trase. Nici o fiinţă în răcoarea umbroasă, unde o muscă numai sbârnăi speriată şi se opri pe ţesătura rară şi roză care învăluia candelabrul din mijloc. A m tuşit, a m mişcat cu sgomot un scaun.

Ochii deprinşi însfârşit cu umbra, fură chemaţi de alţi ochi. I-am privit ţintă, atraşi magnetic. Ochii unui tablou din perete. Ochii unui ofiţer în haină da paradă. Ochii pe care îi mai văzusem cu altă privire, altă dată, aproape de tot, da, cu altă privire, sticloasă, de moarte. Inima mi-se goli de sânge. înebuneam oare? Atunci s'a deschis uşa şi o femeie se opri în prag. O femeie pe care o cunoşteam şi aceea. A m vrut să strig. In pu­pilele femeii a m văzut aceeaş groază care trebuie să fi apărut atunci în ochii mei .

Şi buzele se mişcară să rostească ceva, zâmbetul pe care îl voia primitor, muri în buzele chinuite să stăpânească strigătul. Acuma ştiam ce vrea să rostească, ce înăbuşe cu mâna pe piept; strigătul acela din v is : «ucigaşule, ucigaşule!»

Ce să mai spun despre întâmplările de pe urmă? Despre acel vis nebunesc al femeii, care în aceeaş noapte cu mine a văzut scena uciderii, a mai trăit odată întâlnirea noastră, m'a recunoscut din tainica întâlnire a vieţilor noastre prelungite în s o m n ? Sora ucisu­lui a căzut atuncea cu genunchii frânţi, fără plânset. A m încercat să o ridic. A m stri­gat la soldaţi. Şi în spate, ochii mortului mă ardeau ca două vârfuri de fier înroşite. Toate au trecut.

Sunt întâmplări de răsboiu. întâmplări din vremea când ucideam. Şi iată acuma râd, deşert pahare, iubesc femei, vieaţa mi-se pare o nepreţuită desfătare. A m şi eu o soră care a tremurat pentru mine. Un copil care-mi joacă seara pe genunchi şi-mi cere să-i povestesc, la gura sobii, scene eroice de răsboiu.

Dar mâna când o apropii de frunte, mi-se pare câteodată udă şi fierbinte, udă şi fierbinte de sânge.

© BCU Cluj

C I O B A N U L D E

A. C O T R U Ş

L-AM întâlnit, departe sus, pe piscul înglugat ţn neguri. Intre zăvozi, ca un tiran între curtenii lui-• . Muntele picioare de oţel i-a dăruit.. . Prăpăstiile: ochi adânci. . . Şi depărtarea: veşnic dor de ducă. . .

Pe umerii-i ca două stânci îşi sprijină cojocul Şi , n mâna aspră ca 'ntr'un cleşte Târăşte In urma lui, un noduros ciomag, Acest năprasnic craiu al muntelui. . . Soarele de foc şi gerul care muşcă Şi-aduce moartea 'n nevăzuţii-i dinţi polari, L/au crescut puternic ca din fier — Şi 'n sângele-i mănos, nebun şi tropical Flămânde flăcări şi furtuni îngrămădiră... Fete iuţi, sălbatice şi dulci, Cu sâni aprinşi, cu pulpele pietroase, Cu zâmbete trandafirii, Ii ies în drum în roşiile apusuri (Prin luminişuri care ştiu să tacă.. .) Şi *n ochii lui spintecători, vrăjitoreşti se pierd, Cum se pierd ades prin codrul fără fund Şi — zăpăcite — nu mai pot găsi, de capul lor, cărarea...

L'am întâlnit departe sus, pe-o cărăruie.. -Şi mâna când mî-a dat-o, aspru şi despotic, Acest gigant cu ochii de copil, Mi se părea că priveşte-adânc în suflet, Mi se părea că mă cunoaşte de pe-un alt tărâm, Mi se părea că-mi strânge mâna însăş Vieaţal. :

© BCU Cluj

C R O N I C I

I D E I . O A M E N I & F A P T E R E G I O N A L I S M L I T E R A R

X R E B U I A să a jungem şi aici. P r ea e r au îm­părţ i ţ i scriitorii n u m a i după mesele de cafenea şi după frecventarea cu tăru i ori cu tăru i şef de tr ib l i terar, cu ceaiuri săp tămâna le , sandvici cu şuncă şi şvar ţur i cu rom. A m ajuns însfârşit şi la cate­gorisirea poeţilor după actul de naş te re , ungh iu l facial şi forma geometr ică a ţestei . ' Nu vom m a i avea poeţi lirici sau prozatori m e ş ­teri în sondajul întunecimilor psicologice, ci poeţi moldoveni şi poeţi mun ten i , lirici ardeleni şi pro­zator i basarabeni , şi a şa m a i departe, după s i tua­ţ ia geografică a că tunului în t r ' a cărui iesle a văzut întâ ia oa ră l umina soarelui , alesul ursi toarelor . Ca şi c u m n ' a r fi fost îndestul de incoherente şi s terpe discuţiile l i terare din u l t ima vreme, u n n o u prilej de h a r ţ ă a scoborît în fumul cafenelei.

Căci h a r ţ ă va fi. Fă ră îndoială, d-1 Ibrăi leanu în cel din u r m ă

n u m ă r al «Vieţi i Româneş t i» , vede cu u n ochiu just ca în to tdeauna şi discută cu u n calm obiectiv, iarăşi ca în totdeauna, aceste caractere specifi-regionale ale l i teraturei româneş t i . Dar d-1 Ibră i ­leanu e u n u l din puţinii supravieţui tor i ai bunei t radi ţ i i de odinioară, când criticul cântărea greu cu­vântu l înainte de a-1 aş terne pe hâr t ie şi pu t ea să sus ţ ină o discuţie până la sfârşit, fără să a runce st icla cu sifon în capul adversarului . Singuratic, în t r 'o invazie de sgomotoasă t inereţe care cultivă cu frenezie amator i smul , ne pare u n în târz ia t împovăra t de prejudecăţi . Când, prelungind şi lăr­gind discuţia începută în «Spiritul critic» , bifurcă l i te ra tura după regiuni , n u face credem, decât o onestă operă — a m spune dacă n ' a r frige cuvântu l astăzi — aproape strict ştiinţifică. Sânt constatăr i aduna t e şi grupate în ju ru l acestor caracter izăr i regionale , care n u a u porni t în tâ ia oa ră de la noi, ci au împăr ţ i t de m u l t , în parcele aproximat ive , l i teratur i le t u tu ro r neamur i lor . Dacă n u ne înşe­

l ă m în F r a n ţ a exis tă de m u l t o cul t ivare pioasă a acestor însuşiri localnice, de unde de-ar fi ţ â ş ­n i t n u m a i gloria lui Mistral , şi încă a r fi fost îndestul. Dar când d-1 Ibrăi leanu a runcă impro­vizaţilor cronicari l i terari o asemenea problemă, în aceste vremur i de ana rh ie cura tă , socotim că să­vârşeşte o impruden ţă de prisos. Şi o naivi ta te . D-1 Ibrăileanu d ă r â m ă argumente le unu i adversar ine­xistent, se luptă cu păpuşi de car ton. Căci n u înţe­l egem de ce ar ma i interesa fanteziile capricioase ale cutărui cronicar, pentru care l i te ra tură românească n u există decât de la d-1 Ştefănescu-Est încoace. In afară de critică şi peste elucubraţ iunile t ipări te în t ru apă ra rea mărun te lo r cenacluri învrăjbite, scrisul românesc îşi face d r u m , anevoios, cu în­destule şovăiri, cu îndestule abater i , cu îndestule rătăcir i , dar spre o ţ in tă , ce n u s tă în pu te re n imănu i să o răsucească din loc, ca acele pasăr i de t inichea din vârful acoperişurilor, învârt i te după vântur i . F indcă este l i te ra tura al tceva decât u n meşteşug, şi m a i mul t decât o m o d ă t recă toare . Din adâncu l acestui p ă m â n t hrăn i tă , poar tă peceta e tnică cu voia şi fără voia n o a s t r ă ; după cum fără voia lui se crestează în t r 'un fel frunza gorunulu i de pe plaiurile noas t re şi altfel lucioasa frunză de palmier. Când cel m a i e lementar m a n u a l de geo­grafie e regionalist malgre-lui , zugrăvind în t r ' un fel firea moţu lu i care-şi poar tă t ă cu t zeghea pe potecile munţ i lor apuseni , şi altfel a mazi lului din ţ inutul Sorocei; când folcloriştii n u m a i din var i ­antele doinelor după ţ inutur i , ar pu tea demons t ra axiomat ic anumitele coarde ce vibrează sonor în t r 'un colţ de ţ a r ă şi surd în celalt capăt , o n o u ă revi ­zuire a regional ismului li terar n ' a r a junge decât să s fărâme porţ i deschise. Şi să încaere to tuş o discuţie furtunoasă, în t re oameni ce n u ma i pot vorbi calm, fără să s t ropşească din pumn, nici despre cubajul piramidelor din Memfis.

G L A S U R I L E N O P Ţ I I

/ X fost mişcă tor ca u n poem nespus încă al acestui veac , discursul rost i t de Daniel Ber thelo t , la şedinţa a n u a l ă a celor cinci Academii franceze.

In serile de va ră , învăţa tu l se u r c a pe colina dela Meudcn, unde l a m a r g i n e a pădur i i , se înal ţă u n t u rn de treizeci de me t r i , pen t ru a ascul ta

«vocile nopţii». Cu capul în făşura t în casca te le­fonică, e destul s ă mişt i a tunc i bobina ver t icală a apara tu lu i şi s ă ascul ţ i . Din adâncu l tăcerii se îna l ţă întâ iu u n fluerat aproape nes imţ i t , care d e ­vine din ce în ce ma i l impede : chemări le r i tma te ale alfabetului Morse, t r ansmi ţ ând în văzduhur i

1 0 7

© BCU Cluj

cuvinte englezeşti . E postul din Po ldhu , care de pe coasta e x t r e m ă a Angliei , t r imi te prin sem­nalele Marconi veştile zilei, mar i lor t ransa t lant ice în d r u m spre New-York. O apăsare a mecanis ­mu lu i . Şuerul se s t inge, s t răba te u n sune t de zur­gă lău din ce în ce m a i distinct. E l egă tura cu por tul Norddeich, care la g u r a Elbei, în nemţeş te , comunică pe vasele din Bal t ica şi din Marea Nor­dului . Câţiva cent imentr i încă pe coloana de bronz : se sch imbă legătura , zurgălul slăbeşte ca al une i săni i îndepăr ta te pe d r u m . In locu-i u n sfârâi t aduce sunetele muzicale ale limbii spaniole , delà postul din Barcelona. î n c ă o apăsare m a i jos , pe coloana de l egă tu ră şi începe u n ropot de tobe. For tur i le centurei din ju ru l Par isului , mun te l e Valerian, Buc , Pala iseau, îşi r ă spund înt re ele în t r 'o l imbă necunoscu tă ; s u n t exerciţ i i le postu­rilor secrete.

Deodată isbucneşte u n vuet pu te rn ic , o scânteie ţâşneş te din cristalul de ga lena şi luminează ca u n fulger scur t întunericul cabinei. E tu rnu l Eiffel ca re in t r ă în ac ţ iune şi t u r b u r ă receptorul .

Din câteva întorsătur i de şurub , apara tu l e pus la punct , şi înăl ţa t d in t r 'o s ingură mişcare , face s ă defileze cu t oa t ă v i teza: sbârnâ i tu l delà Bar­celona, clopoţelele îndepărta te delà Norddeich, fluerul ascuţ i t delà Poldhu.

Astfel, delà răsăr i t la apus , delà miază-zi la miază -noap te , vocile nopţii se încrucişează şi îşi răspund. F ă r ă odihnă, spaţ iul e b răzda t de aceste u n d e nevăzute , care pe faţa adormi tă a p ă m â n ­tului , se fugăresc la câ ţ iva ki lometr i u n a de a l ta , a semenea undelor concentr ice pe care le trezeşte o p ia t ră a runca t ă în apa m o a r t ă a unei bălţ i . Cu vi teză de 300.000 k i lometr i pe secundă, ele călătoresc aproape pretut indeni , nevăzu te , m i ş -

M A R C E L

VlEAŢA lui Marcel Proust , încă demul t e rà înfăţişată într 'o urzeală de legende. Se vorbea despre o fiinţă fragilă, închisă în t r 'un apa r t amen t întunecos, cu perdelele t rase , unde şi z iua ardea o l umină albăstrie, ferit de vuetele din afară de tapiserii grele şi de învelitori de pâslă. Acolo t ră ia şi scria noaptea , după ce z iua şi-o petrecuse dormi­t â n d . Arareor i , evada din această închisoare vo­lun ta ră , pentru a merge în vreun palace oarecare, ori la o recepţie mondenă . Nu m a i e greu de desluşit dar , de ce opera lui Marcel Prous t , de mar i propoiţi i şi de minuţ ioasă realizare în a m ă n u n t , e socoti tă o l i tera tură a umbre i , a ascunzişuri lor tainice omeneşt i , a celor ma i vagi şi m a i obscure ţ inu tu r i sufleteşti. Multă vreme necunoscut , a s tră­bă tu t în mare le public ab ia a c u m câţ iva an i , după ce tipărise primul volum din A la recherche du Temps perdu, la o vârs tă când alţi scriitori se apropie de sfârşitul carierii . E o operă masivă, cu care t e împrieteneşti anevoie. F raza câte odată neobişnuit de lungă, de o construcţie compli­ca tă , încărcată de incidente, de parenteze şi de conjuncţ iuni , — cu toa tă corecti tudinea ei strictă, te îndepărtează delà pr ima lectură. Săracă în pasagii lirice ori simbolice, u rmăreş t e o analiză, a vieţii inter ioare, şi a sentimentelor fugare, cu o pătrundere răbdătoare şi adeseori voit seacă, ce n u se înrudeşte în l i tera tura franceză decât poate cu fraza pur anali t ică a lui Stendhal . In aceas tă pr ivinţă , opera lui Marcel Prous t conti­n u ă direct t radi ţ ia romanulu i psichologic: Adolphe, Domin ique , La Chartreuse de P a r m e . Romane în

când n u m a i , ici şi colo, membrane le telefoanelor care aş teaptă .

In t impul aces ta pe cerul neg ru , stelele sclipesc, şi ca şi cum n a t u r a n ' a r a v e a decâ t u n s ingur chip pen t ru a se face a u z i t ă ; ele îşi t r imi t lu­m i n a prin u n d e a semănă toa re celor ale telegrafiei fără fir. Specto graf ele delicate le primesc în fo­carul telescoapelor, şi acolo unde ochii noştr i n u zăresc decât o confuză a rmonie , ele înregis t rează o inf ini ta te de note luminoase , d i s t inc te ; grai ta inic a l atomilor , suspin al mater ie i ce moa re luminând în vid, p lângere mono tonă , veşnic ace iaş dela începutul veacuri lor . S ingură numa i rumoarea ome­nească , sch imbătoare şi n u a n ţ a t ă ca bucurii le şi dureri le noas t re , ca ale noas t re capricii şi pasiuni , n u se repe tă de două or i . In fiecare seară , această r u m o a r e a vieţi i pămân tene , se t ransmi te din con­t inen t în cont inent , desfăşurându-se şi împrăşt i in-du-se în largi valuri e tera te pe suprafa ţa planetei , înainte de a se pierde topi tă în cerul indiferent. In orice colţ al globului n e - a m afla, în t i hna câmpuri lor şi în convulsia oraşelor, pe pia ţa pu­blică sau între cele pa t ru ziduri ale odăiţei noas t re de lucru , s u n t e m scăldaţi de u n ocean de u n d e invizibile. Mesageri a i infinitului, vorbesc o a m e ­nilor în t r ' o l imbă ne în ţe leasă , din care ş t i inţa n ' a izbuti t până a c u m să desluşească decât o n e ­însemnată părt icică a tainelor.

Cu aceas tă viziune h a l u c i n a n t ă a misterelor ce ne înconjoară, c u v â n t a r e a lui Daniel Berthelot , dela Ins t i tu tu l F ran ţe i , va r ă m â n e fără îndoială o pagină de antologie a t impului — pe care n u n e - a m m i r a s 'o vedem disputa tă cu înverşunare , de simultanişt i i , unanimiş t i i , futuriştii ori dadaişt i i , ce vor să reprezinte neliniştea, mist icismul nou şi chinuirea sufletului modern .

P R O U S T

care zugrăveala înfăţişării fizice a persoanelor şi a lucrurilor e negl i jată pentru a face loc cercetării amănun ţ i t e şi exclusive, a vieţii inter ioare a două sau trei personagii privilegiate. Sentimentele n u ­an ţ a t e şi subtile pe care autoru l le expr imă , se degajă din a t i tudinea personagiilor, din m o n o ­loagele şi dialogurile lor, din gusturi le lor neaş tep­ta te , din actele lor contradictori i . S'ar pu tea spune chiar că romanele lui Marcel P rous t sun t m i n u ­n a t e comentar i i ale actelor omeneşt i , văzute cu u n ochiu ce desprinde a m ă n u n t e ta inice ce n o u ă ne scapă. Autorul descompune mecan i smul acestor ac te , n u prin sugest ie , ci explicându-le, reconst i­tuind vieaţa sensibilă în ceeace are m a i complex şi m a i nestatornic . încercare n o u ă , care cerea u n stil nou . Deaceea l imba lui Marcel Prous t apa re la început a t â t de originală şi s t ranie , încât e ne­voie să o înveţi , s ă te familiarizezi cu ea , c u m o faci cu u n gra iu s t ră in . In stilul impresionist de astăzi , scrisul acesta a păru t m u l t ă v reme , şi pare încă, ta ini ţă zăvori tă în care n u poate pă t runde fie­c ine . Dacă fraza n u e făcută din clari tate şi logică imediată , as ta , fiindcă şi vieaţa noas t ră sufletească e confuză şi fiindcă intel igenţa n u pătrunde acolo decât prin culuoare întunecoase şi în tor tochiate . Vieaţa afectivă are legile sale proprii , deosebite de acele ale intel igenţei . Exis tă o asociaţie şi o m e ­mor ie a sent imentelor ; altele decât acele ale ideilor. Mecanismul lor obscur se ascunde în in­conştientul ce formează par tea esenţială a eului nos t ru . Astfel, Prous t a junge la aceleaşi concluzii cu psichologii moderni , după care , conşt i inţa n u e

I 0 8

1 © BCU Cluj

decât u n s ingur şi mic punct luminos pe vastul câmp întunecos al inconşt ientului . Ia r fiindcă în romanele sale, iubi rea ţ ine locul cel ma i de seamă , găsim aplicate şi dragostei aceleaşi concluzii psi-chologice. Iubiri superficiale, uşoare , obsedante, brutale, tandre sau adânci , scur te sau nelecuite, toate derivă din acelaş f enomen; sun t simple fe­nomene ale inconşt ientului . Dragostea substi tue pentru u n t imp, eului obişnuit u n alt eu , care dispare ma i de vreme ori ma i târziu, fără ca noi să fim răspunzători de apari ţ ia ori de dispariţia lui . Idea romant ică a iubirii de până a c u m ne înfăţişează acest sent iment altfel: doi oameni se caută , se doresc, se iubesc, s 'au ales, după lungi deliberaţiuni. Sau au fost predest inaţ i . După dânşi i iubirea e o real i ta te exter ioară , puternică, s tator­nică, imuabi lă . Nu pot să o ma i piardă decât prin greşeala lor, c u m se pierde o avere, c u m se pierde un loc în societate . Au asupra acestei iubiri , în amăgi rea lor, u n soiu de drept de proprietate, care le ga ran tează stabil i tatea. Şi iubindu-se sunt li­niştiţi şi s igur i . Către această calmă certi tudine, către această posesiune ra ţ ională se îndreaptă idealul tu tu ro r iubirilor. Greşala romant ismului este că socoate aceste aspiraţi i iluzorii drept reali­ta te . Şi real i ta tea e al ta — ma i cenuşie . Iubirea nu e decât o creaţie individuală, dator i tă hazar ­dului, unui capriciu prelungi t a tâ ta t imp cât do­r inţa r ămâne nesat isfăcută sau se socoate a ta re . Femeia care n i se pare astăzi s ingura , indispen­sabila existenţei noas t re , pu tea fi a l ta , fără de care de asemeni n ' a m fi crezut că ma i pu tem t ră i . Nu intel igenţa contribuie la alegerea acestei fe­m e i iubite, despre a cărei ha ină când a plecat n ' a m şti spune ce culoare avea, fiindcă nici n ' a m privit-o bine . Aşa se explică de ce adeseori, de cele mai adeseori, iub im femei ce n u corespund idea­lului fizic şi mora l ce ne -am făcut despre femeie. Desvoltată în inconşt ient , iubirea n u e decât cristalizarea unei dorinţe contrar ia te . Lipsa ne ­aş tepta tă a unei femei pe care n ' o iub im încă, a junge pentru a face să crească în noi acea nevoie imperioasă de a o vedea, de a o avea, care devine deatunci îna in te , exclusivă. Gelozia, despre care

Marcel Prous t a scris poate cele ma i frumoase pagini , e fără îndoială şi cea dintâ iu legătură care ne s t rânge lângă o femeie.

«In iubirea ne î m p ă r t ă ş i t ă — s c r i e P r o u s t — a ş s p u n e : în orice iubire, fiindcă sun t fiinţe pent ru care n u exis tă iubire împăr tăş i t ă—se poate gus ta n u m a i fericirea s imulacrului pe care ni l ' a r da acele clipe unice când bună ta tea unei femei , sau capriciul ei , sau hazardul , aştern peste dorinţele noas t re , în t r 'o coincidenţă perfectă, aceleaşi cu­vin te , aceleaşi acţ iuni ce ni s 'ar fi cuvenit , când a m fi fost într 'adevăr iubiţ i) . Atâ t e tot ce p u t e m aştepta de la iubire . Şi aceeaş concluzie dezolantă în toa te iubirile ce furnică în romanele lui P rous t . în A l'ombre des jeunes filles en fleur, Le cote de Guer-mantes, Du cote de chez Svoan şi în Sodome et Gomorhe.

* * * « Nici u n u l dintre acei cari l 'au cunoscut — scrie

Leon Daudet — n u vor u i t a fermecătoarea înfăţi­şare a lui Proust , cu ochii lui adânci , cu delica­te ţa nesfârşi tă a inimii lui , cu sfioasa t recere prin v ieaţă discret s t recura tă . Bolnav şi f r iguros, t ră ind închis de mul ţ i an i , culcat două zile din şapte, n u găsea a l tă mu l ţumi re decât să împace pe acei despărţi ţ i de vieaţă , decât să înveţe duş­mani i a se cunoaşte ma i bine . Se făcea de b u n ă voie medic al sufletelor, ascunzând sub o ironie ademeni toare o universală şi adâncă mi lă de se­meni . Aceleaşi cuvinte le scrie despre m o a r t e a lui P rous t : Pau l Morand, J a loux , Maurice Mart in du Gard, Souday, Pierre Miile...

Agonia pre lungi tă de câteva luni , n ' a înnăbuşi t o clipă setea bolnavă de anal iză sufletească. In t re cărţi şi vrafuri de no te , n u contenea să scrie pe m a r g i n e a unei file încă u n ascunziş surpr ins . Cu trei zile înainte de-a închide ochii ceruse priete­nilor să-i reci tească toate pasagiile unde scrisese des­pre m o a r t e : «je crois que m a i n t e n a n t je dois m i e u x la connaî t re . J e veux refaire la mor t de Bergotte. . . »

Această duioasă uman i t a t e , va face ca opera lui P rous t să supravie ţu iască t impului — cum scria J ean Cocteau — ca acele ceasuri - bră ţare ce ticăie încă m u l t t i m p , la m â n a soldaţilor mor ţ i .

C R O N I C A A R T I S T I C Ă D E M I A N

Virgil

P E O zi inospi tal ieră de i a r n ă , în acest Ateneu unde au fost a t â t ea exibi ţ iuni a n o n i m e , m ă opresc surpr ins în faţa celor câ teva pânze , s tângac iu şi par ' că d is t ra t s e m n a t e : demian, cu d m i c .

In ferocea sfâşiere a celui m a i de ap roape , este r ecomandarea discretă şi surpr inză tor de neobiş­nu i t ă a aceluia ce n u debutează iscălind compact şi agresiv. D e m i a n , na iv copil, se iscăleşte cu u n f i r ide ia rbă m u i a t în coloarea fanteziei , s i ngu ra iscăl i tură valabilă în a r t ă . P u ţ i n ă coloare, puţ in de sen ; ca în t r 'o cea ţă plutesc fiinţele lui simbolice. Suflet idilic le evoacă şi m â n a le con turează s i lueta lor ae r i ană . In aceas tă a tmosferă vaporoasă , a m ă ­gitorul ne aba te dela preocupări le noas t re de toa te zilele, şi , folosindu-se de divina linie a corpului ,

' cu o docilă preocupare de in te lec tual i ta te , sfielnic, cu indicaţ iuni ingenioase , t ransf igurează imagini le cunoscute n o u ă în compoziţi i gra ţ ioase .

de Ciojlec

Cu o vădi tă dispoziţie n a t u r a l ă , lucrează cu voie b u n ă ; n u protestează în nume le nici une i es te t ic i ; n ' a r e f r ă m â n t ă r i ; crează în cel m a i fermecător şi ne în t r ecu t decor, n a t u r a . De aci acea s impat ică viziune de p r imăvară , tona l i t a tea aceea aur ie care învăluie grupuri le lui ca în t r ' un su râs de l u m i n ă .

Demian ştie că a r t a este s ingura iluzie a vieţ i i .

P r e c a u t , puţ in in t imida t s 'ar zice. că ia con tac t cu n o i ; e sincer şi e convins . Călăuzit de u n echi ­libru cumin te , fără nici o izolare de priceperea noas t r ă , din memor i a al tor frescuri r e înprospă ta te , cu u n impuls de s igură o r ien ta re , cu graţ ie înăscută şi cu t inere ţea care ţ ine o v ieaţă în t reagă , desfă­t a tu l florilor şi a l vignetelor , visează.

Pe u n fond a rmonios o m a m ă , dreaptă în straele-i monaca le , cu faţa încl inată de prea m u l t ă duioşie ,

IO9

© BCU Cluj

Fecioara ideal iza tă , cu u n gest de pioasă candoare , fur işează o m â n ă la s â n , se pregăteş te să aplece p runcu l gol aproape , înfăşura t de ceala l tă m â n ă , o m â n ă de m a m ă . Ală tur i , o a l tă m a t e r n i t a t e , m a i puţ in creş t ină , pe l ângă care a tâ ţ i a t rec fără să se oprescă . Cu câ tă complezenţă şi distracţ ie va fi ascu l tând Demian ce-i spune u n u l şi a l tu l . Simţi că a r t i s tu l , fără v r e - o u r m ă de pripeală ori de im­pac ien ţă , pe fiecare zi şi cu fiecare pânză n o u ă se apropie to t ma i m u l t de opera lui . Mama , vă­zu tă de spate , l anguros aplecată , pudică, îşi ascunde goliciunea. O fetiţă fragilă, cu picioarele subţ i r i şi drepte , deschise ca u n compas , şi-a încurca t mâini le în cămăşu ţa da tă peste cap . I n t r ' u n colţ u n pantof, o floare pe poli ţa căminu lu i , în perete a t â r n a t u n c a d r u : n imicur i , a m ă n u n t e preţ ioase, reda te cu sensibi l i ta te .

P â n z a care ne pune supt ochi o imperceptibi lă n u a n ţ a r e şi to t s imţu l decorat iv al lui Demian , toa tă emoţ ia l u i ; este delectarea în mij locul na tu r i i , Odihna. Sub cerul senin, în mijlocul câmpie i , la u m b r a u n u i pom, o femeie nudă , mola tec se deş­t eap tă la v ia ţă . Jos pe ia rbă , u n adolescent , cu ca r tea deschisă. Deopar te , vaporos îmbrăca tă , o t â n ă r ă inspi ra tă , priveşte peisagiul de linişte şi poezie ce-1 a re îna in te .

Tot acest fel de a s imţi al lui Demian e n a t u r a l . Cu n imic n u încearcă să ne provoace m i r a r e a . La el n u exis tă nici t e a m ă de necunoscut , nici s tângăcie decât acea in ten ţ iona t imedia tă . Cu o s i g u r a n ţ ă u imi toare alege detalii pent ru o j u s t ă vedere de ansamblu . Demian are personal i ta tea cea ma i senină .

D R A M A S I T E A T R U L

« T A T Ă L » , D E A U G U S T S T R I N D B E R G . M I M :

P A U L W E G E N E R de

Ioan Marin Sadoveanu

A P R O A P E u n u l dintre cele două cazuri de îm­b inare a dramei cu tea t ru l , despre care vorbeam în prolog. Scriem — aproape —; actorul de da ta aceas ta n ' a avu t n imic de poleit, piesa fiind din cele m a i bune ; el a a v u t însă o meni re tot a t â t de însem­n a t ă : să apropie u n text , r ă m a s în u m b r ă sub jocul actori lor noşt r i . Piesa lui Strindberg a fost revalorif icată de in te rpre ta rea d-lui Wegener . So­cot im că e t impul să o a m ă n u n ţ i m , m a i ales în-făţişându-ni-se cu ea ( lucru r a r în cuprinsul operei s t r indbergiene) o posibilitate de aco rd : canonul . Căci e u n lucru bine cunoscut , că noi în ma te r i e de tehnică d r a m a t i c ă n u ne apropiem decât u n a s i n g u r ă : pe cea franceză care cu s igu ran ţă că e cea m a i a t răgă toare da r şi cea m a i s t ea rpă . Şi încă şi din aceas t a n u pe cea clasică, ci v a r i a n t a roman t i că în care n u ma i exis tă decât u n i t a t e a de ac ţ iune împinsă p â n ă la absurd .

Aşa dar cred că «Tatăl», cu s iguranţe le formulei sale pe care le dă publicului nos t ru , a r pu tea fi u n început de înţelegere pen t ru opera lui Strind­berg . P e n t r u noi , procedura e cu prisosinţă în­deplinită. Piesa cuprinde uni tă ţ i le clasice: de t imp (totul se petrece dela o sea ră la a l t a ) , de loc, şi de ac ţ iune . Toate cercuri le întâmplări lor sun t con­centr ice — aşa c u m le vro im noi ; dialogul e s t r âns , v iu , n u prea crud şi lipsit de abs t rac ţ iun i .

Ceeace depăşeşte aceste ex igenţe , care fac accep­tabi lă piesa , e tocmai ceeace a re valoare n o u ă . Şi pe aci e că ra rea pr in care n e fur işăm în i n i m a lui Str indberg.

Tema principală e lup ta e t e r n ă dint re bărba t şi femeie ( t e m a d r a m e i ) . In cerc m a i s t râns însă, idea chiar , e femeia însăşi, şi a n u m e u n u l dintre polii săi e x t r e m i : m a m a , căreia îi s tă la ant ipod, p ros t i tua ta .

Deci sub p a n a acestui m a r e poet al subcon­ş t ientului , îmbina tă în configuraţia sufletului fe­meiesc, găs im o deformaţ iune psihologică, fatală, prin însuş simplul fapt al mate rn i tă ţ i i . In acest mod, r apor ta t şi m ă s u r a t pe variaţ iunile de in ­tensi ta te , adeseori pe devierele sufletului femeii devenite m a m ă , se schi ţează bă rba tu l şi se valo­

rifică ins t i tu ţ ia pe care a creiat-o e l : pa tern i ­t a t ea . In rapor tul aces ta stabili t de Str indberg «în Tatăl», ca şi în e n u n ţ a r e a ştiinţifică a lui Otto Wein inger , pa t e rn i t a t ea n u e decât u m b r a v a n ă a singurei şi realei inst i tuţ iuni : ma t r i a r -ca tu l .

I a t ă firele e x t r e m e ale deduceri lor . Ceeace in­te resează însă în pr imul r ând e compozi ţ ia , g r a ­da rea acestei t e m e .

Cu to t conţ inu tu l său de no ta ţ iune exac tă , cu toa te mij loacele sale na tura l i s te , «Tatăl» e scris pe o s c h e m ă muzica lă . Dela p r ima scenă a v e m preludiul t e m e i : pas torul şi căpi tanul se îndelet­nicesc să l ămurească o m i c ă în tâmplare de d ra ­goste a ordonanţe i Nojd. Pa te rn i t a t ea e ab ia po­men i t ă . Apoi i n t r ă m în cunoaş terea relaţ iuni lor cotidiane ale famil ie i ; aci t e m a con t ra ră e îm­pleti tă pe m a i mu l t e voc i : femeile care cresc fetiţa căpi tanului . Corul abia se aude . în t re culise, şi to tuş s imţ i c u m face u n gol în ju ru l bărbatu lu i . Şi însfârşit se pune confl ictul : pe cale de su-gest iune femeia îşi începe lup ta şi t o a r n ă primele îndoieli în sufletul bărbatu lu i , a supra legit imei sale pa tern i tă ţ i . Şi fu r tuna c r e ş t e ; se repetă acelaş mot iv , din dreapta , din s t ânga , ca şi c u m ar fi re lua t , în t r ' o orches t ră , de toa te ins t rumente le . Toate resursele ştiinţifice — discuţ iunea a sup ra încrucişări i rasselor — , toa te autocercetăr i le , toa te iscodirile s u n t chemate în a jutor de căpi tan, care se simte înecat . Sun t z igzagur i i s tov i toare ; d in ele omul iese din ce în ce m a i frânt .

E însă o scenă luminoasă , în mij locul piesei, impres ionan tă — o pauză , u n răs t imp pent ru la­c r imi în iadul aces t a : cei doi adversar i se în­frăţesc o clipă, în du lcea ţa s ingurului sen t iment blajin d in t re u n bă rba t şi o femeie. E a îl m â n g â e cu b u n ă t a t e a sufletului ei de m a m ă , i a r el, soţul u r iaş , frânt, p lânge ca u n copil pe genunchi i soţiei sale, din care s 'a ş ters pen t ru o clipă femeia.

O oază n u m a i — şi u r a g a n u l porneşte iar . Unul t rebuie să cadă. Acela e bărba tu l . El iese înfrânt din lup ta pen t ru supremaţ ie a supra rodului d ra ­gostei sale . Şi mot ivul se reia prin soaţă , pr in

© BCU Cluj

fiică, prin orice femeie p â n ă ce îl î ngenunche pe t a t ă şi pe bă rba t pe pragul hidos al nebunie i .

In u l t ima par te , acolo u n d e căderea e t r ag ică şi vert iginoasă, e o u l t imă licărire, genia lă .

Legat în cămaşa de forţă, b les temând to t ce e femeie: m a m ă , soţie, copilă, căpi tanul e învelit la un m o m e n t da t de soţ ia lui î n t r ' un şal . E a îi cere m â n a , m â n a lui de n e b u n — legată . El blestemă, şi t o tuş , deoda tă e năpăd i t de u n val de l ir ism, de fericire prin femeie, i-se furişează ca u n cântec în suflet. I a t ă : . . . «dar s imt c u m îmi m â n g â i e obrazul şalul t ă u m o a l e ; e călduţ şi mă tăsos ca bra ţu l t ău , şi îmba tă a vanilie, ca părul t ă u , în t inereţe . Mai ţii m in t e , Laura , de când e ram t iner i şi n e a scundeam în brădet , u n d e înfloreau ghioceii şi u n d e se u n e a u cântecele pasă­rilor cu şoaptele de d ragos te ? Ce m i n u n a t era , ce m i n u n a t ! » . . .

Un fulger n u m a i , căci în câteva clipe, iată-1 i a r : . . . «ce Zeu ne s t ăpâneş t e ! Al luptei poa t e ! Sau azi desigur o Zeiţă». Motivul r ev ine . Deoda tă aceas ta îl v a f rânge . El cere să i-se ia şalul . (Mişcarea aceas ta la reprezintare a fost m i n u n a t condusă ) : încadrând , cele două femei, îşi t rec şalul , u n a celeilalte, mângâ ind astfel obrazul căpi ta­nulu i . Se mater ia l izează par ' că , u n d a aceas ta de l ir ism, punând ca o mângâ ie repe chinul bietului om.

Astfel e scris «Tatăl». Dea lungu l s ău inven-ţ iunea e îmbelşuga tă şi n o u ă . Se s imte fără în­doială, în fac tura acestei piese inf luenţa lui Ibsen. Abia indicat , din piesa aceas ta na tura l i s tă , se m a i desprinde to tuş u n plan în i real pe care s u n t proiectate unele gestur i . E fireşte u l t imul p l an , el

C R O N I C I G E R H A R D T

Leon

O m u l e to tdeauna — mai ales în zilele noa­stre — l anus cu două feţe. U n a pe care şi noi o vedem şi cealaltă, ascunsă de privirile noas t re . Cu alte cuv in te : fiecare o m se manifes tă în două feluri :

I . aşa c u m ni se pare şi I I . cum e în real i ta te . Autorii au nevoie, n u ştiu de ce, de spovedanii

publice. Insă în afară de spovedaniile sfântului Au-gustin şi ale lui J . J . Rousseau, toate sunt false şi nesincere, inclusiv şi spovedania vesti tă a lui Leon Tolstoi.

H a u p t m a n n e modest , în sensul profund al cu­vântului , e discret. Şi v iea ţa lui, cea pe care o vede lumea, n u e interesantă de loc, ca v ieaţa ţ ipătoare a reclamagiului ta lentat Gabriel d 'Anunzzio .

Cu a tâ t m a i in teresantă e v iea ţa lui in t imă , vieaţa sufletului, pe care o ghicim n u m a i , o s im­ţ im în paginile lui .

Istoria operilor l i terare e is toria nescrisă a au­torilor lor. Şi din acest punct de vedere, H a u p t m a n n e cea ma i in teresantă f igură între contimporanii noş t r i .

Sfârşitul secolului XIX şi începutul celui al XX-lea... Nu e o epocă. S în t o sută de epoci. Un vârtej enorm de idei, de scoale, de îndreptări . E un haos, din care au ieşit şi lucruri frumoase, t ra inice şi rodnice, p recum şi îndestule lucruri negre .

interesează to tuş devremece de acolo se va des­făşura m a i t â rz iu o în t reagă n o u ă concepţie a lui Str indberg, n u n u m a i despre d r amă , da r despre v ieaţă în genera l . Din simple stafii, care neliniştesc pe fiica «Tatălui», m a i t â rz iu , vor creşte demoni i , cari vor t o r tu ra , mater ia l iza ţ i s au n u , opera lui Str indberg.

«Scriu din exper ienţă , iar n u din teorie», spunea mereu autorul , iar comentator i i se g răbeau să-1 citeze în apă ra rea cazului său . Azi, cred, că asupra «Tatălui», cel puţ in , o discuţie privind autent ic i ta tea şi ma i ales generalizarea temei prin­cipale — e de prisos. De altfel în descoperirile lui , Str indberg, a fost u r m a t de o serie în t reagă de o a m e n i : Zola, Nietzsche, Pe ladan , Bocklin, W e i -n inger , cari r â n d pe r â n d , din propr ia lor expe­r ienţă , au adus măr tu r i i despre impor t an ţ a acestei vieţi subconşt iente în formarea şi s tabi l i rea sent i ­mente lor noas t re . De altfel — a ş a culm se cuvine pent ru o adevă ra t ă operă de a r tă , — ucru l aces ta se cont ro lează de fiecare spectator cu a ju to ru l propriei sale intui ţ i i . Valoarea aceas ta gene ra l ă un i t ă une i real izări severe, face din «Tatăl» piesa clasică a operei lui Str indberg.

D-l Paul Wegener, care e aci în t u rneu , a in ter ­pre ta t rolul Căpitanului . E u n ar t i s t intel igent şi de o copleşitoare putere . F ă r â m i ţ a t , ro lu l , n i se înfăţişează to tuş un i t a r , în bloc. Daru l cel m a r e a l d-lui Wegene r e tocmai real izarea aceas ta con­comitentă (paradoxală în aparen ţă ) a a m ă n u n t u l u i şi a liniei m a r i .

In ochii mare lu i public românesc a reabi l i ta t cea m a i b u n ă piesă a lui S t r indberg: «Tatăl». E o m a r e i z b â n d ă ; ea e pe m ă s u r a ta lentului s ău .

L I T E R A R E H A U P T M A N N

de Dorici

In mijlocul acestui haos a t r ă i t şi t răeş te , a lu­crat şi lucrează, mare le «Meister Heinrich» — Ger-hard t H a u p t m a n n , cel m a i înţelept poate dintre scriitorii cont imporani .

II De m a i mul te ori s 'a gândit , s 'a zis apoi şi s 'a

scris, că H a u p t m a n n e cel m a i t ipic reprezentant al sufletului ge rman , că în opera lui se vede ro ­man t i smul lui Schiller şi n u ma i ştiu ce încă ; în fine sute şi sute de naivi tă ţ i de gus t îndoelnic.

H a u p t m a n n , reprezentantul sufletului g e r m a n ! H a u p t m a n n contra căru ia s 'a pornit odinioară

cea m a i înverşunată campanie din par tea şoviniş-ti lor ge rman i .

H a u p t m a n n e scriitor g e r m a n fiindcă, s ' a n ă ­scut şi t răeşte în Germania . Insă ceeace face el e pent ru toţ i , pentru germani ca şi pent ru en­glezi, pentru români ca şi pent ru ruş i , pentru italieni ca şi pent ru amer icani .

Nu degeaba «Hannele» şi «Clopotul scufundat» au în tâmpina t u n succes nevăzu t de nici u n alt d r a m a t u r g — în America .

H a u p t m a n n posedă u n a rcuş fermecător cu care a t inge coardele cele m a i tainice ale sufletelor omeneşt i . Cine dintre noi n ' a t ră i t d r a m a in t imă a lui Ioh'annes («Solitarii»), cine dintre noi n ' a visat idealul a t ins , cine dintre noi n ' a fost neînţeles

I I I

© BCU Cluj

chiar de apropiaţii noştr i , de amic i , de soţie, şi tocmai în cele ma i înalte porniri ale sale.

Cine? Şi i a tă H a u p t m a n n ca şi cum ar fi aduna t tot

dorul nos t ru , disperarea, avântu l , visurile noas t re , speranţele , speranţele sdrobite, ridicările noastre şi scăderile — a t ră i t şi t răeş te v ieaţa noas t ră în to t complexul ei şi ne-o descrie aşa cum este şi m a i ales aşa cum trebuie să fie.

El n u moral izează . De loc. Şi nici n u n e com­păt imeş te . Ne a r a t ă n u m a i orizonturile îndepăr­ta te ale visurilor celor m a i tainice şi ascunse, ne povesteşte cum dorind o al tă ţ a r ă închipuită , m e r g e m pe d rumul nos t ru greu, împiedecaţi de spini , lăsând picături de sânge în u r m ă .

I I I

Viea ţa pentru H a u p t m a n n e plină de t ragedie . Mikael Kramer , Iohannes , Meister Heinr ich, Schil-l ing, Hannele — toţi sfârşesc în mod t r ag ic . Şi poate cel ma i grozav sfârşit e sfârşitul lui Mikael Kramer , care r ă m â n e viu dar cu ce suflet m o r t ! H a u p t m a n n , ca nici unu l dintre d ramatu rg i i con­t imporani , posedă cu desăvârşire «măestria sfâr­şitului». Reamint i ţ i -vă sfârşitul d ramelor : «îna­in te de răsăr i tu l soarelui», «Clopotul scufundat», «Hannele» — toate-s pline de u n mis ter a d â n c .

H a u p t m a n n n u a leargă după efecte scenice, care , în s ine, sun t prea ieftine. El sfârşeşte fie­care buca tă a sa ca u n preot sfârşind serviciul divin. Efectul scenic la dânsul e u n rezul ta t logic al unei s tăr i sufleteşti, strict necesar ca o lege m a t e m a t i c ă .

Sunt d ramaturg i i cari îşi cau tă «lovitura» la căderea cortinei . H a u p t m a n n e altfel.

El n e a r a t ă o buca tă de vieaţă , o a r a t ă în toa tă profunzimea ei şi ne lasă n u entuziaş t i , ci gândi­tori şi mişca ţ i . Şi a doua zi după reprezenta ţ ie , la lucrul nos t ru de fiecare zi , to t ne gândim — n u la scena, la art iş t i i , la r e p r e z e n t a ţ i e , — c i la ceeace a t rezi t în sufletul nos t ru au to ru l . Cât de m u l t se deosebeşte de meseriaşi i scenei ca Ba-tail le, Henr i Bernstein sau B r i e u x !

H a u p t m a n n n u e scriitor pentru t ea t ru . El e u n pont i fex-maximus . Teat ru l e — a l t a r u l lui , însă de loc n u e o catedră . El nu-ş i pe imi te să propovăduească: pent ru acest luc ru el a re prea m a r e şi raf inat gus t .

De aceia n u e bana l .

IV

Ul t ima operă, romanu l «Sfinx» apăru t în re ­vis ta «Illustrierte Zeitung» e rodul întregei sale act ivi tă ţ i . Gloriosul au tor ca şi c u m s'ar u i t a înapoi şi ar observa d rumul făcut şi s t r ăbă tu t cu a t â t ea sforţăr i . To tdeauna doria şi visa ceva grandios , m a r e , în t rupat în forme largi şi l ibere. După succesul mondia l al «Hannele»-i el a tacă u n subiect istoric de o m a r e i m p o r t a n ţ ă : răsboaele ţă răneş t i medievale. Acelaş subiect a a t ins şi Goethe în «Goetz von Berlihingen». In t ragedia lui Goethe se găseşte Florian Geyer, pe care Goethe 1-a pus la u m b r ă . H a u p t m a n n pune pe Florian Geyer în f runtea tragediei sale, iar lui Goetz von Berl ihingen îi dă însemnăta te m a i mică .

Cu ce ne în tâ lnim aic i? Cu r iva l i ta tea? Nu. Autorul «Ţesătorilor» îşi c au t ă u rmele s t ră­

moşilor în amurgu l medieval . H a u p t m a n n n ' a reuş i t . D r a m a a fost f luerată. Insă n ' a reuş i t nici Goethe.

Autorul m â h n i t şi dezasperat pleacă în Silezia n a t a l ă şi iubi tă , unde începe a seri «Clopotul scu­fundat», în care descrie toa tă a m ă r ă c i u n e a pur ta tă cu s ine . Sfârşind actul al II-lea, primeşte vestea că «Hannele» e p remia tă cu premiul lui Grillpar-tzer — o distincţie foarte r a r ă .

Autorul re înv ie . Asta se vede din cuvintele lui Heinr ich , din actele I I I şi IV, pline de energie , înfocate, t a r i , ca şi c u m ar fi fost s truji te în oţel . A doua oară însă a t inge subiectul lui Schakes-peare în «Schuck şi Jau». Şi de as tă da t ă fără succes. îngeru l care-i s tă tea la spate îl ferea de astfel de încercări în vii tor. Şi după «Schluck şi Jau» vine chipul lui Mikael K r a m e r .

H a u p t m a n n a fost r ă sbuna t .

V

E u n u scriu o cri t ică, nici n u vreau s'o scriu. Rândur i le mele sun t simple impresii pe care le-am cules cetind, recit ind şi văzând pe scena operile lui H a u p t m a n n . Dacă ar fi nevoie de caracter izarea lui î n t r ' u n cuvânt , a ş s p u n e :

— Reprezentan tu l , Solul conşti inţei . Fiecare d r a m ă a lui e o protestare contra ne ­

dreptăţ i lor vieţii . începând dela «înainte de răsă­ri tul Soarelui» şi până la «Fuga lui Gabriel^Schilling» — el protestează în diferite forme.

Iohannes e jertfa familiei. Ţ e s ă t o r i i — j e r t f a capi tal ismului . Schilling — jertfa îndoelei şi a . m . d. Insă de fiecare da t ă H a u p t m a n n protestează

n u m a i în numele conştiinţei individuale, ci n u în numele unei dogme . H a u p t m a n n n u e politician şi de aceea de loc n u e tendenţ ios . Şi radicalii şi conservatorii din Germania ţ i neau ca să-1 pr indă de par tea baricadei lor. Insă cel născu t pen t ru u n sbor liber n u poate să se tâ râ ie pe o bucăţ ică de p ă m â n t .

I a t ă reprezentantul radicalilor Loth («înainte de răsăr i tu l Soarelui») şi i a tă preotul şi socrul lui Iohannes («Salutarii») conservatori i . Şi pe u n u l şi pe alţii ni-i a r a t ă H a u p t m a n n cu o răceală obiectivă, sub care se s imte to tuş focul ascuns al protestărei şi . . . dispreţ, u n dispreţ fin, abia s imţi t şi poate de aceea ma i ascuţ i t .

H a u p t m a n n are u n dar , daru l logicei, acestei frumoase ar te ant ice . El e consequent . Cu lacrimi în ochi , cu durere , dar el se supune unei legi de fier a soar te i .

Şi uneor i u l t imul punct al dramei lui , m i se pare pr imul piron bă tu t în cosciugul iubitului nost ru răposa t .

VI «Ţesătorii»... Sub pana unu i alt scriitor, d r a m a ar fi devenit

bana lă , ca toa te lucrările făcute â these . H a u p t m a n n însă a găsit o formă fin-artistică

şi sfârşitul dramei — m o a r t e a unu i bă t rân nevi­nova t de glonţul j andarmulu i — e o t r ă să tu ră de o m a r e şi înal tă măes t r ie . Unii d rama tu rg i cau tă să intereseze l umea cu problemele la ordinea zilei. H a u p t m a n n e prea m a r e pent ru afacerea aceasta destul de mică . Dacă el a tacă o problemă arză­toare , o a t acă în toa tă mă r imea , lă rg imea şi adân­cimea ei. Dialogul e res t râns , e esenţial , r ă m â n â n d în limitele strictei necesi tăţ i . La dânsul , ca la Ibsen sau la Leonid A n d r e e v — c e l e m a i fine, ma i prin­cipale n u a n ţ e sun t explicate prin pauză . Destul de reamint i t ' scena când Mikael K r a m e r îşi a r a t ă

1 1 2

© BCU Cluj

lui L a h m a n n cosciugul cu cadavrul lui Arnold, sau când «Meister Heinrich» aude vocile copiilor să i . E de prisos să vorbim de tehn ica operilor lui H a u p t m a n n . El e şi au tor şi regisor . Şi dacă n ' a r fi u n m a r e d r ama tu rg , ar fi devenit u n m a r e regisor .

Destul de r emarca t că vesti tul Re inha rd t , mul te şi mu l t e a învă ţa t dela autoru l «Clopotului scu­fundat».

VII H a u p t m a n n a fost şi a r ă m a s independent , în

toate ramur i l e . După «Ţesătorii», apostolii social-democrat ismului îl socotesc al lor. «Apostolii» însă a scăpat din vedere, că în «Ţesătorii» se vede dintâ iu omul , apoi — ar t i s tu l , p recum şi în toa te celelalte d r ame ale lui .

El a r ă m a s credincios începutului său — «Apo­stol». Visătorul acesta , eroul n u v e l e i , — e u n s im­bol, e u n p rogram îrialt al activităţi i posterioare â lui H a u p t m a n n , u n m a n i f e s t — s u i g e n e r i s . Astăzi a împlinit 60 de an i . Dar şi astăzi ca şi în zorile t inereţei sale, a r ă m a s acelaş, s ta tornic , plin de v iea ţa şi de pu te re . Cei cari a u cetit în «Neue Freie Presse» cuvântarea lui rost i tă în au la Uni­versităţi i dela W i e n a , în şedinţa so lemnă, cunosc calităţile superioare ale spiri tului a t â t de superior.

De mul t a fost încoronat cu premiul «Nobel». Astăzi însă e z iua încoronărei lui cea adevăra tă , când vede în ju ru l său unindu-se amici şi duşman i , apropiaţ i i şi îndepărtaţ i i , când în faţa lui l umea civilizată sărbătoreşte ceeace e m a i f rumos, ma i cinsti t , şi ma i sincer în zilele noas t re — când lumea sărbătoreşte pe Gerhardt H a u p t m a n n .

C R O N I C A M Ă R U N T Ă O biserică părăg in i tă pe calea ruinei , a m a i

r ă m a s din vechea mănăs t i re ol tenească a Buco-văţu lu i , despre care încă pe la 1659, Pa t r i a rhu l Antiohiei , Macar ie , scr ia după o călătorie prin acele me leagur i , că a descoperit-o spre apus de oraşul Craiova, în t r 'o rov ină , în mij locul unei pădur i . Is toricul acestei mănăs t i r i , dela cele d intâ i pietre de temelie puse de Stepan, Banul cel Mare al Craiovei, până la ru ina rea de as tăz i , ne-o po­vesteşte cu adevăra tă emoţ ie , d-1 I . B . Georgescu, în revis ta Craioveană, «Năzuinţa». Din slovele pie­trelor de m o r m â n t , pe alocuri încă neşterse de Vânturi şi ploaie, şi s t r ă m u t a t e din vechea m ă n ă ­st ire a m e n i n ţ a t ă de apele J iului în nou l Bucovăţ , zidit m u l t m a i pe u r m ă ; din portretele ctitorilor, zugrăvi te în p ronaos ; din pomelnicul ci-itorilor în­ceput cu Stepan vel Ban şi P â r v u vel Culcer şi sfârşit cu Pă t r c şcu Vodă şi Nicolae Voevod, se desluşeşte ca d in t r 'o car te deschisă, l unga po­veste a acestei mănăs t i r i r ă m a s ă cu toa tă ru ina rea , u n a din cele mai vrednice de văzut , d in t re bise­ricile dela sfârşi tul veacului XVI-lea. Şi a ic i , m â n a profanatoare a meşteri lor m a i nou i , a izbut i t să acopere sub vopsea proaspă tă şi s t r igă toare , zu­grăveala subţire a celor dintâi pictori . Au r ă m a s to tuş u r m e preţioase îndestule , pen t ru a face din mica bisericuţă u n m o n u m e n t istoric, pomeni t odi­n ioară şi de învăţa tu l Charles Diehl , în m a n u a l u l său de a r t ă b izan t ină . Astăzi , zidurile se surpă , absideolele se d ă r â m ă , olanele se acopăr cu m u -şchiu, deasupra cresc arbuşt i şi bălăr i i , acoperişul e smuls de vân tu r i , sub ochii nepăsă tor i ai «Co-misiunii monumente lo r istorice» despre care af lăm cu acest prilej , că ma i exis tă încă. Fie ca apelul însufleţit al revistei Craiovene să a ibă răsune t şi astfel, să fie scăpa tă de pieire u n a din putinile rămăşi ţ i ale monumen te lo r art ist ice ale veacului al XVI-lea, care ma i supravieţuesc ici colo, în ciuda nepăsării şi vitregiei noas t re .

INCĂ o cărţulie pentru popor despre v iea ţa lui Avram Ian cu. După aceea t ipăr i tă ma i anu l t recut de scrii torul ardelean Ciura, aceas ta ma i n o u ă , din bliblioteca poporală a Asociaţ iei , merge sa ducă în depăr ta te că tune ardeleneşt i , povestea m i n u n a t ă şi roman t i că , a răsvră t i tu lu i cu păr bălaiu, a cărui amint i re t răeş te vie în doinele

Moţilor. Din documente le vremi i , din epistole şi e s t ampe , din amint i r i le răsculaţ i lor căr turar i , din arhivele Vienii şi Pes te i , v iea ţa lui A v r a m Iancu se ma i desprinde odată , povest i tă simplu pent ru cetitori s impli , cu o emoţie care n u mai are nevoie să-şi soarbă pu te rea din meş teşugul vorbelor, fiindcă întâmplăr i le ele s ingure , sun t îndestule ca să facă din acest r o m a n eroic t ră i t , un basm. Vedem acolo, cum copilul îndrăgi t de cân tu r i , dela Vidra , de lângă Dealul melcilor, fără pereche în măes t r i a cu care ştia să doinească din gu ră , din f runză, din tulnic ori din f lu ier ,a făcut din cei ma i t ineri ani ucenicia răsvrăt i r i i , în ţ a r a aceea pădu-roasă a Moţilor, unde plutia încă u m b r a lui Hor ia evocată în povestirile de sea ră , la g u r a focului, şi unde colinda încă, dâ rză şi v i tează , Cater ina Varga . Din scrisul desgropat din a rh ive , al lui Vasvari , Iosif Ster ca Suluţ iu, Cavalerul Puşca r iu , Bari ţ , Nicolae Iorga , Kovâr i , Iancso Benedek, din doinele aduna te în deosebi de folkloristul bu­covinean Simion FI . M a r i a n ; peripeţiile revoluţiei dela 48 învie în căr ţul ia Asociaţiei, aş te rnu te în povestire limpede pent ru popor. E ma i cu s eamă t ragică istorisirea celor din u r m ă ani ai vieţii , când* Iancu colinda cu m i n t e a tu rbure , ca o fan­tomă , pe drumur i le unde călcase vi teaz călare, în f runtea legiunilor. Umbră ră tăc i toare în părţile Za randu lu i , — moar t ea care 1-a a juns în Baia de Criş, la sfârşitul lui Augus t , a c u m cincizeci de an i , n ' a fost decât o descătuşare a t rupului de sufletul ucis de mul t . Acestea ni le povesteşte frumos secretarul Asociaţiei, în cărticica cu înveli toare verde, pe care a m dori-o pă t runsă cât m a i adânc , şi printre cetitorii de dincoace de Carpaţi , unde ma i puţ in este cunoscută v iea ţa celui odihnit la Ţebea, sub gorunul lui Hor ia .

O car te despre u n scriitor c las ic! Numai t i t lul cetit în v i t r ina librăriei, e îndestul pentru a evoca obositoarele ceasuri ale cursului de lat inească şi de e lenă; când do rmi t am in fundul clasei ori devoram romane interzise, streini cu totul de mono tona înşirare a regulelor de s intaxă, fie ele chiar aş ternute în versuri spre o ma i u şoa ră şi mecan ică memorizare . Dascălii au ucis pent ru mul t ă vreme, n u n u m a i dragostea de clasicism,

1 1 3

© BCU Cluj

dar şi cea m a i nevinovată curiozi tate într 'acolo, a minţi lor fragede.

D. Ştefan Bezdechi, a izbuti t to tuş , s ă scrie o carte vioaie, Aristofari şi Contemporanii săi (ed. Cul­t u r a Naţ iona lă ) .

O carte care te cucereşte de la p r ima pagină şi care reuşeşte să împace şi cel m a i puţ in ini ţ iat lector, cu o în t reagă epocă a culturi i elene.

In locul unei pretenţ ioase şi seci desfăşurări de erudiţ ie filologică, studiul caută să n e evoace ca­drul în care a evoluat geniul mare lu i autor de comedii al Athenei . Capitolele: Aristofan şi A thena ; Aristofan şi Socrate; Aristofan si Eur ip ide ; So-crate şi Euripide, r ezumă viu criza mora l ă prin care t recea spiritul elin — criză care avea să-şi găsească ecou şi în comediile lui Aristofan. Lupta dintre spiritul apol in ic— intelectualismul pur, şi spi­ritul d ion is iac—este t i smul intransigent , este prezin-ta tă cu o înţelegere, care întrece obşteasca împot­molire a dască ilor, în labirint de zadarnice con-troversăr i . F igu ra lui Socrate, reprezintantul spiri­tului apolinic în filozofia elenă, apare zugrăv i tă cu o pă t rundere din care n u lipseşte o caldă dragoste, pen t ru osânditul la cupa de cucută . Euripide dă prilej scriitorului să schiţeze în t reacăt evoluţia unei epoce a t ragediei greceşti . Este reda tă această v ieaţă şi operă a celor ce au t ră i t în vremea lui Aristofan, cu a tâ ta grijă şi cu a t â t a bogăţie de a m ă n u n t , încât covârşeşte linia centra lă a între­gii cărţi — care s 'ar fi pu tu t n u m i poate ma i n imeri t , Contemporanii lui Aristofan.

Alţii s 'au găsit şi s 'au grăbit să-i n u m e r e slă­biciunile. In as ta s în tem meş ter i . Dar a şa c u m e scrisă, car tea d-lui Bezdechi r ă m â n e u n a din pu­ţinele studii serioase asupra clasicismului, t ipărite la noi , şi în acelaş t imp, mai ales o contribuţie preţioasă la apropierea iubitorilor de l i teratură , — până astăzi ostili clasicilor — de unu l din cei m a i reprezentat ivi şi mai omeneşt i scriitori ai Athenei .

S u N T şi biblioteci unde se ceteşte. Nu fără emoţ iune a m vizitat u n a , înfi inţată s u b o sâ rgu in-cioasă supraveghere la Cluj — pen t ru copii.

Inchipui ţ i -vă o sa lă unde n u ma i e loc nici în bănci , nici în scaunele din jurul pereţilor, pen t ru că t o t d e a u n a e plin, iar Dumineca se s t r âng chiar peste două s u t e ; copii de ungur i şi de r o m â n i , răsfoind cu lăcomie paginile cărţ i lor , în t r 'o recu­legere şi seriozitate cum n u m a i copiii ştiu să ma i a ibă. E o clipă de negră i t ă emoţie să păşeşti în-năbuş i t dea lungul cărţ i lor desfăcute pe pupi t re , u n d e din când în când o foaie se întoarce t ăcu t , sub m â n a copilului. E s fânta l i turghie a gândului , ce începe cu poveştile feţi lor-frumoşi, a lunecă apoi pe l un t r ea lui Robinson Crusoe şi se îndreaptă spre l umea colbăi tă a cronicilor s t r ăbune . Statist i­cile a r a t ă la copii, dorul după povestea adevăra tă a omulu i .

Cărţile de istorie sun t cele ma i cet i te . Dar în­ve r şuna rea «celor mici», e t r ag ică a tunci când u r m ă r e s c să cetească în biblioteca cea bună , căr­ţile de şcoală. Şi a s t a ar pu tea folosi ca o poveste adevă ra t ă pen t ru cei m a r i . Copiii n u pot avea cărţ i le de şcoală în exempla re îndes tu lă toare , nici m ă c a r aici .

P rob lema lor, a celor ce n u a u în mize r i a so­cială de azi , loc acasă , cald şi linişte (poate nici pâine) , dar vin în azilul învăţă tur i lor , e poate problema cea ma i fnduioşetoare a vremilor . Şi a m dori-o desbă tu tă ma i deaproape şi cu ma i m u l t

suflet, de c u m o fac dascălii din comisiunile căr­ţilor didactice, cari n u m a i văd l umea de dincolo de paragrafele regulamente lor , decât prin sticla fu­m u r i e a ochelari lor daţi după urechi le surde .

S E vorbeşte din nou de purif icarea l imbii . Se duc campani i înverşunate con t ra stâlcitorilor g ra iu­lui păr intesc. Se dau n o r m e de îndreptare , se indică remedi i . Şi în toa tă aceas tă mişcare , de sigur f rumoasă, pen t ru stabil irea definitivă a unei vor­biri pur româneş t i , se observă înainte de toate u n s ingur fapt : cea m a i m a r e ha rababu ră de con­v inger i .

Unii se năpustesc asupra neologismului : înlătu­r a r e a lui din dicţ ionar ar fi mare le panaceu . î n ­l ă tu ra rea lui cu desăvârş i re . Alţii n u pot suferi archaismele prea uza te — şi, dimpotrivă, socot apa­riţia unor neologisme în l imba noas t ră ca salva­toare . Insfârşit alţii duc răsboiu barbarismelor recol tate din noile provinci i , mahalag ismelor aduse pe nesimţi te dela periferie de presa cot idiană, la t inismelor încuibate m a i de m u l t în vorbire . Şi to t a şa îna in te .

Cu nepu t in ţ ă de în t revăzut capătul vreunui fir î nd rumăto r în aceas tă încurcă tu ră . Cu nepu t in ţ ă de văzut a l tceva decât bunăvo in ţa tu tu ro r . Dar n u m a i cu a t â t , nici d ic ţ ionarul Academiei n u a a juns la capă t .

P e n t r u c ă este nespus de g reu de ales, între gus tu l domnulu i care socoteşte că păcă tu i rea cea m a i g ravă fa ţă de gra iul neaoş , e expres ia : «din cauza u n o r m a r i turburări atmosferice însoţite de mani-festaţiuni electrice» ( c u m va fi v rând domnul aces ta să t r a n s p u n e m în româneş te cuvântu l «electric» şi ce va fi având cu foarte românescu l «tur-burare» — poate i-ar conveni ardelenescul «con-turbare» 1) şi între domnul care s 'a speriat cu drept cuvânt , că în loc de «pompe funebre» a văzu t scris pe o f i rmă «tulumbe jalnice».

Şi ce va fi z icând ceti torul că ru ia i se demon­s t rează necesi ta tea ext i rpări i neologismului în m o ­dul u r m ă t o r : «Drumul d in tâ iu cu banchete le şi împroprietăr ir i le consti tuie u n ă tout pen t ru o p o z i ţ i e . . . ?»

Prob lema scrisului românesc s 'a ag rava t dela ro tunj i rea hotarelor încoace. P â n ă a tunc i , impro­vizasem pen t ru presă o păsărească na ţ iona lă , în care, de bine de r ă u , a junsesem să ne înţelegem cu toţ i i . Ţinutur i le cele n o u ă , cu u n graiu căr turăresc crescut la u m b r a limbilor ge rmane , m a g h i a r e şi ruseşt i , aduc în haosul scrisului p ă m â n t e a n ele­m e n t e ingenioase de confuzie. Cititorul din Soroca n u înţelege o io tă din gaze ta bucureş teană , ia r d in t r 'o «foişoară» a unei gazete din Blaj de-o pildă, se poate a l imen ta o în t reagă rubr ică umoris t ică . Şi i a r ă ş n e în toarcem a tunci la nevoia câ torva gazete scrise a n u m e pent ru popor după regiuni , şi l a a l t ă gr i jă de care nu-ş i aminteş te n i m e n i : edi tarea câ­to rva cărţ i pen t ru t inere t scrise pe înţelesul copiilor din M a r m a ţ i a ca şi celor dela Hot in , căci din aceas tă lec tură unif icatoare de l imbă şi n u din codificările filologilor şi grămătici lor , se va plămădi însfârşit o l imbă scrisă, înţeleasă pretut indeni unde se gră-eş t e r o m â n e ş t e .

C â N D Mérimée a t ipăr i t în la Revue de Deux Mondes, în 1 8 4 0 , micul r o m a n corsican, pitoresc şi pas ionat , Colomba, a fost o clipă de nedumer i re .

1 1 4

© BCU Cluj

Romant i ca e ro ină ieşea din c o m u n . Peripeţi i le se desfăşurau fantas t ic , b ru t a l , a şa c u m as tăzi s ' a r imagina scenar iu l u n u i film aven tu ros . Totuşi a u ­torul j u r a au ten t ic i t a tea povestirii ; în scrisori către prieteni se îndărădnicea să dovedească exis tenţa în carne şi oase a eroinei , măr tu r i s i a chiar că l 'ar fi vrăj i t în t r 'o călător ie cu u n an în u r m ă , când săpase în insu la pie t roasă r ămăş i ţ e arheologice . Dar Mérimée avea fa ima u n u i scri i tor înclinat spre mist if icări . Şi m u l t ă v reme , celebrul r oman a fost socotit n u m a i o măes t r i t ă bi juter ie de l i t e ra tu ră , u r z i t ă la dogoarea focului, în t i hnă , din rămăşi ţe le legendelor cors icane. Astăzi , ca r tea lui Lorenzi de Bradi , La Vraie Colomba, face do­vadă , cu documen te scu tura te din a rh ive , că ima­ginaţ ia lui Mérimée n ' a luc ra t de a s t ăda t ă decât pentru a corecta şi colora puţ in rea l i t a tea , că de fapt Colomba a ex is ta t , cu f rumuse ţea ei să lba tecă , cu furiile ei violente , cu vendetele ei sângeroase , şi cu n e î n t r e c u t a ei r ăcea lă cu care culca la pă­m â n t duşmani i familiei . Adevă ra t a Colomba, Co­lomba Carabell i , fusese o femeie energ ică , m i n u ­n a t ă ţ i n t a şe , că lă rea ţă fără pereche, neş t iu toare de car te , deşi din veche noble ţă , poetă vest i tă şi foarte c ău t a t ă , pen t ru ale sale lamenti, în zilele de î n m o r m â n t a r e . O u r ă c u m n u m a i în Corsica se poate moşteni înve r şuna tă din t a t ă în fiu, des­păr ţea familiile Carabelli , Bartol i şi Bernard in i de ô pa r t e , Paol i şi Durazzo de a l t a . Origina ven­detei fusese ca în to tdeauna dragos tea une i fete. Duşmănia d u r a de deceni i , i lus t ra tă de episoade t ragice, de asas inate şi de adevăra te bătăli i desfă­şura te în sa tu l Fozzano , aproape de Sar tena . Un Durazzo , veni în t r 'o zi să ceară u n armis t i ţ iu Colombei, fu pr imit după toa te legile ospital i tăţ i i , dar la ieş i re , îna in tea casei, căzu lovit de g lonţ . Colomba acuza t ă de asas ina t a fost fireşte ach i t a t ă . Al tădată în t r 'o s ingură încă ierare , pier iră doi Durazzo , u n Carabell i , şi feciorii Colombei. Săp­t ă m â n a u r m ă t o a r e alţi mor ţ i şi aşa ma i depa r t e . Aceasta e adevă ra t ă Colomba. Dar eroina de care în călătoria de studii arheologice se îndrăgostise Mérimée, n u e rà decât fiica celei adevăra te , o fetişcană pe a tunc i de şaisprezece a n i , m ă r i t a t ă mai tâ rz iu cu u n oarecare Iosef Is t r ia . în to r s la Par i s , Mérimée, pent ru a se consola de dragos tea ne împăr tăş i tă scrise r o m a n u l Colomba, a jus tând aşa faptele, încât eroina cărţ i i avea f igura fetei şi săvârşea vitejiile m a m e i . După treizeci de an i , aceeaş e ro ină avea să ceară fostului îndrăgost i t să-i protejeze u n fecior, prezinta t la u n e x a m e n la Pa r i s . Mérimée n u ui tase femeia care-1 vrăjise cu trei decenii în u r m ă . Feciorul Colombei t recu examenu l cu succes . Căci astfel cele m a i romant ice episoade de iubire , sfârşesc în mediocrul ut i l i tăţ i lor celor m a i lipsite de poezie.

L A P O N I A a da t l i teraturi i universale u n scriitor. In mij locul pust iului de gh ia ţ ă s 'a nă scu t la 1874 Matti Aikie, p â n ă a c u m s inguru l poet al ţăr i i sale. Un chip desăvârş i t de Lapon, în tunecat , cu părul neg ru , cu ochii migda îa ţ i , larg în umer i şi spân.

A crescut î n t r ' un oraş Karas jeek , care nici a c u m n ' a r e 500 de locuitori . La douăzeci de ani , s 'a coborît spre Christ iania. Trebuia să se obişnuească cu noul mediu . A preferat să r ă m â n ă u n s ingu­ra tec .

«Fiul Ovreiului», se n u m e ş t e mare le său r c m a n , care a apă ru t în l imba ge rmană , la dec laraear

răsboiului şi a r ă m a s n e b ă g a t în s eamă . O car te a t impului nos t ru . Eroul ovreiu, e dcar o m s s c ă . Mat t i Aikie n ' a văzut ovrei. In Laponia n u se află nici u n u l . Ra r , câte u n ră tăc i t din F in landa cercetează locuinţele r a r e şi pierdute în stepele de ghia ţă .

Dayid H e s m e n e părăs i t , în Laponia , copil de ţ â ţ ă încă. Acolo e adopta t şi îngri j i t de doi ţ ă ran i Haik i şi Aira, cari îl bo tează . Acesta e începutul şi teza r o m a n u l u i . Se va adap ta copilul de evreu, mediului d iamet ra l opus rassei sa le? Va însuşi credinţa , bucur ia şi s i g u r a n ţ a celor cari l-au adop ta t ? Soar ta îl face u n ră tăci tor , lipsit de adăpost .

F ă r ă a s t ră luci prin deosebite cali tăţ i l i terare, r o m a n u l e in teresant prin exot i smul mediului zu ­grăv i t şi pr in psicologia acelor oameni s t rani i , despre care n u m a i explorator i i Polului nord n e vorbiseră p â n ă a c u m . Vână to r i de urş i albi, pes­cuitori de foce şi balene, mâncă to r i de u n t u r ă — aşa ni-i înch ipu iam p â n ă a c u m , rassă de c a m e n i t ăcu t ă , a lergând peste gheţur i cu u r i a şe pa t ine ori în g o a n a renilor cu coarnele r ămuroase . A c u m aflăm şi ce gândesc , în bordeiele încălzite cu opai ţul în care Sfârâie u n t u r a de ba lenă , îndelungul nopţii polare când plesnesc scâr ţâ ind banchizele .

E încă o omenire ce ni-se face cunoscu tă — omenire a unei alte planete , unde n u înfloresc câişii.

C E a u dis t rus din s t răvechea bibliotecă delà Louvain, în câ teva nop ţ i , obuzele incendiare , se t rudeş te de trei ani să înlocuiască o comis iune , care delà 15 Iunie 1922, expediază din Germania , în fiecare t r imes t ru , u n vagcn de 15 tone cu cărţ i anevoios cuceri te bibliotecilor par t iculare şi an t i -quar i lor . L'Indépendance Belge t ipăreşte câteva a m ă ­n u n t e a sup ra sârguin ţe i cu care societăţi ger­m a n e , înadins a lcă tu i te pen t ru reconst i tu i rea acestei cetăţi a cărţ i lor fără pereche în l u m e , a isbut i t s ă adune din nou în raf tur i 261 mi i de vo lume , din cele peste trei su te mi i câte n u m ă r a vechea bibliotecă a Louvainulu i . S'a înfăptuit o vas tă organizaţ ie , cu agenţ i împrăşt ia ţ i în toa te orăşelele Germanie i , unde se află moş ten i rea de cărţ i a vreunui profesor defunct ori l ibrari în s t ăpân i rea infoliilor r a r e . Comisiuni de specialişti cercetează m a n u ­scrisele, identifică ediţii le, reconst i tue n u m ă r cu n u m ă r , raft cu raft, zestrea bibliotecii a r se . Au fost întoarse acasă şi câ teva foi din Biblia lui Gutenberg , documente le or ig inare ale provinciilor f l amande , manuscr ise le cu min ia tu r i ce n u f igurează nici în Brit ish Muzeum. O societate din Lipsea, Einkaufgesel lschaft Loewen, a isbuti t să adune aceste comori r isipite, să înlocuiască acele pe veşnicie p ierdute , fără să desperecheze bibliotecile ge rmane exis ten te , c u m fusese t e a m a la început , după cea dintâ iu ho ta r î re a t ra ta tu lu i de pace . ^

B A L Z A C a m u r i t împovăra t de datori i , hă r ţu i t de creditori ca eroii cei m a i dramat ic i ai propriilor sale r o m a n e . I ronia , v rea ca după scurgerea anilor , premiul cel m a i bănos al romanu lu i francez să poar te nume le său, după fantezia mul t imi l iona­rului donator Bazil Zaharoff, el însuş în l umea de astăzi a f inanţelor , d e m n de o p a n ă balzaciană. Un nou premiu, şi de a s t ăda t ă de 30 mii de franci anua l i Ce nesăcă tu i t prilej de discuţii în revistele franceze, unde de altfel, de după răsboiu n u poţi

" 5

© BCU Cluj

deschide o pag ină , fără să dai de u n nou laurea t . In curând nici n u vor m a i ex is ta romancier i pari­zieni, care să n u se fi împăr tăş i t din v r ' un p r e m i u : Goncourt , Balzac, F e m i n a , Rena i ssance , Annal -les, e tc . , e tc . Dela 25 la 40 an i , scri i torul n u m a i pune m â n a pe condeiu, decât în vederea cu tăru i s au cutărui comitet , a lcătui t de romancier i ori poeţi cari la rândul lor candidează la a l t premiu, a iurea , cu u n comitet format de scriitori l a r ându l lor i a r ă ş candidaţ i , şi a ş a m a i depar te — şi viceversa, ca să vorbim în g ra iu caragialesc.

Epidemie de premi i . L a ce servesc oare? în t r eba re ce n e - a m pus-o

aici şi a l t ăda tă . E r a men i r ea lor să descopere scriitori t ineri , să-i puie în faţă în a ten ţ i a cetitorilor, s ă scoată la l umină scri i torul acela necunoscut , pitit undeva în t a in i ţ a anon imatu lu i . Nimic din aceste făgădueli. Premiul Balzac, înfi inţat pen t ru a îmbărbă ta talentele t inere , a fost distr ibuit în acest an u n u i scrii tor de 60 an i , Emile B a u m a n n şi a l tu ia care n u se află în p r ima t inereţe ; J e a n Giraudoux. Şi pent ru opere care n u sun t cele m a i de frunte ale anului . B a dimpotrivă.

Job le Prédestiné, r omanu l lui Emile B a u m a n n , e is toria ruinei une i familii burgheze , care după ce trece prin toate încercări le cunoscute odinioară şi de biblicul Iov, pr in t r 'o mag ică sfoară profesională in t r ă în posesia vechei avuţi i , drept răsp la ta cre­ş t ină pent ru v i r tu tea eroului principal . Lec tură anevo ioasă—ero i urzi ţ i după t ipar c o m u n — acţ iune convenţională. Insăş presa franceză, în a fa ră de cea catolică, se a r a t ă n e m u l ţ u m i t ă de preferin­ţele comitetului de premiere . Al doilea r o m a n laurea t , Siegfried et le Limousin, al lui J e a n Giran-doux , e o povestire roman ţ ioasă , de amnés ie , — care a s tâ rn i t aceeaş desamăgire .

Ci tăm d i n t r ' u n cronicar francez, cu îndestulă au to r i t a t e . E vorba de stilul lui Gi randoux :

«Ceva m a i g rav . Aceas tă confuziune, aceas tă zăpăceală s intaxică , învâr t indu-se în fond în j u r u l u n u i lucru de pu ţ ină însemnăta te , oboseşte, exas ­perează orice răbdare . N ' a m pu tu t să sfârşesc de exemplu , Simon le Pa thé t ique . In Siegfried et le Limousin, a t rebuit să sa r pagini . To t a ş a a făcut pe de a l tă par te u n prietin, om de gust, dar s t ră in modelor l i terare, deci care n u poate fi bănui t de preferinţe ori ant ipat i i l i terare. I a t ă u n aver t isment care t rebuia rost i t sincer».

După cum se vede, n u este de fel e x a g e r a t ă părerea lui Francis de Miomandre (el însuş laurea t odi­n ioa r ă ) , când crede că din t o a t ă această premio-m a n i e , n u m a i publicul e cel păcăli t . Şi încă as ta n u în to tdeauna . Căci publicul cumpără cărţile premiate . L e leagă frumos şi le pune deopar te . După o buca tă de t imp, îşi face a şa o mică bibliotecă.

De cetit nici vorbă. Căci n u poţi să-i ceri prea mul te bietului public! Dar , informat de ziare , şi pregăt i t cu câteva anecdote în ju ru l cărţ i lor, pre­miilor şi premiaţ i lor , poate face f igură onorabilă, la m a s ă , când se vorbeşte de l i teratură. . .

I A C I N T O B E N A V E N T E , d r ama tu rgu l spaniol câşt igător al premiului Nobel pent ru l i te ra tură e u n n u m e puţ in cunoscut dincoace de crestele Piri-

neilor, şi se pare că la dânsul acasă chiar , n u e gloria l i terară cea ma i de frunte. In orice caz , articolul din Mercure de France cu d a t a de 1 De­cemvrie şi s e m n a t de Camille Pitollet, n u zugră­veşte nici omul , nici opera în colori t randafir i i . E fără îndoeală acolo, şi o r ă m ă ş i ţ ă de vră jmăş ie , pen t ru scriitorul spaniol care în t impul răsboiului , s ' a a r ă t a t pe faţă duşmănos Fran ţe i şi a făcut pe toa te căile îngădui te , p ropagandă în folosul Germaniei . Născut la Madrid, a c u m 5 6 ani , d in t r 'o familie boga tă cu oarecare legături în ar is tocraţ ie , a început car iera l i terară fără să cunoască sărăcia şi dureroasele mizerii ale debutului . După călătorii în F r an ţ a , în Angl ia şi în Rusia , a publicat cea dintâiu culegere de versuri , la 1893, s t recura t între t ipări turi le t impulu i fără să s tâ rnească nici o a tenţ ie . Sun t r ime anacreont ice , în fo rma t ra ­di ţ ional casti l lană, fără nici o preocupare de n o u ­ta te şi de împrospătare , cu toa te că fuseseră scrise în v remea când Ruben Dario publica cea ma i a n a r ­h ică din poemele sa le : El Pais del Sol. Mai târz iu , aceas tă «cuminţenie» avea să-i grăbească succesul . Iacinto Benavente a ţ i n u t încă dela început să înfăţişeze ideile, chiar foarte moderne , în gra iul comun, accesibil mare lu i public. Opera în proză şi în versuri , e de pu ţ ină însemnăta te ; p remiul Nobel, a fost da t «dramaturgului». Teat ru l com­plet, a d u n a t astăzi în 27 volume t ipări te la Madrid, t ă lmăci t în cele m a i m u l t e graiur i europene , în special în englezeşte — n-a apă ru t t o tu ş încă în l imba franceză. Benavente , n u e omul unei formule. Dacă l a început şfichiuia viciile contemporane , h răn indu-se din subs t an ţa t ea t ra lă franceză şi luând ca model Capus şi Lavedan, m a i târziu lunecă încet spre u n t ea t ru oa recum patr iot ic , cu succesul da to ra t m a i ales concesii lor făcute gu­stului public. Succes însă de s cu r t ă d u r a t ă — şi cu to tu l ieftin.

«Teatrul lui Benavente — scrie Perez de Ayala, u n u l din cei ma i s trăluci ţ i l i teraţi ai Spaniei con temporane — este în concepţ ia sa chiar , tot ce poate fi m a i an t i tea t ra l , m a i opus artei dra­mat ice . E u n t ea t ru de mijloace mijlocii, fără a c ­ţ iune şi pasiune, şi prin u r m a r e lipsit de mobile şi de caractere , ca şi de real i ta tea adevăra tă , ceea ce e m a i r ău . E u n tea t ru pur oral , care pent ru execuţ ia scenică perfectă, n ' a r e nevoie de actori propriu zişi, ci de o t rupă sau u n grup de amator i .

«In genere , operile d-lui Benavente , fac dovadă de o r a r ă supraabondenţă de ta len t s terp. Acţ iunea d ramat ică e în lă tura tă de câte ori e cu pu t in ţă , ia r a tunc i când aceas tă acţ iune devine inevitabilă, se real izează a lă tur i , — şi toate acestea cu foarte mu l t meşteşug». Dar a tâ t .

Dacă la acestea se a d a u g ă faptul că în nenu ­m ă r a t e r ândur i a fost învinui t de plagiat, că mora ­vurile sale a u provocat scandaluri publice, că tra­este înconjura t de o ceată de efebi cu buzele vopsite şi apucătur i feminine şi că în ul t imii ani , o m a r e par te din crit ica spaniolă îl socoate uza t cu desăvârşire şi căzut în t r ' un manie r i sm steril — concluzia cronicarului dela «Mercure de France», apare f i rească: gloria prezentă o a re d r ama tu rgu l spaniol , fiindcă premiul Nobel, e în to tdeauna o încununare glorioasă de carieră l i terară . Dar gloria vi i toare? Asta e al tceva. Elio dirà, cum se spune dincolo de Pir inei .

TIPARUL CVXTVRA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI CLIŞEELE MAH.VAN

© BCU Cluj