baza de curs_pedagogie 1, anul i

7/28/2019 Baza de Curs_Pedagogie 1, Anul I

http://slidepdf.com/reader/full/baza-de-curspedagogie-1-anul-i 1/8

EDUCAŢIA – OBIECT DE STUDIU AL PEDAGOGIEI.STATUTUL ŞI CLASIFICAREA ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

Pedagogia – este ştiinţa care are drept obiect de studiu educaţia, văzută ca proces de

transmitere a experienţei sociale de la o generaţie la alta, cu scopul formării şi dezvoltării personalităţii umane.

pais, paid – copil; ago, agoche – a conduce, a se ocupa de creşterea copilului

A evoluat în timp de la stadiul empiric la statutul de ştiinţă, având un obiect de studiu şilegităţi care descriu domeniul.

• stadiul empiric: idei pedagogice nesistematizate, dar active în cadrul familiei care îşieducă/creşte copiii, le transmite urmaşilor experienţa de viaţă necesară supravieţuirii

• stadiul includerii în sisteme de gândire filozofică: vezi Platon şi Aristotel• primul tratat de pedagogie: Didactica Magna de Jan Amos Komenski/Comenius (1592

– 1670)• ştiinţă – are obiect propriu de studiu, un ansamblu de metode care îl investighează,

teorii, norme, principii care îl descriu.

Pedagogia este o ştiinţă, dar este şi o artă.• Este o ştiinţă pentru că are un obiect propriu de studiu, legi specifice care îl descriu,

deci pentru că poate fi învăţată.• Este o artă pentru că legităţile ei nu sunt nişte reţete, ci sunt filtrate de personalitatea

celui care face educaţie şi care va da un răspuns personal provocărilor actului deeducaţie.

Ştiinţe ale educaţieiClasificare după vârsta subiecţilor:

• pedagogie preşcolară• pedagogia şcolară• pedagogia adulţilor

Clasificare după abaterea de la normalitatea a subiecţilor:

• pedagogia specială (defectologia): logopedia, oligofrenopedagogia, surdopedagogia

Clasificare după dezvoltarea în timp şi diversificarea în spaţiu:

• istoria pedagogiei şi istoria învăţământului• pedagogia comparată

Clasificare după interferenţa cu discipline de graniţă:

• filozofia educaţiei• psihologia educaţiei•

economia învăţământului• sociologia educaţiei



C.i.i. – Conexiunea inversă internă – exprimă reglajul dintre ceea ce lasă elevul să se vadă şistările lui interioare.C.i.e. – Conexiunea inversă externă – reprezintă informaţiile pe care le primeşte subiectuldespre obiect, despre calitatea actului de învăţare care s-a desfăşurat, şi procesul prin care

profesorul decide strategia didactică viitoare.

A – Ambianţa sau contextul educaţional – cadrul general, social şi şcolar, considerat atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere psihosocial (mediu protejat, ferit de zgomote, bine luminat, atmosferă stimulativă ori plictisitoare).S.E. – Situaţia educaţională văzută în ansamblul ei

FORMELE EDUCAŢIEI

După gradul de organizare, intenţionalitate şi normativitate, se disting trei forme aleeducaţiei, aflate în raport de interdependenţă:

Educaţia formală – se face în mod intenţionat, organizat şi sistematic, după principii şinorme clar stabilite, prin intermediul instituţiei şcolare, de către persoane calificate în acestsens.

Educaţia nonformală – se face cu intenţie educativă, dar fără a fi atât de sistematizată caeducaţia formală, în instituţii de cultură: muzee, teatre, biblioteci, librării, cinematografe,cluburi ale elevilor.

• Oferta acestor instituţii completează în mod benefic oferta şcolii, pentru că timpulşcolar este insuficient în raport cu volumul de cunoaştere prezent.

• Mai mult, educaţia nonformală răspunde intereselor personale ale indivizilor, interese

pe care şcoala de masă, preocupată în mod special de asigurarea culturii generale, nule poate satisface.

Educaţia informală – se referă la ansamblul influenţelor exercitate, intenţionat sauneintenţionat asupra individului, de mediul de viaţă sau mediul social în care trăieşte acesta(familie, grupul de prieteni, mass-media etc.), pe tot timpul vieţii.

• Influenţele (cristalizate în informaţii şi comportamente) pot fi pozitive, dar pot fi şinegative, şcoala fiind chemată să le valorifice pe cele pozitive şi să le corecteze pecele negative.

FUNCŢIILE GENERALE ALE EDUCAŢIEI CA FENOMEN SOCIAL

Funcţia culturală (cognitivă) – de transmitere sistematică şi organizată de la o generaţie laalta a experienţei social-istorice acumulate de omenire (=cultura), pentru asigurareacontinuităţii şi a progresului social.

• Astfel, sunt transmise noii generaţii: experienţa de muncă, valorile spirituale şimateriale create; cunoaşterea – cunoştinţe despre natură, societate şi om; relaţiile de

comunicare care fac posibilă informarea şi convieţuirea; convieţuirea socială – valori,idei, modele de conduită.

• Are în vedere atât informarea noilor generaţii (ce trebuie să ştie), cât şi formarea

acestora (cum trebuie să folosească ceea ce ştie).



Funcţia de pregătire a omului pentru viaţa activă (economică) – se referă la formareaomului creator de valori necesare existenţei, vizând pregătirea noilor generaţii pentruactivitatea social-utilă, pentru muncă. Educaţia are deci o deosebită importanţă pentrudezvoltarea economică a societăţii, fără a pune însă un semn de egalitate între şcoală şi

pregătirea pentru o meserie.

Funcţia axiologică (formarea individului pentru integrarea în viaţa socială) – transmitenoilor generaţii sistemul de valori culturale, morale, juridice, politice, etc. specific societăţii.Cum sistemul de valori nu este acelaşi în diverse spaţii socioculturale, educaţia trebuie săeduce capacitatea omului de a se adapta la schimbările ce pot interveni în sistemul de valori alunei societăţi.

Funcţia de dezvoltare a potenţialului bio-psihic al individului – educaţia este chemată, pede o parte, să valorifice datul ereditar al fiecărui individ, potenţialul pe care îl are acesta, iar

pe de altă parte să valorifice influenţa mediului asupra formării personalităţii umane, cu

scopul de a conduce fiecare om spre maximul pe care îl poate obţine.

EDUCAŢIA PERMANENTĂ

Educaţia permanentă este o concepţie de dată recentă asupra educaţiei, apărută în secolul XX.Postulează că formarea şi dezvoltarea individului reprezintă un proces care se desfăşoară pe

parcursul întregii vieţi, fără a mai fi limitat la o vârstă anume. Se referă atât la necesitatea de aînvăţa toată viaţa, de a ţine pasul cu ritmul alert de dezvoltare, de progres tehnic, cumobilitatea accentuată a vieţii sociale, cât şi, în mod concret, la forme de organizare specificeeducaţiei adulţilor (învăţământ seral, fără frecvenţă, la distanţă).

Din perspectiva educaţiei permanente:• este important ce tip de cunoştinţe are individul, nu volumul acestora.• este important să ştie cum să înveţe.

CARACTERUL FINALIST AL EDUCAŢIEI

Principii pe care se întemeiază caracterul finalist al educaţiei

• Principiul orientării valorice (axiologice) a activităţilor educative – acţiuneaeducativă se face în conformitate cu sistemul de valori pe care îl are societatea la unmoment dat. Profesorului i se cere mobilitate, pentru că valorile sunt şi ele înschimbare. Astfel, cadrul didactic trebuie să promoveze valorile stabile, consacrate detradiţie, dar să rămână deschis şi la nou.

• Principiul integrării sistematice a acţiunilor cu caracter educaţional – postuleazăfaptul că toate componentele actului educativ se află într-o strânsă relaţie deinterdependenţă şi că orice decizie luată într-o parte a sistemului are consecinţe asupracelorlalte. De exemplu: aleg conţinuturile de predat în funcţie de tipul de om pe care



vreau să-l formez, evaluez în funcţie de finalităţile/obiectivele educaţionale pe care le-am fixat.

• Principiul susţinerii psihologice şi al caracterului voluntar al activităţii umane – actul didactic nu înseamnă doar predare de cunoştinţe, ci şi formarea motivaţiei de aînvăţa, formarea unui climat stimulativ, care să stârnească şi să întreţină curiozitatea

elevului, dorinţa lui de a cunoaşte. Acesta trebuie responsabilizat în legătură cu propria lui formare, trebuie informat ce anume învaţă şi în ce scop o face.

• Principiul inegalităţii partenerilor în relaţia educaţională – actul educativreprezintă transferul de cunoştinţe de la generaţia adultă către tânăra generaţie: primastabileşte ce este oportun să cunoască cea de-a doua, de aceea exercită o influenţăfoarte mare şi se află într-o poziţie de autoritate de care nu trebuie să profite în niciunfel. Puterea pe care o are trebuie folosită numai în beneficiul elevului.

• Principiul raţionalizării activităţii educative – actul educativ se află într-o continuădisponibilitate de restructurare, de îmbunătăţire, de adaptare la noile provocări,renunţând la acele teorii, procedee sau conţinuturi care nu mai au relevanţă şi

propunând altele noi. Trebuie să facem totul cu eficienţă: cât mai bine, într-un timp câtmai scurt, cu resurse cât mai puţine.• Principiul reglării şi autoreglării din mers a calităţii intervenţiei educative –

pentru că nu lucrează la întâmplare, ci în perspectiva unor scopuri clar stabilite, profesorul poate în permanenţă să evalueze felul cum au fost îndeplinite obiectivelestabilite la începutul activităţii; poate vedea ce a mers bine şi ce nu, luând măsurileadecvate pentru a îmbunătăţi procesul de predare – învăţare – evaluare.

• Principiul creşterii continue a eficienţei activităţii educative – postulează faptul căeducaţia este din ce în ce mai provocată să demonstreze că are eficienţă practică şisocială, că pregăteşte cu adevărat pentru viaţă, învăţându-i pe indivizi acelecompetenţe şi comportamente cu rol funcţional, care să le permită adaptarea rapidă şi

creativă.

PRINCIPALELE DOMENII ALE EDUCAŢIEI

EDUCAŢIA INTELECTUALĂ – principalul domeniu al activităţii educaţionale, datorităcăruia individul este capabil să înveţe. Se referă atât la informarea intelectuală – transmitereade cunoştinţe, valori, comportamente, cât şi la formarea intelectuală – transmiterea unor moduri de operare cu informaţiile, capacitatea de a le utiliza în contexte noi.

EDUCAŢIA MORAL-CIVICĂ – este responsabilă cu formarea şi dezvoltarea conştiinţei şiconduitei morale, cu elaborarea comportamentelor care reglementează relaţiile individului cuceilalţi şi cu sine însuşi.

EDUCAŢIA TEHNOLOGICĂ ŞI PROFESIONALĂ – se referă la pregătirea tinerelor generaţii pentru o muncă socială utilă, la formarea şi dezvoltarea unor abilităţi acţionale. Esteşi obiectul de studiu a două discipline de învăţământ: Educaţia tehnologică şi Educaţiaantreprenorială.

EDUCAŢIA ESTETICĂ – reprezintă procesul prin care se dezvoltă sensibilitatea estetică,capacitatea de a sesiza frumosul din natură, artă şi societate. Este şi obiectul de studiu aldisciplinelor Educaţie plastică şi Educaţie muzicală.



1. Limbă şi comunicare2. Matematică şi Ştiinţe ale naturii3. Om şi societate4. Arte

5. Tehnologii6. Educaţie fizică şi sport7. Consiliere şi orientare

Ariile curriculare rămân aceleaşi pe întreaga durată a şcolarităţii obligatorii şi a liceului, dar ponderea lor pe cicluri şi pe clase este variabilă.

LEGEA EDUCAŢIEI NAŢIONALE PRECIZEAZĂ:ART. 64

(1) În învăţământul preuniversitar se aplică Curriculumul naţional elaborat în conformitate cunevoile specifice dezvoltării personale şi cu nevoile pieţei forţei de muncă şi ale fiecărei

comunităţi, în baza principiului subsidiarităţii.(2) Curriculumul naţional reprezintă ansamblul coerent al planurilor-cadru de învăţământ şi al

programelor şcolare din învăţământul preuniversitar.ART. 65(1) Planurile-cadru de învăţământ cuprind disciplinele, domeniile de studiu, respectivmodulele de pregătire obligatorii şi opţionale, precum şi numărul minim şi maxim de oreaferente acestora.(2) Trunchiul comun se constituie din disciplinele/domeniile de studiu/modulele de pregătireobligatorii, iar curriculumul la decizia şcolii se constituie din disciplinele/domeniile destudiu/modulele de pregătire opţionale.(3) Programele şcolare stabilesc, pentru fiecare disciplină, domeniul de studiu/modulul de

pregătire din planul de învăţământ, finalităţile urmărite şi evidenţiază conţinuturilefundamentale de ordin teoretic, experimental şi aplicativ, oferind orientări metodologicegenerale pentru realizarea şi evaluarea acestora.(4) Planurile-cadru şi programele şcolare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectivmodulele de pregătire obligatorii din învăţământul preuniversitar sunt elaborate de către

instituţiile şi organismele abilitate ale Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi

Sportului şi se aprobă prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului.(5) Curriculumul la decizia şcolii se constituie atât din pachete disciplinare opţionale ofertate

la nivel naţional, regional şi local, cât şi din pachete disciplinare opţionale ofertate la nivelulunităţii de învăţământ. Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ, în urma consultăriielevilor, părinţilor şi pe baza resurselor disponibile, stabileşte curriculumul la decizia şcolii.(6) Programele şcolare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de

pregătire opţionale se elaborează la nivelul unităţilor de învăţământ, cu consultarea

consiliului profesoral, consiliului consultativ al elevilor, structurii asociative a părinţilor,

precum şi a reprezentanţilor comunităţii locale şi, după caz, a operatorilor economici cu care

unitatea de învăţământ are relaţii pentru pregătirea practică a elevilor. Programele şcolare

sunt aprobate de consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ .

Programa şcolară este instrumentul de bază al profesorului. Aceasta cuprinde:

• o notă de prezentare• valori şi atitudini

baza de curs_pedagogie 1, anul i

Documents