Batalia de la Imphal & Kohima- Stalingradul de la RasaritPetre Silviu,

In 1944, razboiul parea inca fara deznodamant. Daca in Europa sfera de influenta a Germaniei se restrangea sub presiunea blindatelor sovietice si ale atacurilor furibund-repetate ale Aliatilor, in Asia tabloul nu indica o directie clara.

Statele Unite isi revenisera dupa lovitura primita la Pearl Harbour in decembrie 1941, dar blitzkriegul japonez isi continua dinamica. Specificul teatrului de lupta din Pacific era diferit de masa continentala, astfel incat raspandirea trupelor nipone in mai multe sectoare putea masca inclinarea balantei impotriva tarii lor. Intr-o astfel de conjuctura, armatele japoneze au patruns in Burma/Myanmar, planuind ca de aici sa lanseze ofensiva impotriva britanicilor din India. Reusita actiunii ar fi trebuit sa subrezeasca Imperiul Britanic, sa ii elibereze pe indieni de sub dominatia europeana si, deasupra tuturor, sa consolideze acea sfera de co-prosperitate asiatica mult trambitata de elita aflata la conducere la Tokyo.

Inainte de a descrie desfasurarea operatiunilor nu ar strica sa creionam parametrii istorico-geografici ai povestii noastre.

Burma-lume in sine si punte intre civilizatii

Statul contemporan numit Burma sau Mynamar se gaseste in sud-estul Asiei si poseda o suprafata de 676.578 kilometri patrati, dintre care 653.508 sunt de uscat si 23.070 km apa, cu o lungime totala a granitelor de circa

8.000 de kilometri. Cinci sunt vecinii sai: Bangladesh, India, China, Laos si Thailanda. Populatia de mai bine de 56.300.000 locuitori se compune din majoritarii burmezi (68%) carora li se adauga diferite minoritati: shan, karen, rohingya, indieni, chinezi, mon si altii. Nici resursele naturale nu sunt mai putin variate, astfel ca inca de la inceputul secolului XX Burma se situa pe primele locuri in lume la exportul de lemn de tec, petrol si wolfram/tungsten.

De-a lungul secolelor, Burma, punct de tranzitie intre culturi, a orbitat in sfera de atractie a hinduismului, iar din punct de vedere politic regatele burmeze si cele hinduse au interactionat in varii tonalitati, pasnic ori conflictual. Odata cu profilarea prezentei britanicilor in zona, intre acestia din urma si regatul budist au avut loc trei razboaie memorabile pe parcursul secolului XIX in urma carora Burma a fost inclusa progresiv in Imperiu. Intre 1886 si 1937 ea a functionat ca provincie a Indiei coloniale.

Negustori britanici si muncitori indieni s-au stabilit in Asia de Sud-Est, intr-atat incat orasul Rangoon ajunsese a fi cunoscut mai mult prin peisajul uman indian decat dupa cel al bastinasilor. Drept urmare, cresterea nationalismului birmanez si furia dubla impotriva britanicilor si sud-asiaticilor a determinat elitele din Londra sa separe Burma de India prin Constitutia din 1935, intrata in vigoare doi ani mai tarziu.

Mizele razboiului

Preocupati de raidurile Luftwaffe asupra oraselor engleze, oamenii de stat de la Londra nu au acordat decat un interes marginal teatrelor operative din Oceanul Indian. Cei mai multi dintre ei nu credeau ca ambitiile guvernului de la Tokyo condus de generalul Hideki Tojo (1884-1948) se vor extinde dincolo de cateva insule, mai ales ca trupele nipone mai aveau de subjugat complet China. Reamenajarea prioritatilor avea sa devina obligatorie pentru anglo-americani de abia din decembrie 1941, cand raidurile surprinzatoare de la Pearl Harbour (7 decembrie), Rangoon (23 si 25 decembrie), urmate de cucerirea Thailandei si a Peninsulei Malaya jalonau gravitatea situatiei. In pofida eforturilor de ultim moment facute de apararea britanica, orasul

Singapore a fost predat pe 15 februarie 1942. Calea spre Asia de Sud-Est era deschisa pentru Imperiul Soarelui rasare. In mai 1942, va cadea si Burma. Vazandu-se confruntati cu forte superioare carora nu le puteau face fata la acea data, englezii se vor replia in India, pentru a pregati defensiva si a astepta zile mai bune.

Odata cu acel moment, granita de rasarit a Indiei, cunoscuta astazi drept Regiunea de Nord-Est (NER), avea sa duca greul inclestarii. Semnificatia sa a crescut in momentul in care anglo-americanii au creat aici un culoar pentru aprovizionarea nationalistilor chinezi (Kuomintang) condusi de Cian-Kai Shek in rezistenta contra Japoniei.

De cealalta parte, nici marelui stat-major de la Tokyo nu avea sa ii scape importanta acestei jugulare logistice, motiv pentru care incepuse sa contureze o invazie catre fruntariile Indiei inca din 1943. Indrazneala japonezilor se baza nu numai pe succesele naucitoare obtinute in anii anteriori, dar si pe o presupusa solidaritate pan-asiatica ce incepuse sa se contureze inca dinainte de Primul Razboi Mondial.

Numerosi intelectuali din zona, printre care si poetul Rabindranath Tagore vedeau in Japonia sinteza perfecta dintre Orient si Occident/ traditie si modernitate si care ar fi putut elibera Rasaritul de dominatia oamenilor albi.

Sfera de co-prosperitate planuita de japonezi in marsul lor victorios se dorea, cel putin la nivelul cuvintelor, o platforma de celebrare a identitatii asiatice. Ca dovada a marinimiei lor, japonezii au acordat independenta statului Phillipine in 1943 dupa ce ii gonisera pe americani, in prealabil. Sigur, nu toata lumea credea in acea sfera de co-prosperitate, mai ales dupa masacre precum cel de la Nanjing din 1937, dar alaturarea unor organizatii precum Armata Nationala Indiana (INA) a lui Subhas Chandra Bose dadea invaziei japoneze lustrul unui razboi drept. (Despre saga lui Bose voi vorbi intr-un alt articol.)

Victime chineze ale masacrului din Nanjing (1937), langa raul Yangtze. In picioare, un soldat imperial japonez FOTO Wikimedia/ Moriyasu Murase

Actorii implicati

In primavara lui 1944, protagonistii confruntarii erau: Armata a 14-a Imperiala a generalului Mutaguchi Renya si Armata a 15-a britanica a generalului Bill Slim.

Generalul-locotenent Mutaguchi Renya (1888-1966) luase parte la campaniile din Singapore si Malaya. Era cunoscut drept un ofiter extrem de ambitios, mai degraba preocupat de propria glorie decat de siguranta soldatilor sai. Avea reputatia unui om incapatanat, mare amator de femei si petreceri. Fara a fi iubit de superiori ori subordonati, se bucura de respectul colegilor gratie indraznelii sale.

William (Bill) Slim (1891-1970) era din multe puncte de vedere opusul primului. Metodic si preocupat de chestiunile logistice, Slim aparea apropiat de soldati. La momentul venirii sale la avanpostul din India, contingentul trebuia reconstruit de la zero, atat din punct de vedere al materialelor necesare, al moralului oamenilor si al antrenamentului pentru conditiile de jungla. Sarcina de care Slim se va achita admirabil.Desfasurarea trupelor. Manevre si contra-manevre

Niciuna dintre parti nu era multumita de granita ce rezultase in urma confruntarilor din 1942. Anul urmator, soldatii generalului american Orde Wingate (cunoscuti drept Chindits) au trecut raul Chindwin, ce despartea India de Burma, demonstrand astfel ca vigilenta japonezilor nu era perfecta sau granitele impenetrabile. Nici acestia din urma nu stateau pe loc. Inca din februarie 1944 se luase decizia unei manevre in provincia Assam din nord-estul indian pentru a taia calea de aprovizionare a nationalistilor chinezi. Planul C, dupa cum il numise Mutaguchi, prevedea ocuparea a trei puncte de interes: Imphal, Kohima si Dimapur- ultimul continand numeroase provizii de pe urma carora soldatii niponi se puteau indestula. Slim banuia ca Mutaguchi si superiorii sai din cadrul Armatei de Sud (cu cartierul general la Seul) aveau in vedere cele trei localitati, dar nu stia care dintre ele va fi atacata prima. Englezii mizau pe Dimapur. In schimb, efectivele Armatei a XV-a au trecut pe 15 martie 1944 raul Chindwin indreptandu-se pe drumul de la Imphal pentru a putea incercui Kohima. Zona Kohima a fost ajunsa pe 5-6 aprilie si prinsa intr-un cleste. Timp de mai multe saptamani (pana pe 20 aprilie), Regimentul West Kent ce numara 3.500 de oameni (alte surse dau 2.500) dintre care 1.000 non-combatanti a exemplificat una dintre cele mai eroice rezistente intalnite vreodata, mai ales ca dusmanul poseda 65.000 de soldati!

Sursa: Robert Lyman, Bill Slim. Leadership, Strategy, Conflict, Osprey Publishing, West Way/Oxford, 2011, p.29

- vezi si harta interactiva furnizata de cei de la BBC

In cele din urma restul trupelor Armatei a XIV-a i-au intalnit pe niponi la finele lui aprilie reusind sa despresureze zona si sa ii goneasca pana la inceput de iunie. Sato, comandantul Regimentului 31 responsabil de ofensiva de la Imphal si Kohima, a decis retragerea impotrivindu-se ordinelor date de Mutaguchi. Pierderile erau uriase, numerosi istorici considerand episodul drept cea mai cumplita infrangere a trupelor japoneze vreodata! Din 65.000 de oameni care trecusera raul Chindwin in februarie-martie 1944, 30.000 pierisera in lupta, 23.000 din cauza bolilor, ceea ce echivala cu 81% din numarul total. Doar 600 dintre acestia s-au predat.

Victoria de la Kohima a constituit premisa campaniilor din toamna lui 1944 si primavara anului urmator prin care britanicii vor recuceri Burma si, odata cu ea, orasul Rangoon pe 2 mai 1945.

Pentru o reprezentare grafica a eroismului si memoriei evenimentului avem documentarul de mai jos: [1]

De asemenea, recomand un reportaj mai amplu realizat de Al Jazeera care descrie biografia unui cetatean nigerian ce a luptat la Kohima in cadrul fortelor britanice:

Lectii invatate

Saga bataliei de la Imphal & Kohima poate fi citita ca un manual de invataminte atat in mod restrans, pentru relevanta celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cat si mai amplu, pentru ceea ce inseamna actiunea umana colectiva.

- In primul rand, in nici unproces uman rezultatul nu poate fi determinat dinainte cu probabilitate de 100%. Chiar si atunci cand lucrurile par a merge intr-o directie clara, factorul X- necunoscuta- nu poate fi scos din calcule. Vorbim aici despre supraincrederea in sine a britanicilor, care nu si-au revizuit si fortificat apararea redutelor de la Singapore sau din Burma. Desi stapaneau o tara cu jungla si paduri nu au avut grija sa isi antreneze soldatii in astfel de conditii de teren.

Dar vorbim si despre supraincrederea de sine a japonezilor care si-au inchipuit ca omul alb, in speta anglo-americanii, vor ramane vlaguiti la nesfarsit si vor cadea la pace dupa primele esecuri.

- In al doilea rand, orice organizatie (fie ea o firma sau o armata) isi atinge scopul in masura in care fortele centripete/ de coeziune sunt superioare celor centrifuge. Dupa 1943-1944 cooperarea trupelor britanice si a ofiterilor responsabili a fost mai mare decat pe cealalta parte, unde Mutaguchi nu se intelegea cu subalternii sai. Ordinul sau dat lui Sato de a nu se crampona de Kohima, ci de a merge spre Dimapur, nu a fost respectat de catre al doilea, asa dupa cum am vazut mai sus. De asemenea, nici Mutaguchi nu i-a trimis proviziile necesare pentru a putea exploata blitzkriegul din estul Indiei.

- In al treilea rand, care se invecineaza cu punctul 2, nicio intreprindere militara de amploare nu poate sa nu tina cont de buna cooperare intre infanterie, aviatie, marina si contrainformatii. Spre ultima parte a razboiului britanicii dominau cerul prin comparatie cu japonezii, ceea ce s-a si vazut in primavara lui 1944.

[1] Acesta insa se concentreaza prea mult pe asediul de la Kohima si prea putin pe operatiunea de ansamblu sau pe figurile comandantilor. Un altul mai bun din punct de vedere al detaliilor prezentate la rece este acesta, narat de Ronald Reagan: