AUTOEPURAREA APELOR

Impurificarea apelor poate fi privitã ca un factor extern sau intern care distruge echilibrul ecologic al mediului acvatic, autore-glarea lui. Refacerea echilibrului ecologic, pe cale naturalã a ecosistemului dereglat poate fi considerat ca un proces de autoepurare.

Efectele autoepurãrii constau în revenirea apelor la condiţiile fizico-chimice şi biologice iniţiale care-i redau caracteristicile de folosinţã existente înainte de impurificare.

Knöpp, defineşte acest proces astfel: autoepurarea este ansamblul tuturor proceselor de descompunere oxidativã a materiei organice şi absorţie a noilor produşi de cãtre plantele verzi. Aceastã definiţie redã în ansamblu procesul de refacere a circuitului iniţial al materiei şi energiei în ecosistem, prin consumarea oxidativã a surplusului organic, fãrã a mai exista un reziduu perturbator care prin efectele sale deregleazã mecanismele naturale de autoreglare, manifes-tate mai ales printr-un deficit de oxigen. Knöpp, introduce termenii de putere de autoreglare pe care o defineşte ca fiind capacitatea unui bazin acvatic de a descompune materiile impurificatoare şi randa-mentul autoepurãrii ca fiind cantitatea de materie descompusã în unitatea de timp.

Autoepurarea este rezultatul acţiunii concertate a unor fac-tori fizici, chimici şi biologici care interacţioneazã la nivelul bazinului de apã. Aceşti factori pot acţiona şi independent (depunerea sedimen-tului) depinzând în mare mãsurã de tipul impurificãrii, dar şi sedimen-tarea la rândul ei este influenţatã de temperaturã, care influenţeazã densitatea apei, deci sedimentarea, sau în cazul coloizilor de existenţa unor substanţe chimice etc. Este adevãrat cã în cazul impurificãrii cu un acid, doar o bazã poate produce neutra-lizarea, însã procesul poate fi accelerat sau grãbit prin amestecul substanţelor, dependent de caracteristicile fundului bazinului, temperaturii efluentului şi emisarului etc.

Caracteristicile hidrologice, fizico-geografice - printre care viteza, adâncimea, natura fundului, sinuozitatea - joacã un rol hotãrâ-tor, alãturi de debitul efluentului şi râului sau apei receptoare, care vor condiţiona ponderea diferiţilor factori (fizici, chimici sau biologici).

Într-o apã curgãtoare, factorul principal care intervine în autoepurare este oxigenul. Într-un lac, sedimentarea.

Factorii pot acţiona simultan sau sã se succeadã într-o anumitã ordine, la fel cum ponderea lor poate fi diferitã în desfãşu-rarea în timp a procesului de autoepurare, fiecare influenţând sau condiţionând intensitatea celuilalt factor şi care în final va condiţiona şi influenţa pe ansamblu randamentul şi capacitatea de autoepurare.

Astfel, cantitatea de oxigen într-o apã curgãtoare depinde de natura fundului, temperatura apei, viteza, dar şi de prezenţa fitoplanc-tonului. Fitoplanctonul, dezvoltarea lui este dependentã de cantitatea de luminã care va fi influenţatã la rândul ei de turbiditate şi culoare, care depind de sedimentare, influenţată de curent, sinuozitate etc.

Un factor, ca temperatura, poate interveni în mai multe mecanisme ale autoepurãrii, cum sunt: toxicitatea, înmulţirea bacte-riilor, sedimentarea, cantitatea de oxigen dizolvat etc.

6.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZÃ PROCESUL DE AUTOEPURAREAutoepurarea constã în principal din fenomenul de îndepãrtare a suspensiilor ce include

un proces de sedimentare şi un proces de neutralizare a încãrcãturii organice.Sã amintim cã suspensiile din apã (organice) pot fi sedimen-tabile sau dizolvate.Ultimele,

cele dizolvate, pot fi înlãturate numai pe cale biochimicã. Dinamica procesului de autoepurare, depinde de o serie de factori fizici, chimici şi biologici.6.1.1. Factorii fizici

Printre principalii factori care intervin în procesul de auto-epurare vom aminti:Sedimentarea: am amintit cã suspensiile din apele impuri-ficate aparţin la douã tipuri de

suspensii – sedimentabile şi dizolvate (nedecantabile).Apele impurificate cu substanţe organice se caracterizeazã printr o turbiditate foarte

ridicatã (aspect – cenuşiu) datoratã în mare parte şi substanţelor coloidale care sunt nedecantabile, aflându-se în stare de suspensie.

Suspensiile decantabile, prin depunerea lor pe fundul bazinului, vor determina un proces de limpezire al apei, urmând ca suspensiile nedecantabile sã fie atacate de bacterii sau consumate de alte microorganisme sau chiar de unele macrofite. Sedimentarea este condiţionatã de: natura suspensiilor organice sau anorganice (grele, uşoare) caracteristicile apei: greutate specificã, viteza de curgere, vâscozitatea, temperatura

În ce priveşte natura suspensiilor, acestea se depun mai repede dacã sunt mai grele şi dacã apa este mai puţin agitatã. La fel, dacã vom avea substanţe organice, ele prin descompunere vor putea forma gaze, care vor ridica din nou suspensiile uşoare în masa apei.

Greutatea specificã a apei, temperatura diferitã, va determina caracteristicile de amestec ale apelor şi în mod special diluţia cu efecte majore asupra procesului de autoepurare.

Lumina: influenţeazã direct sau indirect reacţiile chimice şi procesele biologice (fotosinteza, temperatura). Pãtrunderea ei în masa apei condiţioneazã zona foticã, trofogenã; poate avea şi un efect bactericid, contribuind la distrugerea bacteriilor parazite.

Temperatura: influenţeazã toate procesele fizico-chimice şi biologice care acţioneazã în procesul de autoepurare:- viteza de sedimentare a suspensiilor- viteza unor reacţii chimice- legea van’t Hoff- regimul de oxigenare- descompunerea bacterianã- toxicitatea unor substanţe

Factorii care intervin în temperatura apei, exceptând cei climatici, sunt: curenţii , mişcarea apei

Mişcarea apei: în primul rând intervine în amestecul apelor (uzate cu al receptorului). Dupã care va determina:viteza de aerare,viteza de sedimentare, ambele determinând: popularea bazinelor cu organisme succesiunea biocenozelor (zonelor saprobe)

În râuri, pe lângã mişcarea apei pe longitudinalã, izvor-vãrsare, apar şi mişcãri neregulate, produse de neregularitãţile fundului (vârtejuri). Acestea influenţeazã, la rândul lor:♦ procesul de amestec al apelor♦ transportul aluviunilor♦ depunerea şi repartizarea aluviunilor (suspensiilor)♦ aerarea

Toate acestea vor influenţa direct condiţiile de biotop deter-minând succesiunea biocenozelor, respectiv microbiotopi, formând nişe ecologice. Nişa ecologicã formatã în urma acţiunii conjugate a factorilor mecanici, care vor influenţa şi factorii chimici (oxigenul şi dioxidul de carbon) reprezintã piatra unghiularã a viitoarei structuri biocenotice. Ea reprezintã partea structuralã a ecosistemului. Prin acţiunea în spaţiu, ea reprezintã o unitate spaţialã şi troficã. 6.1.2. Factorii chimici

Dacã factorii fizici pot contribui direct, cei chimici de obicei interacţioneazã cu cei biologici şi fizici, fie simultan, fie succesiv, creînd premize pentru favorizarea sau inhibarea unuia dintre factori sau având acţiune sinergicã. Procesul de degradare a substanţelor organice poate fi început de factorii biologici, continuat de cei chimici, oblãduiţi de cei fizici, dar îndepliniţi numai de cei biologici. Dintre factorii chimici, doar oxigenul, dioxidul de carbon şi pH-ul au rol mai important.

Oxigenul: este elementul esenţial în autoepurare. Regimul de oxigen, determinã preponderenţa proceselor aerobe sau anaerobe, urmatã de efectul direct al restabilirii echilibrului natural de folosinţã. Dinamica aerãrii şi dezoxigenãrii depinde de: intensitatea poluãrii, factorii fizici, factorii hidrodinamici.

Scãderea oxigenului dizolvat în apã, poate avea loc datoritã: cantitãţii de substanţe organice, cantitãţii de sedimente bentonice, descompunerii bacteriene aerobe, respiraţiei organismelor acvatice,aerãrii apei determinatã de fundul bazinului, suprafaţã,sinuozitate, temperatura apei, prezenţa substanţelor oxidante,oxidarea unor substanţe: H2S, NH3, FeSO4, FeS etc.

Dioxidul de carbon: constituie sursa de carbon în foto-sintezã. Dupã cum se cunoaşte, el se gãseşte în apã sub formã liberã sau conţinut în carbonat sau bicarbonat.

Apele bogate în bicarbonaţi au un sistem tampon de mare capacitate care asigurã neutralitatea şi sursa de CO2.

pH-ul: este în mod cert unul din parametrii cu influenţã majorã. Sã amintim doar cã bacteriile aerobe au o toleranţã micã faţã de pH, respectiv 6,5-8,5, specific şi apelor naturale.

Modificarea pH-ului, datoritã factorilor artificiali sau natu-rali, va influenţa mersul şi procesul de autoepurare atât cantitativ, cât şi calitativ, implicit productivitatea biologicã care reflectã echilibrul biocentoic al sistemului acvatic. pH-ul acid, determinã apariţia proce- selor anaerobe şi apariţia fermentaţiei metanogene, însoţitã de H2S, NH3 şi alte substanţe toxice. 6.1.3. Rolul factorilor biologici

Factorii fizico-chimici, condiţioneazã într-o mãsurã mai mare sau mai micã desfãşurarea proceselor de autoepurare, însã rolul hotãrâtor revine factorilor biologici.

Un ecosistem natural se caracterizeazã printr-o anumitã structurã biologicã, care-i conferã stabilitatea reflectatã în rezistenţã şi rezilenţã (elasticitate). Starea staţionarã, echilibrul fluient, se instaleazã şi menţine prin mecanisme de autoreglare. Ea rãmâne stabilã atâta timp cât abaterile de la medie nu depãşesc anumite limite. Fiecare stare de echilibru, este efemerã, fiind repede înlocuitã de o nouã stare de echilibru. Echilibrul curge, de la o stare la alta (zi/noapte, amonte/aval).

Structura biocenozei este realizatã prin noţiunile de indivizi şi de specii, noţiuni ce sunt exprimate prin forme biologice şi grupuri ecologice, prin diversitatea ecologicã.

Între biocenozã şi biotop se stabilesc legãturi de interde-pendenţã care exprimã capacitatea de autoreglare a ecosistemului, integralitatea lui, care permite trecerea materiei şi energiei prin ecosistem, (echilibrul dinamic) care va fi exprimat prin reţeaua de canale trofice. În

acest mod, se ajunge la un echilibru, la o stare staţionarã, sau stare de echilibru dinamic caracteristicã a fiecãrui ecosistem acvatic neimpiurificat.

Principalul mod de a menţine stabilitatea şi integralitatea ecosistemului îl constituie legãtura dintre lanţurile trofice care asigurã desfãşurarea proceselor biologice. În apele nepoluate, avem un lanţ trofic principal, sau lanţul trofic mare, care cuprinde cele trei categorii de organisme – producãtori, consumatori, descompunãtori (reducãtori) - şi un lanţ trofic mic – detritivor.

În cazul poluãrii cu substanţe organice alohtone, reţeaua troficã principalã va fi înlocuitã cu ciclul mic care va asigura circulaţia materiei în ecosistemul poluat.

În cazul unei impurificãri puternice şi permanente are loc o deranjare a echilibrului biocenozelor, a stãrii staţionare caracteristicã ecosistemului natural şi instalarea unor condiţii de biotop noi, care nu mai permit desfãşurarea ciclului mare, se instaleazã o biocenozã din care lipsesc producãtorii.

Lipsa producãtorilor determinã întreruperea întregului ciclu mare care va determina apariţia ciclului mic ca principal mecanism biologic de valorificare materialã şi energeticã a substratului trofic. În aceastã zonã se vor gãsi numai acele organisme care sunt întâlnite în apele naturale, realizând ciclul mic, respectiv bacterii – bacteriovore şi saprofage detritivore.

Apariţia producãtorilor marcheazã apariţia con-diţiilor pentru zona α mezosaprobã, ca sã asistãm treptat la reinstau-rarea, reconstrucţia ciclului mare, odatã cu zona β mezosaprobã, definitivat şi revenit abia în oligosaprobã.

Apariţia producãtorilor în zona α mezosaprobã constituie momentul când,substanţele produse de reducãtori vor fi introduse mai departe în ciclul trofic urmãtor, facilitând dezvoltarea biocenoticã, re-construcţia ciclului mare întâlnit în apele nepoluate sau cu poluare micã.

Dupã Knäpp, autoepurarea are douã faze distincte:a) Faza oxidativã: caracteristicã fenomenelor de oxidore-ducere bacterianã, în caremateria organicã instabilă este transformatã într-o formã stabilã, cu producere de energie. În aceastã fazã, 50 % din materia organicã va fi folositã ca sursã de energie, iar restul pentru producerea de materie organicã nouã.b) Faza sintezei organice: în care pe seama materiei minerale şi energiei solare sesintetizeazã materie organicã nouã.

În faza oxidativã: rolul principal revine organismelor heterotrofe, bacterii, ciuperci, viermi care descompun substanţele organice autohtone şi alohtone, iar a doua fazã autotrofelor.

Evoluţia procesului de autoepurare nu este altceva decât o manifestare a relaţiilor biotop-biocenozã, a evoluţiei corelate dintre condiţiile de biotop şi modificãrile (succesiunile) interne din bioce-nozã. În biotopuri similare se formeazã biocenoze cu combinaţii de specii şi spectre biotice similare, care vor reflecta unitatea biotop-biocenozã.

În apele puternic impurificate, succesiunile bacteriene, reflectã compoziţia mediului, fiecare grup va ataca o anumitã substanţã pe care o va descompune pânã la un anumit punct, de unde va fi preluatã de alt grup de bacterii.

Se presupune cã formarea coloniilor bacteriene, are la bazã aceastã simbiozã, în care un grup de bacterii pregãteşte baza troficã pentru cea urmãtoare, altfel spus asistãm la un lanţ de transformãri ale materiei organice dupã care, acelaşi material – proteine – este folosit de mai multe ori, în mai multe etape, ca sursã de energie şi materie pentru constituirea propriei materii vii. Când condiţiile devin propice, vor apare bacteriovorii (ciliate) apoi în aval prãdãtorii de ciliate (rotifere, viermi, crustacei – larve) şi în final peşti.

Pe mãsurã ce cantitatea de substanţã organicã scade, creşte cantitatea de oxigen dizolvat,

se modificã condiţiile de biotop care vor facilita dezvoltarea altei biocenoze, va apare o diversitate ecologicã a numãrului de specii şi indivizi.

Autoepurarea, urmeazã, exemplificã principiile ecologice ale lui Thienemann, sau, autoepurarea constituie un proces de succesiune ecologicã evolutivã de ocupare a nişelor, în care comuniunea dintre numãrul de indivizi şi de specii, deci diversitatea ecologicã urmeazã principiile biocenotice fundamentale.1. Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţã dintr-un biotop, cu atât va fi mai mare şi numãrul de specii în biocenoza care îi aparţine.2. Cu cât se îndepãrteazã mai mult de la normal condiţiile de existenţã dintr-un biotop, cu atât va fi şi biocenoza mai sãracã în specii, cu atât va fi şi ea mai caracteristicã şi cu atât vor apare specii singulare, printr-un numãr tot mai mare de indivizi.

Aceste principii fundamentale ale lui Thienemann, au fost completate prin regula lui Krogerus şi a lui Monard. Regula lui Krogerus: în biotopuri cu condiţii ecologice strict extreme, predominã forme foarte specializate.

Regula lui Monard: în biotopuri cu condiţii uniforme, toate genurile existente sunt reprezentate numai de câte o specie.

Procesul de autoepurare, poate fi considerat ca o restabilire, reabilitare sau reconstrucţie deteriorat a ecosistemului ca urmare a unei cauze externe, poluantã sau catastrofalã. El poate fi considerat şi ca un proces evolutiv de ocupare a nişei ecologice, care în procesul de poluare a suferit o distrugere a biotopului. Se produce o delimitare spaţialã amonte-aval, a ecosistemului datoritã delimitãrii substratului, la care concurã condiţiile fizico-chimice şi geografice (pantã, diluţie, temperaturi).

Întregul proces de autoepurare constã în realizarea unor mecanisme de autoreglare care sã aibã ca efect final reconstrucţia ecologicã, readucerea ecosistemului natural în starea de climax. Cum relaţiile trofice, constituie releul prin care se realizeazã pregãtirea condiţiilor din aval de cãtre cele din amonte, sensul autoreglãrii este ca lanţul trofic din amonte sã constituie un fundament trofic pentru cel din aval, concomitent cu creerea condiţiilor de biotop care sã permitã dezvoltarea succesiunii biologice. Mecanismul conexiunilor inverse este mai greu de descifrat; ele variazã dupã: bazin, tip de impurificare, factori biologici etc.

În apele curgãtoare fluxul este unidirecţional, astfel cã mecanismul de feed-back este extrem de dinamic.

În cazul impurificãrilor sezoniere (alternante) avem o alter-nanţã apã curatã/poluatã. Aceste deversãri vor determina existenţa concomitentã a faunelor de apã curatã cu cea poluatã, în funcţie de receptor.

6.2. ORGANISMELE CE PARTICIPÃ LA AUTOEPURAREÎn desfãşurarea procesului de autoepurare, dupã cum am putut constata, trebuie sã

intervinã cele trei categorii de organisme care sã asigure circuitul mare al materiei în apã: descompunãtorii, producãtorii şi consumatorii. Dupã impactul poluant, autoepurarea se face gradual, în fiecare zonã vom asista la o anumitã preponderenţã a unui grup de organisme, ca în final sã se poatã reinstaura echilibrul natural, organisme care sã asigure consumul, inactivarea materialului organic aflat peste normal.

Bacteriile. În cazul autoepurãrii ele au rolul cel mai important acţionând în prima etapã când substanţele organice aflate în apã constituie o bazã troficã, ca şi condiţiile de biotop, pentru dezvoltarea lor. Ele ajung în apã odatã cu dejecţiile umane şi animale, adãugându-se peste flora normalã, naturalã, a bazinului respectiv. În ape vom întâlni atât bacterii autotrofe cât şi

heterotrofe. Cele autotrofe pot fi chimiosintetizante, luându-şi energia prin oxidarea substanţelor minerale (ferobacterii, sulfobacterii, nitrobacterii) sau autotrofe fotosintetizante, acestea folosind lumina solarã ca sursã energeticã posedând pigmenţi clorofilieni oxidanţi (chromatism H2S → luminã → H2O + 2 S).

Bacteriile heterotrofe, au nevoie de substanţele organice ca sursã de carbon şi energie. Ele sunt saprofite şi parazite, ambele categorii putând fin întâlnite în apã.

Din punct de vedere a condiţiilor de biotop, al pretenţiei faţã de oxigen, ele pot fi aerobe, anaerobe şi facultativ aerobe. Cele anaerobe vor folosi oxigenul molecular combinat chimic (sulfaţi şi azotaţi). În procesul de autoepurare intervin toate aceste categorii de bacterii însã rolul principal îl vor avea bacteriile aerobe, de unde rezultã importanţa majorã pe care o joacã în procesul de autoepurare, oxigenul dizolvat.

Substanţele organice, vor fi stocate de cãtre bacterii prin procesul de degradare hidroliticã produsã de exoenzime şi endoenzime. Prin descompunerea substanţelor organice se va elibera o parte din energia chimicã înmagazinatã care va fi utilizatã atât în reconstrucţia propriei materii organice (sintezã) cât şi pentru respi-raţie, respectiv pentru desfãşurarea propriilor procese biochimico-metabolice. Respiraţia celularã constã dintr-o serie de dehidrogenãri, din combinarea hidrogenului (cu NAD, în lanţul citocromic), cu acceptorul final oxigen atmosferic (liber), iar cea anaerobã, combi-narea hidrogenului cu o substanţã oarecare.

Bacteriile aerobe au posibilitatea de a activa oxigenul molecular ca acceptor de hidrogen, iar cele anaerobe sunt adaptate sã activeze o altã substanţã (ionul SO4, NO2, NO3). Bacteriile facultativ aerobe, au ambele posibilitãţi metabolice.

Acţiunea bacterianã de descompunere a moleculei organice se poate desfãşura în afara corpului, când materia organicã se trece prin membrana celularã, astfel cã exoenzimele, vor descompune substanţa pânã la nivelul unor particule absorbabile, fiind apoi folosite în metabolismul propriu. Alãturi de enzime, participã şi coenzimele, care au moleculã mai micã şi sunt termostabile şi dializabile.

Descompunerea materiei organice de cãtre bacterii este uşuratã de proprietãţile bacteriene, de echipamentul enzimatic de care dispun, şi datoritã numãrului lor extrem de mare, suprafeţei de contact foarte mare a corpului şi mai ales capacitãţii lor extraordinare de multiplicare atunci când dispun de un substrat trofic bogat şi condiţii de mediu propice (pH, temperaturã).

Ritmul de descompunere, depinde foarte mult de structura bacterianã, dar mai ales de factorii de mediu în care natura poluantului (baza troficã) joacã un rol hotãrâtor. Astfel, un conţinut bogat în glucid - dizaharide - amidon, va fi mai repede descompus ca un mediu care conţine unele polizaharide de tipul celulozei. La fel, lumina, care are un efect bacteriostatic, va inhiba dezvoltarea bacterianã, ca de altfel şi prezenţa unor substanţe toxice sau metale grele.

În funcţie de încãrcãtura organicã, alãturi de ceilalţi factori de mediu, în procesul de autoepurare va predomina o fazã aerobã sau anaerobã, fiecare dintre ele având o anumitã preponderenţã, influen-ţând procesul de autoepurare.

În aerobiozã, vom asista la o mineralizare completã a sub-stanţelor organice, fãrã apariţia produşilor intermediari care sã impri-me apei mirosuri.

În anaerobiozã, produşii intermediari care apar sunt toxici şi urât mirositori pe lângã toxicitatea lor. În zona polisaprobã, vom întâlni ambele faze, în stratul superficial vor predomina procesele aerobe, iar în adâncuri sau în mâl, anaerobe.

Putem afirma cã în autoepurare deosebim douã trepte:Treapta anaerobã a autoepurãrii

În aceastã etapã, se produce descompunerea celor trei categorii de substanţe organice, proteine, glucide şi lipide în:- degradarea lor în produşi mai simpli;- transformarea ureei în compuşi de amoniu;- reducerea sulfaţilor la H2S şi NO3 → NO2 → NH3a) Descompunerea proteinelor. În condiţii anaerobe, sub acţiunea microorganismelor ca Bacillus subtilis, B. mycoides, Proteus vulgaris, Pseudomonas flocuescens, B. coli, B. putrificus proteinele vor fi descompuse pânã la peptone, polipeptide şi aminoacizi, dând naştere la produşi intermediari ca: acizi graşi, amine, fenoli, crezol, indol, scotol, mercaptan, hidrogen sulfurat, metan.b) Descompunerea hidraţilor de carbon, în special al polizaharidelor de tipul celulozei, are ca urmare apariţia celulozei → glucozei → acidului tartic.

În funcţie de condiţiile de mediu, ca produşi finali, poate apare: dioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, acidul acetic, acidul butiric sau acidul formic. Mai pot apare: metan, dioxid de carbon, acid acetic, acid butiric; metan, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat.

Observãm cã, atât în cazul descompunerii anaerobe a proteinelor cât şi a lipidelor, apare gazul metan – CH4. Se considerã cã toate substanţele pot fi atacate de metanbacterii, care vor avea ca produşi finali dioxidul de carbon şi metanul.

În fundul bazinelor, în mâl, are loc aceastã fermentare metanicã, cu producerea gazului de baltã, ca urmare a depunerilor de substanţe organice. Metanbacteriile, pentru dezvoltare au nevoie de cantitãţi mici de hidrogen sulfurat şi azot. Dintre bacterii amintim Methanbacterium suboxydans şi M. propionicum.Treapta aerobã

În aceastã treaptã, acţioneazã toate organismele, însã bacteriile vor avea rol principal. Descompunerea materiei organice va duce pânã la minera-lizarea completã, în care produşii, amoniacul va fi mineralizat pânã la NO3, iar hidrogenul sulfurat pânã la SO4, deci fãrã apariţia produşilor intermediari nocivi. În protecţia apelor, randamentul cel mai mare îl are faza aerobã.Rolul macronevertebratelor

Pe lângã consumul de substanţã organicã moartã, sau consu-matori de mâl organic al

viermilor tubicizi şi al altor nevertebrate, mai intervin în: filtrarea apei – spongieri, scoici. De

exemplu spongierul Lencamedon filtreazã n 24 ore 22,4 l, aerarea şi irigarea mâlului de pe fund

– aici intervin tubicidele şi larvele de chironomide. Prin aceasta ei iau mâlul de fund şi-l aduc la

suprafaţã, asigurând şi aerarea, prin aceasta asigurând oxigenul organismelor aerobe din mâl,

stabilizatori ai mâlului – influenţează stratul limitã, sta-bilitatea fundului, prin aceasta asigurând condiţii optime bentosului.