Cand Universtul, timpul, marea se opresc

Atunci cand ne priveam in ochi, Universul isi oprea expansiunea, timpul statea in loc, valurile marii isi incetau goana spre tarm, iar inimile noastre incetau sa mai bata. Eram doar noi doi, in mijlocul unei gramezi de nisip, in mijlocul unei lumi uitate, in mijlocul unui Univers hain. Unde suntem noi? E simplu: eram in Italia, pe plaja golfului din Sorriento, admirand natura si admirandu-ne unul pe celalat. Cine suntem noi? E simplu: un baiat si o fata. Un baiat inalt, cu un trup viguros, dar o frunte lata, cu un zambet larg, dar o fata stearsa. Ea era o fata nobila, cu trasaturi aparte, cu o inima fierbinte, dar niste palme reci, cu o privire serioasa, dar cu niste bucle colorate. Ne cunoscuseram cu o zi in urma, eram copii. Locuiam in acelasi loc de o vesnicie, dar niciodata nu ne mai priviseram in ochi. Poate ca daca am fi facut-o mai devreme, nu ar mai fi trebuit sa treaca 17 ani pentru ca sa simtim pentru prima data ce simteam acum... Ce simteam noi? Asta nu mai e atat de simplu. Ziua de ieri ascunde sentimentele ce ne-au invadat inimile atunci cand ne-am strans mana si am zis: Eu sunt Amelia... Eu sunt Gabriel. Un torent de raze de lumina au patruns in inimile noastre care pareau ca se usuca de atata singuratate. Parintii nostrii erau mereu ocupati, dar si noi eram mereu ocupati. Viata ne purta in fiecare zi pe aceleasi drumuri, prin aceleasi experiente. Nimic nou...pana ieri.Numele noastre sunau melodios, alcatuind o poezie, insa am ignorat acest lucru. Ambii aveam vise marete, viata noastra nu putea fi deranjata de iubiri adolescentine, nimic nu trebuia sa ne aprinda vreo scanteie in inimile noastre care au fost fortate sa adoarma. Insa inima nu asculta de noi, nu noi suntem stapanii ei, ea este stapana noastra. Inimile asculta de Altcineva, Cineva care stie mai bine, care le invata cand sa ierte, cand sa spere, cand sa traiasca si cand sa moara. Insa atingerea mainilor noastre a dat speranta inimilor care nu mai credeau ca exista vreo sansa ca ele sa fie fericite. Atunci cand mainile s-au unit, inimile s-au unit, iar impreuna, au renascut cu atata putere incat au oprit Universul, timpul si marea, chiar si ele s-au oprit pentru a trai acest sentiment pentru eternitate, pentru vesnicie, sperand ca niciodata nu se va mai termina.Dupa ce mainile s-au intalnit, ochii au dorit si ei sa vada ce lucru maret este capabil sa opreasca timpul, sa stapaneasca marea, si astfel, privirile noastre s-au intalnit. Nici nu ne mai amintim cat a durat acest moment. Dar nu a durat mult, nu a durat o vesnicie, nici macar o zi. Mainile s-au desprins, iar noi am plecat. Singurele care au ramas impreunate au fost inimile. Noapte intreaga ele nu ne-au dat pace, au strigat din rasputeri, s-au agitat pana la epuizare, caci nu mai voiau sa doarma, nu mai voiau sa ramana intr-o stare de apatie, trebuiau sa traiasca, se saturasera de singuratate. Asadar, inimile au biruit, iar acum ne aflam in momentul in care noi, ghidati de inimile noastre, ne-am reintalnit pe plaja. Privirile ni s-au intalnit din nou, iar noi am privit dincolo de trup, au privit la suflet.Ce simteau noi? Niciodata nu a fost simplu de explicat. Ne cunosteam de o zi, defapt nu ne stiam decat numele, dar simteam ca ne stim din vesnicii, simteam ca trebuie sa nu ne mai despartim niciodata, niciodata. In sfarsit inimile noastre puteau trai sentimentul de extaz pe care l-au trait si ieri, pentru prima data. Pentru inimi era simplu: era dragostea. Acest sentiment care incearca sa fie explicat de milenii, in sfarsit capata sens si pentru ele. Dar noi nu intelegeam. Ne priveam, simteam acest straniu impuls care ne impingea aproape de celalalt, in bratele celuilalt. In mintea noastra se dadea o lupta. Niciun cuvant nu mai indraznea sa ne iasa din gura, nicio expresie nu-si gasea locul in acest moment. In toata invatatura pe care o acumulaseram in cei 17 ani de viata nu se gasea nicio formula, nicio ecuatie, nicio reactie care sa dea raspunsul pentru ceea ce ni se intampla. Ne priveam. Atat. Ne priveam si nu spuneam nimic, dar ne spuneam atatea... Ne spuneam ca amandoi simtim acelasi lucru, ne spuneam ca nu mai vrem sa plecam de pe plaja, ca doream ca timpul sa se opreasca, sa ne privim pentru tot restul vietii, voiam ca trecutul, prezentul si viitorul sa se amestece intr-o combinatie care ne-ar fi putut permite sa traim acest sentiment pentru eterninate. Doream ca toti oamenii, toate planetele si toate stelele sa fie prezente in acel moment si sa se minuneze, sa se minuneze de maretia acelui sentiment, de maretia dragostei care ne invada fiecare parte a corpurilor noastre, sa aplaude, sa cante, sa sara de veselie pentru ca in sfarsit ne-am trezit din starea noastra de inconstienta sentimentala si ca in sfarsit am trait ceea ce citiseram, auziseram de ani de zile: dragostea.Ce se va intampla mai departe? Eu nu stiu, nici voi nu stiti, nimeni nu stie. Poate ca vom indrazni sa ne apropiem unul de altul, poate ca vom reusi sa ne imbratisem si poate ca inimile noastre vor reusit, prin aceasta imbratisare, sa se uneasca pe vecie, nimeni ne-mai-fiind in stare se le desparta si sa ne desparta. Poate ca vom merge impreuna, luati de mana, pe plaja, pana cand se va intuneca. Poate ca ne vom casatori, poate ca ne vom iubi cum nu s-au mai iubit alti doi oameni de cand exista acest pamant batran. Poate ca vom avea multi copii, si mai multi nepoti si poate ca vom trait fericiti pana la adanci batraneti, nu ca in basme...ci mai frumos. Sau poate nu... poate ca ne vom speria de aceasta invalmaseala de sentimente, poate vom fugi si poate nu ne vom mai intalni vreodata si poate ca inimile noastre vor plange, vor plange, vor plange pentru totdeauna pentru ca vor fi mereu fortate, de atunci inainte, sa se inchida, sa nu simta, sa nu iubeasca. Eu nu stiu, nici voi nu stiti, nimeni nu stie...