Caraba Ioana-Maria

Facultatea de Litere

Anul III, grupa 2

Ficționalizarea viselor autentice

Ipoteza de la care pleacă acest eseu este că visele din textele studiate nu sunt autentice.

Nu se exclude posibilitatea ca asemenea vise să fi existat în conștiința autorilor, ceea ce se

dorește a fi demonstrat este că ele nu pot fi transpuse în cuvinte în mod autentic, fără a le

ficționaliza. Pentru a mă ajuta, voi analiza în paralel două opere care se vor a fi reprezentarea

realității autorului tel quel, prin intermediul scrisului.

Primul text este cel al lui Gérard de Nerval, Aurelia, care a fost scris de autor la

îndemnul medicului său de-și așterne pe hărtie visele și viziunile. Medicul, Émile Blanche,

credea că un asemenea demers ar putea ajuta pacientul în tratarea stărilor sale. Al doilea,

textul lui Corin Braga, Oniria, este un jurnal de vise. Modul în care a fost scris acest text a

fost enunțat explicit de autor încă din Visul continuu, partea introductivă a jurnalului. Aflăm

astfel că, imediat după trezire, a încercat să noteze cât mai detaliat experiența din timpul

somnului.

În cazul lui Gérard de Nerval, visele sunt relatate după o perioadă mai lungă de timp,

la îndemnul medicului său, așa cum am mai spus. Lucid fiind, autorul se raportează la

experiențe trecute față de care distanțare are loc, în principal, pe plan temporal. Obiectivul

scrierii lor este de a-i oferi, în primul rând, medicului o imagine a trăirilor sale. Se pare că a

existat, între medic și pacient, un schimb de scrisori. Într-una dintre ele, Nerval face aluzie la

o posibilă viitoare operă compusă din suma viselor puse până atunci pe hârtie: „Je continuerai

cette serie de reves si vous voulez, ou bien je me mettrai a faire une piece, ce qui serait plus

gai et rapporterait davantage”. Aurélia reprezintă punerea în practică a acestei idei. În această

operă, realitatea se împletește cu trăirea onirică și cu viziuni puse pe seama unei minți

bolnave. Caracterul acestei scrieri este unul autobiografic.

Dacă ar fi să ierarhizăm tipurile de scriere în funcție de raportarea lor la realitatea

subiectivă a autorului, pentru a stabili care dintre ele respectă criteriul „adevărului”, fără

îndoială că pe prima poziție s-ar afla jurnalul. Autorul jurnalului notează zilnic (sau aproape

zilnic) experiențele sale. Funcțiile unei asemenea scriei sunt dintre cele mai variate, ceea ce

are ea specific este caracterul autentic. Jurnalul lui Corin Braga este unul de vise, cea mai

mare parte a sa conține descrieri ale celuilalt univers, ale tărâmului din vis. Metoda de lucru e

simplă:

„îşi fac loc în nopţile mele vise care au o strălucire hipnotică. Multă vreme după trezire, ele

îmi rămîn întipărite pe retină ca un desen de neon în întuneric. Cu cît mă concentrez mai mult asupra

forfotei de figuri care se fugăresc prin spatele ochilor mei, cu atît ele capătă mâi multă viaţă. Cel mai

simplu mijloc de a-mi păstra visele este de a mă trezi brusc dimineaţa, şi de a le fixa, unul cîte unul, în

chihlimbarul scrisului. […] Cu cît focalizez mai puternic o scenă, pe care vreau să o descriu în cele mai

mici amănunte, cu atît celelalte scene se scufundă într-o ceaţă de nepătruns. De aceea, e bine să fac,

imediat ce am scos capul la suprafaţă din lichidul nopţii, o scurtă recapitulare a tot ceea ce am visat,

care să întipărească, pe ceara moale a amintirii, momentele de răscruce.”1

Urmărind astfel mărturia autorului, deducem că durata dintre momentul visării și cel al

eternizării sale pe hărtie este minimă, cât mai redusă cu putință, pentru ca detaliile să rămână

cât mai intacte, pentru ca memoria să nu aibă timp să acționeze ca un factor perturbator,

deformator al acelei experiențe. Starea lucidă ce urmează visului face ca realitatea acestuia să

dispară treptat, contururile să se șteargă, iar din întreaga experiență să rămână mai degrabă

senzații sau reprezentări fulgurante. Așadar, e just să admitem că momentul cel mai potrivit

pentru redarea exactă a vislui e cel pe care și-l alege Corin Braga și că, prin metoda lui,

detaliile sunt cele mai apropiate de ceea ce s-a petrecut cu adevărat.

Gândindu-ne strict la timpul scurs între visul ca atare al autorului și momentul

imortalizării lui, și la exercitarea unei acțiuni de deformare progresivă a visului, datorată

memoriei, suntem îndreptățiți să considerăm că e firesc ca detaliile cele mai „adevărate” să fie

surprinse în jurnalul de vise. Cu alte cuvinte, prin adevărate, acestea trebuie să se înțeleagă a

fi detalii sigure, riguroase, clare și precise despre ce se întâmplă dincolo, în lumea visului. În

continuare, la nivelul detaliului din cele două scrieri ne vom opri pentru a sublinia, pe rând,

care este gradul în ele se raportează la o realitate.

Gérard de Nerval reușește să-și redea visele cu lux de amănunte. Ce surprinde la el nu

e doar caracterul narativ, ci, mai ales, cel descriptiv. Deși cadrul în care se situează în vis se

schimbă de mai multe ori, avem redate nuanțe ale fiecăruia în același mod, distribuite

nepărtinitor. El își amintește tot atât de bine primul peisaj din vis, prima cameră vizitată cât și

ultima imagine dinainte de trezire. De la primele descrieri, „o rază a soarelui-apune străbătea

cu voioșie prin obloanele verzi, tivite cu viță”, străbătând încăperi și descoperind oameni, prin

1 Corin Braga, Oniria, jurnal de vise (1985-1995), Pitești: Paralela 45, 1999, p. 5

2

fața ochilor ne trec flori, costume, portrete pictate și spații fantastice. Numărul însușirilor ce

se acumulează dă textului o anume abundență. Nu doar descrierile ne miră, ci și faptul că

dialogurile sunt reținute cuvânt cu cuvânt și, chiar mai mult, tonul vocii și reacțiile interioare

și exterioare provocate acestea: „spuneam eu cu încântare”, „Deîndată am resimțit această

idee, și, ca și cum perspectiva încăperii s-ar fi deschis asupra unor perspective nesfârșite

[…]”2. Ezitările sunt rare, fragmentele șterse din memorie nu există, visele lui Nerval

reprezintă o înlănțuire de evenimente bine conturate.

La Corin Braga lucrurile stau puțin diferit. Succesiunea evenimentelor e pusă în

evidență prin multitudinea de verbe. Ceea ce rămâne în urma visului e mai degrabă derularea

evenimentelor. Uneori sunt redate și replici importante, sugestive. Memoria sa nu reține

detalii nesemnificative. În cea mai mare parte substantivele folosite pentru denumirea acelui

univers oniric nu sunt însoțite de modificatori, de linii care să contureze mai clar. Ele sunt

păstrate în sfera generalului, nu a particularului. Exemplele sunt numeroase, întâlnindu-se în

tot cuprinsul cărții:

„Eram cu Ruxandra şi cu ai mei într-o încăpere (sau apartament), culcaţi în paturi, pregătindu-ne de

somn. Marian făcea năzbîtii: adusese un furtun de apă şi stropea camera, covorul, pereţii.”3, „Intrînd pe

pajişte am avut o surpriză. Se aflau acolo mai mulţi oameni, care făceau exerciţii de zbor. întîi am

crezut că era vorba de avioane în miniatură, fiindcă vedeam un obiect învîrtindu-se prin aer, legat cu o

sfoară şi condus de către un adolescent de pe pămînt. Dar cînd m-am apropiat, am văzut că obiectul din

aer era chiar un om, ce plutea magnific.”4

În urma observațiilor pare natural să ne punem întrebări legate de autenticitatea viselor

lui Nerval. Deși relatarea lor se face la mult timp după scurta lor existență ca atare, nu ca

amintiri, în conștiința autorului, gradul de detaliere îl depășește cu mult pe cel afișat de Braga

care își propune să le noteze imediat. Nerval nici măcar nu intenționase a face acest demers.

Cum a reușit scriitorul francez să păstreze vie amintirea atâtor detalii și să le redea fără

ezitare? Dimineața, când încearcă să reproducă visul, Braga își recunoaște incapacitatea de a

reține tot și nu are pretenția de a pune pe hârtie decât ceea ce mai rămăsese:

„Din multele peripeţii ale visului, care, atunci cînd m-am trezit prima oară, erau toate la fel de

captivante, dar care acum mi se şterg din memorie cu o viteză dezolantă, ca o reacţie chimică vizibilă

într-un pahar de sticlă, rămîne să strălucească una, ce mi se pare deosebit de importantă şi oarecum

2 Gerard de Nerval, Aurelia, p. 218-2193 Corin Braga, Oniria, jurnal de vise (1985-1995), Pitești: Paralela 45, 1999, p. 1254 Ibid, p. 111

3

transcendentă visului. Claritatea şi consistenţa ei sporită împiedică şi episoadele din jurul ei să se

scufunde, încît mi-au rămas toate ca o insulă la suprafaţă, ameninţată, e adevărat, de a fi înghiţită şi ea

destul de repede.”5

„Din păcate, visele importante s-au aflat la mijlocul nopţii, îneît pînă dimineaţa mi s-au şters din

amintire toată fabulaţia şi detaliile lor. E vorba de două vise, pe care nu le pot povesti, fiindcă ideea lor

nu are pregnanţă singură, în abstract, ci doar răsărind din mijlocul materiei concrete a mtîmplărilor

hazardate şi semnificative ale periplurilor nocturne.”6

De asemenea, golurile și ezitările sunt curente în jurnalul său, „Notiţele cuprindeau o serie de

asociaţii, însă din păcate am uitat cea mai mare parte din ceea ce am spus” , la fel și adverbe

prin care își exprimă nesiguranța („poate”, „probabil”).

E greu de crezut ca memoria să fie atât de infailibilă în cazul lui Nerval și atât de

subiectivă în cazul diaristului. Mai degrabă, ar trebui să ne îndoim de autenticitatea în sine a

viselor scriitorului romantic. Fără lipsuri, fără fragmente uitate, cu o grijă deosebită pentru

detalii, visele sale par filme regizate. De la îmbrăcămintea personajelor la elementele

decorului, totul se vede pe scenă. Dacă judecăm opera lui Nerval ca o falsificare a

adevăratelor trăiri, atunci ea nu mai pare atât de surprinzătoare. Adevăratele viziuni din timpul

visului sunt, probabil, în mică parte prezente aici, farsele memoriei fiind înlocuite de „geniul

creator” pentru a da o anumită coerență, pentru a crea o anumită estetică potrivită epocii. Nu

era ceva obișnuit să-ți povestești visele în Franța, în anii 1850, iar Nerval abordează această

temă și o face in ciuda rezervelor generale cu privire la acest tip de manifestări7. Modul său de

abordare nu iese, însă, din estetica romantică.

Nu ne îndoim, aici, de autenticitatea unor trăiri, de insolitul experiențelor sale, dar

redarea lor fără ale deforma, în condițiile date, nu poate fi posibilă. Nerval a umplut golurile,

a refăcut pașii pierduți, a inserat legături și detalii, visele sale au fost transformate astfel încât

să devină acea operă de care vorbea în scrisoarea adresată medicului. Le-a ficționalizat, le-a

transformat în literatură. Philippe Lejeune, cercetător al genurilor biograficului, acordă

fiecărei autobiografii un grad de ficționalizare, tocmai din cauza memoriei selective. Cu atât

mai mult, visele, răsfrângeri ale subconștientului ce au tendința de a dispărea la revenirea în

conștient, sunt mai greu de supus în cuvinte.

Tema visului apare, totuși, recurent în literatură. O întâlnim de la scriitori chinezi la

cei europeni, trecând prin toate perioadele culturii și schimbându-și fața în funcție de acestea.

Literatura se folosește de vise ca pretext, e un artificiu de creație. Caracterul efemer al visului

5 Braga, Corin, Oniria, jurnal de vise (1985-1995), Pitești: Paralela 45, 1999, p. 1256 Ibid, p. 1277 Lean-Luc Steinmetz, „Les rêves dans Aurélia de Gerard de Nerval”, p. 105

4

autentic face ca acesta să fie imposibil de redat în totalitatea nuanțelor, de aceea, un diarist

care notează la trezire, își amintește indeosebi liniile generale. De multe ori, tot ce rămâne e o

senzație, o idee și mici fragmente naratologice. Ele nu pot fi dezvăluite complet altora fără a

le altera autenticitatea, așadar, nu putem vorbi despre vise pure. Ceea ce citim sunt doar

recreări, recompuneri ale viselor după revenirea în starea conștientă.

Bibliografie

5

Nerval, Gérard de, Fiicele focului, Aurélia,în românește de Gellu Naum și Irina

Bădescu, București: Editura Univers, 1974

Braga, Corin, Oniria, jurnal de vise (1985-1995), Pitești: Paralela 45, 1999

Steinmetz, Jean-Luc, „Les rêves dans Aurélia de Gerard de Nerval” , Littérature,

2010/2, nr. 158, p. 105-116

Simion, Ficțiunea jurnalului intim, vol. I. București: Univers enciclopedic, 2001

Philippe Lejeune, Le pacte autobiographique, Paris: Etitions du Seuil, 1975

6