��

1Lumea copiilor lui Mircea Cărtărescu din Visul – romanul devenit spectacol dramatic în tălmăcirea Cătălinei Buzoianu – este aceea urbană. Postmodernă. Putii dintre blocuri. Putii dintre bătătoarele de covoare. Putii cu cheile de la apartament la gât. Copilăria dintre benele de gunoi i mirajul cinematografului de cartier. Pe care-l vedem cu toţii. Iată-l, este cinematograful de cartier: murdar, mirosind a motorină, cu spetezele scaunelor din placaj rece. Filmul a pornit. Fasciculul de raze din spatele balconului străbate bezna sălii i animă ecranul. A început spectacolul i tu ai ajuns prea târziu, eti la mâna celui de la ghieu, holul este pustiu, totul a început deja dincolo de perdelele din catifea bordo, filmul cu Clint Eastwood privindu-ne pe muzică faină cu ochii întredeschii, nebărbierit, puţind a transpiraţie, cactui i caniculă, praf, balegă i tăria alcoolului servit în păhărele la bar. i peste tot moartea. Melancolică. Dusă pe gânduri. Bărbăţie adevărată i moarte la fel. Trabucul în colţul gurii, cizme cu pinteni, poncho-ul dat deoparte cu un gest hotărât i tu intri, nu vezi nimic, beznă străbătută de ochii i trabucul lui Clint, muzica umple sala, acu e bine, se luminează totul, e amiază pe ecran, munţii, apa limpede, calul în trap i totul se vede, nu e nici un loc liber – ceva, ceva există totui, uite acolo la mijloc, te repezi printre mormăieli i proteste, ai dibuit locul, nu se poate imagina să vezi filmul în picioare, rar se întâmplă aa ceva, eti pe scaun, te aezi cu satisfacţia că ai ajuns unde trebuie i că poţi lua în primire fortăreaţa, biserica albă, pălăriile bandiţilor, din acelea late, mexicane, în dosul cărora ei dorm, le trag pe obraz ca i cum ai da drumul la storuri, la camera din faţă, ca să te odihneti duminica, aa stau bandiţii la margine de drum, lângă o fântână cu o roată cu palete care se învârt în bătaia vântului. Dorm în dosul pălăriilor în gară i nefericitul impiegat, condamnatul de la casierie, fătălăul ef de gară, toţi se mică netiutori ca nite oareci de câmp care nici nu tiu că undeva, pe bolta cerească, pândete moartea sub forma zborului mut al uliului. Nu e de glumă cu pălăriile sub care bandiţii dorm i nu dorm, se prefac nenorociţii ătia de bărbaţi adevăraţi, bărboii, urâţii stau cu capul proptit în piept, cu pălăria prăvălită peste obraji i nimeni nu se prinde că e o capcană, că somnul nu e aa ceva, că în dosul pălăriei e primejdia letală, că în încremenire i amorţeală pândete iuţeala

la cinema– în cartierul copilăriei

gesturilor, zvâcnetul, zborul pistolului cu butoiul cu ase gloanţe din centironul petrecut cu dichis peste pantalonii cu ciucuri, soioi, din piele, potriviţi pentru încălecat caii i pentru drumuri prin pustiuri i torpori – sute i sute de mile la adăpostul pălăriilor, apoi răcoarea nopţii i somnul cu aua la cap, cu pistolul cu centura aezate la îndemână peste piept, la o distanţă convenabilă de mâna dreaptă, i pălăria căzută peste ochi la fel ca în gară, înaintea prăpădului, a jafului, înaintea cadavrelor risipite peste tot ca nite urme victorioase ale unei înfăptuiri reuite, apoi

seara, focul mocnit i primejdiile preriei. Bandiţii copilăriei dorm i Clint Eastwood, care îi vânează, nu doarme niciodată. Privete cu ochii mijiţi în depărtare, adulmecă fumul de la locul unde bandiţii s-au aezat cu tot cu oalele lor din aluminiu afumat în care fierb cafea. Bandiţii niciodată nu mănâncă nimic. Doar beau cafea înainte de a muri împucaţi de Clint – acolo – în sala rece a cinematografului copilăriei.

de Daniel Vighi

2

Regizoarea

Viaţa mea? 1001 de poveti de teatru i de revelaţii

în egală măsură

Cătălina Buzoianu

3

„Niciodată nu am urmărit să fiu în avangardă, dar se întâmpla, adică aveam capacitatea să discern i mai ales să văd nite lucruri, să mă situez pe o poziţie. Au fost experienţe de viaţă în care a contat foarte mult condiţia umană a întâlnirilor. Dacă a fi stat într-un teatru, m-a fi limitat la relaţiile între actori, între actori i notabilităţi, între actori i conducere i a fi sucombat. Dar întotdeauna am avut norocul să am un câmp larg, o deschidere.”

4După „Levantul”, montat la Teatrul Mundi,

distinsa regizoare Cătălina Buzoianu îi reia

preocuparea pentru scrierile lui Cărtărescu

i plasează în repertoriul Teatrului Naţional

Timioara „Visul”, o adaptare pentru scenă a prozei

ilustrului scriitor, axată în special pe REM, cu inserţii

din „Mendebilul”, „Ruletistul” etc., dar i cu trimiteri

la „Enciclopedia Zmeilor” i „De ce iubim femeile”.

Prezentat în avanpremieră ca eveniment de final

de stagiune 2006/2007, spectacolul „Visul” îi va

avea premiera oficială în deschiderea Festivalului

Dramaturgiei Româneti, ediţia a XIII-a.

Visul de a monta „Visul”Da, s-a transformat pe parcurs. În primul rând, prin

faptul că a fost precedat de workshop-ul de la Chiinău, un workshop important i de care am fost foarte mulţumită – nu i iniţial, dar la final da. În plus, am făcut cu mine însămi un pariu, ca în aproape fiecare an din viaţa mea, să încredinţez rolurile principale unor foarte tineri interpreţi. Am făcut asta cu mulţi studenţi de-ai mei i întotdeauna am avut rezultate remarcabile.

TextulDe foarte multă vreme vreau să fac „Visul”. De când a

apărut cartea, de fapt. Textul lui Cărtărescu este, nu pentru că o spun alţii, dar aa consider i eu, unul dintre marile scrieri ale literaturii noastre. Când am citit „Visul”, am avut, din nou, o revelaţie. Spun din nou, pentru că am trăit tot felul de revelaţii cu literatura română – de la „Istoria ieroglifică”, la ultimele întâmplări teatrale. Acest text este realmente impresionant, pentru că spune foarte multe, i despre România, i despre oamenii ei. Are un punct vulnerabil pentru oricine… pentru mine, care mă apropii de sfâritul vieţii, în orice caz, pentru că e vorba nu numai despre nostalgia copilăriei i a visului la care se referă romanul, ci i despre acest mister care e cuvântul REM – mister despre micarea rapidă a ochilor, care produce visul i care se regăsete în acelai timp în tehnicile de extaz antice, în India, Persia. Are un plan al realităţii care e una mizerabilă, în care totul e degradat, distrus. Nu există comunicare între oameni, iar dragostea este minată, călcată în picioare, de înii protagonitii care nu au curajul să primească ceea ce viaţa le oferă. În timpul acesta se petrece o istorie ca-n 1001 de nopţi. Se intră într-un spaţiu al amintirii, un spaţiu care nu e numai poetic, e i mizer, dar în care copiii, prin jocurile copilăriei, ajung la o condiţie metafizică. Cred că e foarte

5 mare nevoie, în momentul de faţă, de acest drum i de această deschidere, pentru ca oamenii să poată supravieţui tuturor eecurilor, tuturor regretelor i nostalgiilor. Eu simt foarte bine materia cărţii. De fapt, consider că nu am o viziune asupra acestui

text; încerc să îl înţeleg cât mai bine pe Mircea Cărtărescu i să nu îl trădez. Dacă publicul ar primi „Visul” la adevărata lui valoare, ar fi pentru mine cea mai mare bucurie.

Echipa de creatoriE un soi de comuniune. Ne-am format împreună, în

întâmplări nu toate foarte plăcute - unele dintre ele foarte violente sau destul de precare - dar am învăţat să ne sprijinim unul pe altul, să fim împreună în toate demersurile noastre. Cu Mircea Florian, de pildă, am fost în Anglia. Când am făcut „Nunta lui Figaro” la Haifa, am adus-o pe Lia Manţoc; am fost în toate audienţele posibile i am reuit să o scot atunci. Nu doar cu ei am lucrat - cu care lucrez acum la „Visul”. Pe Dorina Crian Rusu, care îmi bântuie nopţile în continuare, n-am s-o uit niciodată.

Prozatoarea Cătălina BuzoianuDin păcate, m-am stricat foarte mult pentru proză, ca

om de teatru. Nu mai pot să văd altceva decât teatru chiar i în roman. Trebuie să tiţi că eu nu fac dramatizări, dar nici nu le accept. Fac aa cum am făcut la Chiinău, la workshop. Dau o formă, creez un material, după care umplu această formă i fac roluri pentru fiecare actor - ca să nu fie unii mai nedreptăţiţi - construind astfel toate planurile spectacolului. Nu sunt nici dramaturg, nici prozator, dei am scris trei cărţi.

Transformare. PercepţieM-am desprins de ceva vreme i de ceea ce am

făcut, i de ceea ce am văzut. Trec printr-o perioadă de transformare, sau de refacere - dacă o să mai am timp, firete - aa că în momentul de faţă am foarte mari necazuri cu mine însămi. E o confruntare între ceea ce fac eu i ceea ce fac alţii. Prin masteratul pe care îl am la dramaturgie i cursul de antropologie, sunt într-o comunicare extrem de vie cu studenţii, cu tinerii, care mă interesează foarte mult. Am i renunţat să mai am clasă de regie la Institut, pentru că mă interesează mai mult ce fac ei decât ce fac eu. Mi-am aruncat în aer tot sistemul pedagogic pe care l-am încercat nu doar în România, ci i la Barcelona, la Madrid, în Franţa. De multe ori, tot sistemul este bombardat i rămân descumpănită. În cazuri din acestea încerc să răspund printr-un alt tip de bombardament, dar nu împotriva cuiva, ci împotriva mea însămi. Totui cred că asta e creativ, nu mă lasă să dorm, să mă simt foarte confortabil.

6 Actori, generaţiiAm lansat în fiecare an serii întregi de tineri – unii dintre ei individualităţi, alţii în grupuri – i i-am pus în relaţie cu marii actori ai generaţiei mele. Toate spectacolele mele cu asta se ocupă. Mă interesează

mai mult decât orice acest impact între generaţii, unul adesea conflictual. Am observat că actorii care s-au format într-un teatru dispun de mijloace, câteodată foarte periculoase (altădată nu, se dovedesc în continuare foarte sigure), pentru a stăpâni scena i a-i stăpâni partenerii – folosesc cuvântul „a stăpâni” foarte judicios, nu e doar o întâmplare. Tinerii, însă, nu cred că în momentul de faţă au parte de un foarte bun climat pentru a stăpâni mijloace. Din această cauză ei preferă să se refugieze în subterane, în poduri, în locuri mici, unde nu li se văd defectele, de ce să nu spunem adevărul?! Bunăoară, e foarte greu să stăpâneti un spaţiu precum cel de aici, de la teatrul din Timioara – e un hău uria. Eu am învăţat să stăpânesc spaţii i asta a fost foarte important pentru mine i poate pentru toată generaţia mea. Ei nu au această posibilitate, teatrele nu le-au oferit-o i atunci s-au refugiat în spaţiile mici, unde se simt bine, unde pot privi oamenii în ochi, le pot spune adevăruri simple i foarte explicite i nu au nevoie să se gândească dacă sunt expresivi sau nu, dacă au mijloace pentru a comunica. E o formă de teatru – minimalist îl numesc ei – care e foarte incitant; eu mă duc la toate spectacolele astea pentru că mă interesează mult mai mult decât propriile mele spectacole sau ale colegilor mei – dei pentru unii am mare stimă.

Teatrul, aziDatorită masteratului pe care îl am, am

păreri extrem de tranante despre asta, clare, partizane - dar nu partizane cu timpul meu, ci cu cei care scriu acum. Nici nu tiu dacă ar trebui să mă amestec eu, oamenii de vârsta mea, în acest fel de a scrie teatru. Cred că ei au dreptul să-i scrie teatrul lor, i să-l i facă aa cum cred, lăsând deoparte balastul care s-a acumulat i toate clieele care s-au făcut; au dreptul să găsească drumuri noi, dacă sunt capabili. Iar când spun drumuri noi nu mă refer că trebuie să găsească lucruri nefăcute, pentru că astea nu se tie niciodată cum sunt, dacă sunt reale sau doar mimetice. Unii sunt foarte buni – i sunt foarte buni fiind foarte diferiţi. Ei preferă un teatru mult mai direct, mult mai brutal. Cineva m-a întrebat „Iar faci Cărtărescu? Iar o chestie esoterică?” E adevărat, e i esoterică, dar e i brutală i realistă. Cărtărescu spune că visul e adevărata realitate i că în vis totul se simte mult mai monstruos.

7

CarieraAm avut foarte multe neanse, dar am avut i anse. Una

din aceste anse a fost Bucuretiul. Când dl Liviu Ciulei a plecat definitiv de la Teatrul Bulandra, a lăsat cu limbă de plecare să fiu angajată în locul lui. Asta nu s-a putut face chiar de la început, i atunci m-am angajat la Institut. În vremea aceea, Teatrul Mic mi-a oferit nite condiţii de lucru excepţionale. Acolo, eu i colegii mei am creat un stil, un climat i un fel de a face teatru de care au beneficiat pe urmă i alţi regizori. Pe urmă, când a fost imposibil să mai conlucrez cu directorul teatrului, m-am dus imediat la Bulandra, pentru că m-au chemat i m-au acceptat. La Bulandra s-a întâmplat această foarte mare revelaţie, foarte mare familie teatrală în care am trăit i care mi-a dat mult. M-am întors mereu i mereu la Teatrul Mic unde erau actorii creaţi sau formaţi o dată cu mine. Fie la Teatrul Mic, fie la Bulandra, m-am simţit foarte bine i am avut curajul să atac problemele cele mai importante ale timpului pe care l-am străbătut. Pe vremea aceea nu existau mijloace de a spune adevărul i oricât de amputat ar fi fost acest adevăr

în vizionările succesive, întotdeauna am putut să spun ceva în fiecare spectacol. Am mai avut încă o ansă, faptul că am fost de la început în Institut. Mergând la festivaluri internaţionale, am produs revelaţii cu diverse spectacole – de pildă, cu „Romeo i Julieta”, în Anglia, despre care s-a scris că era una din cele mai extraordinare producţii teatrale imaginabile. Eu însămi am primit invitaţii să lucrez în străinătate. Am cunoscut spaţii teatrale fascinate, în Polonia, sau în Israel, unde am pus în scenă de trei ori. În Italia am primit premiu pentru întreaga carieră, în Spania am lucrat cinci ani. Am predat i cursuri, am creat i un centru de cercetare teatrală în Franţa, la Marsilia. Am fost i în Maroc, i în Alger, peste tot unde umbla musca din „Visul” lui Cărtărescu, cea care bâzâia oamenii i-i înţepa. M-am lungit altfel, adică am înţeles, am înţeles i lumea în care trăim, am înţeles mai multe decât citind ziare i privind la televizor. Toată viaţa mea a fost un fel de povestire din REM, o succesiune de poveti. 1001 de poveti de teatru i de revelaţii în egală măsură.

Parte din acest text a apărut i în Ziarul de Duminică, suplimentul de cultură al Ziarului Financiar, din 27 iulie

8

ScenografaVelica PanduruAm crescut în teatru i am fost alăptată pe scenă

„De o frumuseţe calmă i caldă, cu gesturi de felină i vorbire tărăgănată, cu o privire strecurată pe sub sprâncene, Velica Panduru este efigia «artistei». Arată i se poartă ca o mare comediană de pe vremuri, răsfăţată de admiratori, însă în realitate preferă culisele teatrului, pe care le-a cunoscut încă de mică, graţie mamei sale, binecunoscuta regizoare Cătălina Buzoianu. După ce s-a stabilit la Paris i a născut doi băieţi, recent, a revenit la scenă i a semnat scenografia spectacolului realizat de mama ei după «Visul», de Mircea Cărtărescu, la Teatrul Naţional Timioara.”

9Cum arată viaţa ta la Paris? La Paris sunt de trei ani. Am făcut doi copii, deci

am fost într-o maternitate totală. Am avut nite proiecte cu regizoarea Alexandra Badea, dar pe care nu am ajuns să le facem, pentru că, de fiecare dată când mi le propunea, alăptam. O să începem, însă, de anul viitor, să lucrăm i în România, i în Franţa. În afară de asta, m-am băgat un pic în partea de modă. Am făcut decorul pentru nite editoriale de modă, dar teatru încă nu am făcut.

Viaţa mea e cam împărţită în două, pentru că aici, în România, e cariera mea, la care nu vreau să renunţ nicicum; ba mai mult, chiar cu toată pauza pe care am luat-o, vreau să lucrez la acelai nivel la care m-am obinuit după treizeci i ceva de spectacole. În Franţa e o parte din familia mea, deci cumva sunt cu piciorul în două luntri. Dar sunt obinuită. Am lucrat foarte mult în străinătate înainte, i tot timpul eram cu bagajul la uă. Am fost i în Africa, unde am făcut un spectacol cu Lia Manţoc; o lună i jumătate am avut parte de nite condiţii demne de Somalia, am făcut i malarie, dar mă rog, am trecut i peste asta. Ideea e că mă acomodez repede oriunde.

Care e traseul pe care l-ai urmat ca să devii scenograf?Multă vreme am vrut să fac actorie, pentru că mama

găsea că sunt foarte talentată. Pe la 12-14 ani, obinuiam să stau zile i nopţi lângă Lia Manţoc, când lucra cu mama. Adormeam cu capul pe planete, pentru că ele creau i noaptea. M-am îndrăgostit de meseria de scenograf datorită Liei, de fapt.

Ce anume crezi că te definete i te individualizează ca scenograf?Îmi plac lucrurile simple, curate. Îmi place să sintetizez

totul, caut de fiecare dată cele mai simple i vizuale soluţii. Îmi place să lucrez foarte mult cu lumini i ador să fac costume. Fac i decoruri, când e câte-o temă care mă interesează. Lucrez mult pe cromatică, pe rafinament, pe simplitate.

Dar de jucat ai jucat vreodată?Am jucat într-un film de scurtmetraj, „ezlongul”, care

a luat i premiu într-un festival de film studenţesc, la Costineti, prin 1986. Altă dată, am fost cu tata la o probă de film pentru o regizoare din Grecia care urma să facă „Chira Chiralina” i „Neranţula”, cu Anastasia Kinsky i Peter O’Toole. Am luat pentru „Neranţula”, însă fiind pe vremea lui Ceauescu, dei semnasem contractul, n-am fost lăsată să plec din ţară - că se filma vreo patru luni prin Grecia i Austria. Până la urmă, nici nu s-a mai făcut filmul, din lipsă de buget.

i nu îţi pare rău că nu te-ai împlinit cu actoria?

Nu, pentru că m-am împlinit cu scenografia. Îmi place foarte mult ceea ce fac i cred că într-o altă viaţă tot asta mi-a alege.

Ţi s-a întâmplat să fii privită ca „scenografa Cătălinei Buzoianu”?Se întâmplă ca oameni din afara teatrului, care nu prea

văd ce fac eu, să mă catalogheze ca fiind „fata mamei”. Trebuie spus însă că ea nu lucrează numai cu mine; lucrează i cu Drago Buhagiar, i cu Lia Manţoc, i cu Lia Perjovschi, i cu o grămadă de alţi scenografi. Dar întotdeauna a tiut, când a ales câte-o piesă, dacă eu sunt cea mai potrivită să fac scenografia sau nu. Oricum, eu sunt formată de ea, am crescut în teatru i am fost alăptată pe scenă. Pot să spun că, de când am ales să fac meseria asta, mi-am dorit să fiu destul de bună încât să pot să lucrez cu ea. De când am lucrat prima dată împreună am trecut peste faptul că e mama. E firesc că sunt formată de ea, doar i-am văzut toate spectacolele, fiecare repetiţie, i mi-a intrat în sânge.

De ce crezi atunci că te-a ales pentru „Visul”?În primul rând, pentru mine „Visul” a fost cartea de

căpătâi în adolescenţă. Spectacolul cred că e cel mai frumos proiect la care am lucrat. Mă identific cu atmosfera, cu candoarea, cu misterul lui. Cumva, seamănă cu mine, ca personalitate.

Not

ă: a

cest

art

icol

a a

păru

t i î

n zi

arul

Gân

dul d

in 1

5 au

gust

200

7

10

Coregraf profesionist, unul dintre cei mai conectaţi la fenomenul teatral actual din România, rodată atât în ţară, cât i în străinătate, Mălina Andrei a contribuit la realizarea spectacolului „Visul”, în regia Cătălinei Buzoianu, cu care face echipă de multă vreme.

Mălina AndreiCoregrafa

Cătălina Buzoianu a fost i este cea mai bună coală pentru mine

11

Trei ani a fost balerină la operă. Totui, mărturisete, ceva

în sinea ei s-a revoltat la un moment dat i, când a venit

„momentul ‘90”, a… fugit de repertoriu clasic. i-aa, încă

din coală, profesorii găseau că ar fi mai potrivită pentru

dansul modern decât pentru ţinuta de balerină clasică. „La

ora aceea, nu aveam nici un fel de perspectivă în această

direcţie. Dar am intrat în prima trupă care a făcut dans

contemporan, Orion, unde a fost i Florin Fieroiu, i Cosmin

Manolescu, toţi, mai puţin Răzvan Mazilu, care întotdeauna

a fost mai aa, mai solitar. i după alţi trei ani, am dat la

facultate. În anul doi, am pregătit o coregrafie mică, de vreo

20 de minute, pentru festivalul de teatru de la Sighioara

la care doream mult să particip. Acolo am întâlnit-o pe

Cătălina Buzoianu. Văzând ce am făcut, mi-a oferit primul

proiect. Apoi al doilea, al treilea… De fiecare dată, însă,

acceptam cu nodul în gât, mă gândeam: mai trec oare i

de piatra asta? i uite că, încet-încet, am trecut i a început

să îmi placă”. Dei a mai fost curtată să se întoarcă la operă,

„într-o postură, nu de ansamblu, ci de solistă”, a refuzat. „Nu

cred că vreau să îmbătrânesc făcând «Lacul lebedelor».

Vreau să mi se întâmple tot timpul ceva nou i în teatru am

această ansă.”

Creând alături de Cătălina Buzoianu, Mălina Andrei se

simte protejată prin încrederea pe care distinsa regizoare

i-o acordă. „Deja tiu foarte multe lucruri din ce mă ateaptă

atunci când lucrez cu ea. Însă de fiecare dată mi se pare că

mai pot să învăţ ceva. Mă împrospătează. Întotdeauna am

zis că prezenţa mea, în teatru, i se datorează. Meseria asta se

fură. i se fură în ani i ani, încercând lucruri, prelucrându-le,

gândindu-le. Cătălina Buzoianu a fost i este cea mai bună

coală pentru mine. Ea, pe de altă parte, este foarte solidară

cu echipa de oameni pe care i-a format-o. i din acest

motiv, i pentru că învăţ necontenit de la ea, niciodată

nu pot s-o refuz; adică simţind această solidaritate, ea are

un fel de prioritate. i cu ceilalţi încerc să fiu corectă, dar

cumva, ce s-a format în ani i ani nu ai cum să negi. La

«Visul» mi-a arătat, din nou, că are foarte multă încredere

în mine, mi-a dat mână liberă cât cuprinde, iar asta mă face

de fiecare dată să mă simt extrem de bine. Am mai câtigat

o treaptă.”

12

Undenu există tensiune

nu detectezarta

Mircea FlorianMuzicianul

Unul dintre cei mai particulari artiti români, Mircea Florian a compus adesea muzica în spectacolele Cătălinei Buzoianu. i-a început cariera cântând folk, însă mai târziu a abordat muzica electronică i cea experimentală. Este cunoscut i sub numele de Florian din Transilvania.

13Aţi intrat, la un moment dat, într-un program internaţional care i-a propus realizarea de programe artistice în cosmos. Ce a însemnat aceasta?Am vrut să intru… Condiţiile de participare,

îndeosebi cele ce ţineau de o condiţie fizică impecabilă m-au dezamorsat cumva. Programul există în continuare i are mai multe segmente. Unul ţine de zona conceptelor, altul de cea a realizărilor. S-au făcut, între timp, câteva călătorii cosmice la care au participat fel i fel de artiti; de pildă, o echipă multinaţională de coregrafi a realizat un dans cosmic, altminteri irealizabil pe Pământ, „aruncându-se” în picaj cu un avion special, care zboară până la 12.000 de metri înălţime, producând în cădere un simulacru al stării de imponderabilitate i în care stare de imponderabilitate s-a realizat numitul dans.

i implicarea dumneavoastră în ce ar fi constat?

Eu am propus mai multe concepte care sunt greu de povestit, ne-ar lua foarte mult timp. Deocamdată, nici unul nu s-a realizat până în

ziua de astăzi, pentru că sunt complexe i implică mari costuri. Din fericire, între timp au apărut i fonduri i ceva înţelegere la nivel european pentru astfel de proiecte, tocmai pentru că armura moale a artelor de astăzi va trebui, la un moment dat, să fie spartă, vor trebui găsite mijloace pe măsura timpurilor i, mai ales, a tehnologiilor în care i cu care trăim. Pe mine mă interesează foarte mult zonele de graniţă, de interferenţă i momentele în care, cum spuneam, se poate sparge armura aceasta permeabilă. Există i alte zone incitante care mă atrag; cum ar fi arta biologică, sau arta nano-grafică, cea care se manifestă prin produse sau procese ce se petrec la dimensiuni extrem de mici. Nu reprezintă centrul de greutate al preocupărilor mele, sunt doar câteva dintre aspectele artei de azi...

i atunci care este centrul de greutate?Artele sociale, dacă vreţi.

În care aţi încadra ce anume?În care a încadra i teatrul, dar nu numai. Am să vă

dau un exemplu: în urmă cu nu multă vreme s-a încheiat o etapă a unui proiect mai mare, care va ajunge probabil i la Timioara i care se numete ”Faţa Sătmarului, faţa Europei”, fiind parte dintr-un proiect mai mare „Faţa Transilvaniei – faţa Europei”. Proiectul constă în acumularea, în strângerea de portrete fotografice de localnici, locuitori ai unei urbe, într-o bază de date, cu scopul de a le prezenta ulterior în Internet. O încercare de a arăta cât de europeni erau i sunt aceti oameni avant la lettre, înainte de a se fi inventat Europa aceasta de azi, i totui cât de unici sunt. Mizez pe o însuire intrinsec umană, i care este capacitatea oamenilor de a se cunoate prin privirea feţei. Se face că la Satu Mare am strâns câteva mii de portrete. Am făcut o chemare către locuitori, să vină cu albumele proprii, pentru a le scana i digitaliza. Aceste portrete au fost postate într-o bancă de date care se lasă răsfoită undeva în web. Dincolo de faptul că poţi să detectezi chiar înrudiri, apartenenţe la profesiuni i fel i fel de alte lucruri de genul acesta, în principal ele au o funcţie grafică, vizuală; vroiam să arăt prin aceste portrete cât de diversă e populaţia acelui loc, cât de multietnică, multireligioasă, multiconfesională. Totul este însă o cercetare mai mult artistică, empirică. Nu vreau să fac o cercetare tiinţifică. Toată lucrarea, arhivarea, chemarea asta seamănă cu cercetările lui Dimitrie Gusti i coala sociologică română născută în perioada interbelică - cu Constantin Brăiloiu, care strângea muzică, cu Floria Capsali, care culegea dansuri .a.m.d. Nu vreau asta. Trebuia să rezulte un produs estetic. În cazul Sătmărenilor, de Zilele oraului, o selecţie din aceste portrete, câteva sute din multele mii, au fost proiectate cu ajutorul unor echipamente pentru proiecţii arhitecturale, foarte speciale. Am vrut să îmbrac cu aceste portrete anumite clădiri importante ale oraului, pentru a le da din nou viaţă: spitalul vechi – locul în care

14s-au născut atâţia oameni - penitenciarul, sinagoga, biserici reformate, biserici catolice, licee, primăria etc. Cu proiecţii de felul acesta, o clădire capătă o viaţă nouă, strălucitoare, extraordinară.

Cum aţi reuit să convingeţi lumea să aducă albume de acasă?Le-am promis celor care aduc astfel de albume la

primărie că vor primi în schimb materialele digitalizate. Acesta este, deci - ca să termin cu relatarea despre proiect - tipul de lucrări care mă interesează i care se cheamă, după mintea mea, proiecte socio-culturale.

Ziceaţi că vă plac extremele. Cum le identificaţi?Extreme sunt lucruri care produc tensiune. i, într-adevăr,

mă interesează foarte tare tensiunea. Tensiunea este, după părerea mea, motorul omenirii, al lumii i evident, la urma urmei, i al artei. Câtă vreme nu există tensiune, câtă vreme nu există o anumită stare care să ne schimbe, să ne mute din cotidianul tern i plat în care de obicei trăim, eu nu detectez arta, nu detectez evenimentul artistic, nu detectez spiritul… Mie îmi trebuie neapărat tensiunea. Iar în momentul în care o detectez, încerc să depistez cei doi poli care o produc.

Vă consideraţi, înainte de toate, un muzician sau un artist sincretic?Mai curând artist sincretic, fiindcă asta ar include i

muzicianul din mine. Da, sigur, mă interesează mai multe arte i atunci mi-e greu să spun că sunt doar muzician.

Vă simţiţi parte a generaţiei dumneavoastră de muzicieni?Mărturisesc că nu mă simt parte a nici unei generaţii,

aa că parcă nu ţin cu nimeni. Nu tiu să vă spun de ce. Aa simt.

În ce măsură se ancorează nostalgiile dumneavoastră într-o anumită perioadă pe care aţi traversat-o – luând în considerare perioada hippie, cea dinainte de 89, cea de după?Singura nostalgie care contează până la urmă e

cea legată de copilărie. Toate celelalte par a fi amintiri plăcute/neplăcute, care se petrec oricum deja sub imperiul nostalgiei primare legate de copilărie. Chiar i perioada hippie – ţin minte – mi-a fost marcată i se petrecea „în continuarea” contactului meu din copilărie, destul de serios, cu lumea circului, sau era marcată de urmele extraordinarei senzaţii de libertate pe care o aveam adesea când pedalam în josul Someului, către graniţă, de pildă...

Ce a însemnat implicarea serioasă în lumea circului?În Satu Mare, unde m-am născut i am copilărit, locuiam

foarte aproape de piaţeta în care veneau i îi aezau circurile corturile. i aveam acces liber la manejuri, la toate caravanele i la toate vagoanele de acolo - nu mai spun de spectacole; devenisem un foarte apropiat al acestor artiti. De acolo vin, altminteri, i primele mele revelaţii multimedia. Circul este multimedia fără doar i poate.

De ce aţi plecat din ţară în 1986 i de ce v-aţi reîntors?Am plecat la vremea aceea pentru că era foarte greu de suportat ce se petrecea aici. Expoziţiile mele – i nu numai ale mele – erau închise după

o zi-două, colocviile noastre erau întrerupte, era realmente mizerabil ce se întâmpla. Eram în plină nebunie despotică, cenzură maximă i lipsă a orizonturilor i mi-a ajuns.

Cum aţi reuit să ieiţi?Chemarea a venit din partea unei galerii celebre din

New York. Insistând în netire, galeritii care au vrut să mă aibă într-o expoziţie au reuit, până la urmă, să declaneze vestita eliberare a unei permisiuni de vizită, procedură care a durat, însă, peste trei ani. Am căpătat, într-un final, o viză pentru Statele Unite i mult râvnita permisiune de a părăsi ţara. Sigur, cu întoarcerea e o poveste – eu am plecat, dar la foarte scurtă vreme am i revenit. Deja în 1990 eram în ţară preocupat fiind de prea multele probleme cu care se confrunta atunci România. Câţiva ani buni, nu am făcut decât să aduc – i nu tie mai nimeni despre asta – ajutoare mulţilor nevoiai de atunci; cu convoaie mari de TIR-uri, conducând chiar eu aceste convoaie pe oselele Europei, apoi descărcându-le. Cred că am făcut bine oamenilor cărora le-am adus acele lucruri - în general copii i vârstnici cu mari probleme. După vreo trei-patru ani, acţiunea aceasta a încetat de la sine, pentru că nu au mai fost atâtea nevoi. Abia atunci mi-am zis să văd mai serios ce se mai întâmplă cu zona artei. În mod firesc vroiam să reiau i să-mi continuu viaţa artistică pe pământ românesc, cu toate că nu locuiam doar în România, ci i în Germania. Nu voiam să abandonez – puteam în sfârit s-o fac – investiţia imensă pe care o dădusem până mai ieri publicului, tiam i cât de mare nevoie aveau oamenii de mine. Am fost prezent pe scena culturală românească de la începutul anului 1990; în 1991 am cântat într-un concert celebru, pe care l-am dat la Bucureti cu Phoenix, care se întorsese în ţară. Fiindcă ei au plecat într-un moment în care lucram împreună - eu obinuind să deschid concertele lor - am hotărât ca i revenirea pe scena din România să se petreacă exact în aceeai formulă. De atunci sunt din nou permanent prezent în ţară, chiar dacă, cum spuneam, îmi rezerv privilegiul de a locui i în alte părţi ale Europei sau ale lumii.

Cum percepeţi publicul din afara ţării comparativ cu cel din ţară? Sunt diferenţe, suportă comparaţie?Cei din afară reacţionează altfel cumva. Acolo intervine

un soi de nostalgie din partea publicului român, conform celebrului dor de ţară care te acoperă atunci când eti

15departe; dar nimic nu e exagerat. E OK, e bine. Sunt componente absolut justificate într-o străinătate care e de obicei mai puţin prietenoasă.

Care a fost cea mai prolifică perioadă din cariera dumneavoastră de până acum?Referitor la muzică, poate anii ‘70 – ‘80; în zona asta – hai

să zicem multimedia-arte sincretice – anii ‘90.

Dacă ar fi să ne referim strict la teatru?Cu teatrul e mai complicat. Teatrul depinde foarte mult

i de ceilalţi. Nu am făcut niciodată teatru de unul singur, decât, de câteva ori, nite lucrări de teatru muzical complet conduse de mine. Dar în cazul teatrului în înţeles clasic, am lucrat în echipă i atunci am depins i depind în continuare foarte mult de ceilalţi.

E o anumită condiţionare pe care o implică. Cum o resimţiţi?Nu e uor să te pliezi pe multele influenţe, pe multele

direcţii care apar într-o conlucrare de felul acesta - totui chiar i de aici apare de multe ori tensiunea de care vorbeam, lucrul spectaculos, briliantul. E i foarte obositoare o astfel de muncă, e ca o execuţie în ultimă instanţă; te sfârtecă, poate să îţi fie fatală. Nici mie nu îmi este, întotdeauna, foarte plăcută. Dar, cândva, rezultatele ei sunt atât de bune încât uiţi de toate acestea i îţi zici: „merită, a meritat!”

Ce înseamnă să faci echipă cu doamna Cătălina Buzoianu?

Înseamnă să lucrezi cu un regizor extraordinar, care are o viziune extrem de clară asupra lucrurilor i care are un talent nebun. În primul rând, povestete cum nu povestesc decât puţini pe lumea asta. În timp, rulându-ne i uzându-ne împreună la

lucru, putem mult mai uor comunica. Sigur că există i vor exista în veci momente în care tensiunea de care vorbeam va apărea, dar ea este, până la urmă, benefică, fiindcă nu e deloc încărcată cu atomi negativi. E un mare atu să poţi lucra cu cineva cu care te-ai obinuit, cu care chiar ai o comunicare dincolo de cuvinte.

În ce măsură reprezintă perioada „Florian din Transilvania” nucleul unei cariere?Nu este nucleul unei cariere, este un meandru al unei

cariere. Unul foarte important, foarte serios i foarte bine vascularizat. Încă nu l-am abandonat. Revin la el, inclusiv la piese din perioada aceea, sau la mintea mea de atunci, care era una foarte specială. Altminteri, e o chestie interesantă: în genere, eu nu pot să abandonez. i nu e bine, pentru că te poate rupe. Să ţii prea mult la lucruri care ar trebui la un moment dat refulate i depăite te poate distruge.

Cum consideraţi - se pierde folkul, se transformă? i dacă da – în ce?Cu el eu am o mare problemă i o mare durere - mi se povestete că l-a fi născut chiar, cândva, pe aici, într-o anumită formă: una care a încercat

conectarea poeziei cu muzica i obţinerea unui rezultat care să însemne potenţarea acestora două. Între timp însă - poate i pentru că nu m-am implicat neapărat foarte tare i exclusiv în asta - lucrurile au luat o turnură care nu mă face foarte fericit. Sunt multe aspecte care mă întristează, mai ales cele legate de simplificarea, de comercializarea i vulgarizarea conceptului iniţial. Eu de la bun început am mers pe o cărare care era într-adevăr a mea i numai a mea i care se chema melopoia – îngemănarea dintre muzică i poezie. Aveam un set de concepte i de norme de care mă ţin în continuare. Astăzi, nu puţini cântă o aa-zisă muzică folk care sună, după urechile mele, extrem de aproape de muzica uoară. Din nefericire, i nivelul poeziei lasă de dorit. Nu spun că trebuie neapărat să fie originală sau scrisă de cel care o cântă - cum după mintea mea ar fi nevoie - dar a devenit o componentă, din păcate, i ea uneori facilă i asta nu e bine deloc. Dar în continuare, cred că mă mai aflu, parţial, i în barca asta, a folkului; nu pot să o părăsesc.

Pentru care public?Pentru un public mai cultivat. Pe mine mă interesează,

într-adevăr, mai puţin masele, mă interesează elitele. Mai bine zis, mă interesează masele educate. Fiindcă i asta există: mase educate formate din indivizi educaţi. Sintagma „masă” nu mi-e străină i nu o rejectez.

S-ar putea lesne transpune discuţia despre transformare i în zona muzicii electronice, pentru că i acolo se întâmplă schimbări…Seamănă foarte mult. Acolo apar elemente legate de

tehnologie, care te pot absorbi într-un vârtej extraordinar, nebun. Evoluţia tehnologică face ca percepţia sunetelor i, respectiv, producţia lor, să se revoluţioneze cam o dată la doi ani. Însă, fundamental, conceptele sau liniile de forţă în zona muzicii electronice sunt dirijate sau pot fi subsumate unor percepte care sunt valabile i în teatru, i în poezie, i unde vrei. Adică e o formă de artă, nu altceva, făcută cu alte mijloace, cu anumite reguli care sunt ale ei intrinseci, dar care sunt formale, nu ţin de esenţă.

Aţi spus, într-un interviu, că ar fi interesant să întocmiţi o listă cu cei care, prin exemplul lor considerat de dumneavoastră negativ, v-au îndepărtat de anumite cotloane i fundături. Cum ar arăta o astfel de listă?Nu tiu. Cert e că nu a mai face-o. Dacă am avut această

pornire, mi-a trecut definitiv, fiindcă e absurd, nu are sens. La urma urmei, este un câtig enorm că toţi au posibilitatea să-i realizeze i să-i arate produsele. Întrebarea mare este cine consumă aceste produse i care dintre aceste produse sunt cu adevărat valoroase. Eu ţin cu ale mele i susţin că sunt foarte importante. Sunt la concurenţă cu alţii, care fac la fel…

16

Petru, flower power i HPetru Ilieu este autorul spectacolelor “Nu

războaielor” (1974 – happening, spectacol de lumină, sunet i proiecţii), “Eu, Ion” (1974 – piesă-colaj), “Petru” (1997 – happening, colaj, instalaţii), „România, Post Scriptum” (999 – performance stradal i instalaţii), „Revoluţia” (2000 – happening, colaj), „Vacarm” (2001 – performance stradal i video instalaţii), „Camera obscură i plasa de pescuit” (2002 – performance i instalaţii), „Messenger” (2007 – performance, colaj, instalaţii, multimedia). Majoritatea acestora au fost sintetizate în mici filme de televiziune.

17În primăvara acestui an, prolificul om de cultură al oraului Petru – „Puiu” – Ilieu, altminteri preedintele Fundaţiei 89, prin care a ajutat i ajută categorii sociale defavorizate, a realizat, în colaborare cu Teatrul Naţional Timioara (TNT), un spectacol bazat pe comunicarea postmodernă prin intermediul Messenger-ului. Proiectat în holul Universităţii de Vest, cu un decor-instalaţie cu totul inedit, spectacolul i-a avut ca protagoniti pe actorii Doru Iosif (TNT) i Simona Vintilă (Teatrul German). Petru Ilieu are intenţia de a transpune acest spectacol, într-o configuraţie mai amplă, pe o scenă de teatru autentică. Atracţia sa pentru teatru s-a trezit devreme, în urmă cu mai bine de treizeci de ani, timpul dedicat spectacolului de subsol, experimental în general, determinându-ne să afirmăm că aceasta a existat, cumva, dintotdeauna…

“Am început să fac teatru prin 1974”, rememorează Puiu Ilieu. „Mi-a plăcut. Chiar am vrut să dau la regie. Până la urmă, din diverse motive, cum întotdeauna se întâmplă, am rămas în Timioara. Adică m-am legat sufletete de acest ora. Am rămas i am studiat filologia. Dar teatrul m-a fascinat în permanenţă – i nu atât cel tradiţional, cât cel experimental.” Petru Ilieu a făcut teatru ca amator, la Casa Studenţilor, unde a i fost regizor o perioadă de doi ani. Avea o trupă care se numea Compartiment H. H de la happening. „Mi-a plăcut mult experimentul, pentru că fiind un tip care vine din zona asta flower power, hippie, eram tare influenţat, ca orice tip din generaţia mea, de muzica i literatura uor exotică, de filmele care se dădeau la Casa Studenţilor, de documentarele proiectate despre teatrul polonez experimental… Apăruseră pe atunci nite caiete scrise la maină – cred că mai există, încă, în biblioteca Teatrului Naţional – despre happening, studii ale unor rui despre acest fenomen în teatru. Acolo am citit despre teatrele-laborator din Franţa, din subsoluri, unde actorii provocau publicul – un public mic ca număr, care devenea participant la spectacol, chiar pe fondul unor conflicte. Într-unul din spectacole, actorii aruncau cu roii în spectatori i urmăreau efectul … teribilisme ale perioadei care mi-au plăcut la nebunie.”

Vin i pictură la umbra cărămizilor de hârtiePetru Ilieu a înfiripat trupa Compartiment H din prieteni.

Cu ei a realizat spectacolul de sunet i lumini „Nu războaielor!”. „Acela a fost i cred că va rămâne spectacolul vieţii mele. Ne-a consumat mult timp, pentru că a trebuit să facem înregistrări, apoi să construim un zid din panouri de hârtie, pe care am tot pictat cărămizi vreo lună, în subsolurile Casei Studenţilor…

Veneam de la discotecă i stăteam până dimineaţa: pictam cărămizi, ascultam muzică, beam vin. Era grozav, ce mai! Influenţele generaţiei beat fiind foarte puternice, eram adepţi ai negaţiei flower power. i aveai ce nega. Tot sistemul era demn de negat.” În spiritul acesta, Puiu Ilieu i trupa „H” au proiectat în spectacol scene din

invazia Cehoslovaciei de către trupele sovietice. „Nu războaielor” era de fapt protestul absolut. Spectacolul era îndreptat împotriva ideii de violenţă. L-au i oprit, după un timp, „ei” – solii cenzurii. „Ne-au zis că prezentăm lucruri sinistre i nu e corect. Până la urmă, am mai făcut un spectacol care s-a numit «Eu, Ion», despre militari pe front care trimiteau scrisori acasă. Aveam noi ce aveam cu armata. După asta, am închis taraba, nu s-a mai putut.” De remarcat că „însui” Marcel Tolcea a făcut parte din trupa de teatru a lui Puiu Ilieu. „Prin 1975, mi se pare. Am lucrat cu el chiar în «Nu războaielor!», în a doua formulă. A fost extraordinar, nu pot să uit. Asta se suprapune cu starea de spirit pe care am avut-o atunci, irepetabilă de altfel.”

„Petru”, cartea lui Petru cu… PetruMult timp, păstrând i gustul amaro-dulceag al „Nu

războaielor!”, Petru Ilieu recunoate că nu a mai făcut mare lucru legat de teatru, „pentru că nu avea nici un sens”. S-a ocupat mai mult de scris. După Revoluţie însă, iarăi l-au „apucat mâncărimile”. A făcut, prin 1993, la Art Gallery, jos în pasajul teatrului, un mini-spectacol cu prilejul lansării cărţii sale, „Petru”, un spectacol-provocare. A lucrat cu actori, cu texte, cu aranjamente de lumânări, cu clar-obscurităţi i cu un televizor care emitea un concert King Crimson. Cartea sa, în sine, a fost un experiment. Cu diferite tipuri de caractere, de la mare la minuscul, a scris pe fiecare pagină doar numele său mic, Petru. „E o carte care mi-a atras foarte multă presă. Am lansat-o cu surle i trâmbiţe, spunând că reprezintă o biografie completă a mea, cu lucruri delicate, necunoscute. Toată lumea se atepta să fie o carte-mărturisire. Am scos-o în 99 de exemplare i până la lansare nu a văzut-o nimeni. Chiar i la faţa locului, ea stătea pe un piedestal, neavând nimeni acces să o vadă. Când am terminat speech-ul, Brândua Armanca, fiind acolo cu TVR-ul să filmeze i deschizând cartea, a exclamat «Aaaa, eti nebun, ce ai făcut!?»”.

Cetatea Timioarei, ca o galerie de artă Cea mai recentă găselniţă a lui Petru Ilieu nu este, s-ar putea

crede, spectacolul „Messenger”, ci încercarea de a lansa un brand cultural al „Vienei – în - miniatură”: „Timioara - Art City”; un program artistic i de imagine, formulat de el, care ar putea da unicitate Timioarei, stârnind astfel curiozitate i atrăgând turiti. Concret, el ar consta în expunerea, pe zidurile clădirilor din centrul oraului, a unei serii de fotografii de artă, poate chiar de dimensiuni gigantice, amenajări care să transforme străzile Cetăţii în galerii de artă vii; un uria muzeu de artă contemporană în aer liber, în interiorul căruia să fie posibile adevărate pelerinaje culturale. „Haideţi să recunoatem: la întrebarea «de ce să aleg, ca turist, exact Timioara?» nu avem un răspuns grozav. Ne-am obinuit să folosim branduri contextuale precum «Mica Viena», ca i cum am trăi modest, în umbra unui mare ora, ca o palidă copie. «Art City» ar da o identitate unică, spectaculoasă oraului: să te plimbi pe trotuare care derulează în faţa ochilor expoziţii, imagini care fascinează i stârnesc bucurie”, explică Ilieu. La aceasta, scriitorul a anexat i-un alt proiect, de angajare a unui… „actor” cu rol public”, un toboar care să îndeplinească următorul rol public: să străbată străzile zonei centrale a oraului i să anunţe evenimentele (culturale, sportive, de protocol zonal) de importanţă. Lumeee….Lumeee!

18

artă fără ţevi de eapament

Street Delivery

19 Pentru prima dată în Timioara, o stradă a fost golită de maini i umplută cu oameni i artă. S-a întâmplat în centrul istoric al oraului, pe jumătate din strada Mercy, în 1 i 2 iunie, ca un început dintr-o campanie onestă de recâtigare a spaţiului pietonal de sub

caroseriile cu patru roţi. „Street Delivery”, festivalul organizat de Librăriile Cărtureti, Teatrul Naţional Timioara i Muzeul de Artă Timioara, a răspândit vocea unui ora care se sufocă, a unor clădiri ce pier încet, a unor oameni ce avertizează prin arta lor că ceva important se pierde: un spaţiu, o viaţă, un aer anume, un trecut...

Ziua întâi, vineri. Locul mainilor de pe Mercy a fost luat de fotolii, scaune, canapele, dulapuri, sub intenţia de a transforma o parte din stradă într-o mare sufragerie. În spaţiul nou decorat, orice trecător a fost ateptat să se simtă ca în propria-i casă, să privească norii, zidurile vechi ale caselor cu istorie, să asculte muzică i să redescopere Timioara pierdută (ca spaţiu, timp, aer, trecut). Street Delivery a însemnat trei zile de acces liber în Muzeul de Artă, sculptură monumentală adusă în stradă, pansamente pregătite pentru a obloji „rănile” clădirilor de patrimoniu, o cabină a pozelor pentru paapoartele spre poveti, expoziţii de pictură i fotografie pe geamuri i trotuar, asfalturi sub cretă, Garcia Marquez dat în schimbul lui Patrick Süskind, teatru i grafică, ateliere de ikebana, origami, pictură pe sticle, sculptură, lecturi publice marca Ariergarda, bătaie cu apă în Piaţa Unirii, expoziţie de bibelouri reciclate, un exerciţiu poetic live, o demonstraţie de sculptură mobilă, un proiect multimedia Patabanda sau un show de foc cu trupa Shadows. Pentru Teatrul Naţional Timioara, a fost motiv de a veni în întâmpinarea grozavei idei gestionate de directorul Librăriilor Cărtureti timiorene, Cosmin Lungu — sprijinind acţiunea-manifest cu obiecte de decor din spectacole demult coborâte de pe afie, alese de scenograful Geta Medinski, i trimiţându-i solii să … “vascularizeze” trei momente Street Delivery: livrarea unei sculpturi create de Nada Stojici unui timiorean ales la întâmplare din cartea de telefon, o întâlnire la un ceai rece cu publicul din stradă, lansarea noii pagini web a Naţionalului timiorean, tntimisoara.com.

Cu televiziunea peste elDoru Tieregan, cetăţean domiciliat în zona Soarelui, se

uita la TV când, pe la ora 17 în data de 1 iunie, a primit un telefon prin care era anunţat că a intrat în posesia unui obiect… la alegere: tainiţă sculptată de Nada Stojici sau ceainic alb de pe rafturile de milioane din Cărtureti. TVR Timioara a rezervat acestui… happening un spaţiu de mic ecran, încă de pe când Cătălin Ursu se plimba cu degetul în Pagini albe pentru a provoca hazardul. Actorul Naţionalului timiorean a ales la întâmplare din cartea de telefon numărul cetăţeanului Tieregan care, o jumătate de oră

20

Revistă a Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” Timioara

Editorialistul revistei: Daniel Vighi

Concepţie grafică: Antal Szilárd

Fotograful revistei: Adrian Pîclian

La această ediţie au contribuit:Cătălina Buzoianu, Velica Panduru, Mălina Andrei, Mircea Florian, Petru Ilieu, Cosmin Lungu

Revistă realizată de Ciprian MarinescuConţinutul articolelor, afară de cele altfel semnate, reprezintă creaţia lui Ciprian Marinescuatent ISSN 1842 – 1709

Tip

ar e

xecu

tat l

a A

rtPr

ess,

Tim

ioa

ra

mai târziu, în faţa camerei de luat vederi sprijinite în pragul apartamentului său, a ales lucrarea Nadei Stojici.

Cătălin Ursu i Paula Maria Frunzetti, la o întâlnire nonformală cu tineriiNaţionalul timiorean a fost implicat în festivalul

Cărturetilor în ambele zile. Actorii Cătălin Ursu i Paula Maria Frunzetti au „înscris” prima întâlnire, în stradă, cu publicul tânăr, într-o întâlnire moderată i… descurcată cu succes de Andreea Medinschi-Niculescu. Într-un alt moment, oamenii teatrului au prezentat noua imagine virtuală a instituţiei, realizată de artistul Ljubomir Popov i „înregistrată” la adresa tntimisoara.com. Festivalul s-a dovedit o reuită deplină, momentele anunţate fiind respectate în „contrast” cu cenuiul i stropii de ploaie din Ziua Copilului, între cele mai atrăgătoare acţiuni ale

festivalului numărându-se: expoziţia de pictură „amprentată” de Mihail Frăţiman (surprinzător de rapid, artistul a primit oferte pentru unele din cele aproape zece pânze încă înainte să le atârne pe zidul Muzeului de Artă din strada Mercy);

expoziţia de afie a Galeriei Calina, care a făcut vizibil efortul organizatorilor în perimetrul Pieţei Unirii; evoluţia trupei Teatrix din Arad; atelierul de grafică condus de Linda Barkasz; atelierul de pictat sticlă, coordonat de Marieta Barbu; fotografiile de pe trotuar ale lui Lucian Spătariu; lectura publică Ariergarda; demonstraţia de sculptură mobilă realizată de tefan Bartha; animaţia de foc cu trupa Shadows. Proiectul Street Delivery s-a desfăurat în paralel la Timioara i Bucureti.

Artic

ol sc

ris îm

preu

nă c

u ju

rnal

istul

Cos

min

Lun

gu

��