teat

rul n

aţio

nal

mih

ai e

min

escu

tim

ioa

raIn

stitu

ţie pu

blică

subv

enţio

nată

de M

iniste

rul C

ultur

ii i C

ultelo

r

Benone Viziteu Actorul care sare din avion

Demeter András István Noua lege a teatrelor va determina instituţiile de stat să fie mai performante

Iuliana Crăescu „Îmi place să lucrez cu oameni care tiu ce vor”

Sabina Bijan Genetic în artă

Mihaela Lichiardopol Am privit mereu realitatea dintr-un unghi personal astfel încât să-mi placă ceea ce văd

László Pecka Péter Cel mai bun actor pe bicicletă din lume

co

le

ct

iv

ul

a

rt

is

ti

c

Laura AVARVARI Daniela BOSTAN Sabina BIJAN Colin BUZOIANU

Ana Maria COJOCARU Irene FLAMANN CATALINA Paula Maria FRUNZETTI Claudia IEREMIA

Doru IOSIF Valentin IVANCIUC Vladimir JURÃSCU Victor MANOVICIRomeo IOAN

Mihaela MURGU Damian OANCEA Ana Maria PANDELE Roberta POPA IONESCU

Mirela PUIA Alina REUS Alecu REUS

Cristian SZEKERES

Luminiþa TULGARA

Cãtãlin URSU

Benone VIZITEU

Traian BUZOIANU

Iuliana CRÃESCU

Luminiþa STOIANOVICI

Andrea TOKAI

Maria Adriana HAUSVATER Mariana VOICU ªtefan IORDÃNESCU Codruþa POPOVIon RIZEAdi

rect

or g

ener

al

dire

ctor

adj

unct

, act

or

cons

ulta

nt a

rtist

ic

cons

ulta

nt a

rtist

ic

secr

etar

lite

rar

Ion-Ardeal IEREMIA Sabin POPESCU Krisztina NAGY Geta MEDINSCHIMihaela LICHIARDOPOL

regi

zor

regi

zor

regi

zor

scen

ogra

f

scen

ogra

f

Ioan STRUGARI

Mãlina PETRE

1Nimic nu este uşor când vrei să schimbi ceva.

Totul pare că se împotriveşte, plouă mocăneşte mai

tot timpul printre cei care ţi se declară alături şi de

fapt sunt nişte inşi doritori de a fi lăsaţi în pace. În

instituţiile bugetare din cultură şi din învăţământ

toată lumea vrea să fie lăsată în pace, dacă vrei altceva eşti

suspect, ajungi pe margine şi devii – uşor, uşor – o problemă.

Lumea în care trăim are nevoie de încăpăţânaţi civici. De

cavalerii tristei figuri ai actului cultural.

Cultura ca Fata Morgana. Visez cu

ochi deschişi la creşterea culturii

Timişoarei şi văd că lucrurile merg şi

nu merg, că e inerţie şi prea puţin

avânt constructiv, că se practică

dezabuzarea şi micul provincialism, că

mediocritatea harnică e în top printr-o

sindicalizare în clarobscur. Cu toate

astea, din încordarea voinţei câtorva,

lucrurile pot apuca pe drumuri

pozitive. Sibiul ne-a arătat celor

dispuşi să vedem, ceea ce ştiam deja:

e posibil să câştigi bani de pe urma

culturii, aceasta nu e aşa o treabă de

umplutură care trebuie bifată la ziua

naţională şi la sărbătorile laice sau

religioase de peste ani. Cultura este

rentabilă economic, cultura este şansa

turismului, cultura este blazon fără de

care mai nimic nu se poate, cultura

este prestigiu, cultura – ca fapt de

viaţă cotidiană trăită firesc – este sarea

şi piperul oricărui oraş. Ce oraş e ăla

fără teatru, ce oraş e acela plin de case

şi bani fără expoziţii de pictură, fără

scriitori, fără galerii de artă, ce folos de

palate şi vile dacă în jurul lor bântuie

manelele. Ce folos de aur şi brăţări de

aur când din gura ălora care le poartă

se năpustesc slobode toate alcătuirile

familiei lexicale ale coloratelor noastre

sudălmi strămoşeşti. Doar arta le

poate şi pe ele înnobila, după cum tot ea, arta, ne poate face să

privim mai cu atenţie cum se prăbuşesc peste noi, şi alături de

indiferenţa noastră, clădiri de patrimoniu omorâte de asasini

ai istoriei oraşului ăstuia pe care-l cumpără ca să-l sugrume.

Sibiul îşi reface patrimoniul şi îşi celebrează aşa trecutul. La

noi Abatorul de lângă Sala Olimpia, operă de arhitectură de

la începutul secolului trecut, se năruie sub ultimele ploi ale

toamnei: holdingul care l-a cumpărat îl asasinează pe tăcute

sub ochii noştri. Vă rog să nu lăsăm să se petreacă asasinatul,

e vremea să mergem acolo cu primarul, cu actorii, cu

preşedintele consiliului judeţean, cu artiştii plastici, cu scriitorii,

cu prefectul, cu orchestra filarmonică, e vremea să-l salvăm,

mă înţelegeţi: piere! Ne sufocă parveniţii capitalismului nostru

sud-american, mafiile şi cumetriile ăstora care nu dau doi bani

pe cultură, care au plăceri să asasineze trecutul deoarece îi

costă prea mult, îl omoară cu uşurinţa cu care ucid mistreţi

dresaţi să moară sub cartuşul lor. Cultură înseamnă

să-ţi pese, dacă nu îţi pasă, cultura devine podoabă

zadarnică. Cultura indignării şi cultura nepăsării. Dacă

a adus ceva direcţiunea Adei Hausvater în teatru

în aceşti doi ani, pe lângă reuşita certă a organizării

succesive a celor două festivaluri, asta e: trecerea elegantă

de la cultura nepăsării, la aceea a dorinţei de altceva. Pot

spune unii că nu e mult şi le spun că pentru a face aşa ceva

e nevoie de energie risipită, că pentru

aşa ceva e nevoie de agitaţie şi stres

adesea cu gust de cocleală, e nevoie

să înghiţi injurii furioase de la cutare

domn fundamentalist prin gura căruia

vorbesc şi alţii care îl îndeamnă să zică

injurii fasciste ca să-şi răcorească ei de

prin unghere patima. Toţi duşmanii

culturii stau anonimi şi ucid din umbră,

au şisuri, junghere, paloşuri sau stilete

şi cu ele practică imolaţia. Demolaţia.

Rugul şi jugul. Aceia cărora nu le pasă,

care vor să tăcem în clişee, să vorbim

de naţia noastră la parastasele Patriei,

înconjuraţi de coroanele mortuare ale

lozincilor din flori de plastic, cu eşarfe

din hârtie creponată, aceşti asasini

ai patriei-ca-Patrie-a-artei pe care ar

vrea să o expatrieze şi să îşi aşeze pe

piedestalele rămase goale fantoşele

artei lor. Ştiu ce înseamnă toate astea

pentru că le cunosc năravurile, le ştiu

pe toate pentru că le trăiesc zi de zi

în locul pe care locuitorii Banatului

istoric şi l-au dorit alături de teatru,

alături de operă, alături de filarmonică:

Universitatea. Eu vorbesc de prestigiu

academic, de aspiraţie spre cultură

umanistă la nivel măcar naţional şi

ei îmi asasinează vorbele, mie, şi lui

Marcel Tolcea, lui Vasile Docea, lui

Viorel Marineasa, profesorului de

logică Lucica Iancu cu invective. Noi

vorbim de aspiraţii nobile, rectorul instituţiei noastre ne face

dosare de cadre şi ne demască public că vrem prestigiu, că

suferim de aspiraţii. Ne demască şi ne face dosar de cadre

pentru că ne pasă. Imi iubesc oraşul, mi-am riscat viaţa pentru

el la vreme de iarnă blîndă acu aproape două decenii şi nu am

de gând să tac, nu am de gând să renunţ să cred că se poate

să avem nu cripte ale teatrului, ale muzeelor, ale filarmonicii,

ale universităţii. Şi nu le avem atâta vreme cât ne pasă. Vă mai

spun o dată: dacă nu avem pornirea asta flămândă ne vor lăsa

patrimoniul arhitectural cu acoperişurile descleiate în rafala

ploii, ne vor da replici mereu reluate ale ritualurilor ceauşiste,

ne vor face dosare, ne vor da afară din teatre, din muzee,

din filarmonici şi universităţi ca să-şi aşeze ei piedestalurile,

criptele, mausoleele, coroanele şi parastasele.

de Daniel Vighi

2

Secretar de Stat în Ministerul Culturii

Noua lege a teatrelor va determina instituţiile de stat să fie mai performante

Demeter András István

3Secretarul de Stat în Ministerul Culturii, Demeter

András István, a reuşit, alături de echipa sa, să

aducă modificări esenţiale legii teatrelor. Aceasta are

prevăzută în sine şi o nouă grilă de salarizare, care va

intra în vigoare la data de 1 septembrie 2008, o dată

cu începerea noilor stagiuni ale instituţiilor de spectacole şi

concerte. Conform unui calcul estimativ, noua grilă prevede

salarii cuprinse între 1100 de lei şi 4500 de lei, dar variabile în

funcţie de realizările angajaţilor.

Din cine a fost formată echipa care a lucrat la

această nouă lege a teatrelor?

Este o echipă mixtă, aş putea să spun, o echipă care

îi are în componenţă, în primul rând, pe vechii autori ai

Legii 504; parlamentarii Mihai Mălaimare şi Márton Árpád

au participat ambii la procesul anevoios şi îndelung al

legii respective, fiind în continuare membrii Comisiei de

Cultură a Camerei Deputaţilor. La fel, elementul constant

al echipei l-a reprezentat până la plecarea la şi apoi din

Ministerul Culturii, fostul deputat, mai apoi secretar de stat,

Ioan Onisei. În acelaşi timp, şi eu am fost consultat de acea

comisie, privind această lege, între anii 2003-2004. Şi la

aceştia se adaugă echipa din prezent, din Ministerul Culturii,

care e formată în principiu din trei oameni: subsemnatul,

un jurist, respectiv un expert în management cultural,

Roxana Ionescu, şi expertul independent Carmen Croitoru.

Eu am început să lucrez la această lege în decembrie 2005,

de când am ajuns la minister. În acest răstimp, au fost

trimise sute de e-mailuri, am organizat dezbateri publice,

discuţii, analize, cel mai practic instrument dovedindu-se

a fi e-mailul. Dintre personalităţile vieţii teatrale şi muzicale

cu care ne-am consultat, la rândul nostru, i-aş evidenţia pe

Nicolae Scarlat şi pe Lucian Vărşăndan, actualul director al

Teatrului German de Stat Timişoara. Pe atunci consultant

artistic, totuşi cu o bogată experienţă în teatru şi cu studii

de drept încheiate, Lucian Vărşăndan mi-a fost de un

real sprijin, insistând adesea: aici să aveţi grijă, aici să nu

renunţaţi, aici să faceţi altfel. Eu, având darul de a fi mai

degrabă buldog decât maidanez, am tot reluat proiectul

de lege, l-am repus în discuţie de atâtea ori, chiar şi în

Camera Deputaţilor, încât onoraţii parlamentari când

auzeau că iarăşi revenim să discutăm despre această

lege, mai în glumă, mai în serios, îşi manifestau, hai să nu-i

spun altcumva, îngrijorarea faţă de lungirea neobişnuită a

perioadei de elaborare.

Care sunt principalele schimbări pe care le prevede

această lege?

Lucrurile nu trebuie să fie disociate. Ordonanţa şi legea

de aprobare nu sunt două lucruri distincte. Nu putem

decât să privim legea de aprobare ca o încoronare, ca o

finalizare a iniţiativei sau a noutăţilor lansate de ordonanţă.

În principal, cea mai mare noutate a acestei legi este că

introduce o distincţie între instituţiile de spectacole

şi concerte de stat şi cele private.

Legea vine, cu alte cuvinte, în sprijinul

companiilor independente.

În anii comunismului a dispărut cu desăvârşire iniţiativa

privată. După 1989, însă, ea a renăscut, totuşi nu a avut nici

un fel de suport, reglementările în acest sens fiind sporadice,

accidentale şi nu asigurau o dezvoltare sănătoasă. Ca să fiu

mai bine înţeles, ţi-aş îndrepta privirea către zecile de afişe

cu şuşe şi şuşanale, pentru că fenomenul privat de după ‘90

prin acest tip spectacole este prezent. Dar nu e suficient ca

doar această formă a iniţiativei private să existe. Iar modelul

sovietic preluat în anii comunismului, care nu numai că

a dăinuit, dar a monopolizat întreaga viaţă artistică din

România pe perioada regimului anterior, nu a făcut altceva

decât să creeze aceste fabrici şi uzine numite teatre şi

filarmonici, care, de-a lungul anilor, şi-au găsit toate formele

şi ocaziile de a se mumifica, de a se pietrifica. Acest sistem

are avantajul cultivării unui anumit gen de valori, dar are

dezavantajul că este rupt de realitate, se reproduce în sânul

lui, nu permite intrarea elementelor noi, mizează pe faptul

că doar vechimea contează, are o enorm de mare inerţie,

lucrează cu efect întârziat. Toată lumea este menţinută, astfel,

într-un soi de egalitarism, şi în ceea ce priveşte salariile, şi în

ceea ce priveşte recunoaşterea profesională, fără a putea ţine

cont de cel mai important element caracteristic vieţii noastre,

competiţia. Cred că unul din principalele motive pentru care

nu s-a putut face respectiva reformă în România anilor trecuţi

a fost faptul că societatea, în întregul ei, şi societatea artiştilor

din România, în particular, nu era pregătită, nu era permisivă

pentru asta. Reforma s-a produs în alte ţări, precum, dacă nu

mă înşel, în Albania. Acolo, problema a fost tranşată scurt.

Ca o consecinţă, au căzut victimă trei sferturi din artiştii

respectivei ţări, rămânând brusc fără nici un fel de existenţă în

profesia lor, fără nici o alternativă. Or, noi nu ne-am dorit şi nu

ne dorim acest lucru. Astfel că am găsit o cale de echilibru, pe

de-o parte protejând valorile formate deja în aceste instituţii,

pe de altă parte creând alternativa autodezmembrării

sistemului. Oferind artiştilor o alternativă, ei vor începe să se

întrebe: care este locul meu, unde îmi convine mai mult să

rămân. Asta ar putea crea echilibrul pierdut după perioada

interbelică, perioadă în care nu existau decât companii.

Acum nu există decât instituţii.

Crezi că aceste proiecte alternative se vor plia pe

structura juridică existentă?

Acum, anumite autorităţi ale statului, ale comunităţilor

locale sau centrale, pot finanţa parţial sau pot co-finanţa

anumite programe şi proiecte. Conform noilor prevederi,

indiferent de forma organizaţională a aplicantului, că este

SRL, că este asociaţie, companiile vor putea să aplice şi

pentru dreptul de a asigura un anumit serviciu artistic

4în schimbul unei oarecare sume prestabilite,

negociate cu respectivele autorităţi, ceea ce le va

putea asigura continuitatea, existenţa între două

aplicaţii la proiecte sau programe. Mai concret,

aplicarea pentru programe şi proiecte va reprezenta

în continuare sursa esenţială a realizării proiectelor artistice.

Dar între două astfel de proiecte, companiile vor putea

beneficia de un anumit raport negociat cu autoritatea,

care va putea însemna şi o plată, în funcţie de realizarea

angajamentelor asumate.

În ce ar trebui să constea aceste angajamente?

Atât instituţiile de spectacole şi concerte, cât şi

companiile de spectacole şi concerte, nu fac altceva, până

la urmă, decât să ofere un anumit tip de servicii publice.

Adică ele răspund anumitor nevoi ale comunităţii. Luăm

ca exemplu Timişoara. Aici avem ca instituţii un teatru

naţional, un teatru german, unul maghiar, cel de copii, o

filarmonică şi o operă. Fiecare are un anumit tip de discurs,

are un anumit public pe care îl vizează, chiar dacă, adesea,

acest public se suprapune. Din oferta publică a fiecărei

instituţii, putem spune că harta culturală a Timişoarei este,

în mai mică sau mai mare măsură, acoperită. Ca orice hartă

însă, ea poate avea (şi are!) pete albe, pe care nici una din

aceste instituţii nu le acoperă. Şi atunci vine Teatrul de Garaj

şi Curte, de pildă, şi afirmă că el poate oferi ceea ce nu oferă

instituţiile. Din acel moment, conform prevederilor noii legi,

autoritatea (primăria, în exemplul nostru) are obligaţia de a

analiza cerinţele identificate, de a face un caiet de sarcini

şi de a scoate la concurs această pată albă sau, mă rog,

colorarea acestei pete albe. Dacă se constată că într-adevăr

răspunde la o nevoie culturală a comunităţii, compania va

trebui să respecte angajamentele asumate prin proiectul

depus şi contractul semnat: o anumită programare, un

discurs artistic propriu, atragerea-menţinerea unui anumit

public etc.

Ce alte elemente vin în sprijinul activităţii private?

Există o prevedere care vorbeşte de o anumită facilitate

fiscală pentru companii. Să zicem că cineva vrea să facă

un teatru într-un spaţiu privat, cum s-a şi întâmplat, la

Timişoara. Chiar dacă proprietarul nu este identic cu

persoana iniţiatorului sau al conducătorului companiei,

câtă vreme acest spaţiu va fi folosit pentru a răspunde

nevoilor comunităţii, proprietarul va fi scutit de plata

impozitului pe clădire şi pe terenul aferent acestuia. Ceea ce

deja este un real sprijin, o reală motivaţie - dacă nu câştig,

măcar nu pierd din asta. Cam astea ar fi elementele care

vin în sprijinul activităţii private. Evident, rămân deschise

toate posibilităţile naţionale şi europene de a aplica pentru

finanţarea de programe şi proiecte.

Când intră în vigoare legea?

La trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial, dar mai

sunt şi unele prevederi, cele legate de data de la

care se aplică noua grilă de salarizare: 1 septembrie

2008 - începerea, în general, a noilor stagiuni. Acest

decalaj sper să fie suficient pentru elaborarea

normelor, evaluarea personalului din instituţii şi,

de ce nu, pentru a obţine necesarul bugetar cu ocazia

rectificării. Astfel, după concedii, se va putea aplica şi noua

grilă de salarizare.

Cum se va aplica?

În funcţie de bugetul aprobat. Asta înseamnă că o

instituţie, indiferent de subordonare, centrală sau locală,

va trebui să-şi reconsidere priorităţile, să-şi reconfigureze

chiar structura organizatorică. Legea, în privinţa instituţiilor,

aduce reparaţii în primul rând condiţiei sociale a tuturor

«păturilor»: tehnică, administrativă şi artistică. Sunt

convins că odată cu această reconsiderare a valorilor şi a

remuneraţiei din sistemul instituţional, angajaţii vor fi din

ce în ce mai motivaţi să caute surse alternative, fără ca

aceste surse să fie neapărat legate de orientarea către alte

job-uri.

În ce constau normele de aplicare a legii, la care

urmează să lucraţi?

Instituţiile, în istoria lor – mă leg iarăşi de anii

comunismului – au încercat să inoculeze tuturor că munca

unui actor, a unui regizor nu se poate măsura, nu se poate

cuantifica. Sunt de acord până la un punct. Doar că sunt

anumite lucruri pe care, dacă le urmăreşti, poţi constata că

se repetă. Şi tocmai repetitivitatea lor asigură elementul de

măsură. Noi vom extrage aceste elemente, le vom aşeza

într-un sistem care va permite ca salariile să fie stabilite nu

în funcţie de vechimea în muncă, ci în funcţie de cât şi cum

se lucrează, în câte proiecte sunt prezenţi, câte reprezentaţii

au, câte sarcinii noi primesc - pentru că primirea sarcinilor

noi, de exemplu, are o legătură directă şi cu îndeplinirea

celor vechi. Va trebui să redăm nuanţelor valoarea.

Care e presupunerea ta, vor exista multe cereri de

suplimentări de fonduri din partea instituţiilor, în

vara anului următor?

Nu în fiecare instituţie va fi nevoie de suplimentarea

bugetului la salarii pentru aplicarea grilei. La ora

actuală, instituţiile au foarte mulţi angajaţi, rezultatul şi

productivitatea fiind destul de reduse. Toţi au salarii mici,

nimeni nu are nici o motivaţie. Dar foarte multe din aceste

servicii s-ar putea externaliza. Foarte multe servicii care

la ora actuală sunt guvernate de dreptul muncii şi sunt

esenţialmente bazate pe contracte individuale de muncă,

ar putea fi transformate în alte raporturi – nu mă refer doar

la actori, ci şi la recuziteri, la organizatorii de spectacole, la

cei care asigură igiena. În acelaşi timp, la ora actuală, dacă

aceiaşi angajaţi nu se achită de respectivele sarcini, sau se

achită doar la nivelul acceptabilului, angajatorul nu poate

5aplica alte sancţiuni decât mustrare, avertisment,

reducerea unui anumit procent din salariu,

proceduri anevoioase care oricum nu duc nicăieri.

Printr-un alt raport, cel contractual civil, recuziterul

îşi va asuma performanţa de a nu mai întârzia, de

a aduce recuzita la timp, de a o poziţiona cum trebuie.

Pentru asta nu îşi va mai primi salariul, ci o remuneraţie

negociată, dar care se poate diminua imediat şi automat

în momentul nerealizării sarcinii. Or, această reconsiderare

organizaţională poate însemna economii la fondul de

salarii.

Pe ce perioadă se vor putea încheia contractele

determinate?

Determinarea contractului nu este legată doar de durata

unei stagiuni sau a unui an fiscal. Se vor putea încheia

contracte determinate pe o perioadă şi mai mare, de

cinci-şase-şapte ani. Cei care urmăresc aceste organisme

(le spun organisme, mai degrabă decât organizaţii) pot

să-şi dea seama că ele funcţionează după o oarecare

curbă sinusoidală; de regulă, ascendenţa şi culminarea

este apreciată ca fiind de şapte ani. După un ascendent

de şapte ani urmează inevitabil o oarecare coborâre pe

acestă curbă, ceea ce ar putea fi perioada de întrerupere

sau de încetare a anumitor contracte şi de reîmprospătare

a colectivităţii, cu alte cuvinte, de repornire pentru o nouă

curbă ascendentă. Aprecierea duratei poate fi stabilită,

cât se poate de obiectiv, de responsabilii instituţiilor, în

funcţie de necesităţile şi de nevoile organismelor. Pentru

asta noi am prevăzut anumite derogări de la Codul Muncii.

Până acum nu se puteau încheia contracte de muncă

decât pe durată determinată relativ scurtă. Nici înnoirea

contractelor de muncă pe durată determinată nu putea

fi făcută decât de două ori consecutiv în interiorul unui

termen anume. Aceste prevederi reprezentau practic

cătuşele sistemului. În instituţiile noastre în care eternizarea

valorilor era, se pare, una din cerinţele şi condiţiile esenţiale,

o semnătură te făcea titularul unui contract de muncă pe

durată nedeterminată… În cazul contractului pe durată

determinată, voinţa părţilor este forţa determinantă

inclusiv în privinţa duratei acestuia.

În acest context, câte teatre vor supravieţui?

Până la urmă, toate teatrele vor putea supravieţui, dar

mult mai multe dintre ele vor fi performante.

Sub ce formă?

Sub forma în care funcţionează acum. Reconsiderată.

În anul 2007, noi nu creăm legi restrictive, ci norme

permisive.

Vor rămâne instituţiile mai sărace în urma

descentralizării, programate să aibă loc?

Fără a face reverenţe gratuite comunităţii locale, trebuie

spus că Timişoara investeşte în instituţile pe care le are,

Teatrul Maghiar, Teatrul German ş.a.m.d., foarte mult, chiar

în raport cu investiţia pe care o face Ministerul

Culturii în cele două instituţii ale sale. Cu alte

cuvinte, bugetele teatrelor Maghiar sau German nu

sunt deloc mai mici decât ale Teatrului Naţional, sau

ale Operei Naţionale Timişoara, ba pot fi, raportate la unele

perioade ale anului, chiar mai mari decât bugetele alocate

de minister. Acest exemplu demontează mitul, isteria

sărăcirii prin descentralizare.

Din beneficiarul serviciilor juridice ai devenit

furnizorul lor, cumva. Se schimbă optica, inversând

rolurile?

Această inversare nu este un efect, este o cauză. Motivul

trecerii mele pe cealaltă parte a baricadei rezidă în faptul

că am fost prea multă vreme aplicantul unor norme făcute

destul de superficial, sau în insuficientă cunoaştere a

domeniului reglementat.

Plecând din Timişoara de pe poziţia de actor şi

director al Teatrului de Stat Csiky Gergely, simţi că ai

vreo datorie morală faţă de acest oraş?

Evident, am făcut şi promisiuni publice în acest sens.

De fiecare dată când analizăm, la Bucureşti, posibilităţi şi

oportunităţi pentru instituţiile din Timişoara, eu încerc să

le înlesnesc. Am discuţii atât cu primarul Timişoarei, cât şi

cu responsabilii din guvern. Cunoaşterea, în profunzime,

a problemelor acestor instituţii creează practic situaţia de

responsabilitate, care nu trebuie să fie asumată, însă, sub o

formă mai aparte, părtinitoare.

6

Între familiile timişorene prin care talentul

artistic circulă „genetic” – vezi pictorii

Medinski, Vreme, Nuţiu, muzicienii

Bota, Belei, actorii Jarcsek-Gaza, artiştii

Fogarassy-Iordănescu, scriitorii Arieşanu şi

Banciu – una în mod special, familia Giurgiu,

e compusă dintr-o solistă cu vechime în

corul Filarmonicii „Banatul”, Minerva, din

fiica acesteia, muzicologul Rodica Giurgiu

- nimeni alta decât mama Alinei Giurgiu,

fosta solistă a trupei Jais, şi a Sabinei, care

şi-a păstrat, după divorţ, numele dobândit

prin căsătoria cu talentatul grafician Sorin

Bijan.

GenaMamă a unui băieţel în vârstă de cinci ani, Sabina

Bijan e actriţa Naţionalului timişorean din 2000.

Joacă, în prezent, în spectacole precum „Autobahn”,

„edward”, „Athenee Palace Hotel”, „Imagine

Show”, „Parcul” sau „Visul” şi e una dintre cele mai

talentate tinere actriţe ale acestui teatru. A ales teatrul spre

surprinderea celor care, în anii adolescenţei fetei şi chiar

mai târziu, urmăreau cu bucurie - datorită talentului vocal

de neegalat - consecvenţa cu care îşi construia cariera…

muzicală. Şi acum se mai găsesc unii care se-ntreabă unde

se mai aude vocea Sabinei – aceiaşi care nu se pot abţine

să nu exclame, când prestaţia ei actoricească e lăudată

pe rânduri întregi, „Dar s-o auzi cât de minunat cântă!”

„Cred într-adevăr că e o moştenire genetică. Femeie cu

voce excepţională, bunica mea a cântat 25 de ani în corul

filarmonicii. Mie, mama mi-a spus că n-o să ajung să cânt în

viaţa mea. Pentru că distonam, cântam fals; totuşi simţeam

în mine un soi de chemare în această direcţie. Dar la 17 ani,

atât am bătut-o la cap să mă dea la canto, încât m-a dat.

Şi am ajuns pe mâna unei profesoare de excepţie, care

se numeşte Viorica Oprea şi căreia i se datorează faptul

că eu ştiu să cânt”, rememorează Sabina. După aceste

lecţii de canto, a început să cânte pe la diferite acţiuni

organizate de distinsa ei mamă prin asociaţia nonprofit

Clubul european; chiar şi la Hotel Continental, vreme de

vreo şase luni, în clubul de noapte. „Am văzut atunci cum

arată lumea interlopă, deşi eu direct nu aveam de-a face

cu asta. Tipul care răspundea de program, Milosav Tatarici,

o cunoştea pe maică-mea, şi avea grijă de mine, în sensul

că nu mi s-a întâmplat niciodată ceva deplasat.” S-a „lăsat de

Continental” când programul de somn a început să se facă

prea scurt, iar ziua s-a îmbogăţit cu primele ore de curs la

Facultatea de teatru din Timişoara.

„O să mori de foame!”

Teatrul i s-a părut, la început, cel mai fals lucru de pe

Planetă. „Probabil pentru că văzusem cele mai proaste

spectacole posibile, nu ştiu, dar mi se părea fals. Îmi

plăceau filmele, în schimb, acelea mi se păreau adevărate;

îţi dai seama: la 7000 de duble, trebuie să scoţi un adevăr!”

Palmă peste palmă, la Casa Studenţilor începuse să fiinţeze

o trupă de teatru studenţesc, Thespis, iar Sabina se afla, prin

1993, în plină decepţie sentimentală. „Am zis să fac ceva

să-l uit pe ăla. Am ajuns la Thespis şi a început să îmi placă.

Chiar dacă dădusem deja la colegiul de limbi străine, am

zis, dintr-o dată, că vreau la teatru. S-a pornit un scandal

cât casa: Ceeee? O să mori de foame, că acolo dacă nu eşti

talentată o să fii ultima! Mult scandal, dar eu una şi bună:

vreau teatru. Singură mi-am rezolvat să dau admiterea,

singură mi-am făcut cărţile.”

Un premiu special şi-un pulover de lână

Scoasă din rol, din „Azilul de noapte”, spectacolul pe

care meşterul Emil Reus îl pregătea cu Anul I şi Anul II de

facultate, din cauză că se înscrisese la concursul muzical

si teatru

7 Gaudeamus de la Braşov, a fost consternată să

constate că anunţul privind câştigătorii competiţiei

n-o clasau nici pe locul III, nici pe II, nici pe I. „Am fost

dezamăgită rău, m-am dus şi mi-am cumpărat un

pulover de lână; am zis să mă întorc şi eu cu ceva…

Seara, toţi participanţii trebuia să cântăm «Deschideţi

poarta Soarelui». Când am intrat în cabină, mi s-a atras

atenţia: «Numai câştigătorii!» Şi mă întâlnesc cu ăsta care

prezenta şi zice «Felicitări!» Şi zic «Mda, mersi», cu un sfert

de gură. Mi-a zis «Cum, păi nu ai auzit?» „Ce să aud?» «Ai luat

premiul special al Radio Braşov» «Poftim?» «Da, şi ştii câţi

bani ai luat?» Mi-a zis suma, o sută şi ceva de mii de lei, era o

jumătate de salariu, pe atunci, prin 1996, aşa că am intrat în

cabină şi am spus «Eu sunt câştigătoare, îmi aleg ce rochie

vreau!» Şi dă-ţi seama, eram singura care luasem bani. Toţi

ceilalţi au primit medalii. În ziua aia, de nervi, mâncasem

îngheţată, băusem cola rece, eu care până atunci îmi

îngrijisem vocea, aşa că seara am cântat ca o cizmă, dar îmi

mai păsa?! Am revenit triumfătoare de la Braşov. Reus nu

m-a întrebat niciodată ce am făcut acolo.”

Sabina Bijan şi Cătălin Crişan, respinşi la

„Creaţie”

Avea vreo 25 de ani când li se puseseră ochii, ei şi soră-sii,

pe trofeul de la Mamaia. „Dar când să ies din maşină, ajunsă

acolo, iese şi maică-mea şi era să dea o altă maşină peste ea.

Şi am tras un falset acolo, fratele meu, că mi-a căzut vocea.

În rest a fost foarte bine. Adevărul e că am nimerit într-

un grup în care toţi aveau voci extraordinare. Dar fiindcă

ni s-a spus că nu puteau să intre două surori în aceeaşi

competiţie, m-am pregătit pentru creaţie. Am fost respinsă.

Dar am avut bafta ca în acelaşi an să trimită şi Cătălin Crişan,

tot la creaţie, şi să-i fie şi lui respins proiectul. Şi văd pe Tele 7

ABC, cei care aveau lucrările de creaţie respinse să le trimită

pe adresa nu mai ştiu care. Că vrea să facă o emisiune. Şi

trimit. Şi mă cheamă! Din 30, doar cinci! Am cântat. Elena

Cârstea, când m-a auzit, a zis că nu-i vine să creadă ce voce

extraordinară am. Cam asta a fost tot…” Paranteză închisă,

înapoi la teatru!

Din facultate, direct la Hollywood

Când a dat la teatru, a fost convinsă că merge la

Hollywood. „Mi-am dat eu seama repede că nu are nimic

de-a face cu Hollywood-ul, dar începuse să-mi placă.” La

Naţional, în Timişoara, a mai avut şi are ocazia de a cânta

pe scenă: acum trei ani, în „De patru ori femeie”, spectacol

pe care l-a regizat colega ei, Luminiţa Stoianovici, iar în

prezent, în „Imagine Show” şi, chiar dacă rolul îi impune

disonanţă, în „edward”. I s-a întâmplat să regrete că a fost

mai des pe o scenă de teatru decât pe una muzicală atunci

când n-a prea fost distribuită la Naţional; „în ideea că dacă

nu se lucrează cu tine, te deprofesionalizezi. Dar cred că, în

general, lucrurile se rezolvă până la urmă. Eu trebuie doar

să am grijă să lucrez bine. Din punct de vedere profesional,

să fiu inatacabilă!”

Actorul caresare din avioaneDe când era la liceu şi-a dorit să sară cu paraşuta. Deci ce altceva putea să facă în armată decât să dea „la Paraşutişti”?! Aşa a început cariera de… actor a lui Benone Viziteu, care simte că a ajuns să facă parte, cum nu şi-a visat, din trupa de teatru a Naţionalului timişorean, în urma a trei cotituri decisive în viaţă.

BenoneViziteu

9Unu. Devenit soldat la Caracal, a reuşit să „înlocuiască”

şase luni de armată cu tot atâtea luni de curs la Centrul

de Instrucţie a Paraşutiştilor de la Buzău, în urma cărora

urma să obţină gradul de subofiţer. A dat examenul şi

l-a luat. „Am demisionat câţiva ani mai târziu pentru

că eram nevoit să port ochelari şi, dacă o vreme am putut să

mituiesc medicul la vizita din fiecare toamnă, în ianuarie 1996, la

o lună după ce mă făcuseră plutonier, n-am mai vrut să mituiesc

pe nimeni, aşa că m-au declarat, pe bună dreptate, inapt. Iar anul

1996 a fost cel mai greu an din viaţa mea. Am fost vânzător la

magazinul Bega, inadaptat total, banii pe care îi strânsesem în

1995 s-au făcut praf până în luna mai, şi mă mai şi chinuiam să

intru la facultate. Mi-am zis să dau la psihologie. Aveam 26 de ani

şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am intrat.”

Teatrul: bucurie, dar şi spaimă

Scârba cu care povesteşte că a aruncat cartea de psihologie

sub calorifer, într-un moment de epuizare pe fondul nu doar

al saturaţiei cu care privea materia pregătitoare, dar şi al unui

impas existenţial, l-a determinat să plece subit la Caracal şi să

se confeseze bunului său prieten, poreclit Pepsi, că vrea să dea

la teatru. „Nici nu m-a băgat în seamă. Totuşi, el a fost singurul

căruia i-am spus. Până atunci nu văzusem decât vreo

cinci-şase spectacole, despre culise nu ştiam nimic.”

Doi. Înscrierea la facultate, specializarea teatru, comisie

cu Gheorghe Stana. „Pe lângă «Glossa» lui Eminescu, o

poezie care îmi plăcea mie încă din armată şi pe care

mi-am asumat-o foarte repede, am zis să mai învăţ un monolog,

din «Vlaicu vodă». Am şi cântat ceva, la întâmplare, pentru că

habar nu aveam că aptitudinile muzicale, trecute ca cerinţe

pentru înscriere, însemna că trebuie efectiv să cânt. N-am vorbit

cu nimeni din oraş. Când m-am dus în ziua afişării rezultatelor şi

am văzut că sunt al şaptelea intrat, am zis că nu poate fi posibil.

Era mult mai mult decât bucurie, era spaimă. Visam să fiu actor

de când aveam 18 ani, dar era un gând asemănător cu acela de

a câştiga la LOTTO, cu şanse de reuşită de unu la un milion. Am

intrat la teatru la 28 de ani.”

Căsătorie în ritm alert

În octombrie 2002, a cerut-o în căsătorie pe Simona. Trei.

„I-am spus de la bun început că la asta vom ajunge, aşa că nu

mai avea nici un sens să tărăgănăm. De Crăciun m-a chemat să

îi cunosc pe ai ei. Iar peste nici un an am făcut cununia civilă. Pe

mine Simona m-a fermecat de la început. Nu o să pot să explic

niciodată ce simt pentru ea, atât e de bine. E ceva, acolo, care m-a

legat de ea de la început. Cu mâna pe inimă spun că nu ştiu ce

m-aş face dacă n-ar fi cu mine.”

Şansa de a fi liber

La Teatrul Naţional Timişoara e din anul în care a cunoscut-o pe

Simona. Joacă în „Athenee Palace Hotel”, „Îngerul de foc”, „edward”,

„Parcul”, acestea fiind doar câteva din producţiile recente în care

are roluri. Mărturiseşte că a fost tentat să părăsească teatrul în

urmă cu câţiva ani, când „nu prea avea de lucru”. „Hai să zicem că

de un an de zile simt că ar fi bine. Teatrul îmi oferă această şansă

grozavă de fi liber. Datorită lui, am dobândit această capacitate

de a mă manifesta cum vreau chiar şi în anumite cercuri străine

de lumea artistică. Îmi face bine cu adevărat.”

Teatru la zdup

Una dintre cele mai originale propuneri care i-au fost făcute,

pe linie profesională, a fost de a face teatru cu puşcăriaşi-actori,

în Penitenciarul de Maximă Siguranţă de pe Popa Şapcă. „Mi-a

plăcut, pentru că era vorba de un mediu brut. Oamenii nu sunt

acoperiţi, la figurat, cu atâtea haine, sunt mai uşor de văzut. Am

lucrat o piesă care se numea «Mama», scrisă de oameni din

penitenciar, cred că de la Braşov, nu mai ştiu exact. Avea şase

roluri, numai că actorii nu puteau fi de fiecare dată aceiaşi, fiind trimişi

la lucru şi aşa mai departe. Doar doi dintre ai au fost cap-coadă în

proiect. În schimb aveam spectatori. Deţinuţii veneau să vadă

repetiţiile, era grozav. Am întâlnit de la intelectuali, la analfabeţi,

era o bogăţie ce puteai descoperi acolo. Ştiu că, la ceva vreme

după ce mi-am încheiat programul de teatru în penitenciar, pe

unul dintre ei l-am reîntâlnit în autobuzul 33, când mergeam

spre casă. La început nu am ştiut de unde să îl iau, căra nişte

saci de glet, era zilier. A intrat în vorbă cu mine şi am povestit

câteva staţii. Când am văzut cât de fericit era să mă vadă, m-am

bucurat şi eu.”

10Chestionarul lui PROUSTPrincipala mea trăsătură.

Sabina: Sinceritatea.

Benone: O oarecare acceptare cu zâmbetul pe buze a ceea ce mi se întâmplă. Mi-am dat seama că în

clipele grele sunt stăpân pe mine. Aşa că, poate optimismul.

Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat.

Sabina: Tandreţea.

Benone: Aceea de a fi un bun prieten. Culmea e că deşi cred în prietenie, nu am prieteni. Aş vrea să

întâlnesc un bărbat cu care să fiu într-adevăr prieten. Cineva cu care să mă înţeleg chiar şi fără

vorbe. Să ne fim sprijin reciproc.

Calitatea pe care o prefer la o femeie.

Sabina: Cred că sinceritatea.

Benone: Să fie femeie. Chiar nu sunt misogin, deşi ceea ce spun poate suna aşa. Când m-am căsătorit

în biserică, preotul a spus: bărbatul să-şi iubească soţia, iar femeia să-şi asculte bărbatul. Nu la

ascultare oarbă mă refer, ascultarea ei nu poate fi fără iubirea lui. O femeie trebuie să fie femeie.

Nu e vorba aici de vreun raport de superioritate-inferioritate, fiecare îşi are locul lui pe lumea

asta, dar uneori parcă vrem să intrăm şi pe celălalt teritoriu. Deci: să fie femeie, să îşi cunoască

condiţia, condiţie frumoasă de altfel, dar să fie femeie. Nici să nu gândească prea mult, că nu e

specific, o femeie care gândeşte prea mult nu mai e femeie. Cam asta.

Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei.

Sabina: Inteligenţa.

Benone: Dacă aş avea un prieten, aş vrea să simt că e acolo tot timpul.

Principalul meu defect.

Sabina: Distorsionez realitatea. Pentru că-mi place să văd numai lucrurile frumoase în viaţă.

Benone: Sunt dezordonat. Şi în casă, şi în gândire, şi în stări emoţionale, dar nu cred că e un defect

neapărat. Şi poate că sunt un pic leneş. Mă urnesc greu, dar când mă urnesc nu mă mai

opresc.

Îndeletnicirea mea preferată.

Sabina: Îmi place să fiu mamă. Nu ştiu, îmi place să am grijă de cei din jurul meu. Devin prea mămoasă la

un moment dat.

Benone: Preferată nu am nici una, că toate sunt de nevoie. Trebuie să cos, să schimb fermoare la pantaloni

pentru prieteni, să scurtez blugi, să dau găuri în beton, să tencuiesc, să montez ţevi, să desfund

chiuvete, aiurea…

Fericirea pe care mi-o visez.

Sabina: Un bărbat care să mă-nţeleagă şi pe mine.

Benone: Să trăiesc destui ani şi să nu îmi pierd minţile la bătrâneţe; dar, mai ales, să o am alături pe

Simona. Ţin foarte mult la ea.

Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire.

Sabina: Nici nu vreau să-ţi spun. Nu zic.

Benone: Să nu mai fie Simona. Doamne-fereşte să moară sau să mă despart de ea!

Locul unde aş vrea să trăiesc.

Sabina: În Spania. Că e cald. Într-o casă de Gaudí.

Benone: În România. Mi-e OK aici.

Culoarea mea preferată.

Sabina: N-am. Că n-am. Negrul, dar negrul e o non-culoare.

Benone: Cred că verde.

11 Floarea care-mi place.

Sabina: Nici asta n-am. Mie-mi plac toate florile.

Benone: Trandafirii.

Pasărea mea preferată.

Sabina: Pasărea paradis.

Benone: -

Prozatorii mei preferaţi.

Sabina: Hermann Hesse, Paulo Coelho, Richard Bach. De fapt, cărţile care îmi

atrag atenţia cel mai tare şi care mă captivează sunt cele de specialitate;

psihologie, filosofie; cugetări despre viaţă, despre cum văd alţii viaţa, cum o

trăiesc. Osho.

Benone: M-a marcat foarte mult cartea lui Kazantzakis, „Zorba Grecul”. Şi „Moromeţii”

de Marin Preda.

Poeţii mei preferaţi.

Sabina: N-am. Nu-mi place poezia. Nu am înţeles-o niciodată. Şi nimeni n-a stat

vreodată să mi-o explice. Şi nu o înţeleg.

Benone: Esenin. Blaga. Arghezi, dar el mai pe urmă.

Eroinele mele preferate din literatură.

Sabina: Catherine din „La răscruce de vânturi”.

Benone: -

Eroii mei preferaţi din literatură.

Sabina: -

Benone: -

Compozitorii mei preferaţi.

Sabina: Karl Orff, Ceaikovski.

Benone: Berlioz, Beethoven.

Pictorii mei preferaţi.

Sabina: Sorin Bijan (râde).

Benone: Pictori, nu. Sculptor. Brîncuşi.

Eroii mei preferaţi din viaţa reală.

Sabina: Mama. Ea e eroina. Pe bune. Ar trebui să primească o insignă, pentru felul

în care a înfruntat ea viaţa. Aşa mică şi naivă, care iubeşte pe toată lumea,

după care se înfurie dacă e călcată pe coadă, dar rămâne la fel de bună, fără

să urască pe nimeni, fără să aibă gânduri nasoale. Are 60 de ani şi arată de

40 şi o ador. Mă uit la ea şi mă gândesc Doamne, dacă i se întâmplă ceva,

eu cu cine mai vorbesc? Cred că aş vorbi cu mine… Ea este singurul om în

care am încredere totală. A, şi fiul meu, că mă suportă. Ştie să-mi facă faţă.

Benone: Nu am.

Ce urăsc cel mai mult.

Sabina: Minciuna. Minciuna şi disimularea. Le-am întâlnit prea des, din păcate.

Benone: Lăudăroşenia.

Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere.

Sabina: Frumuseţea fizică. Deşi am momente când mă consider frumoasă, am şi

alte momente, când abia mă consider acceptabilă.

Benone: O mai bună comunicare cu oamenii. Să fiu mai sociabil.

12Cum aş vrea să mor.

Sabina: În somn. Nu ştiu, nu am chef să-i văd pe ceilalţi

din jurul meu suferind sau să sufăr eu.

Benone: Liniştit, în pat. Să mă sting uşor.

Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă.

Sabina: Cele făcute din inconştienţă, care nu sunt

premeditate.

Benone: Trăirile sufletului, mai ales în cazul femeilor. Când

e vorba de emoţie, au voie să facă ce vor, să se

exteriorizeze oricum.

Deviza mea.

Sabina: Să iubesc.

Benone: Îndrăzneţii înving.

Chestionarul lui PIVOTCare este cuvântul favorit?

Sabina: Iubire!

Benone: -

Care este cuvântul pe care îl deteşti cel mai tare?

Sabina: „Schimbă-te!” Şi „toleranţă”, pentru că sensul întâlnit cel

mai des e acela că trebuie să îi acceptăm pe ceilalţi

chiar cu nodul în gât.

Benone: -

Ce îţi face plăcere în mod deosebit?

Sabina: Să iubesc.

Benone: Să văd oameni frumoşi în jurul meu. Să-i văd trăind

sinceri.

Ce îţi displace cel mai mult?

Sabina: Să nu iubesc.

Benone: Prefăcătoria. Lăudăroşenia.

Care este înjurătura favorită?

Sabina: Tu-ţi gura mă-tii!

Benone: Băga-mi-aş! Căcat! Futu-i!

Ce sunet îţi place cel mai mult?

Sabina: Râsul de copil.

Benone: Sunetul cascadei.

Ce sunet/zgomot îţi displace?

Sabina: Urletul.

Benone: Cel al aglomeraţiei urbane.

Ce altă profesie ţi-ar plăcea să practici?

Sabina: Psihologia.

Benone: Mi-ar fi plăcut să fiu cosmonaut.

Ce altă profesie nu ai practica nici în ruptul

capului?

Sabina: Să fiu preşedinte de ţară.

Benone: Contabilitatea.

Dacă te-ai putea transforma, la dorinţă, într-un

animal, care ar fi acela?

Sabina: În muscă. Să fiu peste tot, să văd tot.

Benone: În lup. De mic, coşmarul meu era că vine lupul,

„vedeam” capete de lupi cu ochii roşii la geam. Culmea

e că, în copilărie, eram poreclit lupul. Să fie totemul

meu? Nu ştiu.

Dacă Raiul există, ce ai dori să îţi spună Domnul

când ajungi la Porţile Raiului?

Sabina: „Bine-ai venit!” (râde) şi „Acum te duci înapoi.”

Benone: Nu aş vrea să îmi spună nimic. Aş vrea numai să mă

mângâie pe cap, înţelegător, atât. Ca un tată pe copilul

său.

Dacă ai putea să îi pui o întrebare lui Dumnezeu,

acum, care ar fi aceea?

Sabina: De ce nu îmi găsesc şi eu în sfârşit o persoană cu care

să-mi împărtăşesc viaţa?

Benone: De ce? Fără nimic după.

Chestionarul lui SOPHIE CALLECând ai murit ultima dată?

Sabina: Când am crezut că a murit copilul meu. Avea şase luni

şi îi pregăteam băiţa. Naşă-sa şi soacră-mea erau lângă

pat. Stăteam în canatul uşii, spuneam nu mai ştiu ce, şi

am văzut deodată cum a căzut copilul de pe pat, dar a

căzut în aşa fel încât am crezut că şi-a rupt coloana. Am

făcut o criză de nervi groaznică. A fost cumplit. Eram

sigură că a murit.

Benone: Când o fată mi-a zis că s-a culcat cu altul. Nu ştiu dacă

mai era prietena mea, că era o perioadă destul de

furtunoasă, dar în momentul în care mi-a spus asta…

e crunt, e ceva de nedescris.

De ce te mai trezeşti dimineaţa?

Sabina: Pentru că tot sper să mai întâlnesc pe cineva care să

mă înţeleagă. (râde cu poftă)

Benone: Ca să zâmbesc. Deşi sunt un morocănos dimineaţa, nu

îmi merg motoarele, reuşesc să mă bucur de fiecare zi.

13Unde sunt visele din copilărie?

Sabina: În mine.

Benone: În mine. În jurul meu.

Ce te deosebeşte de ceilalţi?

Sabina: Faptul că sunt foarte directă. Faptul că sunt eu, Sabina,

asta mă deosebeşte de ceilalţi.

Benone: Păi, cred că sunt singurul actor paraşutist din lumea

asta. (Râde)

Îţi lipseşte ceva?

Sabina: Luciditatea, de multe ori.

Benone: Da. Îmi doresc să mă pot exprima mai bine, să fiu mai

sociabil.

Chiar oricine poate să fie artist?

Sabina: Nu ştiu asta.

Benone: Cred că da. Sigur că operele pe care oamenii le-ar crea

ar fi de valori diferite, dar eu cred că da.

De unde vii?

Sabina: De acasă.

Benone: Aşa cum nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă

nasc, nu ştiu… întreabă-l pe acela care m-a propus să

mă nasc. Nu e vorba de maică-mea aici.

Crezi că ai o soartă de invidiat?

Sabina: Sunt mulţumită de ceea ce am. Sunt fericită că am un

copil, sunt fericită că pot să lucrez, sunt fericită că am

o mamă, că am o soră, că am avut viaţa pe care am

avut-o, că am avut experienţele pe care le-am avut.

Benone: Sunt oameni care atunci când sunt deprimat mă fac

să mă uit mai bine la ceea ce am şi să îmi zic: uite câte

sunt…

Ai renunţat la ceva?

Sabina: La mine. În sensul în care am încercat să mă pliez

complet pe dorinţele celorlalţi. Dar nu în sensul egoist.

Ştii ce zic?! Adică nu… Tot timpul am crezut că e ceva

defect la mine, pentru că sunt o persoană complexă,

colorată, multă, mare. Mă exprim, mă exteriorizez, nu

sunt un om uşor de dus. Sunt dificilă de multe ori şi

poate că nu realizez tot timpul lucrul acesta. Eu mă

simt foarte bine, dar poate pe unii îi incomodez. Şi în

loc să mă iau şi să plec din locul acela, am încercat să

mă schimb şi automat am renunţat la mine. La lucruri

care mă defineau. Nu renunţam la alcool sau la ţigări,

ci la structura mea interioară, la felul meu de a fi.

Benone: Da. Păi când m-am căsătorit, am renunţat la un tip de

libertate (râde).

Ce faci cu banii?

Sabina: Îi arunc pe fereastră, dă-i dracu’! (râde)

Benone: Cumpăr lucruri în casă. Îi cheltuim pe excursii care de

care mai trăsnite; nu ştiu, chiar nu mă interesează prea

mult ce fac cu banii.

Ce sarcină menajeră îţi displace cel mai tare?

Sabina: Să curăţ nisipul lui Ghiţă, motanul meu.

Benone: Să aranjez hainele uscate, să le împăturesc, să

le pun în dulap.

Plăcerile prin excelenţă?

Sabina: Să mă distrez. Să dansez, să ies în oraş, să mă simt

liberă.

Benone: Îmi place să gust băuturi fine. Să sar din avion. La anul

se fac iarăşi înscrieri la Arad şi mă duc.

Ce ţi-ar plăcea să primeşti de ziua ta?

Sabina: Nimic. Vreau să vină cineva cu un bileţel de la

Dumnezeu pe care să scrie: „De azi înainte, problemele

tale s-au rezolvat.”

Benone: O motocicletă.

Trei artişti pe care nu-i poţi suferi.

Sabina: Sunt mai mulţi, dar nu dau nume.

Benone: Chiar nu am.

Susţii vreo cauză?

Sabina: Da. Să fii mereu tu însuţi. Să fii mereu conştient de

propria ta libertate şi independenţă.

Benone: A îndepărtării minciunii, a lăudăroşeniei.

Ce ai fi în stare să refuzi?

Sabina: Sex în grup (râde).

Benone: -

Care e partea cea mai fragilă a ta?

Sabina: Inima.

Benone: Bunătatea. Chiar sunt un om săritor. Semăn pe

taică-meu. El era bun până la prostie. Îmi dau seama

cu vârsta că asta e o chestie de care trebuie să am

grijă.

Ce ai fost capabil să faci din dragoste?

Sabina: Să merg cu trenul la clasa a doua de la Timişoara la

Drăgăşani.

Benone: Am fost capabil să fac lucruri pe care nu am crezut

niciodată că le voi face. Orbit de dragoste, am lovit o

fată. Tot dragostea aceea oarbă m-a făcut să mă simt

ca şi cum aş fi fost într-un alt corp, mi se îndreptau paşii

spre locuri în care nici nu mă gândeam să merg. A fost

dincolo de mine.

Ce ţi se reproşează?

Sabina: Că sunt zăpăcită, că spun ce-mi vine la gură, că nu mă

abţin; în general, mi se reproşează felul meu de a fi.

Benone: Că sunt dezordonat.

La ce e bună arta?

Sabina: Să te salveze. De ceea ce vrei tu să scapi.

Benone: La tot. Păi dacă nu ar fi, ce rost ar mai avea să existe

lumea? Am fi nişte morţi umblând pe străzi urâte.

Cum ai vrea să te întorci?

Sabina: Mai înţeleaptă.

Benone: Aşa cum sunt. E OK cum sunt.

14

Am privit mereu realitatea dintr-un unghi personal, astfel încât să-mi placă ceea ce văd

RegizoareaMihaela Lichiardopol

Regizoare angajată a Teatrului Naţional Timişoara, din 1994, Mihaela Lichiardopol este autoarea recentului spectacol “Cenuşa de piatră”. A mai montat, la Naţional, “Diavolul şi Domnişoara Prym”, “We can dance”, “Eu când vreau să fl uier, fl uier”. Este, de câteva luni, profesoară de teatru la Colegiul Naţional de Artă “Ion Vidu“.

15Primii oameni speciali

Bunicii mei materni, de la Herculane. La ei am

copilărit, până am început şcoala, aici, la Timişoara.

Pe bunicii paterni i-am cunoscut mai greu, erau

mai bătrâni, nu am avut o relaţie specială cu ei. Dar

bunicii materni... pe ea am ţinut-o în braţe când a plecat pe

lumea cealaltă.

Prima lecţie de viaţă

Respectul pentru oamenii care muncesc. Bunicii mei

obişnuiau să cultive un tip de relaţie normală cu zilierii

care-i ajutau să taie copacii, să sape în grădină. Eu m-am

învăţat să le zic săru’ mâna, să le vorbesc frumos, şi ţin minte

că rudele şi copiii cu care mă jucam râdeau de mine că îi

salutam politicos.

Ce nu te-nvaţă şcoala

N-am învăţat să percep realitatea în termeni obiectivi.

Am privit mereu realitatea dintr-un unghi personal, astfel

încât să-mi placă ceea ce văd. Chiar şi acum, foarte rar mi se

întâmplă să am verdicte tăioase, gen: asta este groaznic! – şi

constat că e rău câteodată, fiindcă am observat că poţi s-o

iei uşor în plex, cum se zice. Am urmat liceul de arte plastice

care, chiar în vremurile lui Ceauşescu, nu se supunea

regulilor generale. La noi nu se purta uniformă, relaţiile cu

profesorii erau absolut amicale, băieţii nu trebuiau tunşi cu

forţa şi aşa mai departe.

Prima slujbă

Ca angajat oficial? Că am avut de două feluri. Prima era

aceea că eu concepeam modele de haine, şi le coseam şi

le vindeam prin Fondul plastic; făceam bani frumuşei. Şi a

doua - la Banca Naţională. Eram contabilă. Imaginează-ţi că,

în economia de stat, la fiecare sfârşit de zi se făcea o balanţă

de plăţi, iar eu ţineam evidenţa la vreo trei mari fabrici din

Timişoara. Am rezistat doi ani, apoi am renunţat.

Prima bornă în cariera de regizor

Mie întotdeauna mi s-au întâmplat lucrurile foarte

târziu. Am avut o adolescenţă întârziată, mi s-au întâmplat

lucrurile mai târziu decât colegilor de generaţie, aşa că

târziu m-am găsit şi pe mine, în această privinţă. Povestea

cu teatrul e de fapt povestea cu filmul. Pentru că iniţial film

voiam să fac. Mă gândisem la operatorie. Aşa am ajuns la

ATF. Şi fiindcă la sfârşitul anului doi trebuia să optez pentru

teatru sau film, şi văzând cât de greu este să fii lăsat să faci

un film în România acelor vremuri, mai ales ca femeie, am

ales teatrul.

Tentaţia Bucureştiului

Încă din liceu, îmi plăcea să refac drumurile lui Eliade, pe

Mântuleasa. Pentru mine oraşul avea un miros şi o aromă

foarte specială. Chiar dacă aş fi fost vreodată tentată să

rămân acolo, deja mă căsătorisem aici, iar soţul meu a fost

categoric şi a zis: ori Timişoara, ori alt loc din lumea aceasta,

dar nu Bucureşti: din cauza aglomeraţiei, a faptului

că e un oraş care te devorează. Având în vedere

că atunci când te căsătoreşti sunt deja doi care

hotărăsc, nu consider că am făcut un compromis şi

nici nu am vreo frustrare în zona asta.

Reacţii la supărare

Până acum câţiva ani mă exteriorizam, ţipam. Dar

acum aşez supărarea în mine şi nu ştiu dacă este bine. Nu

reacţionez imediat. Mă mai gândesc. Dacă ar fi să zic ce mă

înfurie cel mai tare la oameni e răutatea gratuită. Dacă pe

aia cu ţel o mai înţeleg, la aia gratuită fac urât.

Obsesie

Perfecţiunea. Am impresia că eu fac mai bine totul şi nu

e bine aşa, pentru că am avut o perioadă în care chiar mă

ocupam de toate în teatru: mergeam la lumini, trăgeam de

decor, eram frântă, eram terminată, creierul meu nu mai

putea să se concentreze pe ce trebuia să lucreze. Acum

încerc să mă educ să îi las şi pe alţii să-şi facă treaba.

Reproşuri

Printre puţinele lucruri pe care mi le reproşează soţul

meu e că nu sunt consecventă într-o direcţie. Îmi zice (dau

un exemplu): ai pornit în teatru pe scene medievale, teatru

de imagine – de ce nu ai continuat cu ele? De aceea şi

spectacolele mele nu seamănă unul cu altul, pentru că îmi

place să încerc şi altceva.

Obicei păcătos

Să-i critic pe cei din jur. E antipatic obiceiul ăsta, dar îl am

şi e posibil să ţină de zodie, eu fiind Fecioară. Nu ştiu.

Tabieturi

Nu am tabieturi, pentru că am un program foarte aiurea,

vezi şi tu, stai până târziu la repetiţii, dimineaţa te trezeşti şi

pleci iar. Aş vrea să am, dar nu am.

Lecturi

În ultimul timp, am citit mai rar şi din păcate s-a restrâns

foarte mult cercul lecturilor mele. Citesc în mod special

ceea ce cred că m-ar ajuta în meserie. Nu mai fac lectură de

plăcere, asta doar vara, în rest e doar aplicată. Chiar dacă nu

e dramaturgie, poate să fie teorie în teatru, sau lucruri care

cred că m-ar ajuta. Cam aşa îmi selectez lecturile.

16

La volan

Ţin minte că la puţin timp după ce am luat carnetul – eram

cu un prieten, că nu îndrăzneam să ies singură – mergeam

pe Calea Aradului şi un poliţist mi-a făcut semn cu mâna să

opresc pe dreapta, dar eu nu l-am văzut. Atunci, prietenul

meu m-a întrebat: tu vrei să-l calci, sau ne oprim?! Şi am oprit,

dar aşa, brusc, am dat jos geamul şi poliţistul, când m-a văzut

că eram femeie la volan, a făcut semn cu mâna parcă numai

să plecăm odată de-acolo. Şi am plecat, dar în zig-zag (râde).

Aşa că eu mă simt bine, cei din jur se pare că au probleme.

Insomniile

Dacă mă trezesc şi nu mai pot să adorm la loc încep să-mi

fac planuri pe a doua zi. Iar dacă văd că o iau pe arătură,

deschid televizorul şi mă uit pe Animal Planet. Am eu acolo

nişte animăluţe preferate. Cum?! Nu ai văzut serialul cu

mangustele?!

17

Îi place nespus să gătească. Să guste, să combine ingrediente. Refuză să facă sarmale, în schimb nu zice niciodată nu

când e vorba de supe şi prăjituri. Salatele pe care le prepară sunt delicioase, aspectul e testat, iar combinaţiile acestora sunt de fiecare dată unice. «Duminicile sunt ale mele de obicei, când nu sunt repetiţii şi de sărbători. Peste săptămână mă ajută mama mea, Dumnezeu s-o ocrotească! Ea mă scuteşte de gătitul de rutină. Dintotdeauna mi-am dorit să deţin un mic club în care să se servească şi mâncare uşoară.»

Familia

Am avut norocul să întâlnesc o persoană, vorbesc de

soţul meu, care a lucrat mult în teatru, îi place teatrul,

iubeşte teatrul, deşi face arhitectură. Deci a putut să

înţeleagă acest fel de a aborda meseria şi viaţa şi familia,

pentru că şi el pleacă dimineaţa şi vine seara, şi el are

de predat lucrări cu termene limită şi înţelege dacă stau

noaptea şi plâng că nu-mi iese nu ştiu ce. Aşa că, din acest

punct de vedere, lucrurile sunt echilibrate. Copilul, săracul,

ne-a luat de gata aşa cum eram, nu ştie cum e să ai alţi

părinţi. Mai aude ea că sunt alţii care ajung acasă pe la ora

patru, dar nu-şi imaginează cum e aia. Şi cu ea am avut

noroc, că îi place şcoala şi e ambiţioasă; nu trage chiulul, nu

trebuie să fie supravegheată.

Personajul preferat de desen animat

Mutulică din “Albă ca zăpada”. E atât de scump!

Însuşiri

Cred că sunt, din păcate, colerică. Nu gândesc negativ şi

nu sunt pornită pe rău, dar dacă fac rău, e din inconştienţă,

din porniri necontrolate, nu intenţionat.

Situaţii limită

Nu poţi să ştii niciodată ce-ţi aduce viaţa. Ţi se poate

întâmpla să faci exact acel lucru pe care ai zis că niciodată

nu l-ai face. Sunt situaţii şi situaţii. Dacă n-ai bani să trăieşti şi

singura ofertă de pe planetă e să fii gropar, o faci şi pe asta.

Anii petrecuţi în Naţionalul timişorean.

E viaţa mea. Bună, rea, dar în esenţă asta e, nişte ani de

viaţă trăiţi din plin.

18

cel mai bun actor ciclist din lume

Dublu aventurier, László Pecka Péter

e… ciclist angajat ca actor la Teatrul de

Stat „Csiky Gergely”. E inteligent, ambiţios

şi citeşte toate afişele spectacolelor în care

joacă, pentru a verifica dacă îi sunt puse

toate accentele pe nume. De când cu rolul

din „Athénée Palace Hotel”, pe româneşte

zis (rolul, adică), îşi propteşte bicicleta şi

pe partea cealaltă a Palatului Culturii.

Şi nici n-a mutat-o bine înapoi, pe Alba

Iulia, că iată-l că descalecă iar la Naţional

pentru „Cenuşa de piatră”, spectacol în

care îi dă viaţă turbulentului Coco.

László Péter

19

De când faci ciclism?

De vreo 13 ani.

De ce?

Că aşa s-a ivit.

Cum s-a ivit?

Mi-am cumpărat bicicletă şi mi-a plăcut.

Dar nu ţi-ai cumpărat-o din banii tăi, nu-i aşa?

Ba da, m-am dus la piaţa de vechituri, la Târgu-Mureş,

şi mi-am făcut rost de o bicicletă Carpaţi. Era prima

bicicletă cumpărată de mine, după ce m-am folosit

de cea a părinţilor.

Câţi ani ai avut bicicleta aia?

Vreo trei-patru, că după aceea mi s-a furat. Era o zi de

Paşte. M-am dus la stropit (obiceiul catolic de Paşte – n.n.) şi

am lăsat-o într-un bloc la etajul unul. Am legat-o, dar când

am ieşit de la “subiect” nu mai era. Atunci a trebuit să-mi iau

alta şi am cumpărat o semicursieră rusească, bicicletă care

era deja supertare.

Te consideri profesionist în ciclism?

Nu, nicidecum.

De ce?

Pentru că e altceva. Un profesionist are ţeluri sportive

concrete cu bicicleta.

Şi tu câştigi premii, care-i problema? Adică faci

performanţă.

Fac performanţă, dar ca hobby, nu profesionist.

Profesionismul necesită antrenament zilnic. Eu circul cu

bicicleta, însă numai când am timp, şi atunci mă plimb cu

ea în pădure, în jurul oraşului, pe stradă, unde pot.

Cine sunt colegii tăi de ciclism, când sunt?

Cei mai mulţi dintre ei sunt din Târgu-Mureş, oraşul în

care m-am născut. Am o întreagă gaşcă: manageri, doctori,

programatori – pe unii îi ştiu de mici, de când ne adunam în

jurul blocului, pe alţii i-am cunoscut în cârciumi, în diferite

excursii... Aici, la Timişoara, am găsit foarte greu oameni cu

care să-mi pot acorda programul, pentru că teatrul îmi ia

toată ziua. Am nişte prieteni de la o firmă, cu care mă mai

plimb, sau cu colegele de la Teatrul Maghiar, că mai mult

fetele sunt adeptele bicicletei. Cu ei mai ies pe la Pădurea

Verde, în jurul Timişoarei. Am fost şi până la Sânmihaiu

German cu biţa să facem baie în apă termală.

De ce-i zici biţa? O alinţi?

Nu. Biţa e biţa.

Ce premii ai câştigat cu ciclismul?

Pentru mine, simpla participare la un concurs în care nu

ies ultimul e un premiu. De exemplu, am avut ocazia să mă

înscriu, în 2001, într-o etapă a campionatului naţional de

Mountain Bike din România, organizată la Târgu-Mureş. Nu

m-am situat pe ultimul loc, ceea ce e bine, pentru că eu

fac ciclism ca hobby şi dacă am reuşit să fiu pe locul 40 din

80 înscrişi înseamnă că am fost tare. Am mai participat, în

2003, la Campionatul Mondial de Sport al Actorilor, care se

organizează în fiecare an la Budapesta. S-au înscris şi actori

20din România, şi chiar şi din America. Acolo am

avut o prestaţie destul de bună: la ciclism am luat

premiul unu, la 1500 de metri premiul unu, la 5000

de metri m-am clasat pe locul trei.

Deci eşti cel mai bun actor ciclist la nivel mondial, da?

Da, poţi să zici şi aşa. (zâmbeşte)

Care-i cel mai lung traseu pe care l-ai făcut cu

bicicleta?

Pot să răspund în două feluri. Cel mai lung traseu într-o

zi a fost de 160 de km, dar cel mai lung traseu în timp a fost

format din două drumuri până în Polonia şi înapoi în decurs

de o lună.

Am înţeles că ţi-ai adus bicicleta şi într-un

spectacol…

Eram în anul trei la facultate şi am lucrat cu un regizor

scenete din „Romeo şi Julieta”, pentru spectacolul de licenţă

din anul următor. Eu am primit rolul părintelui Lorenzo, care

venea din pădure de la adunat licrurici. Dar nu reuşeam să

mă apropii nicicum de acest personaj. Regizorul, un tip

isteţ, şi-a dat seama că dacă mă lasă să intru în scenă cu

bicicleta, de care eram legat afectiv, o să fiu mult mai

deschis. Şi aşa a fost.

Ce te-a determinat să devii vegetarian?

Problemele cu viaţa pe care o aveam, aşa că într-o zi m-am

hotărât să nu mai fumez, să nu mai mănânc carne şi să nu

mai beau alcool. Cel mai consecvent am fost cu carnea, de

fumat am mai fumat din când în când, dar am avut voinţă

suficientă încât să fac aceste schimbări.

Problemele erau de sănătate?

Hai să nu le zicem neapărat probleme. Prietenii pe care-i

aveam atunci proveneau din familii mult mai înţelepte,

mai educate, pentru ei viaţa era mai uşoară fiindcă aveau

perspective. Părinţii mei sunt de la sat, iar eu mi-am dorit

să nu ţin sapa în mână toată viaţa. Cumva nu voiam, nu

îmi pica bine, era o chestie pe care o consideram mult

prea grea. Şi aşa am considerat eu, că unicul mod de a-mi

schimba viaţa era să-mi modific drastic obiceiurile. E ca un

exerciţiu.

În ce împrejurări ai ajuns la Teatrul Maghiar din

Timişoara?

Pe când Victor Ioan Frunză regiza „Hamlet”, am avut

ocazia să mă întâlnesc, aici, cu directorul teatrului de atunci,

Demeter András, şi l-am întrebat ce se mai întâmplă pe la

Timişoara. Iar el a zis „Mai nimic. Aici nu se întâmplă nimic.”

Iar eu am zis: „Bine”. Şi am mai vorbit puţin despre vreme,

ne-am salutat şi atât. Mai apoi ne-am văzut la Târgu-Mureş

şi m-a chemat să dau probă pentru „Hamlet”, Laerte. Am

intrat în spectacol şi aşa am rămas. M-au chemat să mă

angajeze şi la Satu Mare, dar oferta era mult mai tentantă la

Timişoara, unde nu se întâmpla nimic.

Ai simţit vreodată nevoia să pleci din Teatrul

Maghiar?

Când am venit aici, am venit cu gândul de a-mi începe

viaţa de actor într-un loc unde pot şi am de la cine să învăţ.

Pot chiar să-i şi enumăr, sper să nu scap pe cineva: directorul,

ca şi actorul Demeter András, apoi Victor Ioan Frunză,

colegii tineri şi cei mai în vârstă. Eu sunt foarte mândru că

am ajuns într-un loc unde am avut atâtea posibilităţi. Dar

din momentul în care s-a schimbat directorul, au dispărut

şi oportunităţile profesionale. Teatrul Maghiar a renunţat la

calitatea repertoriului în favoarea cantităţii, şi-a propus mai

degrabă să îşi recâştige spectatorii din satele înconjurătoare.

A fost perioada în care mi-am pierdut motivaţia.

Care sunt rolurile care te-au solicitat cel mai tare?

Toate.

Care sunt ţelurile pe care ţi le-ai propus ca actor şi

cât de departe eşti de realizarea lor?

Consider că mi-am pus piciorul pe prima treaptă dintr-un

şir întreg.

21

De ce doar pe prima?

Ţeluri am, dar sunt aici doar de câţiva ani. Poate părea

o eternitate, dar de fapt e un timp destul de scurt pentru

ca un actor să-şi însuşească multe lucruri. Eu sunt doar la

început.

Cum îţi este să joci într-o altă limbă decât

maghiară?

La început pare o provocare, apoi constat că e foarte

greu. Cu fiecare ocazie de a juca în limba română mor.

Sigur că e mult spus mor, dar.... e mult mai greu. Necesită o

altfel de concentrare decât dacă aş juca în limba maternă.

Dar mă bucură aceste provocări.

Cât de bine simţi că te prinde rolul pe care îl faci în

„Cenuşa de piatră”?

Consider „Cenuşa de piatră” o piesă foarte bună. Mi-a

plăcut de la prima lectură, lucru care nu mi se întâmplă

des. Pot să spun că doar în filme am mai simţit o asemenea

abordare de text. Şi e mult text. Apropo de ce spuneam…

cred că e rolul în care eu o să crăp.

22

Iuliana CrăescuActriţa Naţionalului

„Îmi place să lucrez cu oameni care ştiu ce vor”

23

În cele câteva luni de când a fost angajată, Iuliana

Crăescu a „marcat” deja patru roluri, în spectacolele „Visul”,

„Îngerul de foc”, „Hold-up, Akbar sau Toţi în America” şi

„Cenuşa de piatră”. Consideră că cea mai mare şansă a ei

de până acum a fost întâlnirea cu Cătălina Buzoianu, într-un

workshop, la Sinaia, regizoarea oferindu-i, ulterior, în „Visul”, un

rol principal. „Datorită ei, lumea m-a privit cu alţi ochi. Mă

mir foarte mult că ea m-a observat, pentru că acolo chiar

nu m-am făcut remarcată prin nimic, cred. Acolo, fiecare

s-a grăbit să-şi aleagă câte două-trei roluri din diferite

piese şi era un fel de bătălie, care ce-apucă. Şi Cătălina

Buzoianu, când a văzut că am doar un rol, făceam Hedda

Gabler, m-a întrebat «Dar de ce nu ai făcut şi tu mai multe

roluri, dragă?» I-am răspuns «Păi nu mi-au rămas». Cam aşa

a fost. De asta spun că nu ştiu de ce m-a văzut şi cum m-a

văzut, de unde a pornit totul, dar cert e că mi-a prins foarte

bine.” Iuliana crede că nu e încă pregătită să facă parte din

echipa unui teatru naţional, dar faptul că s-a întâmplat aşa

o motivează mult. „Până acum, rolurile pe care le-am avut,

la Naţional, au fost de facturi diferite. Asta e foarte bine

pentru mine, pentru că, psihologic vorbind, e nevoia de

a te descărca, de a face şi altceva. «Îngerul de foc» a fost

uşor… La început, regizorul a venit cu ideea unui rol cât de

cât, după aceea a tăiat, a tot tăiat… până la urmă mi-a zis:

mai ai trei vorbe, suie-te pe scară şi spune-le. Ce să lucrez

la asta? Nu puteam să fac un dans pe scară, să zic că-mi

fac şi eu un rol. La Cătălina, în schimb, a fost într-adevăr

o luptă. Chiar mi-a plăcut, pentru că m-a provocat, m-a

făcut să-mi depăşesc limitele. Şi la «Hold-Up Akbar» a fost

uşor. E vorba de un rol de forţă, de o comedie care iese din

situaţiile obişnuite, totuşi nu şi din modul meu de a juca. La

«Cenuşa de piatră» e un rol de compoziţie şi din păcate nu

cred că este rezolvat. E un rol foarte frumos, numai că, cine

ştie, poate mă depăşeşte pe mine.”

Art

ico

l scr

is îm

pre

un

ă cu

Co

dru

ţa P

op

ov

24

Revistă a Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” Timişoara

Editorialistul revistei: Daniel Vighi

Concepţia grafică: Antal Szilárd

Fotograful revistei: Adrian Pîclişan

La această ediţie au contribuit:

Demeter András István, Sabina Bijan, Benone Viziteu,

Mihaela Lichiardopol, László Pecka Péter, Iuliana

Crăescu, Codruţa Popov

Revistă realizată de Ciprian Marinescu

Conţinutul articolelor, afară de cele altfel semnate,

reprezintă creaţia lui Ciprian Marinescu

atent ISSN 1842 – 1709

Tipa

r exe

cuta

t la

Tem

pus,

Tim

işoar

a

Fotografie de la reprezentaţia spectacolului “Cyrano de Buffalo” din data de 27.11.2007.

Număr de locuri ocupate: 750. Capacitatea sălii: 680 de locuri.

co

le

ct

iv

ul

t

eh

ni

c

Ildikó ANTAL Gerhardt CRÃCIUN

Daniela GENIG

Adrian IANCU

Elena NATALCENCO

Valentina COTINSCHI

Vasile GIURGEAN Monica GRANDMariana DOBOªAN

Ioan ILIA Valentina IVÃNUªCÃ Lucia MOISE

Eugen OBRAD Gheorghe PATAKI

Ana PRÃJAN Florian PUTERE

Iudita REINHARD

Alin TOFAN Iosif TOTH

ªtefan CRÂSTA

Zoltán SZABÓ

Traian ONEÞ

Din colectiv mai fac parte:

Mircea Ionel LAZÃR

Dana-Alexandra PETCOV

Péter SZABÓ

Aurelia DOMOSTI

Cãtãlin TOMESCU

Ilie Mateescu

Laurenþiu Marin

69

februarie 2008

de Igor Bauersima