ASIA DE NORD-EST ŞI NOUA ORDINE INTERNAŢIONALĂ ÎN SECOLUL XXI

1. Schimbarea ordinii in Asia de Nord-Est

Au fost avansate mai multe scenarii posibile în ceea ce priveşte ordinea viitoare din Asia de Nord-Est:

-o ordine în care o ţară anume joacă un rol de lider în regiune: Pax Americana, Pax Sinica, Pax Nipponica şi Pax Coreeana.

-o ordine cu mai multe ţări implicate respectiv:

bigemonie, ordinea fiind stabilită de cooperarea între SUA şi Japonia; din acest scenariu China este eliminată;

trigemonie, adică o ordine menţinută de către cooperarea între SUA, Japonia şi China, care este apreciată a fi potrivită pentru o perioadă de tranziţie; acest scenariu este foarte posibil deoarece încercarea Chinei, de a deveni o superputere mondială, necesită timp, iar SUA şi Japonia, datorită puterii lor economică şi politică nu pot exclude China;

o bipolaritate similară celei din timpul Războiului Rece; cei doi posibili poli ar fi: unul constând în alianţa dintre SUA şi Japonia împotriva Chinei, iar celălalt constând în SUA şi Japonia împotriva Chinei aliată cu Rusia; această formă implică un „Nou Război Rece” în regiunea Asiei de Nord-Est; „Pax Consortis”, o ordine multipolară, menţinută prin cooperare mutuală între ţările din Asia de Nord-Est şi, respectiv, Rusia şi SUA, toate contribuind la menţinerea ordinii în regiune.

2. Politica externă a ţărilor implicate

Este, desigur, util să abordăm politica externă a ţărilor implicate în Peninsula Coreeană, mai întâi considerând relaţiile inter-coreene şi apoi trecând la politicile celor trei ţări aflate în vecinătatea Peninsulei Coreene împreună cu SUA, care îşi menţine interesul strategic în regiune.

Relaţiile inter-coreene

Coreea, peninsulă în Asia de Nord-Est, înconjurată de Marea Galbenă şi Marea Japoniei, loc de civilizaţie veche, a rămas unificată până la ocupaţia japoneză din perioada 1910-l945, care, de aici, a invadat China şi Asia fiind, astfel, o promotoare a celui de Al Doilea Război Mondial;

Sfârşitul Războiului a avut o mare importanţă în istoria omenii şi, de asemenea, şi în Asia de Nord-Est: a însemnat eliberarea a jumătate din China, care fusese ocupată, colapsul militarismului şi imperialismului în Japonia şi eliberarea Coreei de sub dominaţia colonială.

După cel de Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică şi SUA au ocupat teritorii coreene, formând republici separate, iar invazia Coreei de Sud de către Coreea de Nord a dus la Războiul Coreean (1950-l953);

După câteva decenii, odată cu sfârşitul Războiului Rece, era de crezut că se vor termina conflictele din zonă, dar n-a fost să fie aşa, diviziunea Peninsulei continuând;

Şi acum Peninsula este divizată în Nord şi Sud. Nordul e mult mai slab dezvoltat faţă de Sud şi mult mai izolat din punct de vedere internaţional;

Astăzi, confruntările continuă, nu ideologic, ci geopolitic, între alianţa continentală dintre Coreea de Nord, China şi Rusia şi, respectiv, alianţa oceanică dintre Coreea de Sud, Japonia şi SUA.

Când în 15 iunie 2000, a avut loc, la Phenian, Summitul în urma căruia s-a semnat Declaraţia dintre Nord şi Sud, şi se părea că relaţiile între Nord şi Sud s-au îmbunătăţit, se spera că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu relaţiile bilaterale dintre cele două Coreei şi Japonia, respectiv , SUA, dintre China şi Japonia, şi dintre China şi SUA.

La începutul Războiului Coreean, Peninsula Coreeană a fost aproape unificată de către alianţa Coreea de Nord – China – Rusia;Dar, forţele ONU, conduse de SUA, care ştia că securitatea Japoniei nu putea fi menţinută în condiţiile acestea, a luat parte la Război şi a împiedicat unirea;A doua oară era să fie Coreea unită de către SUA-Japonia şi Coreea de Sud, dar China a luat parte la Război şi diviziunea a continuat;Aşadar, Războiul Rece a arătat faptul că unificarea celor două Coreea nu poate fi făcută nici de „alianţa continentală”, nici de „alianţa oceanică”;

In prezent, deşi confruntarea dintre forţele socialiste şi cele capitaliste s-a atenuat, Peninsula Coreeană rămâne o regiune delicată, greu de unificat doar de către o alianţă.

Odată cu sfârşitul Războiului Rece, Coreea, China şi Japonia au intrat într-o etapă în care puteau să pună capăt militarismului şi imperialismului şi să implementeze democraţia;Războiul Rece a stopat unificarea pe termen lung şi a îndepărtat pacea în Asia de Nord-Est;Problema urgentă a Asiei de Nord-Est este aceea de a se face pace în regiune. Dar acest lucru este foarte greu de realizat în condiţiile apariţiei crizei nucleare.

Criza nucleară din Coreea de Nord a început în octombrie 2002, când asistentul secretarului de stat american, James Kelly, a informat oficialii nord-coreeni că Statele Unite au cunoştinţă că Phenianul are în curs de desfăşurare un program de dezvoltare a bombei atomice;Iniţial, nord-coreenii au negat acest lucru, dar, ulterior, Phenianul a admis că îmbogăţeşte uraniu, încălcând astfel un acord bilateral cu Statele Unite, semnat

în 1994.În luna decembrie a aceluiaşi an, Coreea de Nord a cerut Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică să îşi ridice echipamentele de supraveghere de la complexul nuclear din Yongbyon.La sfârşitul lunii (26 decembrie), AIEA şi-a exprimat public îngrijorarea că Phenianul a transportat, la centrala de la Yongbyon, 1 000 de bare de combustibil nuclear necesar pentru obţinerea de plutoniu. A doua zi, Coreea de Nord a expulzat toţi inspectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. La 10 ianuarie 2003, Coreea de Nord a anunţat că se retrage din Tratatul de Neploriferare a Armelor Nucleare şi că şi-a reactivat facilităţile nucleare care funcţionează la capacitate normală.

Reunit la 9 aprilie 2003, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite şi-a exprimat îngrijorarea faţa de programul nuclear al Phenianului, dar nu a reuşit să obţină condamnarea Coreei de Nord pentru retragerea din Tratatul de Neploriferare a Armelor Nucleare.La 9 iunie 2003, Phenianul a recunoscut că doreşte să obţină arma nucleară, susţinând că fac acest lucru din cauza politicii ostile a Statelor Unite. La sfârşitul lunii august au avut loc în capitala Chinei primele negocieri în şase, la care au participat reprezentanţii celor două state coreene, ai Statelor Unite, Chinei, Rusiei şi Japoniei.

Deşi negocierile nu au dus la nici un rezultat, la data de 30 octombrie 2003 Phenianul a anunţat că este gata să îşi suspende programul în schimbul unor concesii din partea Statelor Unite. Washingtonul a respins însă oferta, preşedintele George Bush jr. declarând că Phenianul ar trebui să renunţe definitiv la obţinerea armei atomice.

În luna ianuarie a anului 2004, Phenianul a permis unui grup de experţi americani să viziteze instalaţiile nucleare de la Yongbyon;Potrivit unui raport către Congres, experţii americani nu au semnalat prezenţa nici unei bombe nucleare;În anul 2004 s-au ţinut două runde de negocieri, care din nou nu au dus la nici un rezultat.Oficiali sud-coreeni au anunţat la începutul anului 2005 că reactorul de la Yongbyon a fost oprit pentru a extrage combustibil iradiat, produs de baza pentru bombele atomice; La data de 11 mai, Coreea de Nord a anunţat că a încheiat procesul de extragere a combustibilului iradiat, ca parte a măririi arsenalului său nuclear.În cadrul celei de-a patra runde de negocieri în şase, ţinute în cursul anului 2005, la Beijing, Phenianul şi-a luat angajamentul de a renunţa la arsenalul său atomic, în schimbul unor reactoare cu apă uşoară, pentru producerea de energie electrică şi de a se alătura din nou Tratatului de Neploriferare a Armelor Nucleare.

Phenianul a abandonat în data de 31 mai 2006 programul KEDO, care prevedea primirea a două reactoare nucleare cu apă uşoară în schimbul blocării instalaţiilor sale nucleare, iar în 4 si 5 iulie 2006 a efectuat mai multe teste cu rachete cu rază lungă de acţiune. În urma acestor teste, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în data de 15 iulie, în unanimitate, o serie de sancţiuni;La data de 3 octombrie, Coreea de Nord a anunţat că plănuieşte să efectueze un test nuclear pentru a-şi consolida capacitatea de autoapărare în faţa ostilităţii Statelor Unite;

Coreea de Nord a produs aproape 50 kg de plutoniu, îndeajuns pentru şase sau şapte încărcături nucleare, se arată într-un raport al Ministerului sud-coreean al Apărării, citat

de agenţia de presă Yonhap.Conform raportului, pentru a fi folosite, încărcăturile nucleare ar putea fi transportate cu cele 82 avioane Ilyushin 28, deţinute în prezent de Coreea de Nord, la bazele aeriene Uiju şi Changjin.

Ministrul apărării de la Seul, Yoon Kwang-Ung, a spus că statul comunist dezvoltă focoase nucleare pentru rachetele sale, dar că va mai avea nevoie de câţiva ani până ce Coreea de Nord le va putea produce;În data de 9 octombrie 2006, Coreea de Nord a efectuat primul său test nuclear, în urma căruia Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluţie care instituie sancţiuni economice şi comerciale împotriva regimului comunist de la Phenian;Colapsul Uniunii Sovietice în 1990 a avut o influenţă importantă pentru relaţiile inter-coreene. Discuţiile la nivel ridicat între Nord şi Sud au început în 1990, rezultând „Acordul din 1991”. Acest acord specifica faptul că Nordul şi Sudul sunt în „relaţii speciale temporare” în procesul înspre reunificare. In februarie anul viitor, ambele ţari au semnat „Declaraţia de Denuclearizare”.

Pe 15 iunie 2000, Preşedintele Coreei de Sud, Kim Dae-jung, şi Preşedintele Coreei de Nord, Kim Jong-Il, s-au întâlnit la Phenian/Pyongyang; „Summitul de la Pyongyang” din 2000 a fost diferit de întâlnirile din trecut din două motive; Primul ar fi că, în mod diferit faţă de trecut când întâlnirile aveau loc la nivel ministerial, actorii summitului erau autorităţile cele mai înalte. CEI doi preşedinţi au ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte mai multe probleme: unificarea Coreei (scop pentru care au hotărât să se angajeze în schimburi şi cooperări), ca Preşedintele Kim Jong-Il să reîntoarcă vizita la Seoul şi, de asemenea, Coreea de Nord să accepte staţionarea trupelor americane pe teritoriul Coreei de Sud după unificare; Al doilea motiv ar fi faptul că, dat fiind climatul geostrategic post Războiul Rece, cei doi lideri erau mai liberi decât în timpul Războiului Rece de presiunile externe şi au decis ca unificarea să se facă independent de către Seoul şi Pyongyang;Acest lucru a fost posibil datorită faptului că, atât Coreea de Nord, cât şi Coreea de Sud au menţinut relaţii strânse cu părţile interesate, cum ar fi SUA, Rusia şi China.

După Summitul de la Pyongyang, un număr foarte mare de colaborări între Nord şi Sud au avut loc: prima întâlnire dintre miniştrii de apărare, o cooperare pentru facilitarea comerţului şi a investiţiilor inter-coreene, o cooperare de reconectare a legăturilor pe şosea şi cale ferată prin zona demilitarizată şi întâlniri între membri de familie aparţinând celor două părţi, totalizând peste 3 600 de persoane;După acest Summit, comerţul între Nord şi Sud a luat o asemenea amploare, încât Coreea de Sud a devenit al doilea partener comercial al Coreei de Nord;Succesul Summit-ului de la Pyongyang a înlăturat o mare parte din incertitudinea politică. Mai mult, a îmbunătăţit condiţiile de cooperare economică şi a acordat încredere în procesul de reconciliere;Deşi, discuţiile oficiale au încetinit din martie 2001, este clar că activităţile comerciale şi de afaceri continuă în sectorul privat.

În ceea ce priveşte puterile interesate în problema coreeană:

rolul Japoniei în securitatea regiunii este mai mult ca sigur că se va dezvolta în secolul XXI;

la rândul ei, China are ambiţii de a deveni o putere mondială, graţie dezvoltării economice rapide de după 1980. China îşi recunoaşte interesele, atât strategice cât şi economice, în Peninsula Coreană şi de aceea a evitat implicarea în conflictele din regiune;

Rusia, duşmanul SUA din timpul Războiului Rece, se luptă pentru a găsi noi roluri strategice în regiune. Scopul ei principal este să prevină ofensivele anti-ruseşti ale vecinilor prin stabilizarea problemelor cu Japonia şi promovând multi-polarizarea ordinii în Asia de Nord-Est.

China şi Rusia şi-au întărit alianţa vis-à-vis de SUA si Japonia. Atunci când preşedintele Rusiei, Boris Elţân, a vizitat China în 1996, cei doi lideri şi-au exprimat speranţa de a stabili o alianţă strategică pentru a împiedica încercările SUA de a deveni stat hegemonic în regiune;La o conferinţă din aprilie 1996, de la Moscova, preşedinţii Rusiei şi Chinei, Boris Elţân şi Jiang Zemin, au căzut de acord să coopereze pentru a controla puterea nemăsurată a SUA;Mai mult, la conferinţa de la Beijing, din noiembrie 1997, preşedinţii celor două ţări şi-au reînnoit alianţa împotriva puterilor crescânde ale SUA şi Japoniei. De asemenea, la o conferinţă din decembrie 1999, China şi Rusia au recunoscut planurile SUA drept o strategie ameninţătoare pentru ele.

Având toate aceste informaţii despre cei patru jucători de pe scena geopolitică, este foarte probabil ca ordinea din Asia de Nord-Est să fie menţinută, pentru moment, într-o formă de mix de bipolaritate şi „Pax Consortis”.

3. Rolul Peninsulei Coreene în secolul XXI

În timp ce cele două Coreei rămân divizate, cel mai important obiectiv de realizat în Peninsula Coreeană este unificarea lor;Oricum, există semne care arată că acest lucru este posibil doar într-un timp mai îndelungat şi numai cu eforturile persistente atât ale Sudului, cât şi ale Nordului, împreună cu ajutorul „jucătorilor” regionali;Pe de altă parte, având în considerare posibilul rol al Peninsulei Coreene în Asia de Nord-Est în secolul XXI, gestionarea relaţiilor economice şi politice rămâne problema cea mai importantă.

Deci, ordinea geostrategică în continuă schimbare va influenţa substanţial Peninsula Coreeană. Va facilita sau va împiedica noua ordine unificarea Coreei? Mai trebuie luat în considerare şi faptul că odată cu multi-polarizarea ordinii în regiune, ambele state coreene îşi cresc influenţa în afacerile regionale şi internaţionale, ceea ce poate facilita unificarea. De asemenea, din punct de vedere geografic, Peninsula Coreeană are o importanţă foarte mare: se găseşte la intersecţia dintre continental Euroasiatic şi Oceanul Pacific. Coreea de Sud este deja o platformă pentru corporaţiile multinaţionale care vor să pătrundă pe piaţa chineză.

O perspectivă geostrategică şi politică

Asia de Nord-Est reprezintă o zonă cu o însemnătate specială în politică internaţională – o regiune în care se întâlnesc diverse interese ale unor ţări adversare;Regiunea adună doi vecini, puteri nucleare – China şi Rusia, apoi SUA, care se află în confruntare cu Coreea de Nord – o ţară aspirantă la puterea nucleară;Pe flancul de est al regiunii se află un gigant economic, Japonia. China şi Rusia sunt puteri continentale, în timp ce Japonia este o putere insulară;SUA, deşi are baze militare în Japonia şi forţe militare în Coreea de Sud, este, din punct de vedere geografic, ruptă de Asia de Nord-Est, aflându-se de cealaltă parte a Oceanului Pacific;Dată fiind diversitatea geopolitică a regiunii, va fi foarte dificil de a stabili un regim de securitate multilaterală similar NATO în viitorul apropiat. Pe de altă parte, un forum multilateral cu dialoguri de securitate incluzând SUA, Rusia, China, Japonia şi cele două Coreei poate fi o alternativă realistă.

În implementarea acestui forum, rolul Peninsulei Coreene va fi esenţial;Pentru ca acest forum să fie viabil, Coreea de Nord trebuie neapărat inclusă;Cooperare regională fără Coreea de Nord nu are sens, întru-cât aceasta este naţiunea care manifestă cel mai ridicat risc de ameninţare a păcii şi securităţii în zonă;La rândul lor, suportul vecinilor săi este crucial, în primul rând al Coreei de Sud, care trebuie să înţeleagă că trebuie să contribuie la găsirea unui consens;De asemenea, îmbunătăţirea relaţiilor inter-coreene poate să ducă la un progres în relaţiile dintre Coreea de Nord şi, respectiv, SUA şi Japonia.

Cooperarea regională, incluzând-o şi pe cea a Coreei de Nord, va îmbunătăţi şansele de a obţine fonduri de la instituţiile internaţionale sau reparaţii din partea Japoniei;Dacă guvernul Coreei de Nord este capabil să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a atrage fonduri în economie, asta va face Nordul mult mai atractiv pentru firmele din întreaga lume care caută locuri pentru a investi;In particular, dacă normalizarea relaţiilor dintre Coreea de Nord şi Japonia va duce la acordarea de către aceasta din urmă a unor reparaţii Coreei de Nord, şi economia Nordului va înflori;Aceste reparaţii nu sunt sub forma unor sume de bani, ci sub formă de proiecte de dezvoltare economică acordate de firmele japoneze, care se vor canaliza pe proiecte de dezvoltare a şoselelor, căilor ferate şi porturilor. Acest lucru va însemna catalizarea cooperării economice între Nord şi Sud, stimulând investiţiile de tip consorţiu în Nord.

În primul rând, Coreea de Sud ar trebui să promoveze schimburile economice intercoreene pentru a construi o relaţie de încredere între Nord şi Sud şi a lega Coreea de Nord de axa internaţională.La sfârşitul anilor '90, de pildă, când au crescut foarte mult schimburile între Nord şi Sud, Coreea de Nord a devenit mult mai cooperantă în ceea ce priveşte securitatea regională. Aşadar, o interacţiune economică în creştere între Nord şi Sud, prin ajutarea la crearea încrederii şi transparenţei, va duce la apariţia multor oportunităţi de comerţ şi de investiţii din exterior;Întrucât o singură ţară, chiar de putere medie, nu poate avea o influenţă decisivă la nivel mondial, un ansamblu de asemenea ţări ar putea genera o abordare multi-polară pentru conducerea economică regională;

Aşadar, Peninsula Coreeană s-ar putea alătura unui asemenea grup de puteri medii pentru a lucra împreună pentru acelaşi obiectiv.

4. Natura Coreei

Situată în peninsula cu acelaşi nume din Asia de Est, Coreea este ocupată în cea mai mare parte (4/5 din suprafaţă) de lanţuri muntoase şi deluroase;în rest, de-a lungul litoralului şi al principalelor râuri se întâlnesc câmpii aluviale;În N, se află Munţii Coreei Continentale, înalţi (culminează la 2 744 m în vf. Paektu-san), stâncoşi şi brăzdaţi de numeroase râuri;În E, paralel cu ţărmul Mării Japoniei (Tong Hae), se desfăşoară lanţul muntos Taebaek-san, mai puţin înalt, culminând la 1 708 m în Munţii de Diamant (Kâmgang-san) din partea centrală;Partea sud-vestică a Coreei este un adevărat labirint de insule (cea mai mare fiind Chejudo, 1 800 km²) şi peninsule.

Climă temperat-continentală, cu excepţia faţadei orientale, unde este temperat-oceanică;Verile sunt călduroase (24°C media lunii august) şi iernile, uscate şi friguroase în N (temperaturi medii negative: -8°C la Phenian) şi blânde în S (0°C în ianuarie de-a lungul coastei sudice). Precipitaţiile sunt bogate în S (c. 1 500 mm anual) şi scăzute în rest (625 mm). Principalele râuri curg spre V (Yalu, Taedong, Han, Kum ş.a.), vărsându-se în Marea Galbenă, sau spre S (Naktong), debuşând în strâmtoarea Coreei;Vegetaţie variată şi bogată: în N, sunt caracteristice pădurile de zadă, molid, brad (rododendron şi pin pitic deasupra limitei superioare a pădurii), partea centrală este acoperită cu păduri de pin (Pinus koraiensis), păduri de esenţe tari amestecate (arţar, mesteacăn, stejar, frasin, ulm), magnolii, tisă japoneză ş.a., de o exuberanţă întâlnită doar în zonele tropicale;Vegetaţia de pe coasta de S şi din insulele din apropiere include şi specii caracteristice regiunilor cu climă caldă (de ex., bambusul). Faună bogată şi variată.Deşi, pe ansamblu, se aseamănă, există anumite particularităţi ale celor două Corei.

Natura Coreei de Nord .

Coreea de Nord prezintă două faţade maritime (Marea Japoniei în E, Marea Galbenă în V) şi un relief variat, predominant înalt (3/4 din terit. se află la peste 500 m alt.). Munţii se întâlnesc în N, la graniţa cu China (alt. max. 2 744 m în vf. Paektu-san) şi în E (Munţii de Diamant/ Kâmgang-san, alt. max. 1 638 m), între ei aflându-se podişuri vălurite cu altitudini ce trec de 1 000 m (Kaema, Musan). Câmpiile însoţesc, fragmentar, ţărmul celor două mări, mai extinsă, de fapt, prelungită în bazinul râului Taedong, fiind câmpia vestică (Pyongyang); o altă câmpie litorală, bine populată, se desfăşoară în lungul Mării Japoniei (Tong Hae).Clima este influenţată de configuraţia reliefului şi de acţiunea musonilor (ierni aspre şi veri cu precipitaţii bogate).Apele curgătoare sunt scurte, cu excepţia râului de graniţă cu China, Yalu/ Amnok (803 km), şi au un ridicat potenţial energetic, bine valorificat. Există foarte multe lacuri antropice. Pădurile cu esenţe caracteristice (cedrul coreean, arţarul coreean, pinul roşu, molidul de Aian) acoperă peste 2/3 din teritoriu, iar fauna include tigri de Ussuri, urşi bruni, leoparzi ş.a.

Natura Coreei de Sud

Relieful este alcătuit, în cea mai mare parte, din dealuri şi munţi cu altitudini relativ reduse. Lanţul muntos Taebaek-san, puţin înalt, culminează la 1708 m în vârful Sorak-san din Munţii de Diamant (Kâmagang-san), se termină abrupt spre Marea Japoniei, unde formează o coastă rectilinie, ce domină o fosă marină adâncă. La V de lanţul muntos Sobaek-san (alt. max. vârful Hall-san, 1950 m), din partea centrală, se desfăşoară colinele ce coboară în trepte spre o câmpie litorală situată de-a lungul Mării Galbene. Partea de SV a Coreei de Sud este un adevărat labirint de insule (cea mai mare – Chejudo/Cijudo, 1800 km²) şi peninsule.Clima este temperată, cu influenţe musonice, care determină precipitaţii relativ bogate (1 500 mm/an pe coasta sudică).Principalele cursuri de apă sunt Han şi Kum, în V, şi Naktong, în SE, importante pentru irigaţii.Pădurile de conifere şi foioase, care ocupă circa două treimi din suprafaţa ţării, au o exuberanţă care le conferă un aspect tropical, iar fauna este variată şi bogată.

Coreea

Războiul din Coreea este un exemplu foarte elocvent pentru a ilustra cele trei niveluri ale unui conflict armat: mondial, regional si local;Aici se întâlnesc trei tipuri de rivalităţi: una mondială (înfruntarea Est-Vest, dintre SUA si URSS), o rivalitate regională (triunghiul China-Japonia-Rusia) şi una locala (ruptura istorica dintre Nordul si Sudul Peninsulei);Astăzi se poate constata că nivelul mondial a dispărut, nivelul regional este în suspans, rămânând doar nivelul local.

Parte integranta a Imperiului japonez din 1905 până în 1945, Coreea a fost eliberată la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial;La vremea respectivă, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică au preluat controlul temporar al ţării, Armata Roşie ocupând teritoriile din Nord, mai sus de paralela 38, SUA ocupând Sudul;Propunerea a venit din partea americanilor, iar Stalin s-a declarat de acord cu ea, deoarece, chiar daca lăsa două treimi din populaţie în Sud, plasa sub influenţă sovietică zona nordică, mult mai industrializată;Spre sfârşitul anilor 1940, aranjamentele iniţiale pentru o ocupaţie temporară a forţelor Aliate s-a transformat într-o divizare a ţării în două state, nici unul nerecunoscând legitimitatea celuilalt şi fiecare incercând reunificarea, dar în condiţiile sale;

În Nord, comuniştii coreeni conduceau Partidul Popular Democrat al Republicii Coreea, având sprijinul sovieticilor, inclusiv ajutor militar. Republica Coreea, în Sud, aflată în mâinile unor forţe mai conservatoare a primit un ajutor militar modest din partea SUA, pentru a nu-i permite să fie capabilă de o ofensivă armată;Era evident că SUA nu acorda prea mare importanţă Republicii Coreea, dovada fiind discursul Secretarului de Stat American, Dean Acheson, care a plasat Coreea în afara perimetrului defensiv american;Guvernul SUA a furnizat Coreii de Sud suficient suport economic şi militar pentru a face faţă provocărilor interne, însa o serie de probleme, cum ar fi creşterea preţului la orez a dat naştere la nemulţumiri în rândurile populaţiei.

Decizia de a intra în război i-a aparţinut lui Kim II Sung (sau Kim Ir Sen), care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreii de Sud, motivând că populaţia îi va susţine necondiţionat;Motivul pentru care Stalin a încurajat China să intervină a fost pentru a spori dependenţa Chinei faţă de Uniunea Sovietică;Războiul din Coreea nu a fost însă, cum s-a speculat, un plan al Kremlinului, pus la cale pentru a atrage America în Asia, lăsând astfel drum liber spre Europa forţelor ruseşti;Kim Il Sung îi asigurase pe Stalin că riscul de război era mic, altfel este improbabil ca Stalin să fi riscat un război cu SUA de dragul Coreii;Ajutorul dat de Stalin Chinei a fost fără entuziasm, mai mult, acesta a cerut şi bani pentru a-i acorda, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor sino-sovietice.

Astfel, pe 25 iunie 1950, armata nord-coreeană pătrunde în Sud, copleşind numeric forţele sud-coreene;Seoul, capitala Coreei de Sud, cade în numai câteva zile. Imediat este convocat Consiliul de Securitate ONU, care răspunde prin adoptarea unei rezoluţii care numeşte atacul nord-coreean o încalcare a păcii;Acţiunea ONU este înlesnită de boicotul ambasadorului rus, care nu mai participa la întrunirile Consiliului de Securitate în semn de protest faţă de refuzul organizaţiei de a stabili capitala Chinei la Beijing;Dacă ar fi participat, în mod sigur şi-ar fi folosit dreptul de veto împotriva rezoluţiei care cerea Coreii de Nord să înceteze ostilităţile şi să se întoarcă dincolo de Paralela 38.

Decizia Statelor Unite de a se implica în conflict are ca motivaţie principală dorinţa de a amortiza tensiunile generate în sistemul internaţional;Nu era vorba de a interveni într-un conflict local îndepărtat ci de a se opune unui atac îndreptat împotriva întregii lumi libere, o înfruntare a Estului contra Vest;Dar, SUA nu puteau lupta singure, aşa încat rezoluţia ONU legitimizează practic un război care va fi purtat în mare parte de americani. În cele din urmă, 15 state au contribuit cu trupe, iniţial doar aeriene şi navale, însă în curând se va vedea că nu sunt de ajuns, aşa încât se vor trimite şi trupe terestre;În cursul lunii iunie, deşi controlul aerian şi naval aparţinea ONU, trupele nord coreene au reuşit să împingă încet.

Însă pe 15 septembrie 1950, ofensiva nord-coreeană este oprită la Inchon. În câteva zile, armata este dezintegrată şi obligată să se retragă, iar Seoul este eliberat. Iniţial, Statele Unite au declarat că intervenţia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de război, însa tot mai multe voci cereau o acţiune exemplară împotriva Coreei de Nord;În acel moment, Preşedintele Truman avea trei opţiuni: putea ordona oprirea pe paralela 38, putea autoriza continuarea înaintării spre nord pentru a penaliza agresiunea sau îi putea autoriza pe generalul MacArthur să unifice Coreea până în Nord, la graniţa cu China;Astfel, pe 7 octombrie 1950, o rezoluţie britanică a împuternicit forţele ONU să traverseze Paralela 38 şi să restabilească ordine în întreaga Peninsulă. Aşa încât, forţele terestre ONU au început înaintarea de-a lungul coastei estice, prin centrul peninsulei, fără a întampina prea mare rezistenţă;În acel moment, China se simte obligată să reacţioneze, Primul Ministru anunţând că ţara sa va interveni dacă trupele ONU vor traversa paralela. De fapt, China dorea demult să se implice în conflict, fiind de părere că dacă SUA vor câştiga războiul vor deveni un pericol şi mai mare;Contând foarte mult şi pe suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong decide, la doua zile după ce trupele sud-coreene traversaseră paralela 38 să intre în război.

La sfârşitul lunii noiembrie, Generalul MacArthur, şeful armatei americane, lansează ofensiva finală, însă se loveşte de forţele chineze şi suferă o înfrangere pe malurile fluviului Yalu, ceea ce determină retragerea generală;Pe 6 decembrie, forţele comuniste ocupă Phenianul, iar a doua zi frontul este împins până la doar 32 de km deasupra Paralelei 38, astfel încât în doar trei săptămâni, Coreea de Nord este eliberată;Mai mult, forţele chineze şi nord-coreene lansează o altă ofensivă majoră, recapturând Seoul-ul şi forţând aliaţii să vină la masa negocierilor;În acest moment, Generalul MacArthur îşi exprimă public protestul faţă de începerea negocierilor, susţinând că războiul ar trebui să fie extins până în China;Ca urmare, Preşedintele Truman îi retrage comanda armatei în aprilie 1951. Strategia americană pentru Coreea este redefinită: „oprirea agresiunii, protejarea împotriva reînnoirii ei şi restabilirea păcii.

Decesul lui Stalin, pe 5 martie 1953 a înlesnit cu siguranţă reluarea negocierilor;Sovieticii erau mult mai preocupaţi de luptele interne pentru putere decât de prelungirea unui război care nu-i interesa foarte mult în acel moment;Însă, încă o data, negocierile se dovedesc deosebit de dificile, fiind îngreunate şi de rezistenţa liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată;Până la urmă, acestea sunt reluate în aprilie 1953, iar armistiţiul este semnat pe 27 iulie. Însă, tot ceea ce s-a reuşit să se obţină cu acest armistiţiu a fost încetarea focului;Nu s-a reuşit găsirea unei soluţii politice şi, ca urmare, nu s-a semnat niciodată un tratat de pace, iar trupele americane staţionează şi azi în Coreea;Pentru administraţia Truman, războiul coreean putem spune că a constituit o înfrangere, fiind un război mult prea mare pentru obiectivele sale politice şi strategice;Astăzi Coreea rămâne o ţară divizată, iar Coreea de Nord se opune cu îndârjire oricăror convenţii sau acorduri internaţionale, mai ales celor privind testarea armelor nucleare.

Războiul din Coreea a fost în cea mai mare parte a sa un război limitat, ONU luptând nu atât pentru o victorie categorică, cât pentru a determina inamicul să accepte un armistiţiu, care să accepte în linii mari graniţele dinainte de război;Războiul coreean a avut implicaţii majore asupra politicii externe a SUA. Acest conflict a accentuat relaţiile reci dintre SUA si Uniunea Sovietică şi a amânat cu 20 de ani lansarea relaţiilor diplomatice cu China;Pe termen lung, lecţiile războiului din Coreea au avut o influenţă majoră asupra strategiei adoptate în războiul din Vietnam, dintre anii 1960 si 1970. Iniţial conflictul din Peninsulă a întărit alianţa sino-sovietică;Dar pe parcurs, necesitatea Chinei de a cumpăra necesarul militar de la partenerul sovietic a slăbit coaliţia.

O importanţă mult mai mare a avut acest război asupra relaţiilor dintre SUA şi Japonia. SUA şi-au dat seama cât de important este să menţină în zonă un aliat de nădejde, aşa încât relaţiile dintre cele două ţări devin şi mai apropiate, americanii instalandu-şi baze militare pe teritoriul Japoniei;Statul nipon intră astfel în sfera de influenta a Statelor Unite. Pe langă relaţia SUA-Japonia, războiul din Coreea a modificat si raporturile dintre Statele Unite şi fosta Germanie Federală;La început, planurile de după război ale SUA prevedeau o retragere din Europa şi instalarea de baze militare în Africa de Nord. Însă, pentru a contrabalansa prezenţa militară sovietică din Europa Centrală, se hotărăşte înarmarea Germaniei Federale în cadrul NATO;

Dar, acest plan nu va funcţiona până la urmă, pentru că ar fi putut împiedica planurile franceze pentru înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului;În cele din urmă, după negocieri intense, Franţa acceptă prezenţa în armata europeană a unor unităţi de luptă germane şi elimină unele prevederi discriminatorii la adresa Germaniei.

Criza din Coreea a condus la o sporire a forţei în Europa şi la crearea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, ceea ce a făcut posibilă susţinerea lungii confruntări de uzură, Războiul Rece;În ceea ce priveşte China, concluziile trase de ea au fost amestecate. Pe de-o parte, reuşise obţinerea unei situaţii de blocaj cu superputerea americană, în ciuda inferiorităţii materiale, dar a plătit şi un preţ pentru asta, prin răcirea relaţiilor sino-sovietice;Însă, cea care a pierdut cel mai mult a fost Uniunea Sovietică, despre care conducătorii americani credeau că fusese în spatele războiului;În doi ani de la invadarea Coreii, America mobilizase exemplar partea sa de lume, şi-a triplat cheltuielile de apărare şi au transformat Alianţa Atlantică dintr-o coaliţie politică într-o organizaţie militară.

Războiul coreean a fost prima confruntare a Războiului Rece şi primul conflict în care au intervenit Naţiunile Unite;Părţile combatante din cadrul acestui război au fost de fapt Statele Unite şi aliaţii săi contra Uniunii Sovietice şi a altor ţări comuniste;Războiul coreean a inaugurat şi aşa numita politică de „containment”, care reprezenta efortul de a opri înaintarea şi răspândirea comunismului, mai departe de o anumită zonă geografică;Datorită faptului că războiul a fost purtat datorită unor motive politice şi nu obiective militare, s-a terminat relativ repede, cele două părţi ajungând la masa negocierilor;În ciuda pierderilor importante de vieţi omeneşti: 33 600 de americani, 16 000 din cadrul forţelor ONU, 415 000 de sud-coreeni, 520 000 de nord-coreeni si 900 000 de chinezi (în total aproape 2 milioane de oameni), războiul nu a rezolvat nimic;La mai mult de o jumătate de secol de când s-au tras primele focuri de arme, Peninsula Coreea rămâne la fel cum era şi în anii 1950: divizată şi militarizată.