Articulatiile Corpului OmenescO articulaţie (joncţiune) constitue totalitatea tuturor elementelor care unesc între ele dauă sau cîteva oase vecine. Fiecare os în corpul uman ocupă un anumit loc şi întotdeauna se află în legătură nemijlocită cu alte oase, aderând strâns de unul sau câteva oase (excepţie - osul hiodian, fixat de ligamente şi muşchi, şi aşa-numitele oase sesamoide, situate în masa tendoanelor muşchilor). Mobilitatea diferitor părţi ale scheletului depinde de felul legăturii dintre ele; aceasta, la rândul său, depinde de particularităţile funcţionării diferitor porţiuni ale scheletului. Aparatul ce leagă oasele se dezvoltă din mezenchim, care se află între mugurii lor la embrion. Există două tipuri principale de legătură între oase: neîntrerupte şi întrerupte, sau articulaţiile; primele sunt mai vechi. În stadiile timpurii de dezvoltare a embrionului la vertebratele superioare, precum şi la vertebratele inferioare adulte în schelet se formează aproape numai legături neîntrerupte. În stadiile ontogenetice mai târzii la vertebratele terestre se dezvoltă legături mai perfecte – articulaţiile întrerupte. Afară de legăturile amintite, există un tip intermediar – semiarticulaţia (hemiartroză).

Legăturile neîntrerupte Sindesmozele reprezintă legăturile, în care unirea celor două oase se face prin

intermediul ţesutului conjunctiv cu fibre colagene şi elastice, precum în cazul membranei interosoase dintre radius şi ulnă sau între arcurile vertebrale prin ligamentele galbene etc. O categorie aparte a sindesmozelor sunt suturile care există între oasele craniului şi care, sub raport structural, sunt formate din ţesut conjunctiv generator de os şi transformate, ca urmare a osteogenezei, în os, astfel încât practic ele dispar ca entitate

constituţională. De asemenea, tot sindesmoze sunt implantările dinţilor în maxilar (gomphosis), în care dintele e unit elastic cu osul prin ţesut conjunctiv.

Sincondroze sunt joncţiunile în care legătura între oase se face prin cartilaj hialin sau fibros. Exemplu de cartilaj hialin întâlnim între diafiză şi epifiză (cartilaje de conjugare), în timpul procesului de creştere; fibrocartilaj găsim în amfiartroze, precum la nivelul simfizei pubiene sau între corpurile vertebrale.

Sinostozele, realizate prin ţesut osos, precum între ilion, ischion şi pubis, ce formează coxalul sunt puţine în tinereţe, însă numărul lor creşte considerabil cu vârsta, când ţesutul conjunctiv sau cartilaginos dintre capetele unor oase este înlocuit prin ţesut osos. Drept pildă serveşte concreşterea vertebrelor sacrale, sudarea oaselor craniului sau a celor două părţi ale mandibulei, etc. Aici desigur, mobilitatea lipseşte.

Legăturile întrerupte – diartrozeleLegăturile întrerupte – diartrozele sau articulaţiile adevărate, care permit mişcări variate datorită discontinuităţii lor, au în constituţie o capsulă articulară, o cavitate, ligamente, membrană sinovială, lichid sinovial, cartilaje articulare la nivelul suprafeţelor osoase şi alte elemente, specifice unora dintre diartroze, precum meniscuri, burse sinoviale, burelete cartilaginoase marginale etc.

Suprafeţele articulare sunt în general acoperite de cartilaj hialin strâns legat de os, cu o suprafaţă externă netedă, având o grosime variabilă şi un sistem de nutriţie legat de lichidul sinovial şi de procesul de difuziune din capilarele membranei sinoviale.

Capsula articulară, rigidă sau laxă, este legată de suprafeţele articulare în vecinătatea cartilajului. Este formată, pe de o parte, dintr-un strat intern, membrana sinovială, care conţine fibre colagenice şi elastice, vase şi nervi (fig. 30), cu atât mai multe cu cât articulaţia e mai funcţională putând prezenta plice adipoase sau vasculare interne (plicae synoviales) sau prelungiri mai mici (villi synoviales), care secretă în cavitatea articulaţiei un lichid dens – sinovia, ce serveşte drept unsoare pentru suprafeţele articulare, iar pe de altă parte, dintr-o membrană fibroasă externă, conţinând numeroase fibre colagenice şi elastice. Prezintă grosimi variabile astfel încât, în zonele mai subţiri, se pot produce evaginaţii ale sinovialei numite chisturi sinoviale.

Cavitatea articulară se numeşte spaţiul îngust, mărginit de suprafeţele articulare ale oaselor şi capsula articulară. Ea este ermetic închisă şi plină cu lichid sinovial, bogat în mucină, cu rol de lubrefiere şi de nutriţie a cartilajului articular. Presiunea atmosferică exercitată asupra capsulei, contribuie la întărirea articulaţiei. Contactul strâns dintre suprafeţele articulare într-o serie de articulaţii este condiţionat de tonusul sau de contracţia activă a musculaturii.

Afară de părţile obligatorii descrise în articulaţie intră o serie de formaţiuni auxiliare. Dintre acestea fac parte ligamentele, bureletele articulare, discurile şi meniscurile intraarticulare şi oasele sesamoide.

Ligamentele reprezintă fascicule sau benzi de ţesut fibros rezistent. Ele sunt situate în peretele sau deasupra capsulei articulare şi reprezintă nişte îngroşări locale ale stratului ei fibros. Trecând peste articulaţie şi fixându-se de oase, ligamentele întăresc articulaţia, însă rolul lor principal constă în a mărgini amplitudinea mişcării, a preveni trecerea ei peste anumite limite. Majoritatea ligamentelor nu sunt elastice, dar sunt foarte rezistente. La unele articulaţii, de exemplu articulaţia genunchiului, există ligamente intraarticulare.

Bureletele articulare sunt formate din cartilaj fibros, dispus sub formă de inel pe marginile foselor articulare, a căror suprafaţă o completează şi o măresc.

Discurile şi meniscurile intraarticulare reprezintă nişte lame constituite din ţesut conjunctiv cu predominanţă de fibre colagene şi elemente fibrocartilaginoase, situate de-a curmezişul unor articulaţii între suprafeţele articulare şi sudate la margini cu capsula articulară. Suprafeţele meniscurilor repeta forma capetelor articulare ale oaselor, cu care se învecinează din ambele părţi. Discul divide cavitatea articulară în două zone distincte (de ex., articulaţia temporomandibulară), meniscul realizează incomplet această diviziune. Discurile şi meniscurile au rol de congruenţă.

Bursele şi tecile sinoviale sunt spaţii mai mari sau mai mici cu pereţi tapetaţi de sinovială, care pot avea comunicaţii cu cavitatea articulară contribuind la mărirea ei şi constituie puncte de rezistenţă scăzută ale articulaţiei.

Oasele sesamoide sunt mici, de formă ovală, şi se află în apropierea unor articulaţii. Unele din aceste oase se află în grosul capsulei articulare şi, mărind suprafaţa fosei articulare, se unesc cu capul articular (de exemplu, în articulaţia degetului mare al labei piciorului); altele sunt adâncite în tendoanele muşchilor ce trec pe deasupra articulaţiei. Oasele sesamoide sunt de asemenea formaţiuni auxiliare ale muşchilor. Ele şi-au căpătat denumirea, deoarece seamănă întrucâtva cu seminţele de susan.

Clasificarea diartrozelor

Diartrozele se clasifică după mai multe criterii:

după numărul de axe de mişcare (cu una, două sau mai multe axe); după gradele de limitare ce indică mobilitatea celor două suprafeţe articulare, una faţă de

cealaltă; după numărul de suprafeţe articulare; articulaţii simple, cu două suprafeţe articulare; articulaţii compuse, care au mai multe suprafeţe în aceeaşi capsulă (de ex., articulaţia

cotului); articulaţii complexe, cavitatea cărora e compartimentalizată prin discuri sau meniscuri (de

ex. articulaţia genunchiului); o de asemenea există articulaţii combinate, separate anatomic, dar puse în

mişcare prin funcţionarea mai multor muşchi care le deservesc simultan (de ex., articulaţiile radioulnare superioară şi inferioară);

o după forma suprafeţelor articulare: artrodii (articulatio plana), cu două suprafeţe articulare aproape plane şi care permit

mişcări de alunecare; articulaţii cu suprafeţe articulare în formă de scripete, cu un singur grad de libertate,

numite articulaţii trohleare (ginglymus), ca, spre exemplu articulaţile interfalangiene; articulaţii în care una din suprafeţe este un segment de cilindru convex şi alta o suprafaţă

concavă corespunzătoare, axa fiind axa longitudinală a cilindrului care se mişcă în suprafaţa convexă (de ex., articulaţia radioulnară superioară) (au tot un singur grad de libertate), situaţia poate fi şi inversă sub raportul mişcării suprafeţelor (de ex., articulaţia radioulnară inferioară; acesta este tipul de articulaţie în pivot (articulatio trochoidea);

articulaţii cu două suprafeţe – concavă şi convexă – de formă elipsoidală ce permit două grade de libertate (articulatio elipsoidea), precum articulaţia radiocarpiană;

articulaţii cu două suprafeţe în formă de şa ce permit tot două grade de mişcare (articulaţio sellaris), precum articulaţia carpometacarpiană a policelui;

articulaţii cu două suprafeţe articulare rotunjite sub aspect de condili care părtund în două depresiuni corespunzătoare de pe alt os numite condiliene (de ex., articulaţia genunchiului);

articulaţii cu suprafeţele în formă de segmente de sferă convexă şi concavă; ce au trei grade de libertate (articulatio spheroidea seu enarthrosis), precum articulaţia umărului şi cea coxofemurală.

Pentru a stabili amplitudinea mişcării unei articulaţii este necesar de a măsura unghiul de deplasare existent între poziţia de pornire a mişcării şi poziţia de deplasare extremă pentru fiecare ax de mişcare (goneometria clinică). Diartrozele se pot sinostoza ca urmare a unei anchiloze osoase, consecinţă a unui proces patologic. Astfel, cartilajul articular poate să-şi diminueze vascularizaţia, apărând apoi anchiloza osoasă odată cu existenţa unui proces patologic sau cu progresiunea în vârstă; de asemenea pot să se producă excrescenţe la marginile cartilajului articular, ce apoi se osifică şi limitează mişcările. Totodată încărcările excesive în perioada de creştere au efecte similare negative îndeosebi asupra vascularizaţiei cartilajului articular, conducând la procese de sinostoză.

HemiartrozeleHemiartrozele sau semiarticulaţiile sunt o categorie de articulaţii situate între sinartroze şi diartroze, având caractere comune ambelor forme articulare. Ele prezintă o schiţă de cavitate între oasele articulare, cartilaje de legătură şi ligamente foarte puternice, care trec de pe un os pe celălalt, sărind peste cartilaje. Au mobilitate redusă. În organism hemiartrozele sunt simfiza pubiană, simfiza manubriului sternal, simfizele intervertebrale.

Articulaţiile din organismArticulaţiile sub raport topografic, pot fi clasificate în articulaţii ale oaselor trunchiului, capului şi membrelor.

Articulaţiile oaselor trunchiului

Articulaţiile între vertebre

Legătura între corpurile vertebrelor ( de la vertebra II cervicală până la sacru) se realizează cu ajutorul discurilor sau fibrocartilajelor intervertebrale. Fiecare din ele constă dintr-un inel fibros de fascicule dense de ţesut conjunctiv, care se întreţes, situate în jurul unui nucleu gelatinos elastic – rudimentul coardei dorsale, cu rol de amortizare. Ruperea zonei periferice ligamentare şi ieşirea nucleului pulpos cu comprimarea consecutivă a rădăcinilor nervoase şi apariţia nevralgiilor constituie afecţiunea numită hernie de disc. Discurile intervertebrale sunt sudate cu plăcile de cartilaj hialinic, care acoperă

suprafeţele superioare şi inferioare ale corpurilor vertebrelor, între care apare o semiarticulaţie specifică. Discurile constituie cel puţin un sfert din lungimea totală a porţiunii presacrale; ele sunt deosebit de groase în porţiunea lombară. O asemenea articulare a vertebrelor slăbeşte, atenuiază loviturile şi tot odată face coloana vertebrală mai mlădioasă;

Între apofizele articulare ale tuturor vertebrelor sunt articulaţii adevărate, deşi puţin mobile. În porţiunea cervicală şi toracică ele fac parte din categoria articulaţiilor plane, iar în cea lombară – din categoria articulaţiilor cilindrice.

De-a lungul suprafeţei anterioare a corpului tuturor vertebrelor, începând cu occipitalul şi atlasul, se află ligamentul vertebral longitudinal anterior, iar pe suprafaţa posterioară a corpului vertebrelor, în interiorul canalului rahidian, - ligamentul vertebral longitudinal posterior. Vertebrele vecine sunt unite prin ligamente intertransversale, interspinoase şi interarculare, sau ligamente galbene. Elasticitatea considerabilă a acestora uşurează munca muşchilor erectori ai trunchiului. Ligamentul supraspinos se întinde pe deasupra apofizelor spinoase, trecând pe gât în ligamentul nucal lat, care se fixează de osul occipital.

În porţiunea sacrală şi cea coccigiană vertebrele sunt unite cu ajutorul sinostozelor în oase compuse – sacrul şi coccisul.

o Articulaţiile atlantooccipitale se află între condilii occipitali şi feţele articulare superioare ale atlasului, fac parte din categoria articulaţiilor elipsoide (condiloide) biaxiale şi dă posibilitate de a înclina capul la dreapta şi la stânga, înainte şi înapoi. Cu a doua vertebră cervicală atlasul este articulat prin două articulaţii (articulationes atlantoaxiales). Una din ele – articulatio atlantoaxialis lateralis, pereche – este formată din suprafeţele articulare inferioare ale atlasului şi cele superioare ale epistrofeului. Altă articulaţie – articulatio atlantoaxialis mediana, nepereche – este formată de apofiza odontoidă a epistrofeului şi arcul anterior al atlasului, care sunt strâns unite datorită ligamentului cruciform. Articulaţia

apofizei odontoide face parte din categoria articulaţiilor uniaxiale cilindrice, cu ax vertical de rotire. În această articulaţie au loc mişcările de rotire a capului (împreună cu atlasul) la dreapta şi la stânga.

o Articulaţiile sacrului cu coccisul. Unirea sacrului cu coccisul, are loc prin intermediul cartilajului intervertebral, înăuntru căruia se găseşte frecvent o cavitate nu prea mare, fapt ce contribuie la deplasarea coccisului înapoi în timpul actului de naştere. Pe faţa anterioară a sacrului, de la faţa pelviană până la vârful coccisului se întinde lig. sacrococcygeum ventrale, identic ligamentului longitudinal anterior al coloanei vertebrale. Posterior se află două ligamente, dintre care primul, lig. sacroccigeum dorsale profundum, identic ligamentului longitudinal posterior al coloanei vertebrale, trece de la capătul inferior al peretelui anterior care formează canalul sacral, pe faţa posterioară a coccisului; al doilea, lig. sacrococcigeum dorsale superficiale, formează câteva fascicule, care parţial trec de la crista mediana a sacrului pe faţa posterioară a coccisului şi acoperă din spate orificiul inferior al canalului sacral, parţial se întind între coarnele sacrului şi coccisului. Aceste ligamente corespund ligg. flava şi capsulelor articulaţiilor intervertebrale. Lig. sacrococcygeum laterale corespunde ligg. intertransversaria, ce se întind între capătul inferior al crista lateralis a sacrului şi apofiza transversală a vertebrei coccigiene I şi delimitează totodată incizura, situată lateral de vârful sacrului, transformând-o în al cincilea orificiu sacral.

Articulaţiile toracelui. Sunt reprezentate prin articulaţiile coastelor cu vertebrele şi legăturile cartilagelor costale cu sternul.

Articulaţiile costovertebrale includ articulaţiile capului costal şi articulaţiile costotransversare. Articulaţiile capului costal sunt diartrose planiforme, ce se realizează între capul coastelor şi corpul vertebrelor toracice, fiecare coastă articulându-se cu corpul a două vertebre vecine (fac excepţie coastele I, XI şi XII care vin în contact numai cu vertebra corespunzătoare). Capsula lor articulară e subţire, se prinde pe marginile suprafeţelor articulare, având ca ligamente:

o Ligamentul radiar care se răsfiră în evantai de la capul coastei la cele două vertebre toracice cu care se articulează.

o Ligamentul intraarticular care leagă creasta capului costal cu discul intervertebral, împărţind cavitatea articulară în două compartimente. Acest ligament lipseşte la coastele I, XI şi XII.

Articulaţiile costotransversare sunt diartrose planiforme realizate între tuberculul costal şi faţeta articulară de pe apofizele transverse ale vertebrelor toracice. Capsula lor articulară e slabă, este întărită de:

o Ligamentum costotransversarium superius et laterale ce se întind între colul costal, respectiv apofiza transversală şi arcul vertebrei supraiacente.

o Ligamentum lumbocostale leagă apofiza transversă a vertebrei LI cu coasta a XII-a.

o Ligamentum costotransversarium uneşte colul coastei cu apofiza transversă a vertebrei respective.

Articulaţiile sternocostale. Reprezintă diartroze, realizate între incizurile costale ale sternului şi extremitatea anterioară a cartilajelor primelor 7 coaste. Exceptând prima, fiecare articulaţie prezintă două legături sinoviale rudimentare, având ca ligamente:

o Ligamentul intraarticular care împarte cavitatea articulară în două compartimente; ligamentul sternocostal radiat aşternut în formă de evantai pe faţa anterioară a sternului.

Între cartilajele coastelor VII-IX legătura se realizează prin articulaţii fixe sau semimobile (articulationes interchondrales), care permit mici alunecări cu ocazia mişcărilor respiratorii. Între corpul şi manubriul sternului, respectiv între corpul acestuia şi apendicele xifoid se intercalează câte o sincondroză, întărită de periostul sternului.

Coloana vertebrală

Articularea vertebrelor (de la vertebra II cervicală până la sacru) cu ajutorul discurilor intervertebrale, articulaţiilor pereche şi ligamentelor transformă coloana într-un pivot elastic, care îngăduie mişcări separate sau combinate în jurul axelor: frontal, sagital şi vertical (flexie şi extensie, înclinări laterale, răsuciri) şi mişcări arcuitoare (la sărituri). Mişcările neânsemnate dintre diferite vertebre, sumându-se, asigură coloanei vertebrale o mobilitate considerabilă. Ce-a mai puţin mobilă este regiunea toracică, datorită prezenţei coastelor, poziţiei oblice a apofizelor spinoase şi faptului că discurile intervertebrale sunt subţiri. La omul adult coloana vertebrală normală constituie aproximativ 40% din lungimea generală a corpului şi are patru curburi în plan sagital (fig. 3). Două din ele sunt bombate înainte – lordoza cervicală şi cea lombară, iar două – înapoi – cifoza toracică şi cea sacrococcygiană. Cifozele şi lordozele se echilibrează reciproc, asigurând o direcţie verticală generală a axului lung al întregii coloane vertebrale. Curburile sunt condiţionate de forţa de greutate, tonusul muşchilor şi diferenţa dintre grosimea părţilor anterioară şi posterioară ale discurilor intervertebrale. Curburile reprezintă particularităţi specifice ale coloanei vertebrale a omului, legate de poziţia verticală a corpului. La nou-născut coloana vertebrală este aproape dreaptă şi curburile ei, caracteristice adultului, sunt slab exprimate. Lordoza cervicală apare când copilul începe să “ţină capul”, adică atunci când se opune căderii lui înainte. Mai târziu, când copilul începe să şadă, iar apoi să stea în picioare şi să umble, apar cifoza toracică, lordoza lombară şi cifoza sacrococcigiană care însă se formează definitiv cam la 15 ani. Deformarea laterală a coloanei vertebrale – scolioza, care deseori se observă la şcolari, este legată de particularităţile de vârstă ale corpurilor vertebrelor şi ale discurilor intervertebrale; ea se dezvoltă în cazul nerespectării normelor igienice (înălţimea băncilor nu corespunde staturii, clasa este prost sau neuniform luminată, ignorarea particularităţilor vizuale şi auditive individuale ale elevilor etc). Scolioza se corigează cu ajutorul gimnasticii însă, fireşte, e mai bine să prevenim apariţia ei. La bătrâneţe coloana vertebrală se scurtează (uneori cu 10%) din cauza micşorării corpurilor vertebrelor şi a discurilor intervertebrale. Deseori, paralel cu aceasta, apare o mare curbură a regiunii toracice – cocoaşa bătrâneţei. Mişcările coloanei vertebrale sunt posibile în jurul unui ax transversal (pentru mişcările de flexie şi extensie), în jurul unui ax sagital (pentru înclinaţia laterală), în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul discului intervertebral (pentru mişcările de rotaţie sau torsiune).

Toracele în ansamblu

Cutia toracică serveşte drept bază osoasă pentru peretele cavităţii toracelui şi participă la apărarea unor organe importante – inima, plămânii, ficatul. Prezenţa cartilagelor costale face cutia toracică elastică. Ea este de asemenea un loc de inserţie pentru muşchii respiratorii şi muşchii membrelor superioare. Forma cutiei toracice poate fi comparată cu un con, al cărui vârf este tăiat, iar baza oblic tăiată este orientată în jos. Dimensiunea ei sagitală este mai mică decât cea transversală; în secţiune orizontală ea are formă de mugure. O asemenea formă este proprie numai omului şi a apărut în legătură cu transformarea membrelor superioare în organ de apucat, iar apoi în organ al muncii. La majoritatea animalelor cutia toracică este turtită lateral. La nou-născut se păstrează asemănarea cu această formă filogenetică primară. Chiar şi la elevii claselor inferioare se mai observă foarte desluşit rotunjimea mai pronunţată a cutiei toracice şi înclinarea mai mică a coastelor decât la adulţi. Aceasta este una din cauzele, datorită căreia copiii respiră mai puţin adânc, însă mai des. Copiii cu sistemul muscular nedezvoltat şi cu plămânii slabi au

cutia toracică mai plată, care pare a fi în stare de compresie. Pentru asemenea copii au mare importanţă exerciţiile fizice speciale. La rahitici sternul este foarte ieşit înainte (“piept de găină”). La adulţi forma cutiei toracice este supusă unor variaţii individuale, care depind în mare măsură de felul de viaţă şi dezvoltarea fizică. Deseori la femei ea este mai scurtă şi mai rotunjită decât la bărbaţi. La bătrâni din cauza curburii regiunii toracice a coloanei vertebrale, cutia toracică se scurtează şi se lasă în jos, curbura coastelor se reduce şi ele se deplasează înainte, dimensiunea antero-posterioară se măreşte din nou, iar cea transversală – se micşorează.

Articulaţiile mâinii Articulaţia radiocarpiană este o diartroză condiliană sau elipsoidiană, realizată între

suprafaţa articulară prezentată de epifiza distală a radiusului, întregită de ligamentul triunghiular fibrocartilaginos radioulnar şi suprafaţa articulară alcătuită de trei oase din rândul proximal al carpului. Osul piziform nu participă la această articulaţie.

Capsula articulară se prinde pe circumferinţa epifizei distale a radiusului şi pe părţile ventrale şi dorsale neacoperite de cartilajul articular ale oaselor din primul şir al carpului. Destul de densă, capsula prezintă şi ligamente de întărire volare, dorsale şi colaterale. Mişcările în articulaţia radiocarpiană se fac în jurul unui ax antero-posterior ce trece prin capul osului mare – abducţia radială (150) şi ulnară (400), de asemenea în jurul a două axe transversale ce trec prin osul mare, pentru flexia dorsală (800).

Articulaţia mediocarpiană este o diartroză planiformă (cu mişcări reduse de alunecare), între rândul proximal şi cel distal al oaselor carpiene, având o cavitate articulară unică, ce emite prelungiri între oasele care participă la formarea articulaţiei. Fiecare os este legat de osul vecin prin ligamente intercarpiene interosoase, iar osul pisiform de cârligul osului hamat printr-un ligament special (lig. pisohamatum). Capsula articulaţiei mediocarpiene mai este întărită de ligamentele intercarpiene palmare şi dorsale.

Articulaţiile carpometacarpiene şi intermetacarpiene. Prima articulaţie se formează între oasele rândului distal al carpului şi bazele oaselor metacarpiene. Dintre ele patru (II-V) fac parte din categoria articulaţiilor plane, cu capsulele foarte întinse. Aceste articulaţii sunt întărite de ligamentele palmare şi dorsale. Prima articulaţie carpometacarpiană (între trapez şi baza primului os metacarpian) este în şa. Ea îngăduie să apropiem degetul mare de arătător, să-l depărtăm de el, să aducem degetul mare în faţa tuturor celorlalte, să facem cu el mişcări circulare.

Articulaţiile intermetacarpiene se găsesc între bazele oaselor carpiene II-V- capsula lor este comună cu capsula articulaţiilor carpometacarpiene şi este consolidată de ligamentele dorsale şi palmare (ligg. metacarpalia dorsalia et palmaria) ale metacarpului, care trec transversal şi unesc oasele metacarpiene învecinate. Există de asemenea ligamente metacarpiene interosoase care se află în interiorul articulaţiilor şi unesc feţele oaselor metacarpiene contactante.

Articulaţiile metacarpofalangiene se realizează între suprafaţa articulară (convexă) a capului metacarpienelor şi suprafaţa articulară (concavă) a bazei falangelor proximale.

Între cele două feţe ce vin în contact există o disproporţie, capul metacarpienelor depăşind mult cavitatea glenoidă, incongruenţă compensată de un fibrocartilaj care măreşte platforma de recepţie a falangelor. Capsula este fixată şi foarte subţire pe faţa dorsală. Ea este întărită de ligamentele colaterale, două pentru fiecare articulaţie (lateral şi medial). Pe faţa palmară, între metacarpienele II-V, articulaţiile metacarpofalangiene sunt unite între ele prin ligamentele metacarpiene transverse profunde, care fuzionează cu tecile tendoanelor muşchilor flexori şi cu capsulele articulare, fiind ancorate şi pe ligamentele colaterale. Articulaţiile metacarpofalangiene au formă sferică, însă mişcările în jurul axului vertical sunt excluse în ele datorită aparatului ligamentar. Aşa dar, mişcările sunt de flexie-extensie şi abducţie-adducţie.

Articulaţiile interfalangiene ale mâinii sunt alcătuite de legăturile dintre falangele mijlocii şi cele terminale sau unghiale. Sunt toate diartroze trohleare (ginglimuri pure), capetele falangelor având înfăţişarea unor trohlee, iar bazele prezentând cavităţi glenoidale cu o dungă anteroposterioară proeminentă.

Mişcările care se pot efectua sunt: flexia şi extensia în jurul unor axe transversale.

Articulaţiile şi joncţiunile centurii pelviene

Articulaţiile bazinului sunt reprezentate de articulaţiile sacroiliace dintre oasele coxale şi sacrum, situate posterior şi simfiza pubiană situată anterior.

Articulaţia sacroiliacă este o articulaţie plană semimobilă între suprafeţele auriculare ale oaselor sacru şi iliac, acoperite cu un cartilaj fibros. Capsula articulară, foarte strânsă, anterior este întărită de ligamentele sacroiliace ventrale, iar posterior de ligamentele sacroiliace interosoase, care-s acoperite de ligamentele sacroiliace dorsale. Din spate bazinul este întărit de ligamente, ce pornesc de la părţile laterale ale sacrului spre tuberozitatea ischiatică (ligamentul sacratuberal) şi spina sa (ligamentul sacrospinal). Aceste ligamente participă la formarea pereţilor infero-laterali ai bazinului şi împreună cu incizurile ischiadice mărginesc orificiile ischiadice mare şi mic. Ligamentul iliolumbal leagă apofizele costale ale vertebrelor L4-5 cu treimea posterioară a crestei iliace intregind peretele posterior al bazinului. Gaura obturatoare este de asemenea închisă cu un ligament, numit membrana obturatorie.

Simfiza pubiană este o hemiartroză care uneşte anterior oasele pubiene. Între feţele osoase se intercalează o lamă fibrocartilaginoasă în formă de pană, în mijlocul căreia se schiţează o fisură sagitală. Deasupra şi dedesubtul discului interpubian se evidenţiază câte un ligament (lig. pubicum superius et inferius), care vine în continuarea periostului îngroşat la acest nivel, fortificând simfiza pubiană.