AriciDe la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Arici

Un arici

Clasificare ș tiin ț ifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Subîncrengătură: Vertebrata

Clasă: Mammalia

Ordin: Insectivora

Familie: Erinaceidae

Subfamilie: Erinaceinaev • d • m

Ariciul este un mamifer mic, nocturn, ce aparține ordinului insectivorelor.

Cuprins

1 Descrierea speciei 2 Reproducerea 3 Arealul de răspândire 4 Clasificarea 5 Bibliografie

6 Legături externe

Descrierea speciei

Ariciul este un mamifer mic ce aparține ordinului insectivorelor, având o lungime a corpului de până la 33 de cm. Greutatea variază de la 800-1200g, în dependență de specie. Ei au membre mici și puternice, membrele posterioare fiind puțin mai mari și musculoase ca cele anterioare. Membrele au câte 5 degete, unde primul și ultimul deget sunt mai mici în comparație cu celelalte degete și nu au gheare. Au niște ochi mici și o ureche externă slab dezvoltată. Au un bot mic și ascuțit, cu o acuitate olfactivă foarte dezvoltată. Partea dorsală și laterală a corpului este acoperită cu niște ace lungi și ascuțite, alcătuite din cheratină și având o lungime de 10-20 de mm. Pe corpul unui arici pot fi până la 15.000 de astfel de ace. Se deosebesc, în Europa, după ariile de răspândire predominantă, în est Erinaceus concolor (cel întâlnit și în România), iar în vest Erinaceus europeus.

Reproducerea

Aricii se reproduc în sezonul cald, adică din mai până în august. Perioada de gestație durează 35-55 zile. De obicei se nasc 2-9 pui.

Arealul de răspândire

Aricii pot fi găsiți în stepe, silvostepe, savane, păduri rare și, uneori, pe terenuri cultivate. Ei sunt prezenți în zonele temperate și calde din Europa, în Africa (în afară de Sahara) și în zonele temperate și calde ale Asiei (în afară de peninsula Indochina). În secolul al XIX-lea în Noua Zeelandă a fost introdus cu succes ariciul european.

Clasificarea

După University of Michigan Museum of Zoology [1]

Regn Animalia - Eumetazoa - Bilateria - Deuterostomia - Philum Chordata - Craniata Subphylum Vertebrata - Superclass Gnathostomata - Euteleostomi - Class Sarcopterygii - Tetrapoda - Amniota - Synapsida - Class Mammalia - Subclass Theria - Infraclass Eutheria -Order Erinaceomorpha - Family Erinaceidae - Subfamily Erinaceinae - Genus Atelerix -Genus Erinaceus - Genus Hemiechinus - Genus MesechinusGenus Paraechinus

Clasificare după Fauna României Mammalia vol.XVI Fas.I Insectivora de Dumitru Murariu

Clasa Mammalia - Ordinul Insectivora - Familia Erinaceidae - Gen Erinaceus - Erinaceus concolor

Bibliografie

Fauna României Mammalia vol.XVI Fas.I Insectivora de Dumitru Murariu Editura Academiei Române, București, 2000

Legături externe

Hedgehog reference at the University of Michigan Museum of Zoology thehedgehog.co.uk Arici în Lista speciilor periclitate IUCN 2008. Ariciul - Sfătuitorul lui Dumnezeu , 10 octombrie 2011, Nicu Pârlog, Descoperă

KeratinFrom Wikipedia, the free encyclopediaJump to: navigation, search Not to be confused with kerogen, carotene, chitin, or creatine.

Microscopy of keratin filaments inside cells.

Keratin (/ ̍ k ɛ r ə t ən / [1] [2] ) is a family of fibrous structural proteins. Keratin is the key structural material making up the outer layer of human skin. It is also the key structural component of hair and nails. Keratin monomers assemble into bundles to form intermediate filaments, which are tough and insoluble and form strong unmineralized tissues found in reptiles, birds, amphibians, and mammals. The only other biological matter known to approximate the toughness of keratinized tissue is chitin.[3][4][5]

Contents

1 Etymology 2 Molecular biology and biochemistry

o 2.1 Cornification 3 Structural details

o 3.1 Disulfide bridges o 3.2 Filament formation o 3.3 Pairing

4 Silk

5 Clinical significance 6 See also 7 References

8 External links

Etymology

Keratin derives from Greek κέρατος the genitive form of κέρας meaning "horn" from Proto-Indo-European *ḱer- of the same meaning.[6]

Horns such as those of the impala are made up of keratin

Keratin filaments are abundant in keratinocytes in the cornified layer of the epidermis; these are cells which have undergone keratinization. In addition, keratin filaments are present in epithelial cells in general. For example, mouse thymic epithelial cells (TECs) are known to react with antibodies for keratin 5, keratin 8, and keratin 14. These antibodies are used as fluorescent markers to distinguish subsets of TECs in genetic studies of the thymus.

the α-keratins in the hair (including wool), horns, nails, claws and hooves of mammals[verification needed]

the harder β-keratins found in nails and in the scales and claws of reptiles, their shells (Testudines, such as tortoise, turtle, terrapin), and in the feathers, beaks, claws of birds and quills of porcupines.[7] (These keratins are formed primarily in beta sheets. However, beta sheets are also found in α-keratins.)[8]

The baleen plates of filter-feeding whales are made of keratin.

Although it is now difficult to be certain, the scales, claws, some protective armour and the beaks of dinosaurs were likely to have been composed of keratin.[9]

Keratins (also described as cytokeratins) are polymers of type I and type II intermediate filaments, which have only been found in the genomes of chordates (vertebrates, Amphioxus, urochordates). Nematodes and many other non-chordate animals seem to only have type V intermediate filaments, lamins, which have a long rod domain (vs. a short rod domain for the keratins).

Molecular biology and biochemistry

For a complete list of keratins, see List of keratins.

The usefulness of keratins depends on their supermolecular aggregation. These depend on the properties of the individual polypeptide strands, which depend in turn on their amino acid composition and sequence. The α-helix and β-sheet motifs, and disulfide bridges, are crucial to the conformations of globular, functional proteins like enzymes, many of which operate semi-independently, but they take on a completely dominant role in the architecture and aggregation of keratins.

The alpha keratin helix is not a true alpha helix, as it only has 3.5 residues/turn, where the normal alpha helix has 3.6 residues/turn. This is important for the different helices to form tight disulfide bonds. Also, roughly every seventh residue is a leucine, so they can line up and help the strands stick together through hydrophobic interactions.

Cornification

Cornification is the process of forming an epidermal barrier in stratified squamous epithelial tissue. At the cellular level, cornification is characterised by:

production of keratin production of small proline-rich (SPRR) proteins and transglutaminase which

eventually form a cornified cell envelope beneath the plasma membrane terminal differentiation loss of nuclei and organelles, in the final stages of cornification metabolism ceases and

the cells are almost completely filled by keratin

During the process of epithelial differentiation, cells become cornified as keratin protein is incorporated into longer keratin intermediate filaments. Eventually the nucleus and cytoplasmic organelles disappear, metabolism ceases and cells undergo a programmed death as they become fully keratinized. In many other cell types, such as cells of the dermis, keratin filaments and other intermediate filaments function as part of the cytoskeleton to mechanically stabilize the cell against physical stress. It does this through connections to desmosomes, cell-cell junctional plaques, and hemidesmosomes, cell-basement membrane adhesive structures.

Cells in the epidermis contain a structural matrix of keratin, which makes this outermost layer of the skin almost waterproof, and along with collagen and elastin, gives skin its strength. Rubbing and pressure cause thickening of the outer, cornified layer of the epidermis and form

protective calluses — useful for athletes and on the fingertips of musicians who play stringed instruments. Keratinized epidermal cells are constantly shed and replaced.

These hard, integumentary structures are formed by intercellular cementing of fibers formed from the dead, cornified cells generated by specialized beds deep within the skin. Hair grows continuously and feathers moult and regenerate. The constituent proteins may be phylogenetically homologous but differ somewhat in chemical structure and supermolecular organization. The evolutionary relationships are complex and only partially known. Multiple genes have been identified for the β-keratins in feathers, and this is probably characteristic of all keratins.

Structural details

Keratin (high molecular weight) in bile duct cell and oval cells of horse liver

Fibrous keratin molecules supercoil to form a very stable, left-handed superhelical motif to multimerise, forming filaments consisting of multiple copies of the keratin monomer.[10]

Limited interior space is the reason why the triple helix of the (unrelated) structural protein collagen, found in skin, cartilage and bone, likewise has a high percentage of glycine. The connective tissue protein elastin also has a high percentage of both glycine and alanine. Silk fibroin, considered a β-keratin, can have these two as 75–80% of the total, with 10–15% serine, with the rest having bulky side groups. The chains are antiparallel, with an alternating C → N orientation.[11] A preponderance of amino acids with small, nonreactive side groups is characteristic for structural proteins, for which H-bonded close packing is more important than chemical specificity.

Disulfide bridges

In addition to intra- and intermolecular hydrogen bonds, keratins have large amounts of the sulfur-containing amino acid cysteine, required for the disulfide bridges that confer additional strength and rigidity by permanent, thermally-stable crosslinking—a role sulfur bridges also play in vulcanized rubber. Human hair is approximately 14% cysteine. The pungent smells of burning hair and rubber are due to the sulfur compounds formed. Extensive disulfide bonding contributes to the insolubility of keratins, except in dissociating or reducing agents.

The more flexible and elastic keratins of hair have fewer interchain disulfide bridges than the keratins in mammalian fingernails, hooves and claws (homologous structures), which are harder and more like their analogs in other vertebrate classes. Hair and other α-keratins consist of α-helically-coiled single protein strands (with regular intra-chain H-bonding),

which are then further twisted into superhelical ropes that may be further coiled. The β-keratins of reptiles and birds have β-pleated sheets twisted together, then stabilized and hardened by disulfide bridges.

Filament formation

It was theorized that keratins are combined into 'hard' and 'soft,' or 'cytokeratins' and 'other keratins'[clarification needed]. That model is now understood to be correct. A new nuclear addition in 2006 to describe keratins takes this into account.[12]

Keratin filaments are intermediate filaments. Like all intermediate filaments, keratin proteins form filamentous polymers in a series of assembly steps beginning with dimerization; dimers assemble into tetramers and octamers and eventually, if the current hypothesis holds, into unit-length-filaments (ULF) capable of annealing end-to-end into long filaments.

PairingA (neutral-basic) B (acidic) Occurrencekeratin 1, keratin 2 keratin 9, keratin 10 stratum corneum, keratinocyteskeratin 3 keratin 12 corneakeratin 4 keratin 13 stratified epitheliumkeratin 5 keratin 14, keratin 15 stratified epitheliumkeratin 6 keratin 16, keratin 17 squamous epitheliumkeratin 7 keratin 19 ductal epitheliakeratin 8 keratin 18, keratin 20 simple epithelium

The entries KRT23, KRT24, KRT25, KRT26, KRT27, KRT28, KRT31, KRT32, KRT33A, KRT33B, KRT34, KRT35, KRT36, KRT37, KRT38, KRT39, KRT40, KRT71, KRT72, KRT73, KRT74, KRT75, KRT76, KRT77, KRT78, KRT79, KRT8, KRT80, KRT81, KRT82, KRT83, KRT84, KRT85 and KRT86 have been used to describe keratins past 20.[13]

Silk

The silk fibroins produced by insects and spiders are often classified as keratins, though it is unclear whether they are phylogenetically related to vertebrate keratins.

Silk found in insect pupae, and in spider webs and egg casings, also has twisted β-pleated sheets incorporated into fibers wound into larger supermolecular aggregates. The structure of the spinnerets on spiders’ tails, and the contributions of their interior glands, provide remarkable control of fast extrusion. Spider silk is typically about 1 to 2 micrometres (µm) thick, compared with about 60 µm for human hair, and more for some mammals. The biologically and commercially useful properties of silk fibers depend on the organization of multiple adjacent protein chains into hard, crystalline regions of varying size, alternating with flexible, amorphous regions where the chains are randomly coiled.[14] A somewhat analogous situation occurs with synthetic polymers such as nylon, developed as a silk substitute. Silk from the hornet cocoon contains doublets about 10 µm across, with cores and coating, and may be arranged in up to 10 layers; also in plaques of variable shape. Adult hornets also use silk as a glue, as do spiders.

Clinical significance

Some infectious fungi, such as those that cause athlete's foot and ringworm (i.e. the dermatophytes), or Batrachochytrium dendrobatidis (Chytrid fungus), feed on keratin.[citation

needed]

Diseases caused by mutations in the keratin genes include

Epidermolysis bullosa simplex Ichthyosis bullosa of Siemens Epidermolytic hyperkeratosis Steatocystoma multiplex Keratosis pharyngis Rhabdoid cell formation in Large cell lung carcinoma with rhabdoid phenotype [15] [16]

Furthermore, keratin expression is helpful in determining epithelial origin in anaplastic cancers. Tumors that express keratin include carcinomas, thymomas, sarcomas and trophoblastic neoplasms. Furthermore, the precise expression pattern of keratin subtypes allows prediction of the origin of the primary tumor when assessing metastases. For example, hepatocellular carcinomas typically expresse K8 and K18, and cholangiocarcinomas express K7, K8 and K18, while metastases of colorectal carcinomas express K20, but not K7.[17]

See also

List of keratins expressed in the human integumentary system List of cutaneous conditions caused by mutations in keratins

ErinaceinaeAller à : Navigation, rechercher

Cet article est une ébauche concernant un mammifère.Vous pouvez partager vos connaissances en l’améliorant (comment ?) selon les recommandations du projet correspondant.

Erinaceinae

Erinaceus europaeus

ClassificationRègne Animalia

Embranchement ChordataSous-embr. Vertebrata

Classe MammaliaSous-classe TheriaInfra-classe Eutheria

Ordre ErinaceomorphaFamille Erinaceidae

Sous-famille

ErinaceinaeFischer de Waldheim, 1817

Erinaceinae est une sous-famille comportant des hérissons à piquants, les hérissons « vrais », par comparaison avec les hérissons d'Asie ou gymnures, qui ont un aspect comparable mais sont dépourvus de piquants et certaines espèces plus grosses de la famille des Tenrecinae.

Sommaire

1 Liste des genres 2 Aspects culturels 3 Notes et références

4 Liens externes

Liste des genres

Selon ITIS 1  :

genre Atelerix Pomel, 1848 - des hérissons africains genre Erinaceus Linnaeus, 1758 - dont le Hérisson commun et le Hérisson oriental, les

plus connus parmi tous les hérissons genre Hemiechinus Fitzinger, 1866 - des hérissons à grandes oreilles

genre Mesechinus Ognev, 1951 - des hérissons des steppes genre Paraechinus Trouessart, 1879 - des hérissons des déserts

Aspects culturels

Article détaillé : Hérisson dans la culture.

Galericinae(Redirigé depuis Gymnure)Aller à : Navigation, rechercher

Cet article est une ébauche concernant un mammifère.Vous pouvez partager vos connaissances en l’améliorant (comment ?) selon les recommandations du projet correspondant.

Gymnures

Grand gymnure

ClassificationRègne Animalia

Embranchement ChordataSous-embr. Vertebrata

Classe MammaliaSous-classe TheriaInfra-classe Eutheria

Ordre ErinaceomorphaFamille Erinaceidae

Sous-famille

GalericinaePomel, 1848

Les gymnures (Galericinae) forment une sous-famille de « hérissons d'Asie », dépourvus de piquants, de la famille des Erinaceidae.

Synonyme : Hylomyinae

Liste des genres

Selon ITIS 1 et MSW 2  :

genre Echinosorex Blainville, 1838 - Grand gymnure 3 genre Hylomys Müller, 1840 genre Neohylomys Shaw & Wong, 1959 genre Neotetracus Trouessart, 1909 genre Podogymnura Mearns, 1905

Notes et références

1. ↑ (ITIS, 2010)2. ↑ (MSW, 2010)3. ↑ Meyer C., ed. sc., 2009, Dictionnaire des Sciences Animales. consulter en ligne [archive]. Montpellier,

France, Cirad.

Liens externes

Sur les autres projets Wikimedia :

Galericinae , sur Wikispecies

Référence ITIS : Galericinae Pomel, 1848 (fr) (+ version anglaise (en)) Référence ITIS : Hylomyinae Anderson, 1879 Non valide (fr) (+ version anglaise (en)) Référence Animal Diversity Web : Galericinae (en) Référence Mammal Species of the World : Galericinae Pomel, 1848 (en) Référence The Paleobiology Database : Galericinae Pomel 1848 (en) Référence The Paleobiology Database : Hylomyinae Anderson 1879 (en) Référence NCBI : Galericinae (en)

GymnureFrom Wikipedia, the free encyclopediaJump to: navigation, search

This article needs additional citations for verification. Please help improve this article by adding citations to reliable sources. Unsourced material may be challenged and removed. (September 2011)

Gymnures & moonrats[1]

Moonrat

Scientific classificationKingdom: AnimaliaPhylum: ChordataClass: MammaliaOrder: ErinaceomorphaFamily: Erinaceidae

Subfamily: GalericinaePomel, 1848

Genera Echinosorex Hylomys Neohylomys Neotetracus

Podogymnura

The gymnure, also called a hairy hedgehog or moonrat, is a type of mammal belonging to the subfamily Galericinae, in the family Erinaceidae and the order Erinaceomorpha. Although more closely related to hedgehogs, their resemblance is akin to rats. Gymnures are thought to have appeared in Eastern Asia before their closest relatives, and changed little from the original ancestor, which is thought to have been also the ancestor of the shrews.

Contents

1 Distribution and appearance 2 Way of life 3 Classification 4 References

5 External links

Distribution and appearance

Gymnures inhabit moist jungle terrain in various locales of Southeast Asia, including Vietnam, Sumatra, China and the Malay Peninsula.

Although its closest relative is the hedgehog, full grown specimens more closely resemble large rats, or the North American Virginia Opossum (Didelphis virginianis), with which it shares similar habits and ecological niches (an example of parallel evolution).

The gymnure's body plan is believed to resemble that of the earliest mammals, with a large toothy head about 1/3 the length of the total body, a naked furless tail for balance and thermoregulatory purposes, and a plantigrade stance.

They also have an outstanding sense of smell, and tactile response in the snout region.

Way of life

Gymnures are primarily carnivorous. They are nocturnal or crepuscular: they come out to forage at twilight or in the night to search the forest floor, using smell to find the animals that they eat. Gymnures eat various arthropods, mice, small reptiles and amphibians, with occasional fruit and fungi.

Gymnures keep territories, and individuals are solitary except when breeding. Gymnures have a very strong scent, typically described as a rancid garlic or onion smell, which is produced by its territory-marking scent glands. Several creatures similar in form and niche, such as the opossum and solenodon smell similar to the gymnure.

Classification

This subfamily has alternately been called Echinosoricinae, Galericinae, and Hylomyinae. Some researchers prefer Hylomyinae because the specific relationships of the extinct genus Galerix to living erinaceids are uncertain.[2] There are eight species in five genera:[1]

Genus Deinogalerix(Extinct) Genus Echinosorex

o Moonrat (Echinosorex gymnura) Genus Hylomys

o Hylomys megalotis (Large-eared Gymnure)o Hylomys parvus (Dwarf Gymnure)o Hylomys suillus (Lesser Gymnure or Lesser Moonrat)

Genus Neohylomys o Neohylomys hainanensis (Hainan Gymnure or Hainan Moonrat)

Genus Neotetracus o Neotetracus sinensis (Shrew Gymnure)

Genus Podogymnura o Podogymnura aureospinula (Dinagat Gymnure or Dinagat Moonrat)o Podogymnura truei (Mindanao Gymnure or Mindanao Moonrat)

References

1. ^ a b Hutterer, R. (2005). Wilson, D. E.; Reeder, D. M. eds. Mammal Species of the World (3rd ed.). Johns Hopkins University Press. pp. 212–217. ISBN 978-0-8018-8221-0. OCLC 62265494.

2. ̂ Gould, G.C. (1995). "Hedgehog phylogeny (Mammalia, Erinaceidae) – the reciprocal illumination of the quick and the dead". American Museum Novitates 3131: 1–45. hdl:2246/3665.

External links

Image of the Dwarf Gymnure – Hylomys parvus

Kingdom Phylum Class Order FamilyANIMALIACHORDATAMAMMALIAEULIPOTYPHLAERINACEIDAE

Scientific Name: Erinaceus concolorSpecies Authority: Martin, 1837Common Name/s:

English – Eastern European Hedgehog, Southern White-breasted Hedgehog

Assessment Information

Red List Category & Criteria:

Least Concern ver 3.1

Year Published: 2008

Assessor/s:Amori, G., Hutterer, R., Kryštufek, B., Yigit, N., Mitsain, G. & Palomo, L.J.

Reviewer/s:Amori, G. (Small Nonvolant Mammal Red List Authority) & Temple, H. (Global Mammal Assessment Team)

Contributor/s:Justification:E. concolor is widespread and common in at least parts of its range. No threats are known to be seriously affecting the species at present. Assessed as Least Concern.

Geographic Range

Range Description:

Its global range is Asia Minor to Israel, Syria, Lebanon, northern Iraq and northwestern Iran; and the southern Caucasus (Wilson and Reeder 2005). In

the Mediterranean region, Erinaceus concolor occurs on Greece (Rhodes), Anatolian Turkey, Israel, Syria and Lebanon.

Countries:Native:Armenia (Armenia); Azerbaijan; Belarus; Georgia; Iran, Islamic Republic of; Israel; Lebanon; Russian Federation; Syrian Arab Republic; Turkey; Ukraine

Range Map: Click here to open the map viewer and explore range.

Population

Population:Very little population information is available. It is widespread in Turkey, and considered common in Jordan (Amr 2000).

Population Trend:

Unknown

Habitat and Ecology

Habitat and Ecology:

The species' preferred habitat is urban, suburban and agricultural areas to natural vegetation. Hedgehogs are primarily nocturnal, feeding primarily on beetles and earthworms. The duration of pregnancy of E. concolor in captivity is 35 to 36 days and litters were 3-7 young (Zherebtsova 1992).

Systems: Terrestrial

Threats

Major Threat(s):There are no serious threats to this species at present.

Conservation Actions

Conservation Actions:

There is no information on any conservation measures in place for this species.

Citation:

Amori, G., Hutterer, R., Kryštufek, B., Yigit, N., Mitsain, G. & Palomo, L.J. 2008. Erinaceus concolor. In: IUCN 2012. IUCN Red List of Threatened Species. Version 2012.2. <www.iucnredlist.org>. Downloaded on 09 February 2013.

Disclaimer: To make use of this information, please check the <Terms of Use>.

Feedback:If you see any errors or have any questions or suggestions on what is shown on this page, please fill in the feedback form so that we can correct or extend the information provided

http://www.descopera.ro/natura/8846319-ariciul-sfatuitorul-lui-dumnezeu

Ariciul - Sfătuitorul lui DumnezeuNicu Pârlog | 10.10.2011 | 23 Comentarii

+ zoom Ariciul - Sfătuitorul lui Dumnezeu

Galerie foto (6)

Cine nu cunoaşte simpaticul ghem viu de ţepi care iese agale la plimbare la ceas de seară? Este unul dintre primele animale cu care luăm contact încă din copilărie, fiind o figură omniprezentă în basme, poveştie, şi mai nou, desene animate. Dincolo de prima impresie, ariciul este un animal de-a dreptul fascinant, cu un mod de viaţă interesant şi cu un rol de mare importanţă în ecosistemele din care face parte. Dar, dincolo de mitologia sa absolut surprinzătoare şi de informaţiile de ordin strict zoologic, veţi (re)descoperi un animal tot mai des încolţit şi periclitat de acţiunile nesăbuite ale omului. Aricii trebuie să supravieţuiască! Fără ei lumea ar deveni mai săracă, iar toamna şi-a pierde din farmec...

Barcelona de la 88€ › Rezervă bilete de avion prin

Portret de bonom simpatic (Powered by Găgeni)

Probabil că nicio altă vieţuitoare nu este atât de asociată cu imaginea toamnei clasice - un lăstăriş de pădure cu frunzele aurite, cer senin sau plumburiu, şi neapărat un arici mergând încet la rostul lui, prin frunzele uscate.

Silueta lui ţepoasă este inconfundabilă, iar rarele sale apariţii ne stârnesc întotdeauna un sentiment de simpatie instantanee, dublată de curiozitatea primordială a copilăriei.Dar ariciul "nostru" - specia care trăieşte la noi - nu e singurul reprezentant al acestui grup.

Zoologii au identificat până în prezent un număr de 17 specii de arici, grupate în 5 genuri.Marea familie a aricilor are membri răspândiţi pe toate continentele, cu excepţia celor două Americi, Australiei, Noii Zeelande, şi evident, Antarcticii.

La noi în ţară trăieşte o specie distinctă, diferită de ariciul comun, european, respectiv Erinaceus roumanicus, descrisă în premieră în anul 1900 de către zoologul britanic

Gerald Edwin Barret-Hamilton, care a studiat câţiva arici capturaţi lângă localitatea prahoveană Găgeni. Conform reputatului zoolog, principalele diferenţe între aricii "româneşti" şi specia E. europaeus constau în faptul că aricii noştri au botul de culoare mai închisă, capul mai rotunjit şi le lipseşte pata mai întunecată , de forma literei V, care la aricii europeni porneşte de la ochi spre vârful botului. Au, în schimb, o pată caracteristică, de culoare alburie, în zona pieptului. Specia Erinaceus roumanicus are 5 subspecii distincte, care trăiesc în Polonia, Austria, ţările din Balcani, Grecia, Ucraina, Rusia, până la Fluviul Obi. Subspecia de la noi este numită Erinaceus roumanicus roumanicus.

Ulterior descrierii sale, datorită diferenţelor de opinii între diverşi zoologi, ariciul de la noi a fost considerat ca făcând parte din specia Erinaceus europaeus, apoi Erinaceus concolor, până când date genetice mai recente au argumentat încadrarea lui ca Erinaceus roumanicus, specie distinctă, confirmând viziunea lui Barret-Hamilton din 1900.

La prima vedere, datorită trupului său de forma unei pere, pare un animal lent şi greoi, cu toate că, odată pornit la vânătoare, dovedeşte o iuţeală şi rezistenţă neaşteptate. Poate alerga chiar cu viteza de 10 kilometri pe oră, performanţă notabilă pentru un animal de talia şi mai ales cu conformaţia şi proporţiile corporale ale ariciului.

Aricii au drept rude îndepărtate chiţcanii, iar "designul" speciei lor a fost unul de mare succes în scenariul evoluţiei mamiferelor. Paleontologii care i-au studiat strămoşii au descoperit că înfăţişarea aricilor s-a schimbat destul de puţin în decursul ultimilor 15 milioane ani.

Ajuns la maturitate, ariciul are o lungime corporală de 25-30 centimetri, la care se adaugă o codiţă de doar 2-5 centimetri. Masculii sunt cu puţin mai mari decât femelele.Fără a fi un animal numeros în România, este întâlnit în multe regiuni - în câmpii, zone umede, dealuri şi munţi. Populează pădurile de foioase, tufişurile, lăstărişurile, mărăcinişurile şi chiar grădinile. O populaţie importantă de arici trăieşte şi în Delta Dunării, în zonele ceva mai înalte, cu dune şi păduri.

Clasificat în trecut ca membru al ordinului Insectivora, ariciul este inclus astăzi într-un ordin distinct - Erinaceomorpha.Nu sunt deloc nişte animale strict insectivore, cu toate că insectele constituie o parte importantă din dieta lor. Mai degrabă sunt omnivori declaraţi!Ariciul este un mare amator de insecte (adulţi şi larve), râme - după care este topit -, broaşte, şopârle, şerpi, cadavre, ouă şi puii păsărilor care cuibăresc pe sol, dar şi ciuperci, fructe de pădure, iarbă proaspătă. Este un mare amator de pepeni, fie ei galbeni sau verzi, pe care-i consumă cu aceeaşi plăcere.

Ariciul este unul dintre animalele care îşi petrec iarna hibernând. Înainte de hibernare, care începe de obicei din luna octombrie (sau chiar septembrie, dacă toamna s-a dovedit aspră în anul respectiv), ajunge să-şi dubleze greutatea prin acumulări de grăsime.

Încă din perioada verii mănâncă în exces pentru a intra în condiţia optimă care să-i permită să hiberneze până în lunile martie-aprilie, când redevine activ. Hibernarea are loc într-o vizuină subternă, la adăpost de gerul şi viscolele iernii. Culcuşul ariciului este întotdeauna căptuşit cu un strat gros de frunze uscate, cu rol izolator. Vizuina sa este deosebit de curată, ariciul fiind un iubitor de curăţenie. Atunci când intra în starea de hibernare profundă, toate funcţiile fiziologice ale organismului său îşi încetinesc considerabil ritmul.

Numărul de mişcări respiratorii scade la doar 6-8 pe minut, faţă de 40-50 respiraţii pe minut înregistrate atunci când este treaz şi activ. Atunci când afară sunt geruri crâncene, aricii pot sa nu mai respire deloc pentru perioade scurte, de 5-10 minute. Ritmul cardiac se modifică foarte mult, scăzând de la 240-250 contracţii pe minut la doar 20-24.

Imediat după ieşirea din hibernare, aricii au un singur lucru în cap: sex!

Împerecherea are loc în lunile aprilie-mai, iar gestaţia la aricii româneşti este de 25-28 zile. Rezultatele apar sub forma a 2-7 pui, care nu depăşesc 5 cm lungime, cu trupuşoarele acoperite de peri fini şi moi, care se vor transforma ulterior în ţepii caracteristici.

La mai puţin de o lună de la venirea lor pe lume, puii încep să exploreze împrejurimile, urmându-şi mama în peregrinările ei. La trei luni sunt independenţi, dar vor deveni maturi sexual abia peste un an de zile.

Din tainele biologice ale aricilor

-Ariciul este în mod natural un animal singuratic şi independent în sălbăticie. Cu toate acestea, se domesticeşte uşor. Acestă caracteristică, dublată de simpatia pe care o trezeşte, a făcut ca aricii să devină în prezent unele dintre cele mai căutate animale de companie în ţările occidentale. Tot acolo au apărut aşa numitele "ferme de arici", de unde iubitorii acestor animale îşi pot cumpăra pui cu acte oficiale, urmând aceleaşi proceduri ca atunci când vor să-şi cumpere o pisică sau un câine cu pedigree.

-Pentru talia lor, aricii au o durată de viaţă surprinzător de mare. Dacă în natură trăiesc 4-7 ani, în condiţii de captivitate şi îngrijire atentă pot atinge 10-16 ani.

-Dacă aveţi arici în grădină şi vreţi să le lăsaţi hrană pe timpul nopţii, lăsaţi-le fructe, carne sau nuci. În niciun caz lapte sau produse lactate. Deşi le place mult laptele, s-a dovedit că le produce invariabil o formă de diaree severă sau chiar moartea.

-Aricii sunt destul de gălăgioşi şi comunică mult prin sforăituri, chiţăituri sau scâncete.

-Aricii au un oarecare grad de imunitate naturală împotriva muşcăturilor şerpilor veninoşi, la noi în ţară fiind cei mai mari duşmani ai viperelor. Secretul constă într-o proteină din musculatura lor, denumită erinacină. S-a constatat că aricii pot rezista la o doză de până la 5 grame de cianură de potasiu, o cantitate uriaşă pentru un animal de talia ariciului.

-În captivitate, aricii se împrietenesc repede cu câinii şi pisicile.

-În natură pot fi observaţi mai ales după ploaie, când sapă mai uşor după râme, mari delicatese culinare în lumea aricilor

-Este un animal nocturn, având, în decursul celor 24 ore, 3 perioade de activitate distincte: una între orele 18-20, a doua după miezul nopţii, între orele 1-2, iar ultima aproape de ivirea zorilor, între orele 4-6. Ziua stă ascuns în desişuri, sub trunchiuri de copac sau în propria vizuină.

-Un duşman natural al său este buha mare (Bubo bubo), pasăre răpitoare de noapte care, prin dimensiunile sale mari şi lungimea ghearelor, poate ucide uşor un arici. Pe lista duşmanilor naturali, urmează vulpile, lupii şi dihorii. (Aricii exotici din regiunile calde sunt atacaţi şi de manguste.)

-Din nefericire, sunt deseori ucişi sau chinuiţi de copiii din zonele rurale, care-i înţeapă cu beţe, "joacă" fotbal cu ei sau, pur şi simplu, le dau foc de vii pentru a se "amuza"...

-Aricii pot fi observaţi deseori cum îşi ling ţepii, cercetătorii nereuşind încă să desluşească

rostul acestui comportament. Conform unor teorii, aricii îşi camuflează astfel propriul miros, când se aventurează în teritorii necunoscute, sau saliva lor are un anume grad de toxicitate, iar înţepăturile primite de prădători sunt astfel mai dureroase pentru aceştia.

- aricii se pot căţăra în copaci, pot escalada ziduri sau garduri şi chiar înoată excelent, cu toate că nu au forţa şi rezistenţa necesară traversării unui râu sau lac de dimensiuni mari.

-Ariciul este unul dintre cele mai folositoare animale pentru agricultură. Un singur arici curăţă grădina de insecte dăunătoare, consumând doar într-o noapte circa 200 grame de larve, gândaci şi alte insecte.

-Aricii şi oamenii suferă de multe boli şi afecţiuni comune. Bieţii arici suferă şi ei de cancer, boli ale ficatului sau afecţiuni cardiovasculare. Ficatul gras este o afecţiune des întâlnită, deoarece preferă să se hrănească cu alimente bogate în grăsimi şi zaharuri. Aviz celor care-i ţin în captivitate!Aricii transmit omului şi o infecţie a pielii cu o ciupercă. Acest tip de dermatofitoză este cauzată de parazitul Trichophyton erinacei.Aricii care consumă insecte contaminate anterior cu pesticide de către oameni ajung să aibă probleme digestive şi deseori mor.

-Aricii au fost, în vechime, o importantă sursă de hrană în multe culturi. Erau mâncaţi în Egiptul Antic, iar în gastronomia medievală europeană se întâlneau reţete de preparare a aricilor. Beduinii au apreciat dintotdeauna carnea de arici, considerând-o un leac eficient în tratamentul şi profilaxia reumatismului şi artritei.

-Ţiganii nomazi au mâncat multă vreme carne de arici, folosind sângele şi grăsimea acestui animal în scopuri medicale. Etnologul Manfri Frederick Wood descrie în lucrarea sa intitulată "In the Life of a Romany Gypsy", apărută în anul 1979, cum ţiganii aveau o metodă crudă, dar eficientă de colectare a sângelui de arici. Nefericitul animal era ţinut de picioare cu capul în jos, după care i se reteza nasul; ariciul murea zvârcolindu-se şi chinuindu-se, iar sângele se scurgea într-un recipient.

-Întrebarea cumva comică despre "cum fac sex aricii", fără ca masculul să se rănească în spinii de pe spatele femelei, şi-a găsit răspunsul în urma studiilor şi experimentelor de laborator. În momentul copulării, penisul mascului, care este situat în centrul abdomenului, nu este deloc rănit în timpul procesului, deoarece femela îşi întoarce foarte mult coada şi bazinul în sus.

Ţepii sau viaţa!

Cu siguranţă cel mai importan atribul al ariciului rămân ţepii săi. Aceştia nu sunt altceva decât fire de păr cu specializare extremă. Sunt de fapt fire de păr modificate, goale în interior, rigidizate datorită cantităţii mari de keratină din compoziţia lor.

Aricii au în medie între 5.000-6.000 ţepi, poziţionaţi pe spate, gât, ceafă şi laturile corpului.

Ţepii nu sunt veninoşi şi nici nu prezintă margini dinţate mărunt, precum cei ai porcilor spinoşi; în consecinţă, pot fi scoşi uşor din răni. Dacă este foarte stresat sau bolnav, ariciul îşi

poate pierde ţepii.Aricii au o abilitate unică în regnul animal.

Datorită unei musculaturi specializate, sunt capabili să se ghemuiască foarte mult, până când iau forma aproximativă a unei sfere. Pielea largă a ariciului se extinde, acoperind inclusiv capul şi expunând toţi ţepii care, în această poziţie de apărare, sunt orientaţi spre exterior.

În faţa unui pericol iminent, aricii iau urgent forma de sferă şi rămân aşa până când pericolul trece. Cu toate acestea, ţepii nu sunt singurul mijloc de apărare. Conform studiilor recente, se pare că aricii preferă să fugă şi să se ascundă atunci când sunt atacaţi, în loc să rămână pe loc, chirciţi în poziţia caracteristică.

Demiurgul modest

Prezent în multe basme şi poveşti, ariciul, ca personaj, ascunde de fapt mistere mult mai vechi, fiind regăsit în numeroase mituri şi legende cosmogonice. Ocupând un loc de seamă în mitologia persană, ariciul apare şi în tradiţiile popoarelor turcice din Asia Centrală.

Pentru buriaţi, ariciul este născocitorul focului şi sfătuitor al oamenilor care, ascultând de el, redesoperă Soarele şi Luna. Tot el este şi responsabil de inventarea agriculturii, fiind aşadar un important erou civilizator.În multe culturi indo-europene, ariciul este o figură centrală în cosmogonii.

Simbolistica sa este legată mereu de începuturile lumii, iar usturimea provocată de ţepii săi este legată de originea focului şi chiar a Soarelui. În mod paradoxal pentru un animal prin excelenţă nocturn şi chtonian, ariciul a fost perceput şi mai ales ca erou solar, pe baza asemănării vizuale între astrul ceresc, cu razele sale luminoase, şi micul animal înconjurat aşijderea de sfera sa de ţepi.

Erou solar, ariciul are, totuşi, şi o latură chtoniană, evidenţiată de cercetătoarea Maria Gimbutas. Aşadar, ariciul, cu vizuina sa subpământeană şi obiceiul său de a se ghemui, era pentru oamenii din Paleolitic un simbol al matricei şi misterului feminin.

În cadrul interesantei şi originalei mitologii stră-româneşti, ariciul are, de asemenea, rol cosmogonic prin excelenţă.

În miturile noastre primordiale, ariciul participă alături de Dumnezeu (Fârtat) şi Diavol (Nefârtat) la urzirea lumii. Iată-l propulsat în rolul de "inginer" al Creaţiei. La fel ca în cazul miturilor primordiale indo-europene, asiatice sau chiar africane, ariciul este şi la noi un purtător al inteligenţei creatoare supreme şi chiar al unei etici surprinzătoare. El

este cel care pune ordine în succesiunea zilelor şi preîntâmpină incestul Soarelui cu Luna, izbăvind astfel lumea proaspăt făurită de greutatea unui păcat primordial.

Descoperim aşadar ariciul implicat în rolul neaşteptat de ajutor al lui Dumnezeau în procesul urzirii lumii. Ba chiar, în unele mituri, Dumnezeu greşeşte Facerea Lumii, sau este în lipsă de inspiraţie. Salvarea vine de la meticulosul şi inteligentul arici care, prin intermediul a diferiţi soli animalieri (cel mai adesea, albine), vine cu soluţiile potrivite pentru terminarea Lumii.

Îl găsim şi în rolurile de mediator între zi şi noapte, între pământ şi apă, între suprafaţă şi adâncime, între ordine şi haos, între normă şi abatere, acţionând asemenea unui catalizator pentru armonizarea contrariilor şi normalizarea ritmurilor Firii.

Ca orice divinitate precreştină telurică, ariciul este stăpân şi paznic al bogăţiilor pământului. Împarte acest rol cu şarpele dar, spre deosebire de reptila care doar păzeşte comorile, ariciul este păstrătorul tainei unui dar al elementului pământ. Este vorba de o plantă magică, ce poate să învingă bolile şi moartea, ba chiar şi uneltele şi tehnologiile create de oameni. Aceeaşi plantă are darul de a deschide uşile Raiului, iar singur ariciul este cel care-i ştie taina.

Contrapartea sa feminină, "aricioaica," este depozitara unei alte taine. Conform unei credinţe populare de demult, dacă cineva închide puii aricioaicei într-o cameră încuiată cu lacăte, mama lor umblă până găseşte mult râvnita Iarbă a Fiarelor, o buruiană magică pe care doar ea o poate găsi şi cu care numai atingând lacătele şi zăvoarele, acestea se deschid de la sine. Din motive mai mult decât evidente, Iarba Fiarelor era căutată îndeosebi de hoţi, de lotri, de ocnaşi şi de haiduci.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/8846319/2/shutterstock-81428086.jpg

Cu sau fără simbolismul său fascinant, ariciul rămîne acelaşi spiriduş al toamnei, a cărui apariţie ne încântă privirea şi ziua.Iubiţi-l şi ocrotiţi-l ori de câte ori îl întâlniţi!