1

2

ARHITECTURA VERNACULARĂ ÎN SPAŢII

MULTICULTURALE:

ZONA TRANSILVANIEI ŞI BANATULUI

TRADIŢIE ŞI INOVARE ÎN

ARHITECTURA TRADIŢIONALĂ DE PĂMÂNT

REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT

Coordonator științific

Prof. Univ. Dr. Arh. Scafa-Udrişte Ştefan

Doctorand

Arh. Popescu Mara

2016

3

CUPRINS

INTRODUCERE

Expunere de motive

Obiective ale studiului

Capitolul 1. Tradiţii în arhitectura vernaculară.

1.1 Arhitectura Vernaculară - Construcţii tradiţionale de pământ în diferite regiuni ale

Europei Centrale şi de Est.

1.2 Arhitectura vernaculară de pământ în Ungaria.

1.3 Arhitectura vernaculară de pământ în România.

Capitolul 2. Evoluţia configuraţiei spaţial-planimetrice a casei tradiţionale din zona

Transilvaniei şi Banatului.

2.1 Evoluţia caselor tradiţionale maghiare în Ungaria şi Transilvania.

2.2 Evoluţia caselor tradiţionale româneşti în Transilvania şi Banat.

Capitolul 3. Metode şi tehnici de construcţie cu pământ în Europa Centrala şi de Est.

3.1 Metode şi tehnici tradiţionale de construcţie cu pământ în Transilvania şi Banat.

3.1.1 Tehnica tradiţională de construire cu chirpici.

3.1.2 Tehnica tradiţională de construire cu lut.

3.1.3 Tehnica tradiţională de construire cu pământ bătătorit.

3.2 Locuinţă tradiţională din pământ din localitatea Csanádpalota, Ungaria - studiu de caz.

3.3 Locuinţă tradiţională din pământ din localitatea Şemlacu Mare, judeţul Timiş, România

– studiu de caz.

Capitolul 4. Metode de protecţie şi conservare a arhitecturii vernaculare. Construcţii

tradiţionale de pământ.

4.1 Protecţia şi conservarea arhitecturii vernaculare.

4.1.1 Locuinţă tradiţională din pământ din localitatea Inlăceni, judeţul Harghita

– Studiu de caz.

4.1.2 Locuinţă tradiţională din pământ din localitatea Hollókő, judeţul Nógrád –

Studiu de caz.

4

4.2 Metode şi tehnici tradiţionale de protecţie, conservare şi mentenanţă a construcţiilor

tradiţionale ţărăneşti realizate din pământ.

4.2.1 Factori determinanţi pentru degradarea elementelor componibile ale

construcţiilor tradiţionale de pământ.

4.2.2 Măsuri şi tehnici tradiţionale pentru remedierea şi repararea elementelor

componibile ale construcţiilor tradiţionale de pământ.

4.2.3 Măsuri şi tehnici tradiţionale pentru protecţia elementelor componibile ale

construcţiilor de pământ.

4.3 Acte normative privind reglementările de protecţie, conservare şi restaurare a

patrimoniului cultural construit naţional şi internaţional.

4.3.1 Recomandările UNESCO, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,

Ştiinţă şi Cultură, privind protecţia patrimoniului cultural.

4.3.2 Recomandările ICOMOS, International Council on Monuments and Sites,

privind protecţia patrimoniului cultural.

4.3.3 Situaţia legislativă din România.

Capitolul 5. Influenţe ale arhitecturii vernaculare pentru evoluţia arhitecturii moderne

şi contemporane.

5.1 Dezvoltarea durabilă. Transferul valorilor arhitecturii vernaculare în arhitectura

contemporană.

5.2 Începuturile influenţei arhitecturii vernaculare vernaculare în arhitectura cultă – sursă de

inovare şi creaţie.

5.2.1 Ion Mincu.

5.2.2 Kós Károly.

5.3 Materiale şi tehnici tradiţionale în încercări contemporane de arhitectură ecologică.

5.3.1 Cazare temporară în satul Jurilovca, judeţul Tulcea – Studiu de caz

5.3.2 Tehnologia caselor din baloţi de paie

5.3.3 Locuinţă rurală din satul Ghilea, judetul Botoşani – Studiu de caz.

5.3.4 Două proiecte concurs – Solar Decathlon Europe – două locuințe

experimentale

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

5

EXPUNERE DE MOTIVE

“Patrimoniul vernacular construit este important; este expresia fundamentală a culturii

unei comunităţi, relaţia sa cu teritoriul său şi, în acelaşi timp, expresia diversităţii culturale a

lumii.”1

Plecând de la această afirmaţie a importanţei arhitecturii vernaculare pentru patrimoniul

arhitectural al unei comunităţi, afirmată în ICOMOS2 - Carta privind Patrimoniul Construit

Vernacular, arhitectura vernaculară poate fi considerată a fi determinată, de-a lungul evoluţiei

unei comunităţi, de o serie de condiţionări precum cele culturale, economice, socio-

administrative, de existenţa unor trăsături de natură etnică, în spaţiile multiculturale şi nu în

ultimul rând, adaptabilitatea la un mediu geografic şi climatic specific, definind astfel o

particularizare distinctă locală pentru această arhitectură.

Acest proces de determinare şi implicit de adaptabilitate, în special pentru construcţiile

destinate locuirii, a fost un proces continuu cu o evoluţie în etape distincte, cu manifestări

elocvente până în prezent.

Arhitectura vernaculară a intrat după 19643 prin declaraţiile ICOMOS în accepţiunea

internaţională cu termenul generic de “arhitectură populară” sau “arhitectură fără arhitecţi”, în

paralel şi în simbioză cu arhitectura cultă, definită de creaţia unor autori cunoscuţi, arhitecţi şi

specialişti.

Construcţiile vernaculare, constituind un segment deosebit de valoros al patrimoniului

arhitectural, reprezintă, astăzi, segmentul cel mai periclitat si totodata cel mai puţin protejat al

patrimoniului construit. Schimbările politice şi sociale din secolul al XX-lea, prin acţiunile

coercitive de colectivizare şi industrializare forţată, au privat comunităţile săteşti de

proprietatea cea mai importantă, proprietatea asupra pământului şi, ulterior, de generaţiile

1 Citat preluat din ICOMOS - Carta privind Patrimoniul Construit Vernacular (1999)

2 ICOMOS – International Council on Monuments and Sites

3 In Carta Internatională ICOMOS din 1964 privind conservarea si restaurarea monumentelor si siturilor : Carta de la

Veneţia A Conservării Şi Restaurării Monumentelor Istorice

6

tinere obligate să părăsească mediul rural. Transformarea treptată, din diverse motive, a

modului tradiţional de viaţă din sate, fenomen resimţit şi în prezent determină dispariţia

clădirilor tradiţionale, proces, din păcate, ireversibil. Cei mai mulţi proprietari, conformându-

se unui nou mod de viaţă şi unei noi experienţe de confort, în condiţia lipsei de informaţii

adecvate asupra clădirilor tradiţionale, resping materialele şi formele tradiţionale ale locuirii,

ducând, prin aceasta, la dispariţia mult mai multor clădiri de patrimoniu decât ar presupune

simpla perimare tehnică a materialelor şi structurilor acestora. Pe de altă parte, acest proces de

perimare al arhitecturii vernaculare este un proces caracteristic nu numai comunităţilor din

România, ci şi al acelora din majoritatea ţărilor europene, fenomen datorat, în bună parte,

uniformizării şi globalizării culturii, mutaţiilor rapide, economico-sociale, al revoluţiei

informaţionale.

Se apreciază că, în România, există circa 23.000 de construcţii considerate monumente

istorice, dintre care un sfert, fiind în stare avansată de degradare, necesită, de urgenţă,

asistenţă de specialitate4. Neglijenţa, vandalismul, lipsa fondurilor pentru conservarea lor, ca

şi interesele imobiliare sunt unele dintre motivele de natură umană pentru care existenţa

acestor construcţii este permanent ameninţată. În ţara noastră există, încă, un patrimoniu

cultural imobil bogat, în special în mediul rural şi care, deşi nu are o valoare intrinsecă

individuală ridicată, prin valoarea sa de grup păstrează specificul şi identitatea naţiunii

noastre. Protejarea şi conservarea patrimoniului arhitectural presupune o conştiinţă ridicată

atât a identităţii naţionale, cât şi a celei locale, specifice fiecărei regiuni geografice,

responsabilitate majoră, atât pentru comunitatea locală, cât şi pentru oficialităţile socio-

politice şi administrative.

Ministerul Culturii, Comisia Patrimoniului Naţional, Inspecţia de Stat în Construcţii, şi

chiar structurile administrative ale consiliilor judeţene sau locale nu s-au ocupat consecvent,

până în prezent, să iniţieze concret programe de cercetare şi de protejare şi de valorificare a

patrimoniului construit vernacular. Doar muzeele etnografice în aer liber, ca o măsură de

avarie, au conservat bunuri culturale şi de arhitectură vernaculară, iniţiativele lor fiind

insuficiente pentru păstrarea caracteristicilor arhitecturii vernaculare româneşti în

integralitatea sa.

Patrimoniul vernacular rural are o foarte slabă reprezentare în Lista Monumentelor

Istorice din România.

4 Date preluate de pe site-ul oficial ICOMOS România, www.icomos.ro

7

În Ungaria, patrimoniul vernacular rural a reprezentat o activitate intensă de studiere şi

conservare încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Există instituţii şi organizatii bine

specializate ce au ca profil de activitate conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului

cultural naţional. Experienţa specialiştilor maghiari în acest domeniu este un bun model de

cercetat şi adaptat pentru a putea fi implementat ca soluţie pentru patrimoniul vernacular din

România. Iată de ce studiul comparativ ungaro-român privind valorificarea Patrimoniului

National este de mare utilitate.

Am avut ocazia de a cunoaşte în amănunt toate aceste aspecte în cadrul bursei de

cercetare cu tema „Cercetarea Programelor de Conservare, Protejare şi Valorificare a

Patrimoniului Naţional Cultural Vernacular – Aspecte Comparative şi Diferenţiale în

România şi Ungaria” susţinută de Tempus Public Foundation Research Scholarship

International Co-operation Programmes la Universitatea Szent Istvan - Facultatea de

Arhitectură şi Inginerie Civilă "Ybl Miklos" din Budapesta, Ungaria. Cercetarea mea de teren

întreprinsă în zone din Europa Centrală şi de Est a permis alcătuirea unui tablou complex în

ceea ce priveşte arhitectura populară şi influenţele arhitecturale reciproce.

Cercetarea mea s-a materializat în 14 articole publicate în reviste de prestigiu indexate

ISI5 sau BDI

6 şi prezentări la conferinţe naţionale şi internaţionale. Am profitat de experienţa

acumulată în 3 ani de management al patrimoniului cultural şi dezvoltare durabilă la comisia

pentru cultură a Comitetului Naţional Român-UNESCO şi ca bursier ICOMOS Internaţional.

Cercetarea mea a constituit un punct de plecare, în mare parte suportul, osatura, pe care s-a

dezvoltat studiul de faţă.

Consider că acest studiu elaborat reprezintă o mică contribuţie, alături de alte studii şi

cercetări elaborate deja, un suport pentru o cercetare mai amplă, necesară continuării efortului

de punere în valoare a arhitecturii vernaculare în zonele Transilvaniei şi Banatului şi, în mod

special, pentru salvarea, păstrarea şi protecţia patrimoniului tradiţional rural.

5 Popescu, M.: Vernacular architecture as source for national architectural identity: Ion Mincu and Kós Károly, in

Transylvanian Review/ Revue De Trasylvanie Vol. XXIV 2/2015, pp. 43-49. Revista indexata ISI Thomson Reuters (cu

factor de impact 0.012)

6 Popescu, M.: Vernacular Architecture - Earthen Buildings in Central and Eastern Europe, in YBL Journal Of Built

Environment, Budapesta, 2016, pp. 34-41

8

OBIECTIVE ALE STUDIULUI

În elaborarea studiului “Arhitectura Vernaculară din Transilvania şi Banat. Tradiţii şi

inovaţii în arhitectura construcţiilor de pământ” au fost urmărite, analizate şi dezvoltate o

serie de obiective pe nivele diferite de analiză cu metodologie specifică.

1. Se remarcă în ultimii ani, în cercetarea de specialitate, referitoare la arhitectura

vernaculară, un interes deosebit pentru studii în Transilvania şi Banat, lucrări

remarcabile cu un nivel deosebit de exigenţă ştiinţifică. Totuşi, în ciuda acestui fapt,

multe probleme ale Patrimoniului Cultural sunt încă neclarificate, nerezolvate – în

special în cazul arhitecturii vernaculare, respectiv în segmentul arhitecturii tradiţionale

de pământ, şi anume: evidenţierea valorii, a protecţiei, a restaurării sau a recunoaşterii

valorii patrimoniului arhitectural vernacular la nivel european sau mondial.

Din acest motiv, teza îşi propune să prezinte critic, comparativ, într-unul din capitole,

situaţia patrimoniului arhitectural vernacular din Ungaria, în particular localitatea Hollókő –

parte din Patrimoniul UNESCO, în comparaţie cu o serie de localităţi din Transilvania şi

Banat.

Sunt prezentate instituţii şi organizaţii specializate în activitatea de conservare şi punere

în valoare a patrimoniului naţional din ţara vecină, evidenţiindu-se un model de abordare

pentru acest domeniu, posibil de preluat şi aplicat în România, pentru o recunoaştere

europeană a valorilor patrimoniului arhitecturii vernaculare din zonele Transilvaniei şi

Banatului.

2. Punerea în evidenţă a valorilor arhitecturii tradiţionale a construcţiilor de pământ din

zona Transilvaniei şi Banatului, zone ale unui spaţiu multicultural, evidenţiate prin

studiile de caz Inlăceni şi Şemlacu Mare.

Aceste studii elaborate pentru arhitectura vernaculară, segmentul clădirilor de pământ din

zona Transilvaniei şi Banatului, se constituie ca o mică contribuţie ce va completa şi va

întregi tabloul general al patrimoniului naţional al arhitecturii. Ulterior, după alte studii şi

completări, se pot reconsidera măsurile de protecţie şi conservare ale arhitecturii vernaculare,

a construcţiilor de pământ din aceste zone.

3. Prin prezentarea evolutivă a metodelor şi tehnicilor de realizare a construcţiilor de

pământ (în special destinate locuirii) utilizând diverse materiale de construcţii locale

9

(piatră, lemn, pământ, paie) prin evidenţierea unor modele tradiţionale de construcţii

rurale, studiul îşi propune să informeze corect, să convingă şi să încurajeze comunităţile

rurale să nu renunţe, ci chiar să construiască în continuare noi clădiri, prin tehnologii

tradiţionale, cu materiale locale, date fiind avantajele lor: costuri mici în construcţie şi

exploatare, consumul energetic mic, confort termic.

4. În final, studiul elaborat evidenţiază influenţa arhitecturii vernaculare pentru arhitectura

contemporana, prezentând, în primul rând, câteva încercări de realizare, pentru anumite

programe de arhitectură, bazate pe conceptul profesional al arhitecturii durabile, a unei

abordări ecologice, ca alternativă pentru arhitectura contemporană (caracterizată prin

utilizarea betonului, metalului, sticlei, materialelor compozite) şi în al doilea rând,

arhitectura vernaculară la nivel conceptual, ca sursă de inspiraţie şi inovare în

creativitatea de arhitectură, pentru o arhitectură de înalt nivel, reprezentativă exigenţelor

societăţii contemporane.

Cuvinte cheie: arhitectura vernaculară, patrimoniu construit, protecție, arhitectura de

pământ, multiculturalism, tradiție, metode și tehnici.

10

Teza de doctorat este structurată în cinci capitole, cărora li se adaugă anexele ce vin în

sprijinirea temei abordate.

Capitolul 1, intitulat Tradiţii în arhitectura vernaculară, abordează subiectul arhitecturii

vernaculare din perspectiva unor regiuni din Europa Centrală și de Est, cu particularizări

pentru arhitectura tradițională în Ungaria și România.

Construcţiile vernaculare au apărut când omenirea a fost forțată să facă uz de resursele

naturale din jurul ei pentru a-și crea o protecţie faţă de intemperiile naturii, pentru a-şi asigura

un adăpost și confort. Este o reacție pură, la nevoile unei persoane sau ale unei societăţi, ce și-

a permis construirea unui adăpost adaptat la diferite cerinţe. Astfel de tradiții simple, au fost

mult timp considerate ca fiind primitive și au fost înlocuite cu valori arhitecturale ce

contravin, în mare măsură, legăturii vitale dintre oameni și cadrul natural.

Arhitectura vernaculară, cuprinzând principiile arhitecturale ecologice de bază ale

eficienței economice și a materialelor, precum și a resurselor, prin utilizarea acelora din

imediata apropiere a construcţiei, valorifică cunoștințele native ale modului în care clădirile

pot fi proiectate în mod eficient, precum și ale modului în care se poate profita de materialele

și resursele locale.

În Europa Centrală şi de Est există o diversitate a formelor arhitecturii de pământ şi o

varietate a tehnicilor de construcţie. Aceasta se datorează, în mare parte, reliefului întins, de

tip câmpie, din bazinul Dunării şi Tisei, dar şi a lipsei altor materiale de construcţie, ca lemnul

sau piatra.

Următoarele subcapitole se constituie pe baza temei abordate, arhitectura vernaculară de

pământ, făcându-se o analiză comparativă între țările alese ca fiind reprezentative pentru acest

tip de arhitectură, respectiv Ungaria și România.

În Ungaria, pământul ca material de construcţie ieftin, a ajuns în centrul atenţiei când

obţinerea lemnului a devenit dificilă şi scumpă. Stimularea construcţiilor eficiente,

economice, folosind doar jumatate din lemnul necesar pentru o casă, a început din secolul al

XVIII-lea7. În bazinul Carpatic, către sfârşitul secolului al XIX-lea, utilizarea pământului şi a

paiantei pentru construcţia pereţilor a devenit o tehnică frecvent folosită, având tehnici de

construcţie adaptate caracteristicilor materialelor locale. Există localităţi, de exemplu Hollókő

(jud. Nógrád), despre care se va discuta într-un capitol separat, sau Mezőkövesd (jud. Borsod-

7 Györffy, I.: Magyar falu, magyar ház, Akadémia Kiadó, reprint (1943), Budapesta, 1987

11

Abaúj-Zemplén), unde au rămas părţi autentice din satul vechi, construite la sfârşitul secolului

al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

În Ungaria, patrimoniul vernacular rural a reprezentat o activitate intensă de studiere şi

conservare încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cercetările referitoare la arhitectura

vernaculară au debutat odată cu documentarea construcţiilor bisericeşti. După cel de-al doilea

război mondial, s-a realizat apărarea şi păstrarea monumentelor rurale din partea statului.

Etnografi şi arhitecţi au muncit intensiv ca ocrotirea arhitecturii populare (în care se

încadrează şi arhitectura vernaculară) să fie legiferată în 1949. Cercetările au arătat că aceste

construcţiile arhaice nu sunt construcţii maghiare izolate, în cursul timpului au fost în legatură

cu influenţele culturii europene.

Datorită prezenţei lemnului din belşug, România a avut o cultură predominantă de lemn,

deşi pământul a fost întotdeauna un material care şi-a avut locul în orice construcţie. În urma

defrişărilor din ultimii ani, pădurile au fost înlocuite de câmpii vaste, ce au determinat apariţia

construcţiilor făcute din cărămizi de chirpici, câteodată din paiantă. In două treimi din

comunele din România, putem găsi multe case din pământ sau case în care pământul a fost

folosit pentru construcţii secundare sau de completare.

Majoritatea clădirilor din pământ aparţin arhitecturii vernaculare. În muzeele în aer liber

din ţară (Muzeul Satului din Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Piteşti etc.), pot fi găsite

exemple de arhitectură vernaculară rurală. Măsura protecţiei nu este aplicată şi satelor, unde

partea majoritară a arhitecturii de pământ încă există. Împraştierea geografică a construcţiilor

de pământ face ca patrimoniul vernacular să fie, încă, locuit şi folosit de oameni. Modernizarea

necontrolată sau abandonul extins fac ca aceste construcţii de pământ să piardă caracterul

original.

Capitolul 2 continuă această analiză comparativă dintre cele două țări, însă acum se face

în detaliu, din punct de vedere al evoluţiei configuraţiei spaţial-planimetrică a casei

tradiţionale.

Arhitectura, una dintre formele culturii materiale şi spirituale ale unei societăţi, poate să

surprindă foarte uşor specificul etnic şi poate fi urmărită pe mari perioade istorice.

Dezvoltarea arhitecturii populare, de-a lungul mileniilor, a dus la formarea unor vechi tradiţii,

distincte etnic, în arhitectura ţărănească a comunităţilor cu o structură multietnică.

12

În Ungaria, încă de la începutul anilor 1880, s-au făcut investigaţii în domeniul folcloric,

al arhitecturii, al stilurilor de viaţă, al obiceiurilor, etc. şi în alte domenii de cercetare, toate

axate pe istoria comunităţilor, a naţiunii. În acele vremuri, etnografia instituţională era

caracterizată de metode care se concentrau asupra colecţiilor şi pe analiza materialelor locale

şi identificarea originilor şi liniilor de evoluţie ale diverselor fenomene.

Dintre tipurile caselor maghiare, cel mai arhaic model este casa din Câmpia Maghiară, în

construcţia căreia nu s-a folosit piatra sau lemnul, ci doar pământul şi lutul. Zidurile caselor

din pământ au fost ridicate utilizându-se mai multe tehnici. Ca elemente de legătură adăugate

pământului au fost folosite plantele găsite la îndemână.

Studiul locuinţei tradiţionale din România de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea demonstrează intercondiţionările datorate factorilor specifici

spaţiului multicultural, precum şi o diferenţiere regională marcată. Arhitectura ţărănească din

vestul ţării poate fi împărţită în două zone mari: zona de câmpie şi zona de deal şi munte;

regiunea de tranziţie este lipsită de trăsături specifice îmbinând caracteristicile celor două

zone ce intră în componenţa ei. În prima categorie (zona de câmpie) intră microzona Câmpiei

Aradului, Tincăi şi Oradei. Casele din lut (ciamur, pământ bătut şi chirpici), care fac obiectul

studiului şi care vor fi detaliate amănunțit în continuare, au fost construite cu precădere în

zona marginală de câmpie, fiind înlocuite cu casa din cărămidă în secolul al XIX-lea,

suportând astfel numeroase influenţe de-a lungul timpului.

Capitolul 3 abordează subiectul arhitecturii vernaculare de pământ din perspectiva

metodelor şi tehnicilor de construcţie cu pământ, regăsite în Europa Centrală şi de Est.

Pentru mediul rural, cu precădere în comunităţile rurale cu un nivel economic scăzut,

alături de tehnicile de construcţie, amintite în capitolul anterior, o alternativă viabilă în nevoia

de a construi o locuinţă, o gospodărie ţărănească, sunt metodele şi tehnicile tradiţionale, cu

pământ, datorită următoarelor considerente:

- În primul rând, cost redus prin folosirea materialelor locale şi a forţei de muncă

locală;

- Consum mic energetic pentru realizarea construcţiei, cât şi în exploatare;

- Obţinerea unui confort termic superior materialelor moderne, prin utilizarea

materialelor naturale;

13

- Dezvoltarea durabilă prin metode de construcţii şi materiale naturale;

- Estetică arhitecturală.

Materialele naturale locale, în cele mai multe regiuni, sunt soluţii pentru viitor.

Avantajul pământului, material ieftin şi uşor de procurat, este completat de tehnicile

tradiţionale de construire cu pământ pentru pereţi, ce necesită cunoştinţe minime de

construire. Dintre tehnici, cea mai răspândită este tehnica construirii cu chirpici, aceasta fiind

regăsită la majoritatea construcţiilor din pământ. În zonele cu lemn, uşor de procurat, se

utilizează tehnica de construcţie cu paiantă. Folosite sunt şi tehnicile de construcţie cu lut şi

construcţia cu pământ bătătorit.

Cercetarea personală pe care am efectuat-o în Ungaria pentru locuinţe tradiţionale de

pământ, în cadrul bursei, a vizat oraşul Csanádpalota, la recomandarea ICOMOS Ungaria.

Localitatea îndeplinea toate condiţiile, având clădirile ridicate din pământ, caracteristic

locuinţelor din Câmpia Maghiară. In cercetarea mea am fost sprijinită de administrația locală,

în special de domnul primar Kovács Sándor.

În România, în cadrul cercetării mele pentru locuinţe tradiţionale de pământ, am vizat

localitatea Şemlacu Mare. Localitatea îndeplinea toate criteriile privind locuinţele de pământ,

caracteristice vestului României.

Prin prezentarea acestor două studii de caz, (locuinţa din Csanádpalota, Ungaria, şi cea din

Şemlacu Mare, România), putem observa tipul de structura al comunităţii, de parcelare şi

organizare.

Am dorit, de asemenea, să subliniez şi aspectele asemănătoare ale celor două studii, atât în

organizarea funcţională a gospodăriei, cât şi în ceea ce priveşte scara, tehnicile utilizate şi

sistemul de realizare, proporţiile locuinţei, chiar şi modalitatea de a o aşeza pe teren. Structura

construcţiei este aceeaşi, diferă însă tipul de învelitoare.

În concluzie, observăm clar, în cele două zone studiate, această capacitate de absorbție a

influențelor reciproce, zone aflate într-un spațiu multicultural.

În Capitolul 4 se pune problema metodelor de protecţie şi conservare a arhitecturii

vernaculare, luându-se și două studii de caz, considerate de succes din punct de vedere

financiar și al protecției. De asemenea, în acest capitol se sugerează și de ce fel de protecție

14

legislativă trebuie să beneficieze arhitectura vernaculară, analizând recomandările UNESCO,

ICOMOS și situația legislativă din România.

Studiile privind evoluţia arhitecturii vernaculare din ţările sud-est europene, cu toate

diversificările și particularităţile regionale specifice comunităţilor respective, pun în evidenţă

faptul că procesele de transformare a satelor s-au finalizat în mare măsură. Aceste mutaţii în

societatea rurală, indiferent de motivaţiile acestora, au însemnat, în primul rând, un ataşament

faţă de tradiţiile şi obiceiurile locale, un respect şi o grijă de păstrare şi valorificare a

patrimoniului cultural – a Patrimoniului construit, aceasta însemnând salvarea şi păstrarea, în

special, a locuinţelor tradiţionale, acestea fiind folosite şi locuite, atât de populaţia locală –

agricultori, sau, în cele mai multe cazuri, transformate în locuinţe de vacanţă locuite temporar

de orăşeni, cu un mod de viaţă specific urban. Aceste mutaţii au condus la adaptarea fondului

construit vernacular, la cerinţele de dezvoltare impuse de o societate contemporană. În

planurile de dezvoltare a localităţilor rurale sunt precizate şi protejate zonele sau ansamblurile

arhitecturii vernaculare, stabilindu-se direcţiile şi căile de dezvoltare rurală în corelare şi

interdependenţă cu toţi vectorii dezvoltării.

În Europa de Est, arhitectura vernaculară şi în special casele tradiţionale de pământ, au o

situaţie specific distinctă prin faptul că satele continuă să existe fizic cu o populaţie majoritar

îmbătrânită, din cauza părăsirii mediului rural de către tânăra generaţie, populaţie cu

mentalităţi, obiceiuri şi mod de viaţă marcat de o slabă dezvoltare economică.

Studii recente asupra comunităţilor rurale din zonele estice ale Europei, respectiv

Transilvaniei şi Banatului, în care se înscrie şi prezentul studiu, constată existenţa, încă, a

unui patrimoniu cultural deosebit de preţios, chiar pentru cultura europeană în întregul ei,

precum şi practicarea, până în prezent, a unor metode şi tehnici tradiţionale de a construi.

Pentru atingerea dezideratului de supravieţuire a tradiţiilor populare specifice arhitecturii

vernaculare şi a vechilor metode şi tehnici de a construi, nu trebuie acţionat doar cu programe

de conservare şi restaurare, ci şi printr-o strategie educaţionala de lungă durată.

Trebuie evaluate relaţiile interculturale la nivel individual de grup social, la nivel

instituţional. Cunoaşterea reciprocă a grupurilor etnice, cunoaşterea şi înţelegerea culturii

fiecăruia pentru o „recunoaştere reciprocă” este condiţia esenţială a dialogului interetnic.

Tocmai acest aspect explică, în mare, o serie de trăsături comune ale arhitecturii vernaculare, a

caselor tradiţionale românești şi maghiare din zona Transilvaniei şi Banatului, asistând la un

15

transfer reciproc de influenţe în organizarea funcţională, în constituirea elementelor

constructive, în metode de construcţie, în elemente de plastică arhitecturală.

În susţinerea acestui dialog interetnic, experienţa a dovedit că se pot iniţia acţiuni şi

programe într-un sistem instituţionalizat, cum ar fi introducerea în şcoli a unor programe

multiculturale, înfiinţarea unor cluburi şi organizaţii de promovare a valorilor interetnice,

interculturale, sau crearea de evenimente cu specific intercultural, cum ar fi festivalurile

folclorice de la Braşov, Sighişoara, Bobâlna etc.

Pe aceste considerente de studiu, prezint două studii de caz, satul Inlăceni din

Transilvania şi Hollókő din Ungaria.

În structura generală a studiului privind arhitectura vernaculară, segmentul construcţiilor

de pământ impune o analiză şi o prezentare a acestui material de construcţie, argila (lutul). În

arhitectura rurală, a zonei de câmpie mai ales, el se regăseşte într-o mare pondere de utilizare.

Motivaţia acestei utilizări semnificative în arhitectura tradiţională, alături de alte materiale

naturale locale ce se găsesc în zonele de construcţie (lemn, piatră, materiale diverse vegetale)

este susţinută de caracteristicile acestui material de construcţie:

• ieftin, prin uşurinţa procurării în plan local;

• nu necesită o calificare deosebită pentru punerea în operă;

• ecologic, care, pus în construcţie, asigură un confort superior altor materiale (cărămidă,

beton, oţel, materiale compozite);

• asigură o bună izolare termică pentru condiţii extreme de temperatură, iarna sau vara,

precum şi o corectă „respiraţie” a pereţilor construcţiei; asigură un cost energetic redus în

exploatare, obţinându-se o sustenabilitate pe toată durata de existenţă a clădirii;

• costuri de întreţinere mici, mentenanţă uşoară şi nepretenţioasă;

• material de construcţie capabil să determine, în creaţia de arhitectură, abordări estetice

particulare.

Pentru coerenţa informatică a studiului, voi prezenta şi comenta principalele utilizări, sub

aspect tehnic, ale acestui material de construcţie, lutul, folosit în construcţia tradiţională.

Prezentarea va fi facută pe trei paliere de analiză:

1. Factori determinanţi ai degradării elementelor constructive de pământ;

2. Măsuri şi tehnici de remediere a degradărilor elementelor constructive de pământ;

3. Măsuri şi tehnici tradiţionale pentru protecţia elementelor constructive de pământ.

16

În ultimul capitol al tezei se tratează subiectul influenţei arhitecturii vernaculare asupra

evoluţiei arhitecturii moderne şi contemporane ecologice, pornind de la arhitecții celebrii, Ion

Mincu și Kós Károly, ce au utilizat principii, elemente, metode din arhitectura vernaculară în

elaborarea unui nou curent în arhitectura vremii respective.

Schimbările din ultimele decenii în peisajului arhitectural al zonei rurale, produse în mare

măsură din cauza incapacităţii de conservare şi refolosire a unui specific local, aduc, astăzi, din

ce în ce mai mult în discuţie instrumentele de garantare ale unui mediu calitativ pentru

viitoarele generaţii.

În dezbaterile specialiştilor, concepte precum arhitectura responsabilă, dezvoltare în

mediul rural sau promovarea inovaţiei în spaţiul rural, sunt din ce în ce mai prezente, toate

intrând sub umbrela conceptului global de arhitectură durabilă.

Programul cel mai apropiat de respectare a cerinţelor arhitecturii durabile este locuinţa.

Pentru evidenţierea tuturor acestor considerente, se vor analiza o serie de studii de caz privind

locuinţa, în diferite zone al României, dar şi modul în care arhitectura vernaculară poate

reprezenta o sursă extrem de valoroasă de inspiraţie pentru arhitectura nouă, ca parte

integrantă a arhitecturii durabile.

Proiectele și locuințele experimentale prezentate și analizate în teză, PRISPA și EfdeN,

alături și de alte construcții realizate, locuinţa rurală din satul Ghilea, judetul Botoşani sau

cazarea temporară în satul Jurilovca, judeţul Tulcea, având ca principii de proiectare, execuție

și exploatare, principii de ordin ecologic, de sustenabilitate, de dezvoltare durabilă, se pot

concretiza și defini pe două paliere:

- În primul rând, ca sursă de soluții inovative conceptuale pentru arhitecți în demersul de

formalizare spațial-funcțională și estetică a obiectului de arhitectură;

- În al doilea rând, ca sursă de soluții inovatoare în utilizarea de materiale de construcție

tradiționale și naturale (lemn, piatră, pământ, material vegetal), cu adaptarea tehnicilor

și tehnologiilor specifice acestora la exigențele moderne.

Acest tendință în arhitectura contemporană ne conduce spre ideea unei arhitecturi cu adânci

rădăcini în arhitectura vernaculară, aceasta constituindu-se într-o sursă de inspirație, de creație

și inovare în proiectarea de arhitectură și urbanism la nivel conceptual, într-o accepțiune

ecologică și un respect pentru principiile dezvoltării durabile.

17

CONCLUZII

Spre deosebire de alte țări europene, România se caracterizează printr-un areal cu o

pondere majoritar rurală, cu un fond al patrimoniului cultural construit important și valoros,

patrimoniu ce, în mare măsură, este păstrat. Pe aceste premize s-a elaborat prezentul studiu de

analiză al arhitecturii vernaculare din regiunea Transilvaniei și Banatului, zone în care, în

comparație cu alte zone ale României, chiar dacă în ultimii ani au fost înregistrate cercetări de

specialitate exigente, se constată multe probleme de patrimoniu, încă neclarificate,

neelucidate, în special, pentru arhitectura vernaculară, în păstrarea, protecția si restaurarea

valorilor istorice.

Astfel, prin analize întreprinse pe diverse aspecte ale arhitecturii vernaculare (spațializare

funcțională, structuri de rezistență, metode și tehnici de execuție, etc.), precum și prin studiile

de caz, privind satele Inlăceni și Șemlacu Mare, comunități ale unui spațiu multicultural, se

desprinde cu claritate ideea definirii arhitecturii vernaculare, a arhitecturii tradiționale,

ca fiind însăși substanța spiritualității, a culturii, a evoluției istorice a unei comunități.

Relevarea valorilor arhitecturii vernaculare este definitorie pentru apartenența la o

anumită identitate comunitară exprimată de tradiții, obiceiuri, mărturii și legende, de mediul și

cadrul natural de care sunt strâns legate. În prezent, valorile de patrimoniu ale arhitecturii

vernaculare în România nu au nici o clasare pe Lista Monumentelor Istorice.

Din păcate, asistăm astăzi la un proces de distrugere și dispariție ale acestor valori, a

mărturiilor arhitecturii vernaculare, proces generat nu atât de efectele unor distrugeri naturale,

cât mai ales prin neglijența și nepăsarea umană, prin lipsa unor informații și instruiri corecte a

membrilor comunităților rurale față de arhitectura vernaculară, față de metodele și tehnicile

tradiționale de construcție, prin necunoașterea și ignorarea față de avantajele arhitecturii

vernaculare. Pentru diminuarea, chiar stoparea acestui proces, prin studiul elaborat se

propune, în primul rând, o informare corectă la nivelul utilizatorilor rurali, a oficialităților

locale, privind tehnologiile tradiționale și prezentând calitățile acestora.

Se impune astăzi ca o menire sacră de a ocroti, de a păstra aceste valori ale arhitecturii

vernaculare şi chiar de a continua şi dezvolta acele caracteristici ale construcţiilor tradiţionale

și adecvarea acestora la exigenţele contemporane.

18

În cadrul tezei, urmare a unor analize comparative ale arhitecturii vernaculare în unele

localități din Ungaria și România, problematica privind păstrarea, protecția, conservarea și

restaurarea valorilor arhitecturii vernaculare, ale arhitecturii tradiționale de pământ, este

propusă a fi tratată într-o viziune mai largă de abordare și anume în cadrul unei politici

culturale față de patrimoniul construit al arhitecturii vernaculare, sugerând chiar, la

recomandările ICOMOS, o posibilă strategie pe etape de aplicare:

a) Continuarea, inițierea și promovarea unor noi programe de cercetare a arhitecturii

vernaculare în zonele de mare potențial cultural, pentru evidențierea și marcarea

adevăratelor valori, în vederea păstrării, protecției și restaurării;

b) Susținerea și promovarea alocării de fonduri pentru programe de conservare și

restaurare a valorilor arhitecturii vernaculare din diverse comunități regionale;

c) Pentru păstrarea și protecția valorilor arhitecturii vernaculare, la nivelul obiectului de

arhitectură sau a ansamblului arhitectural, este necesară integrarea acestora în planurile

de dezvoltare a localităților în planul urbanistic general sau zonal, definind zone

istorice protejate;

d) Integrare de ordin funcțional contemporan a construcțiilor vernaculare tradiționale în

noile ansambluri ale localităților.

Este recunoscută localitatea Hollókő din Ungaria ca fiind stațiunea turistică rurală de mare

atracție și interes turistic, chiar la nivel european. Zona s-a dovedit a fi un succes remarcabil

financiar, contribuind ca principal factor la dezvoltarea localității.

În acest sens, se remarcă în teză că majoritatea satelor prezentate în studiile de caz, prin

potențialul lor valoric, pot deveni centre istorice de un real interes.

Totodată, aceleași sate semnalate, precum și alte localități ce pot fi studiate și evaluate

ulterior ca depozite de importante valori, constituite în ansambluri istorice în mediul rural, pot

candida la o recunoaștere valorică europeană și la o eventuală înscriere a lor în

patrimoniul UNESCO prin grija factorilor responsabili în domeniul culturii (pe baza

modelului satului Hollókő).

Plecând de la analiza comparativă în spațiile multiculturale comune, prin experiența altor

specialiști, teza propune, ca noutate, o strategie în raport cu acest patrimoniu construit.

Gestionarea acestui tip de arhitectură nu trebuie să se limiteze la un obiect, ci la nivelul unui

întreg ansamblu sau ansambluri chiar, care trebuie să fie incluse în studiile de dezvoltare a

19

localității, sub protecția unui plan de urbanism general elaborat, și care să beneficieze de un

plan de finanțare, să fie o parte a administrației locale.

În societatea contemporană, având în vedere noile solicitări și deziderate impuse și

generate de extraordinara dinamică a economiilor și a noilor tehnologii, intrarea într-o nouă

etapă, cea a revoluției informatice, raportată totodată la o populație la fel de incertă și în

permanentă schimbare, arhitectura contemporană trebuie să răspundă acestor multiple

provocări. Un răspuns posibil îl găsim în conceptul dezvoltării durabile, o dezvoltare

responsabilă pentru generațiile viitoare prin protejarea mediului natural, prin protejarea și

economisirea resurselor naturale, în conceptul arhitecturii ecologice, cu folosirea unor

materiale de construcții naturale locale sau materiale cu consum mic energetic, în conceptul

unei arhitecturi sustenabile cu costuri mici în execuție cât și în exploatarea acestora.

Toate aceste deziderate le găsim prezente elocvent în structura arhitecturii vernaculare,

aceasta constituindu-se într-o adevărată sursă de inovare și creativitate inepuizabilă pentru

principalii specialiști din domeniu, arhitecți, urbaniști și ingineri în demersul acestora pentru o

proiectare durabilă.

20

Bibliografie selectivă

1. Anghel, D.: “Traseu urban: Ion Mincu”, Arhitectura, no.8 / 2011

2. Arhivele Naţionale Forster Központ, Budapesta, Ungaria.

3. Balassa, I.: Magyar Néprajz IV. Életmód, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1997

4. Bârcă, A.: Plastica arhitecturii rurale, Editura Ad Libri, 2007

5. Batky, Z.: Ertesitoje. Az „Ethnographia” Melleklete, A Magyar Nemzeti Muzeum

Kiadasa, Budapesta, 1930

6. Blaga, L.: Trilogia culturii, Editura Universal Literature, Bucureşti, 1969

7. Călinescu, G.: Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, a 2-a Ediţie,

Revizuită şi Adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

8. Cioran, E.: Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990

9. Cseri, M., Horváth, A., Szabó Z.: Discover Rural Hungary, Hungarian Open Air Museum,

Szentendre, 2007

10. Culic, I: „Nationhood and Identity: Romanian and Hungarians in Transylvania” in Balázs

Trencsényi et al (eds.) Nation-Building and Contested Identities. Romanian & Hungarian

Case studies. Editura Polirom (Iasi) şi Editura Regio Books (Budapesta), 2001, pp. 227-

248

11. Czire, A. : Énlaka, Faufuzetek, Szekelyudvarhely, Litera Konyvkiado Publishing, 2000

12. Dachverband L.: Reguli pentru arhitectura din pământ. Noţiuni, materiale, elemente de

construcţie. Arhiterra, Bucureşti, 2010

13. Dragomir, V.: Conservarea şi restaurarea arhitecturii vernaculare, Editura Universitaria,

2012

14. Gall, A.: Kós Károly - Muhelye. Mondus Magyar Egyetemy Kiadó, Budapesta, 2002

15. Giurescu, C.: Transilvania, Editura Central Printing, Bucureşti, 1943.

16. ICOMOS Magyar Nemzeti Bizottsaga

17. Ionescu, G.: Arhitectura populară românească, Editura Tehnica, 1957

18. Kós, K.: Életrajz (közzéteszi: Benkő Samu), Szépirodalmi Könyvkiadó, Budapesta –

Editura Kriterion, Bucuresti, 1991, pp.26-28; p.30; p.36.

19. Lapedatu, A.: Comisiunea Monumentelor Istorice Secţiunea din Transilvania şi ţinuturile

mărginaşe. Raport cu privire la lucrările din primul an de funcţionare 1921/1922, Cluj,

1922, p. 9.

21

20. Maiorescu, T.: Critice, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990

21. Mendele, F.: “Hollókő muemleki vedelme”, Hollókő öröksége, ICOMOS Magyar Nemzeti

Bizottsaga, Budapesta, 2013

22. Minke, G.: Construind cu Pământ – Proiectare şi tehnologii pentru o arhitectură durabilă,

Editura Simetria, Bucureşti, 2008

23. Munteanu, R.: Ghid de construire în zona de dezvoltare durabilă a Parcului Naţional

Piatra Craiului, Bucureşti, 2013

24. Nagyné, B. Z.: An Exhibition is Born, Hungarian Open Air Museum, Szentendre, 2014

25. Niedermüller, P.: Der Mythos der Unterschieds: vom Multilikulturalismus zur Hibridität,

in volume Habsburg Postcolonial, ohannes Feichtinger Edition, Ursula Prutsch, Moritz

Csáky, Studien Verlag, Insbruck, Wien, 2003, pp. 69-81

26. Pătraşcu N.: Ioan Mincu, Editura Cultura Naţională, 1928

27. Popescu M.: “Configuraţii rurale de patrimoniu în Transilvania din Odorheiul Secuiesc”,

Anuarul Centrului de Studii de Arhitectura Vernaculara U.A.U.I.M.-Dealul Frumos,

Editura Universitara “Ion Mincu”, Bucureşti, 2015

28. Popescu, M.: “Arhitectura sacră din regiunile multiculturale”, Anuarul Centrului de Studii

de Arhitectura Vernaculara U.A.U.I.M.-Dealul Frumos, Editura Universitara “Ion Mincu”,

Bucureşti, 2013

29. Popescu, M.: “Vernacular Architecture - Earthen Buildings in Central and Eastern

Europe”, Ybl Journal of Built Environment, , Editura SZIU Ybl Miklos, Budapesta, 2015,

pp. 34-41

30. Popescu, M.: „Kós Károly şi biserica de lemn din Turea”. Anuarul Centrului De Studii

De Arhitectura Vernaculara U.A.U.I.M. –Dealu Frumos, Ed. Universitara Ion Mincu,

ISSN 2068-472X, 2011, pp. 93-110

31. Popescu, M.: „Kós Károly”. Arhitectura nr.6 / 2013, ISSN-1220-3254, pp.91-102

32. Popescu, M.: The unknown treasure of Transylvania, featured article for Future for

Religious Heritage, 2015

33. Popescu, M.: Vernacular Architecture, lucrare sustinuta la conferinta oraganizata de

ICOMOS “Restoration of Historic Monuments” in Eger, Ungaria, 2015

34. Román, A.: „A hollókői falurehabilitáció” (text apărut în 1986), Hollókő öröksége,

ICOMOS Magyar Nemzeti Bizottsaga, Budapesta, 2013

22

35. Rudofski, B.: Architecture without architects: A Short Introduction to Non-Pedigreed

Architecture, Ed. Secker and Warburg, Londra, 1964

36. Ruegg, F.: Theory and Practice: intercultural and inter-religious dialogue, from

cosmopolitanism to fundamentalism, article published in: Giordano&Patry Eds., 2006, pp.

146-168

37. Samovar, L. A., Porter, R. E.: Communication Between Cultures, Wardsworth Publishing

Company, Belmont, California, 1991

38. Sas, P.: Kós Károly művészete, ed.Noran, 2004

39. Semayer, V.: Jelentés a M. N. Múzeum néprajzi osztályának állapotáról az 1910. év

harmadik évnegyedében, A Magyar Nemzeti Múzeum Néprajzi Osztályának Értesítője. Az

„Ethnographia" melléklete,vol. XI ,1910, pp. 275-276.

40. Ştefănuţ, A.: Arta 1900 în România, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2008

41. The UNESCO Universal Declaration regarding cultural diversity, 2001.

42. Tibor, S., Buzás,M.: Hagyományos falak, Terc Kiado, Budapesta, 2003.

Surse fotografii copertă

1. Fotografii arh. Mara Popescu

- Ungaria: localitatea Csanádpalota, localitatea Hollókő, Muzeul în aer liber Skanzen

Szentendre;

- România: Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, Bufetul de la Șosea, Muzeul

Satului „Dimitrie Gusti”;

2. Fotografii din colecția Szinte Gábor a Muzeului Național Etnografic din Budapesta,

Ungaria;

3. Fotografie preluată de pe wikipedia.org, fotografie făcută de Soare în 2003 – Danube

Delta: making Construction Material;

4. Fotografie preluată de pe site-ul igloo.ro/articole/prispa

5. Fotografie preluată din LUT 2006/2010, Editura Universitară Ion Mincu, București, 2010