arhitectura-antichităţii
TRANSCRIPT
Arhitectura Antichităţii
Se numeste "antichitate" perioada care se intinde de la sfarsitul neoliticului pana la inceputul Evului
Mediu. Aparitia si dezvoltarea oraselor determina crearea unei arte monumentale care ia amploare din ce
in ce mai mult odata cu constituirea statelor si a imperiilor. Dezvoltarea oraselor nu se produce in acelasi
moment in bazinul Marii Mediterane. Un puternic vant civilizator vine din Orient, apoi se raspandeste spre
Occident creand o filiatie intre aceste mari civilizatii. Datorita acestui fapt, in Europa se suprapun perioade
şi stiluri diferite: Stilul grecesc şi Stilul roman.
In acesti 4000 de ani de istorie, arhitectura evolueaza de la constructiile de mari dimensiuni mesopotamo-
egiptene la eleganta coloanelor grecesti. Roma preia aceasta mostenire intr-un raport balansand in jurul
grandorii si al lipsei de masura. Se va putea remarca o trecere de la cautarea armoniei in proportii, de la
folosirea marmurei puse fara ciment (in stilul grecesc), la cautarea fortei, a efectelor luxuriante si a utilului,
la folosirea blocajului de mortar cu parament din piatra (in stilul roman).
Stilul Grecesc
Vezi galeria foto
Nasterea artei grecesti a avut loc in jurul secolului IX i.C., odata cu aparitia perioadei geometrice. S-a
cazut de acord ca, dupa ce apogeul artei grecesti a fost atins in secolul V i.C., in perioada clasica, ultimile
ei manifestari s-au stins in pragul bataliei de la Actium (31 i.C.). In realitate, lucrurile au stat mai putin
arbitrar, pentru ca, si dupa aceasta data, influenta artei grcesti ramane evidenta atat in Orient cat si in
Occident. Limitata initial in cadrul restrans al Marii Egee, arta greaca se impune treptat, datorita actiunilor
de colonizare din secolele VIII si VII, in toata regiunea din jurul Marii Mediterane. In acesta diversitate
rezida o identitate culturala comuna face sa se poata vorbi de o arta greceasca.
Regele Eumeneu al II-lea, aliat al romanilor, a domnit peste Pergam, in Asia Mica, timp de 40 de ani. El a
inaltat multe monumente pe acropola capitalei sale, dintre care este retinut un altar pentru sacrificii de
mari dimensiuni, dedicat lui Zeus si Atenei, construit intre 180 si 170 i.C. Sapaturile arheologice conduse,
incepand cu 1873, de germanul Humann au permis identificarea acestui monument. Friza a fost
transportata la muzeul din Berlin, unde s-a reconstruit altarul.
Cinci trepte alcatuiesc fundatia acestui ansamblu care masoara 36 m x 34 m. Pe latura vestica, o scara
monumentala, larga de 20 m si inalta de aproape 6 m, conduce la o coloana care permite accesul pe o
esplanada rectangulara de 20 m x 30 m. Un zid inchide esplanada pe trei dintre aceste laturi. Un portic
(galerie carorneaza fatada unei cladiri, formata dintr-un sir de coloane; uneori deasupra se afla un
fronton) in stil ionic inconjoara acest perete pe latura exterioara. Altarul, constrit pentru a putea arde
ramasitele victimilor, ocupa in centru platformei un dreptunghi de 7m x 14 m. in jurul soclului porticului
exterior se desfasoara o friza lunga de 120 m si inalta de 2,30 m, prezentand episoade din lupta zeilor
impotriva gigantilor: Gigantomahia. O cornisa puternic iesita in relief incununeaza aceasta friza.
Arta elenistica
In periada elenistica apar numeroase orase noi, ceea ce permite triumful arhitecturii civile in piatra.
Aceleasi principii de simetrie si rationalism guverneaza urbanismul, dar preocuparea arhitectilor ramane
adaptarea constructiilor la configuratia locurilor si a peisajelor. In aceasta privinta teatrele sunt exemple
magnifice pentru ca, asezate pe povarnisul unei coline imbratiseaza panta. Pretutindeni in oras, cladirile
pentru practicarea sportului, cele administrative si culturale, ca si locuintele private sunt construite in
piatra. Fiecare edificiu face acum obiectul preocuparilor si rafinamentelor care pana atunci erau rezervate
arhitecturii religioase. Cea mai frumoasa realizare a acestui urbanism elenistic este, fara indoiala,
Acropola din Pergam.
Arhitectura evolueaza si in ceea ce priveste arhitectura sa. Spre deosebire de rigoarea clasica, ea
etaleaza acum gustul pentru ceremonii si fast. Elementele sunt deturnate de la valoarea lor arhitectonica
pentru a satisface o preocupare tot mai mare pentru decor (Tholosul vechiului templu al Atenei)
Aparitia arhitecturii in piatra Templele, edificii carora li se acorda toata atentia, incep sa fie construite din
piatra, in jurul anului 500 i.C. Aceasta arhitectura nu foloseste mortar, elementele componente fiid fixate
intre ele prin scoabe sau, simlu, prin suprapunere.
Templul, format initial dintr-un simplu megaron, precedat de un pridvor, evolueaza ulterior pentru a ajunge
in secolul VI, la un plan in trei parti. Acum templul prezinta un sanctuar (naos sau cella=sala centrala in
care se gasea statuia zeului protector), in general impartit in trei nave, si destinat adapostirii statuii de
cult. Naosul este precedat de vestibul (pronaos=zona de intrare, marginita in exterior de coloane, care
permit accesul in naosul unui templu), si dotat in partea opusa cu opistodom(=partea din spate a unui
templu grecesc, fata in fata cu pronaosul). Cand este inconjurat de un sir de coloane, pe cele patru laturi,
templul se numeste peripter. Este dipter atunci cand coloanele se aliniaza pe mai multe randuri.
In secolul VI, sunt prezentate cele doua mari ordine arhitecturale: ordinul doric se raspandeste in Grecia
continentala (invadata de dorieni in secolul XI), iar ordinul ionic se dezvolta in insulele si pe tarmul Asiei
Mici (in Ionia). Templele dorice sunt masive si de dimensiuni medii. Constructia lor se bazeaza pe o mare
rigoare arhitecturala care acorda o importanta deosebita structurii in dauna decorului. Decorarea lor
exterioara inseamna transpunerea in piatra a unor elemente functionale de lemn. Ordinul ionic ofera un
aspect mai suplu, punand accent, in mod intentionat, asupra elementelor decorative. In Asia Mica, sub
influenta Orientului, se construiesc temple colosale, a caror reputatie este mare. Templele din insule
prezinta dimensiuni mult mai modeste.
Dupa distrugerile cauzate de pradarea Atenei de catre Xerxes i.C., Pericle decide sa reconstruiasca
diferite monumente aflate pe acropola. Fidias, care supreveghea ansamblul, le incredinta lui Ictinos si
Callicrates misiunea de-a realiza un templu dedicat zeitei Atena. Lucrarile au inceput in 447 i.C. si
inaugurarea templului a avut loc in 438 i.C. Partenonul, construit in marmura alba, este un templu peripter
(coloanele facand inconjurul complet al edificiului) care se sprijina pe o fundatie construita din trei
gradene, formand o platforma de 30,80m x 69,47m. Repetitia coloanelor, care - delimitand compul vizual
in jurul templului - sparge uniformitatea maselor de ziduri, confera acestui tip de edificiu un caracter
particular, in care se ingemaneaza forta si eleganta. Sanctuarul este format din naos(=sala centrala in
care se gasea statuia zeului protector), sala rectangulara adanca de 100 de picioare antice. Aceasta sala,
impartita in trei nave inegale, adapostea in centru statuia Atenei criselefantine (facuta din aur si fildes),
inalta de 12m, realizata de Fidias. Sala din spate, opistodomul (=partea din spate a unui templu grecesc,
fata in fata cu pronaosul), inchidea uriasul tezaur al Ligii de la Delos, condusa de orasul Atena.
Importanta acumularii de bogatii explica dimensiunile mari ale acestei sali. Notiunile de ritm si armonie
tratate cu rigoare se imbina cu un rafinament extraordinar, care confera arhitecturii grecesti o dimensiune
exceptionala. Partenonul reprezinta una din cele mai inalte realizari clasice, in care se impletesc
sobrietatea si energia, austeritatea si imaginatia. Arta graca a reusit sa realizeze acest dificil "mariaj" intre
ratiune si poezie, devenind un exemplu pentru arhitectii secolelor urmatoare.
Cautarea perfectiuni
Crochiu 1 - Arhitectul alege dimensiunile ansamblului si al detaliului in functie de o unitate de masura,
modulul (raza medie a coloanei). Se multiplica acest modul astfel incat sa se obtina in plan si in elevatie
euritmia, adica un joc de raporturi simple si armonioase intre parti si intre parti si intreg. Aceste raporturi
se bazau pe numerele 2 si 3, patratele lui 2 si 3 si patratele acestor patrate. In plus, proportiile fatadei
corespund numarului de aur.
Crochiu 2 - Grecii observasera ca trebuiau facute anumite corectii pentru a atenua deformarile privocate
de iluziile optice, ceea ce le permitea apropierea de perfectiune.
- axele coloanelor sunt inclinate spre naos (7cm pentru o coloana de 10m);
- ingrosarea tuturor orizontalelor;
- galb usor al fusului fiecarei coloane (entasis);
- spatiile (a) dintre coloanele din margine sunt mai mici.
Palatele in antichitate
Perioadei de dominatie a Cretei, in jurul anului 1800 i.C., ii corespunde construirea primei generatii de
palate, intre care cele din Cnossos si Malia. Aceste edificii sunt alcatuite dintr-o curte rectangulara, in jurul
careia se afla o serie de incaperi, de culoare pentru procesiuni si de sali de ceremonii. Palatele sunt
puternic inspirate de modelele orientale. Dupa distrugerea lor brutala, pe aceleasi situri, in secolul VI i.C.
va fi reconstruita "a doua serie de palate cretane". Ele prezinta un plan similar, peretii lor fiind acoperiti cu
fresce magnifice, in culori stralucitoare.
Stilul Roman
Vezi galeria foto
Arta romana se dezvolta la Roma si in Imperiul roman din secolul II i.C. pana la inceputul secolului IV d.C.
Romei i-au trebuit mai mult de trei secole pentru a se elibera de influentele artei grecesti si ale celei
etrusce. Arta romana a fost reprodusa pe intregul imperiu si, sub un apelativ unic, regrupeaza o
asemenea diversitate, incat s-ar putea vorbi despre ea la plural. In domeniul arhitectural, arta romana
raspunde unor principii fundamentale, care nu evolueaza vizibil din punct de vedere tehnic in cursul
dezvoltarii sale stilistice. Chiar daca se inspira din plin din arta greaca (pana intr-atat incat s-a putut vorbi
uneori de arta greco-romana), arta romana cauta, inainte de orice, sa fie utila si grandioasa. Arhitectura
romana isi afirma propria identitate incepand din secolul II i.C., prin punerea la punct a tehnicii blocajului:
un mortar dur, in care sunt amestecate bucati de piatra. Acest material maleabil constituie structura
oricarui edificiu roman. Blocajul permite elaborarea si raspandirea formelor din ce in ce mai complexe:
arcul, bolta si cupola. Cele trei elemente devin specifice arhitecturii romane. Nefiind placut privirii, el este
mascat prin blocuri de piatra taiata: parament. Pentru edificiile majestuoase si pentru interioarele bogate,
paramentele sunt din marmura.
Incepand cu perioada imperiului, caramida este destul de frecvent folosita ca parament. Zidurile
exterioare, eliberate de orice rol structural, capata o functie decorativa foarte importanta care favorizeaza
dezvoltarea decorului in trompe-l'oeil. Folosirea coloanei ornamentale este tot mai raspandita, ca si
utilizarea stilului corintic, propice pentru fastul decorativ.
Pe de alta parte, marile calitati ale blocajului permit realizarea unor edificii din ce in ce mai mari,
corespunzand gustului roman pentru supradimensionare.
Arhitectura civila si pentru distractii
Arhitectura civila romana raspunde celor doua imperative majore: pe de o parte, grija pentru exigentele
practice si, pe de alta parte, un aspect grandios, monumental. Cele patru forme principale ale erhitecturii
sunt: bazilica, termele, teatrul si amfiteatrul.
Bazilica este, pe rand, piata sau tribunal. Se prezinta sub forma unei constructii dreptunghiulare,
impartita, de obicei, in trei nave, nava principala fiind mai inalta decat cele laterale si strapunsa de
ferestre in partea sa superioara. Nava centrala se termina cu o absida (spatiu semicircular sau poligonal
situat in spatele altarului intr-o biserica) in cara isi avea sediul curia.
Termele sunt o inventie tipic romana. Loc pentru baie si pentru intalniri, termele detin un loc principal in
viata cotidiana.
Teatrul, aparut din conceptul grecesc al gradenelor sprijinite de o colina, este, la romani, o cladire de sine
statatoare. Peretele scenei (scenae frons) este cel pe care se monteaza decorul.
Amfiteatrul, inventie specific romana, este conceput cu putin inainte de inceputul erei noastre, pentru
jocurile de circ si pentru luptele de gladiatori.
Cei trei frati Flavieni intervin in constructia edificiului. Primul, Vespasian, incepe santierul in 70. Fiul lui,
Titus, inaugureaza cladirea in 80 si Domitian termina lucrarile, incepand cu 81. Amfiteatrul flavian se
inalta pe locul unui lac artificial, amenajat din dorinta lui Nero de a se distra, in parcul Casei de aur
(Domus aurea). Acest amfiteatru, cel mai mare care a fost realizat vreodata, a primit numele de
Colosseum catre secolul VIII al erei noastre. Originea acestui nume este o aluzie la statuia "colosala" a lui
Nero, care se gasea in vecinatatea amfiteatrului. Acesta ii oferea impararului o mare varietate de
spectacole, de la lupte de gladiatori si pana la reprezentatiile teatrale cu efecte deosebite de regie.
Termenul de "amfitetru" descrie edificiul; este vorba despre doua teatre alipite, care formeaza o arena de
forma circulara. Pentru a mari capacitatea Colosseumului, i s-a dat o forma eliptica. Dimensiunea
exterioara este de 188 m pe 156 m, aceea a arenei de 86 m pe 54 m, si inaltimea totala de 48,50 m.
Fatada este alcatuita din trei randuri de arcade suprapuse, deasupra carora se ridica un al patrulea etaj
atic strapuns de ferestre. Arcadele evita aspectul lipsit de gratie pe care l-ar fi avut un zid plat, de
dimensiuni mari, si permit dirijarea impingerilor provocate de enorma masa de zidarie, pentru a evita
riscurile fisurarii. Patruzeci de arcuri acopera intregul perimetru al Colosseumului. Stalpii care le separa,
construiti in travertin, masoara 2,40 m inaltime si 2,70 m adancime. fiecare stalp este impodobit cu o
semicoloana in stil doric (toscan) la primul nivel, in stil ionic la al doilea nivel, in stil corintic la al treile
nivel. Aticul plat, care surmonteaza cele trei siruri de arcade, de imbina armonios cu pilastri corintici. La
fiecare extremitate a celor doua axe ale elipsei se deschide cate o poarta. Aceste intrari principale
permiteau accesul direct in arena. Pentru a organiza circulatia celor 50.000 de persoane, cat era
capacitatea amfiteatrului, la fiecare nivel, sub gradene, se gasea o retea de culoare concentrice. Scarile
interioare legau fiecare etaj conform axelor radiale. La mijlocul etajului superior, un sir de console
sustinea catarge de zeci de metri lungime care, traversand partea proeminenta a cornisei, serveau la
intinderea unei panze uriase, velum, care proteja gradenele de arsita soarelui. Ramane inca dificil de
inteles cum se manevra aceasta panza. O shapa de ciment acoperea cea mai mare parte a arenei.
Restul arenei era acoperit cu un planseu mobil, care permitea scoaterea elementelor de decor. Sub
arena, culoare si celule adaposteau "serviciile" necesare jocurilor.
Cele trei tipuri de coloane suprapuse, adosate zidului dintre arcade, nu au nici o utilitate functionala. Ele
nu constituie decat o imbracaminte decorativa, specifica arhitecturii romane.
Spre deosebire de teatrele grecesti, elenistice, construite totdeauna pe panta unei coline, amfiteatrul
Colosseum, construit pe un teren plat, constituie o inovatie tipic romana. Maiestria arhitectilor se
manifesta aici in folosirea diferentiala a materialelor: blocajul pe baza de lava pentru fundatii, tuful pentru
partile care lucrau mai putin, piatra ponce pentru bolti, care trebuiau sa fie usoare. Fundatiile mai adanci
de 6 m, intr-un loc mastlinos, precum si solutiile gasite pentru a permite scurgerea apelor, dovedesc
maiestria tehnica deosebita a inginerilor romani.
Colosseum, miracol al perfectiunii ordonarii, ramane expresia monumentala a unui anumit aspect al
grandorii romane. El va deveni un punct de referinta pentru toti arhitectii, incepand din Renastere, se vor
inspira din fatada amfiteatrului, cu cele trei ordine (doric, ionic si corintic) suprapuse.
Evul Mediu
Arta paleocrestina, fruct al unor grupuri mici care traiesc intr-o teama permanenta de persecutii, se
dezvolta in ilegalitate. Abia in secolul IV, atunci cand imparatul insusi se converteste la crestinism, arta
paleocrestina iese "la lumina zilei", pentru a deveni arta oficiala a imperiului. Dupa caderea Romei, partea
orientala a imperiului devine singurul garant al noii arte crestine. Datorita diversitatii influentelor diferitelor
civilizatii care inconjoara si alcatuiesc Imperiul de Rasarit, se creeaza un limbaj artistic specific. Astfel,
arta paleocrestina devine treptat arta bizantina. Mai mult, datorita crestinarii popoarelor slave, arta
bizantina se raspandeste masiv spre Rusia, cea care se dovedeste a fi continuatoarea vocabularului
bizantin dupa caderea Constantinopolului in 1453.
Departe de realismul Antichitatii, arta bizantina stabileste, pe bazele evolutiei estetice a artei
paleocrestine, un nou mod de exprimare artistica, impregnat cu elemente simbolice, care fundamenteaza
iconografia crestina pana in zilele noastre.
De atunci dateaza la Roma, la Constantinopol si in intregul imperiu prima arhitectura crestina
monumentala, derivata din constructiile romane. Cele dintii lacasuri de cult, cum este Sfinta Sabina,
apartin tipului bazilical, raspunzind unui concept diferit de cel al bisericii romane.
Arhitectura bizantina este, inainte de toate, o arhitectura a caramizii, vizibila la exterior si acoperita in
interiorul edificiilor.
In arhitectura romanica domina stilul bazilical, in cruce latina, care poate raspunde necesitatilor liturgice si
cresterii numarului de pelerini.
Arhitectii gotici isi bazau lucrarile pe trei principii esentiale: marirea deschiderilor, cresterea inaltimii
edificiului si cautarea unui spatiu omogen. Secolul XIII este cel al expansiunii arhitecturii gotice in Europa.
Stilul Bizantin
Vezi galeria foto
Initial, arhitectura bizantina era o continuare a arhitecturii Imperiului Roman. Schimbarea stilistica,
progesul tehnicii, schimabrile teritoriale si politice au insemnat ca un stil distinct a iesit la iveala gradat.
Cladirile au crescut din punct de vedere al complexitatii geometrice. Caramizi si ipsos erau folosite pe
langa piatra in decorarea structurilor publice importante. Ordinile classice erau folosite cu generozitate,
mozaicele au inlocuit decoratiile gravate, domurile complexe se odihneau pe piloni masivi, iar geamurile
filtrau lumina prin file subtiri de alabastru pentru a realiza o lumina calda in interior.
De la arhitectura paleocrestina la stilul bizantin
Tulburarile care ameninta partea Occidentala a Imperiului in secolul V nu impiedica manifestarea
vivacitatii sale artistice. Ravena, noua resedinta imperiala, se umple de edificii religioase cu bogate
decoratii in mozaic (Biserica San Vitale, Ravenna). Dar, in 476, Roma distruge in caderea ei si inflorirea
acestei arte crestine in devenire, rapid coplesita de influente barbare.
Constantinopol este singurul urmas al artei crestine. Pe nesimtite, pe bazele acestei arte noi, ale carei
caracteristici vor fi tot mai accentuate apare, in Imperiul de Rasarit, o creatie originala total dependenta
de biserica si de imparat si care isi afirma ca prima trasatura a particularitatilor sale faptul de-a se
manifesta ca teatrul unei rivalitati perpetue intre influentele orientale si cele occidentale.
Arta reliefului In opozitie cu gustul Antichitatii pentru ronde-bosse, pe care il va oculta definitiv de-a
lungul secolului VI, lumea bizantina, sub influenta orientala, dezvolta o arta a reliefului, inainte de toate
ornamentala si decorativa. Ii sunt caracteristice mai multe tehnici: basorelieful accentuat, meplat care da
suprafetei sculptate aspectul unei adevarate dantele de piatra; relieful champleve care prezinta motive
sculptate pe un fond usor scobit si umplut cu o pasta inchisa la culoare, uneori cu praf de sticla colorata.
Arhitectura religioasa: o cautare de simboluri
Arhitectura bizantina este, inainte de toate, o arhitectura a caramizii, vizibila la exterior si acoperita in
interiorul edificiilor. O alta rehnica de constructie este aceea care foloseste tuburi de pamant ars etans
incastrate cu mortar. Din aceste tehnici care folosesc materiale usoare se naste o arhitectura foarte
supla, care preconizeaza folosirea cupolei.
In secolele V-VI in Imperiul de Rasarit se intalnesc formele arhitecturii religioase paleocrestine. Cu timpul
folosirea planului centrat in scopuri cultice necesita adaugarea unei abside la acest tip de constructii.
Aceasta inovatie duce la aparitia unei solutii originale: bazilica cu cupola- Catedrala Sfanta Sofia din
Constantinopol inaltata in secolul VI de Iustinian este primul exemplu de acest fel.
Tipul de plan in cruce greaca este cea mai originala creatie a arhitecturii bizantine si reprezinta trasatura
ei caracteristica. El se prezinta sub forma unei cruci cu patru brate egale, incriindu-se in interiorul unui
patrat. Spatiul central, la incrucisarea bratelor este dominat de cupola. De o mare unitate interioara si
exterioara, acest plan asociaza nevoilor practice un simbolism accentuat caracteristic Imperiului Bizantin.
Aparut in secolul IX, planul in cruce dreapta este folosit sistematic incepand din secolul XI.
Stilul Romanic
Vezi galeria foto
Arta caroligiana este cea care, la inceputul secolului IX, dezvaluie prima ruptura cu artele germanice,
producand o reinoire artistica ce va marca Occidentul pentru mult timp de atunci inainte. La sfarsitul
secolului IX, prabusirea imperiului caroligian, sub lovitura noilor invazii, afecteaza profund unitatea lumii
apusene. Incepand din a doua jumatate a secolului XI, arta romanica intra in perioada ei de maturizare,
care culmineaza cu secolul XII. Totusi, desi se dezvolta pe o baza unica, ce ii defineste directia
fundamentala, arta romanica, rezultatul unei societati profund religioase, rurale si divizate se exprima intr-
o imensa diversitate de forme.
In a doua jumatate a secolului XIII, ea coabiteza cu formele gotice care inflorisera deja de aproape un
secol in numeroase orase occidentale. Multe edificii, incepute in stil romanic, sant terminate in stilul gotic.
Arta ottoniana
Arta ottoniana se dezvolta in Sfantul Imperiu Roman de natiune germana pana la sfarsitul secolului XI.
Aceasta este folosita, in intregime, in scopul gloficarii imaginii imperiale. Inspiratia sa este extrasa din
doua surse semnificative: pe de o parte, arta carolingiana si, pe de alta parte, arta bizantina.
Modelele caroligiene domina creatia arhitecturala. Daca planul centrat pare abandonat, formula edificiului
religios cu doua abside simetrice conoaste o mare extindere. In secolul XI aceste constructii castiga in
dimensiuni iar biserica Sainkt Michaels din Hildesheim este un stralucit exemplu.
"Prima" arta romanica
Denumirea de "prima" arta romanica desemneaza ansamblu experientelor si creatiilor noi, aparute de la
sfarsitul secolului X in restul Occidentului. Centrul arhitecturii preromane se situeaza in partea
meridionalaa disparutului partea meridionala a disparutului Imperiu caroligian. Edificiile primei arte
romanice prezinta un plan simplu (una pana la trei nave terminate cu absida). Scopul arhitectilor este de
a se ingriji de apareiajul zidariei, in detrimentul oricarei alte cercetari de amploare. Acesta arhitectura se
prezinta, asadar, sub forma unor edificii mici, in general facute din piatra cioplita care imita caramida. In
acelasi timp, cea dintai preocupare a constructiilor o constituie modul de acoperire a unui edificiu; treptat,
se incearca inlocuirea sarpantiei din lemn, care poate lua usor foc, cu o bolta din piatra. Aceasta
schimbare a sistemului de acoperire face ca stalpii monoliti sa fie inlocuiti cu stalpi in forma de cruce,
sustinand coloane angajate sau pilastrii care reduc inaltimea interioara a constructiei.
Grija de a armoniza elevatia zidurilor se regaseste in decoratia exterioara intr-un sistem de arcaturi oarbe
(benzi lombarde) separate de benzi verticale iesite in relief (lesene). Deschiderile, inca de dimensiuni
mice, se fac in partea superioara a zidurilor.
Pluralitatea artei romanice
Burgundia Este unul dintre centrele cele mai dinamice si cunoaste o dezvoltare maxima in prima parte a
secolului XII. Arhitectura sa, de o armonie si de o eleganta deosebite, este reprezentata de bazilica Cluny
III, terminata la sfarsitul secolului XI. Inaltarea pe trei etaje ii confera insusirea unei cladiri lipsite de
apasari, in ciuda dimensiunilor mari, nemaiatinse in arta romanica.
Normadia si Anglia
Arhitectura normada, care se intinde in Franta si in Anglia, se dezvolta incepand cu secolul XI. Marea
dimensiune a constructiilor reclama utilizarea acoperisului sarpanta, care va continua in secolul XII.
Constructiile normade prezinta, in general, o elevatie de trei etaje. Atunci cand recurge la acoperisul din
piatra, arhitectura normada foloseste bolti in cruce, dublate adesea de muluri care formeaza incrucisari de
ogive, prefigurand goticul. La exterior, edificiile prezinta a fatada armonioasa, cu doua turnuri, precum la
Biserica Sfanta Treime din Caen (Normandia).
Sfantul Imperiu roman de natiune germana
Arhitectura ramane fidela modelelor ottoniene. In anumite edificii, cum este Catedrala imperiala din
Speyer, un acoperamant de piatra inlocuieste, de la inceputul secolului XII, serpanta din lemn. Aceste
edificii sobre si masive nu se deschid catre sculptura monumentala inainte de sfarsitul secolului XIII.
Italia si Provence
Arhitectura, fidela traditiei, separa baptisteriul si clopotnita de biserica propriu-zisa. Dezvoltarea decoratiei
exterioare, care primeste lesene si benzi lombarde, face ca zidurile sa fie impodobite cu galerii
suprapuse, care dubleaza fatada sanctuarelor, cum se observa la "Campul miracolelor" din Pisa
(Baptistierul, catredrala si turnul inclinat).
Arta romanica
Arta preromanica s-a raspandit in Occident datorita dezvoltarii comertului si a drumurilor de pelerinaj.
Inoirile ei se regasesc in creatiile artistice, cu incepere din secolul XII; ele constituie unitatea in diversitate
a artei romanice. In arhitectura domina planul bazilical, in cruce latina. Pentru acoperis, sarpanta de lemn
(Biserica Saint Etienne) sustinuta de stalpi ramane prepoderenta in Sfantul Imperiu, Italia meridionala si
regiunile invecinate. Sunt utilizate trei tipuri de acoperis: bolta in leagan, bolta in cruce si cupola.
Bolta in leagan este semicilindru din piatra asezat deasupra navei. In unele edificii, arcurile dublouri,
sprijinite pe pilastri, ajuta la sustinerea boltii, formand astfel travee. Cand bolta este in plin cintru,
impingerile se transmit orizontal, spre exterior. Atunci cand leaganul este frant impingerile sunt repartizate
spre exterior si pe verticala, spre baza zidurilor. Reechilibrarea acestor impingeri permite inaltarea
edificiului.
Bolta in cruce este formata din doua bolti in leagan care se intretaie in unghiuri drepte, iar cea mai
importanta parte a impingerilor se descarca pe pilastri de la colturi, zidurile edificiilor fiind larg strapunse
cu deschideri.
Cupola se foloseste adesea pentru a acoperi intersectarea navei cu transeptul, cu scopul de a face
spatiul sa para mai mare. Alteori, un "sir de cupole" asigura acoperirea intregului edificiu. Aceasta solutie
se intalneste in sud-vestul Frantei (Biserica Abatiei din Fontevrault).
Rolul sculpturii romanice este de a sublinia punctele cheie ale arhitecturii: capiteluri si cornise in interior,
porticuri si timpane la exterior (Claustrul Bisericii Saint-Pierre din Moissac). Cadrul, obligatoriu
arhitectural, al acestei sculpturi este restrictiv.
Stilul Gotic
Vezi galeria foto
Arhitectura gotica reprezinta unul din stilurile arhitecturale asociate cu catedralele, precum si cu alte
biserici din aproape toata Europa în timpul perioadei medievale, începând cu secolul al XII-lea si încheind
cu anii 1500. Ca o situare mai exacta în timp si spatiu, cele mai importante opere arhitecturale gotice
acopera perioada 1140 - 1500, fiind construite din România pâna în Portugalia si din Slovenia pâna în
Norvegia, Suedia si Finlanda. A fost precedata de arhitectura romanica si a fost succedata de arhitectura
renascentista, o transformare a stilului romanic, odata cu Renasterea, începuta în Florenta secolului al
XV-lea.
Doua dintre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt, sau ogiva, care este de
fapt o intersectie longitudinala a doua bolte clasice ale stilului romanic, si arcul de sustinere al ogivei, asa
numitul arc butant. Un al treilea element definitoriu, care apare la multe cladiri gotice, nefiind însa
omniprezent, este rozeta, prezenta atât în basoreliefuri cât si în alte forme ornamentale.
Stilul gotic este o transformare a stilului romanic, aparut din necesitatea de da o alta dimensiune verticala
cladirilor. Goticul flamboaiant, adica goticul târziu, a fost faza de apogeu artistic a goticului care s-a
remarcat prin exagerarea abundentei detaliilor, în parte pentru a diminua greutatea pe care cladirile
gotice o impuneau, respectiv pentru a încerca o salvare a stilului.
În Anglia, la începutul secolului al 19-lea, goticul cunoaste o re-evaluare si o noua recunoastere, de fapt o
"renastere" denumita gotic renascut (conform termenului original folosit în engleza, Gothic Revival
architecture) sau neo-gotic, producând cladiri memorabile, dintre care Palatul Westminster, care a fost
total refacut dupa devastatorul incendiu din 1834, este un exemplu memorabil de gothic revival. Mai
târziu, la sfârsitul aceluiasi secol si începutul secolului 20, arhitectura gotica are o ultima "tresarire de
orgoliu", producând opere durabile, în stilul numit deja atunci neo-gotic, în locuri foarte diferite ale lumii,
asa cum ar fi Canada, Filipine, Germania, India, Norvegia, România, Statele Unite ale Americii si Ungaria.
Origine
Stilul care ulterior avea sa aiba identitatea definitorie sub numele de gotic, originase odata cu constructia
numita Saint Denis Basilica, biserica abatiei bisericii din Saint-Denis, din apropierea Parisului, caz în care
a exemplificat viziunea arhitecturala a Abatelui Suger. Suger a dorit sa creeze o reprezentare fizica a
sfântului Ierusalim printr-o cladire de o verticalitate si liniaritate impunatoare. Asfel, fatada bazilicii a fost
designata efectiv de Suger, în timp ce nava a fost adaugat sute de ani mai târziu.
Catre mijlocul secolului al XII-lea, în plina epoca de dominatie a romanicului, îsi face aparitia un nou stil în
arhitectura. Numele i-a fost dat de oamenii veacului al XVII-lea, care dispretuiau aceasta arta, vazuta ca o
arta "barbara", "gotica" de la numele celor mai cunoscuti "barbari" ai sfîrsitului antichitatii.În realitate, arta
gotica a dat Europei capodopere comparabile cu cele mai mari creatii ale geniului uman. Monumentele
romanice le pareau arhitectilor secolului al XII-lea greoaie, masive si întunecate, datorita ferestrelor putine
si înguste. Arhitectii goticului au revolutionat viziunea spatiala romanicului prin doua inventii: ogiva si arcul
de sustinere (arc boutant).Bolta semicirculara este înlocuita cu o bolta în forma de arc de cerc frînt, sau
ogiva, la care presiunea verticala este mult mai redusa.Mesterii înaltau pe patru coloane, dispuse in plan
patrat, câte doua perechi de arcuri în ogiva; fiecare arc este sustinut de doua coloane diagonal
opuse.Prin multiplicarea acestor grupuri de arcuri se putea obtine o constructie foarte solida, capabila sa
sustina, prin încrucisarea de ogive, bolta edificiului, oricare ar fi dimensiunile ei. Arcurile de sustinere,
cealalta inventie, sprijina, din exterior, peretii înalti ai navei centrale, alaturi de contraforturi, pentru a
contrabalansa presiunea laterala a boltilor. Aceste solutii au îngaduit o noua organizare a spatiului
bisericii, în care planul cu o nava este cel mai raspandit. Una dintre gloriile catedralelor gotice este turnul
de înaltime ametitoare, al carui varf împunge bolta cereasca. Multe catedrale aveau mai multe turnuri, dar
unele dintre ele au ramas neterminate din lipsa de fonduri, cum ar fi în Belgia catedrala din
Anvers.Primele catedrale gotice au aparut în inima Frantei, pe domeniul regal. Cea dintâi este biserica
abatiala de la Saint-Denis din Paris, inaltata în deceniile 4-5 ale secolului al XII-lea, sub îndrumarea
abatelui Suger, sfetnicul regelui Ludovic al VI-lea. Au urmat, intre 1150 si 1250, patru catedrale celebre
ale goticului francez. Prima este Notre-Dame de Paris, în a doua jumatate a veacului al XII-lea, cu cinci
nave si o fatada admirabila.Întregul ansamblu degaja echilibru si armonie. A doua este catedrala din
Chartres, cu doua turnuri inegale. Catedrala din Amiens este cel mai mare monument gotic din Franta.În
sfârsit, cea mai frumoasa ramâne catedrala din Reims, comparata cu Partenonul, loc de încoronare a
regilor Frantei. În Germania, goticul patrunde mai tarziu, influentat de monumentele franceze. Cele mai
cunoscute opere gotice sunt:domurile din Koln, Nurnberg si Bamberg. Caracteristica edificiilor germane
este planul "bisericii-hala", cu trei nave de înaltimi egale.În Anglia, trasatura monumentelor gotice este
masivitatea lor, necunoscuta pe continent.Principalele edificii gotice de aici sunt catedralele din:
Canterbury, Wells, Lincoln si Salisbury.Si Spania sta sub influenta goticului francez, adus de pelerinii
sositi în Peninsula Iberica de dincolo de Muntii Pirinei.Caracteristicile acestui stil apar mai ales la
catedralele din Burgos si Toledo.În sfârsit,Italia ramâne refractara inovatiilor gotice,datorita puternicei
rezistente a influenttelor bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic din Peninsula Italica este domul
din Milano, înaltat pe parcursul a cinci secole,al doilea mare monument religios din lumea crestina, dupa
catedrala Sf. Petru din Roma.În schimb, Italia, mai mult decat orice alta tara europeana, a dat admirabile
monumente gotice în arhitectura civila.Zeci de palate comunale din orasele italiene preiau elementele
stilului, ce le ofera eleganta si armonie.Printre cele mai faimoase edificii civile se numara Palatul Dogilor
din Venetia si admirabila "Casa de aur" (Ca d'Oro) aflata în aceeasi cetate din laguna.
Arhitectura secolelor XV-XVIII
Manierism
Manierism (ital.: maniera = stil, manieră), termen care caracterizează stilul artistic între apogeul
Renaşterii şi începuturile stilului baroc şi ale Clasicismului, dezvoltat în Italia începând aprox. cu anul
1520. Sfârşitul manierismului este apreciat de diverşi istorici ai artei între anii 1580 şi 1650.
La început simbol al unei rupturi cu obiectivele Renaşterii, manierismul desena o decadenţă în
contradicţie cu idealurile de armonie ale generaţiilor anterioare. În zilele noastre, manierismul apare mai
de grabă ca o continuare a căutărilor şi realizărilor artiştilor reprezentativi ai Renaşterii.
Introducere
Începând cu anii 1527-1530, spiritul renascentist suferă o criză brutală care distruge optimismul senin al
începutului de secol. Jefuirea Romei (Sacco di Roma) în anul 1527 de către mercenarii spanioli şi
germani în slujba habsburgilor, sinonimă cu prăbuşirea puterii papale, influenţa crescândă a Spaniei în
politica statelor Italiei şi măsurile Bisericii Catolice împotriva progresului alarmant al Reformei, toate
acestea constituie fondul din care se detaşează preocupările artiştilor din vremea respectivă. În acest
sens, manierismul îndeplineşte tendinţa de transformare arbitrară şi de deformare a realului, exacerbarea
subiectivităţii creatorului pe calea unei expresivităţi specifice, în căutarea marilor formule stilistice: "la
maniera". Două opere ale lui Gian Paolo Lomazzo au servit în acel timp artiştilor să-şi definească relaţiile
cu procesul de creaţie artistică: Trattato dell'arte della pittura, scoltura et architettura (Milano, 1584) şi
Idea del tempio della pittura (Milano, 1590). Termenul de "manierism" a fost introdus de istoricul de artă
elveţian Heinrich Wölfflin la începutul secolului al XX-lea în lucrarea Das problem des Stils in der
bildenden Kunst ("Problema stilului în arta plastică", 1912).
Trăsături caracteristice
• pierderea clarităţii şi coerenţei imaginii
• multiplicarea elemenelor şi a planurilor în compoziţie
• simboluri complexe care se referă la domenii care nu aparţineau până acum tematicei artistice
(alchimie, arta blazonului, limbajul florilor, ...)
• gust pronunţat pentru un erotism estetizant
• deformarea şi torsiunea corpurilor
• scheme sinuoase ("figuri în serpentină")
• modificarea proporţiilor între diverse părţi ale corpului
• alungirea formelor
Artiştii florentini, Rosso Fiorentino şi Jacopo da Pontormo, au fost precursori ai acestui stil. Mantova cu
Giulio Romano, un elev al lui Rafael Sanzio, Parma cu Parmigianino şi Siena cu Domenico Beccafumi
adoptă curând acest stil. La Veneţia Tintoretto şi Paolo Veronese pictează cicluri uriaşe dând un
sentiment fantastic al spaţiului.
Stilul Renascentist
Vezi galeria foto
Termenul de Renaştere a fost folosit de Vasari (1452-1550) care evoca o "rinascita" artistică, în opoziţie
cu maniera gotică precedentă, deci cu ansamblul epocii medievale. Delimitarea precisă a Renaşterii din
punct de vedere cronologic îi aparţine lui Jacob Burckhardt către 1860. În arhitectură, ca şi în pictură şi
sculptură, Renaşterea a avut un cuvînt greu de spus. Formele geometrice s-au reconsiderat: pătratul şi
cercul pentru plan, cubul şi cilindrul pentru edificii. Este căutată simplitatea. Reprezentanţii acestui curent
au introdus anumite imbunătăţiri în lucrările lor în această perioadă: Filipo Brunelleschi foloseşte numărul
de aur în construcţia capelei Pazzi de la Florenţa. Numărul de aur este phi. Se numeste numarul de aur
pentru că foarte multe lucruri se referă la el, de exemplu membrele unui om: dacă împărţim lungimea
braţului unui om cu lungimea de la cot la degete, va da 1,618.
Renasterea este o ampla miscare culturala pe care o descoperim deja în secolul XIV în Italia. Ea se
dezvolta si se raspandeste în cursul secolului XV si în prima jumatate a secolului XVI, schimband definitiv
fata Europei.
Renasterea este o miscare complexa prin diversitatea manifestarilor sale, dar trasatura definitorie consta
în dorinta de a reînvia cultura antica sub toate aspectele ei. Pentru prima data în istorie, oamenii
Renasterii au constiinta ca apartin unei epoci speciale, care rupe legatura cu Evul Mediu, dar care este
mostenitoare directa a Antichitatii. De aici se nasc entuziasmul nou pentru redescoperirea cunostintelor
de altadata si pentru confruntarea lor cu descoperirile stiintifice recente, cat si dorinta de a construi o
lume noua la scara umana.
Stilul Baroc
Vezi galeria foto
Arhitectura barocă este un stil arhitectural predominant al secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, a derivat din
renaşterea manieristă şi a evoluat ulterior în rococo, având o ultimă "zvâcnire" de orgoliu ca neo-baroc,
înainte ca neoclasicismul să îl eclipseze aproape în totalitate. A mai cunoscut o renaştere târzie, la
sfârşitul secolului al XIX-lea în Banat, Transilvania şi Rusia.
Teatral şi exuberant, barocul a exprimat triumful statului şi al bisericii, dar şi al burgheziei seculare.
Formele convexe şi concave, iluziile optice, elipse intersectate în planuri care erau de cele mai multe ori
extensii ale tipului centralizat, geometrii complicate şi relaţii între volume de tipuri şi mărimi diferite,
exagerare emfatică, culori îndrazneţe şi multă retorică arhitecturală şi simbolică sunt caracteristicile
stilului baroc.
Precursori şi caracteristici ale barocului
Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale arhitecturii baroce,
deoarece design-ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate colosală, nemaiîntalnită până la acea vreme.
Elevul lui, Giacomo della Porta, a continuat lucrarea la Roma, în special la faţada bisericii iezuite Il Gesu,
care a condus la cea mai importantă faţadă de biserică a barocului timpuriu, Santa Suzana a lui Carlo
Maderno. În secolul al XVII-lea, stilul baroc s-a răspândit în Europa şi America Latină, unde a fost
promovat de iezuiţi.
Cele mai importante caracteristici ale arhitecturii baroce sunt:
• înlocuirea navelor lungi şi înguste cu formele largi şi ocazional circulare, eliptice sau curbilinii;
• folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic dintre lumină şi umbră sau
efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii cu ajutorul a multiple deschideri şi numeroase
ferestre;
• folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de stuc, marmură sau imitaţie de
marmură;
• decorarea cu fresce uriaşe a tavanelor, dar şi a pereţilor sau a locurilor "tradiţional" lăsate
neornamentate;
• punerea în evidenţă a faţadelor printr-o una sau mai multe proeminenţe aranjate simetric sau relativ
simetric faţă de o axă verticală centrală a clădirii;
• utilizarea interiorului în scopul prezentării picturii şi sculpturii, în special în barocul târziu, aşa numitul
"interior carcasă";
• utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, aşa cum sunt trompe l'oeil, respectiv folosirea frecventă
a amestecului dintre pictură şi arhitectură;
• prezenţa omniprezentă a domurilor sub formă de pară în varietăţile barocului bavarez, ceh, polonez şi
ucrainean, etc.
Barocul în Roma şi sudul Italiei
Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu cupolă şi naos în formă de
cruce. Printre primele structuri din Roma care s-au desprins de convenţiile manieriste, exemplificate prin Il
Gesù, se numără şi biserica Santa Susanna, proiectată de Carlo Maderno şi construită între anii 1597-
1603. Ritmul dinamic al coloanelor şi pilaştrilor, masa centrală şi decoraţiunile condensate şi proeminente
adaugă complexitate structurii. Există un joc cu regulile design-ului clasic, dar se păstrează rigoarea.
Acelaşi accent pe plasticitate, continuitate şi efecte impresionante este evident şi în opera lui Pietro da
Cortona, ilustrată de bisericile San Luca e Santa Martina (1635) şi Santa Maria della Pace (1656). Cea
din urmă, cu aripile concave separate, pentru a simula un decor teatral, înaintează spre o mică piaţetă din
faţa ei. Alte ansambluri din Roma sunt de asemenea scăldate într-un caracter teatral, dominând
împrejurimile oraşului ca un decor. Piaţa Sfântul Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai bun
exemplu al acestei abordări, fiind calificată ca o capodoperă a teatrului Baroc. Forma pieţei este dată de
două colonade, proiectate de Gian Lorenzo Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o scară colosală, fară
precedent, pentru a inspira respect. Proiectul preferat de Bernini a fost ovalul policrom al bisericii
Sant'Andrea al Quirinale (1658), care prin altarul semeţ şi domul plutitor furnizează o mostră a noii
arhitecturi. Ideea sa de reşedinţă urbană barocă este reprezentată de Palazzo Barberini (1629) si
Palazzo Chigi-Odescalchi (1664), ambele din Roma.
Principalul rival al lui Bernini din capitala papală a fost Francesco Borromini, ale cărui proiecte se abat de
la compoziţia comună a lumii antice şi chiar mai puternic de la cea a Renaşterii. Proclamat de generaţiile
următoare un revoluţionar al arhitecturii, Borromini dezaproba abordarea antropomorfică a arhitecturii
secolului al XVI-lea, bazându-şi proiectele pe figuri geometrice complexe (module). Spaţiul arhitectural
creat de Borromini se dilată şi se contractă după nevoie, demonstrând o afinitate pentru stilul târziu al lui
Michelangelo. Opera sa reprezentativă este minuscula biserică San Carlo alle Quattro Fontane (1638-
41), remarcată prin planul oval ondulat şi ritmurile complexe convex-concav. Sant'Ivo alla Sapienza
(1642-60), o creaţie mai târzie, etalează aceeaşi inventivitate jucăuşa şi antipatie faţă de suprafeţele
plate, exemplificat prin lanternoul în formă de spirală al domului.
După moartea lui Bernini (1680), Carlo Fontana a devenit cel mai de vază arhitect din Roma. Stilul său
timpuriu este exemplificat de faţada uşor concavă a bisericii San Marcello al Corso (1682-63). Abordarea
solemnă a lui Fontana, deşi lipsită de inventivitatea uimitoare a predecesorilor din Roma, a exercitat o
influenţă substanţială asupra arhitecturii baroce şi prin însemnările prolifice şi prin arhitecţii pe care îi
îndrumase care au răspândit idiomurile Baroce în Europa secolului al XVIII-lea. În acest secol capitala
europeană a arhitecturii s-a mutat de la Roma la Paris. Stilul Rococo, care a înflorit în Roma după anii
1720, a fost influenţat profund de ideiile lui Borromini. Cei mai talentaţi arhitecţi ai Romei - Francesco de
Sanctis (Spanish Steps, 1723) şi Filippo Raguzzini (Piazza Sant'Ignazio, 1727) - au avut o slabă influenţă
în afara ţării lor, la fel ca reprezentanţii barocului sicilian, inclusiv Giovanni Battista Vaccarini, Andrea
Palma şi Giuseppe Venanzio Marvuglia.
Ultima etapă a arhitecturii baroce în Italia este exemplificată de Palatul Caserta, al lui Luigi Vanvitelli,
considerată drept cea mai mare clădire construită în secolul al XVIII-lea în Europa. Urmând modelele
contemporane din Franţa şi Spania, palatul este într-o relaţie strânsă cu peisajul. La Napoli şi la Caserta,
Vanvitelli se conformează stilului clasic sobru, concentrându-se simultan asupra esteticii şi structurii, stil
care va face o tranziţie uşoară spre Neoclasicism.
Barocul în nordul Italiei
Monarhii din casa de Savoy erau foarte receptivi la noul stil. Aceştia au angajat trei arhitecţi faimoşi —
Guarino Guarini, Filippo Juvarra şi Bernardo Vittone — pentru a le ilustra grandioasele ambiţii politice şi
proaspăt dobânditul statut regal.
Guarini era un călugăr peripatetic care a combinat concepţii multiple (inclusiv ale arhitecturii gotice)
pentru a crea structuri neregulate remarcabile prin coloanele ovale şi faţadele neconvenţionale. Plecând
de la descoperirile geometriei şi stereotomiei contemporane, Guarini a elaborat conceptul de architectura
obliqua, care se apropie de cutezanţa teoretică şi structurală a stilului lui Borromini. Palatul Carignano
(1679), proiectat de Guarini, este probabil cea mai încărcată aplicare a Barocului în designul unei case
particulare.
Stilul Rococo a fost anticipat de arhitectul Juvarra prin detaliile lipsite de greutate şi perspectivele
delicate. Deşi creaţia sa nu se limitează la oraşul Torino, cele mai uluitoare proiecte ale lui Juvarra au fost
concepute pentru Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei. Impactul vizual al Basilicii di Superga (1717)
provine din linia plutitoare a acoperişului şi a amplasării ingenioase pe un deal deasupra oraşului Torino.
La castelul de vânătoare Stupinigi (1729) peisajul rustic încuraja o articulare mai liberă a formei
arhitecturale. Ultimele lucrări din cariera scurtă, dar plină de evenimente, a lui Juvarra au fost palatele
regale de la Aranjuez şi La Granja.
Dintre cei influentaţi de Juvara şi Guarini cel mai important a fost Bernardo Vittone. Acest arhitect din
regiunea Piemonte rămâne cunoscut pentru bisericile Rococo flamboiante, cu detalii delicate şi plane cu
patru lobi.
Barocul în Franţa
Centrul arhitecturii seculare baroce a fost Franţa, unde modelul palatului cu trei aripi a fost stabilit ca
soluţie canoică la începutul secolului al XVI-lea. Palatul Luxembourg (1615-1620) al lui Salomon de
Brosse a determinat direcţia sobră şi clasicizantă a barocului francez. Pentru prima oară, corpurile logiilor
au fost considerate ca parte reprezentativă a unei clădiri, în timp ce aripile laterale au fost tratate cu
inferioritate ierarhică. Turnul medieval a fost înlocuit complet de proeminenţa centrală a unui portal.
Amestecul de elemente tradiţionale franceze cu cele de stil italian ale lui de Brosse au caracterizat stilul
Louis al XIII-lea. Probabil că cel care a exprimat cel mai bine noua manieră a fost François Mansart, un
perfecţionist neobosit, care se consideră a fi cel care a introdus în întregime barocul in Franţa. În proiectul
său pentru Maison-Laffitte (1642), Mansart a reuşit să împace concepţiile academice şi baroce,
demonstrând totodată şi respect pentru manierismul gotic francez moştenit.
Maison-Laffitte ilustrează continua tranziţie de la castelul post-medieval al secolului al XVI-lea la vila-casă
de vacanţă a secolului XVIII. Structura este simetrică, cu ordine diferite aplicate pe fiecare etaj, în general
în forma pilaştrilor. Frontispiciul, acoperit cu un acoperiş înalt, are o plasticitate remarcabilă, tot ansamblu
se poate citi astfel ca un întreg tri-dimensional. Întreaga structură este lipsită de efectul decoraţiilor
excesive, atât de tipic Romei contemporane. Influenţa barocului italian este redusă în domeniul
ornamentaţiei decorative.
Următorul pas în dezvoltarea arhitecturii rezidenţiale în Euroapa a implicat integrarea grădinilor în
compoziţiile palatelor, aşa cum este la Vaux-le-Vicomte (1656-1661), unde arhitectul Louis Le Vau,
designer-ul Chales Le Brun şi grădinarul André Le Nôtre s-au completat unul pe celălalt. De la principala
cornişă la plinta joasă, palatul miniatural este îmbrăcat în aşa numitul "ordin colosal", care face ca
structura să pară mai impresionantă decât Maison-Laffitte şi alte palate recente. Colaborarea creativă
dintre Le Vau şi Le Nôtre a marcat începutul "Manierei Magnifice" care permitea extinderea aritecturii
baroce în afara pereţilor palatului şi transformarea peisajului înconjurător într-un mozaic de privelişti
exubernte.
Tot aceşti trei artişti au adus acest concept la scară monumentală la conacul de vânătoare şi mai târziu
reşedinţa de la Versailles (1661-1690). La o scară mult mai mare, palatul este o dezvoltare excesivă şi
întrucâtva repetitivă a palatului Vaux-le-Vicomte. A fost cea mai grandioasă şi cea mai imitată clădire de
reşedinţă din secolul al XVII-lea. Mannheim, Nordkirchen şi Drottningholm au fost printre reşedinţele
străine pentru care Versailles le-a stat ca model.
Ultima extensie a Versaille-lui a fost supravegheată de Jules Hardouin-Mansart, al cărui proiect cheie
este Dome des Invalides (1676-1706), considerată cea mai importantă biserică franceză a secolului.
Hardouin-Mansart a profitat de instruirea şi planurile unchiului său şi a imprimat bisericii o grandoare
imperială nemaintâlnită in ţările din nordul Italiei. Maiestuosul dom semisferic echilibrează viguroasa
verticalitate a ordinelor, care nu exprimă structura interioară. Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat
armonia şi echilibrul lucrărilor bătrânului Mansart dar a şi dat tonul barocului târziu francez în arhitectură.
Domnia lui Louis al XIV-lea a fost martora unei reacţii împotriva stilului oficial Louis XIV sub forma unei
maniere mai delicate şi mai intime cunoscută cu denumirea de Rococo. Cel care a pus bazele acestui stil
a fost Nicolas Pineau, care a colaborat cu Hardouin-Mansart la interiorul din Château de Marly. Elaborat
în continuare de Pierre Le Pautre şi Juste-Aurele Meissonier, stilul a culminat cu interioarele din Petit
Château din Chantilly (c. 1722) şi Hôtel de Soubise din Paris (c. 1732), unde accentele pe linia curbă,
care erau la modă, depaşesc normele, în timp ce împărţirile arhitecturale ale interiorului erau umbrite de
sculpturi, picturi, mobilă şi porţelanuri.
Stilul Rococo
Vezi galeria foto
Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic şi de design interior care a fost generat în Franţa
secolului al 18-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă şi apoi în cele două Americi, mai
ales în ceea ce se numeşte America latină, adică în ţările de limbă spaniolă şi portugheză.
Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluţia barocului, fiind caracterizat mai ales de
bogăţia şi varietatea detaliilor şi a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului până
la opulenţă, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluţia artei occidentale. Spre
sfârşitul perioadei sale de existenţă, a devenit relativ sincron şi de multe ori s-a apropiat sensibil de
neoclasicism.
Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în toate aspectele sale, la rang de
postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar faţadelor clădirilor timpului, pereţi pictaţi şi ornamentaţi
(uneori chiar tavanele fiind decorate similar pereţilor), mobilier impozant, masiv şi elaborat ornamentat,
sculpturi de dimensiuni mici şi medii, oglinzi de diferite dimensiuni, tapiţerie în ton cu arhitectura, multiple
reliefuri aplicate şi, evident, picturi în ulei de diferite dimensiuni. Frecvent folosit în epoca plină de
lejeritate socială a Mariei Antoinette, stilul rococo îşi datorează numele unei combinaţii lingvistice dintre
cuvântul francez rocaille, adică scoică, şi cel italian barocco, adică de sorginte baroc.
Bogăţia ornamentaţiei vecină cu opulenţa, curbele ornamentale infinit încolăcite folosite cu obstinaţie,
respectiv accentuarea cu precădere a artelor decorative şi a designului interior, au creat un fel de tratare
cu indulgenţă superioară a întregului curent în prima treime a secolului al 19-lea, când rococo-ul atinsese
apogeul său. Oricum, relativ repede, termenul de rococo s-a impus în lumea criticii de artă a anilor 1850,
nemaifiind privit peiorativ, ca ceva vetust ci, aşa cum o merita, ca o întreagă perioadă artistică marcantă.
Arhitectura secolelor XVIII-XIX
La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, arhitectura europeana redescoperea
valorile trecutului clasic. Rezultatul a fost "neoclasicismul".
Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, numeroasele cladiri raspandite in intreaga Europa erau inspirate de
arhitectura clasica romana sau elena. Totusi, arhitectii care le proiectasera au fost influentati mai mult de
interpretari la mana a doua ale unor modele clasice, decat de studiul si cunoasterea aprofundata a
clasicismului. La sfarsitul secolului al XVIII-lea s-a incercat o abordare mai socialista a culturii antice,
ceea ce a dus la aparitia unui nou stil clasic, neoclasicismul.
O data cu noile descoperiri ale unor vestigii antice si a deselor calatorii efectuate de catre arheologi, atat
in Italia cat si in Greciam au devenit accesibile din ce in ce mai multe informatii referitoare la trecut. Au
inceput sa se publice din ce in ce mai multe carti care prezentau mai multe desene ale unor vechi cladiri
clasice, decat pure interpretari ale artistilor renascentisti.
Franta
Unul dintre primii arhtitecti neoclasici francezi a fost Claude-Nicolas Ledoux (1736-1806), ale carui
proiecte, desi de inspiratie clasica, erau moderniste prin simplificarea structurii si a detaliilorm dar erau
uriase ca marime.
Acesta a fost modul de abordare regasit la multe cladiri neoclasice construite in Franta dupa REvolutia
din 1789. Multe constructii publice, celebrul Arc de Triumf (1806-1837) de exemplu, inspirat de arcuriel
triumfale ale Rmei antice - au fost inaltate pentru a-l glorifica pe Napoleon, care se considera a fi un brav
urmas al marilor imparati romani. Stilurile lor erau insa prea putin apropiate de idealurile revolutionare,
avand un caracter mult prea fastuos. Stilul care a luat nastere in epoca napoliana - o forma de clasicism
romantic - poarta denumirea de stil Empire.
Germania
In Germania, stilul clasicismului romantic a aparut putin mai devreme decat in Franta. Un prim exemplu
este celebra Poarta Brandenburg din Berlin (1788-1791), realizata de Carl Gotthard. Poarta ceremoniala,
construita in clasicul stil dorin elen, a fost prima dintre numeroase asemenea porti ridicate apoi in intreaga
Europa.
Cel mai celebru reprezentant al arhitecturii neoclasice din Germania a fost Karl Friedrich Schinkel (1781-
1841), consilierul regelui Prusiei. Constructiile lui in stil elen din aceasta perioada sunt lipsite de
ornamente opulente si imbina armonios modelul clasic cu rolul functional al constructiei. Doua constructii
tipice stilului Schinkel, ambele in Berlin, sunt Neue Wache, 1816 si Altes Museum, 1823-1830.
Stilul Neoclasic
Vezi galeria foto
Neoclasicismul este o mişcare în arta, arhitectura şi designul Europei şi Americii de Nord, în secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea, caracterizată prin revirimentul stilului clasic grecesc şi roman. Printre reprezentanţii
de frunte ai mişcării s-au numărat arhitecţii Claude-Nicholas Ledoux şi Robert Adam, pictorii Jacques-
Louis David, Jean Ingres şi Anton Mengs, sculptorii Antonio Canova, John Flaxman, Bertel Thorvaldsen
şi Johann Sergel precum şi designerii Josiah Wedgwood, George Hepplewhite şi Thomas Sheraton.
Influenţat de gândirea din Secolul luminilor, neoclasicismul impune dominaţia rigorii, având ca drept
modele arta greacă şi cea romană. Antichitatea se impune din nou, în opoziţie cu concepţiile baroce.
Aceasta „noua lectură” este menită să ducă la redescoperirea simplităţii şi profunzimii naturii, spre
deosebire de trăirile superficiale ale rococo-ului. Temele mitologice şi antice, sunt din nou prezente. În
timpul primului Imperiu (1804-1814), neoclasicismul devine stilul oficial. Revoluţia franceză se foloseşte şi
ea de acest stil pentru a evidenţia virtuţile patriotice, regândind valorile antice în termeni morali. Artistul
trebuie să fie acum o persoană angajată civil, care să-i înveţe pe ceilalţi faptele eroilor antici, simulând
astfel virtutea.
Stilul Romantic
Vezi galeria foto
Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa,
care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada
neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic. Iniţial, doar o atitundine, o stare de spirit,
romantismul va lua mai târziu forma unei mişcări. Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre
propriile lor sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost
marcat de obiectivitate şi raţiune, începutul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoţie şi de
eul interior.
Anumiţi autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment aşa-zis romantic înainte de răspândirea sa
efectivă, fiind numiţi de aceea pre-romantici. Printre aceştia se află Francisco Goya şi Bocage.
Romantismul apare iniţial în zona care va fi mai târziu Germania (mişcarea a avut şi ea o importanţă
fundamentală în unificarea germană prin mişcarea Sturm und Drang) şi în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte şi a marcat în special literatura şi muzică
(deşi romantismul se manifestă în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în şcoli,
au apărut critici împotriva idealizării de către acesta a realităţii. Datorită acestor critici a apărut mişcarea
care va da naştere Realismului.
Arte frumoase
Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul şi neoclasicismul sunt pur şi
simplu două feţe ale aceleaşi monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă,
romantismul face acelaşi lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mişcări sunt legate, deci,
prin idealizarea realităţii.
Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea
memoriei. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn devorându-şi fiii, de exemplu, prezintă o serie
de emoţii pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur şi speriat. Goya creează un joc de lumini
şi umbre care accentuează situaţia dramatică reprezentată.
Deşi Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie. Francezul
Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelenţă. Tabloul său Libertatea conducând
poporul reuneşte vigoarea şi idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de forme.
Tema este dată de revoluţionarii din 1830 ghidaţi de spiritul Libertăţii (reprezentaţi aici de o femeie
purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluţionar din vârtej, deşi vedea
evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influenţa burgheză asupra romantismului). Aceasta este
probabil opera romantică cea mai cunoscută.
Căutarea de exotic, de neprimitor şi de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a
romantismului. Exprimarea senzaţiilor extreme, paradisurile artificiale şi naturaleţea în aspectul său
rudimentar, lansarea în "aventuri" şi îmbarcarea în nave cu destinaţia polilor, de exemplu, i-au inspirat pe
anumiţi artişti ai romantismului. Pictorul engelz William Turner a reflectat acest spirit în opere precum
Furtună pe mare unde apariţia unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor
menţionate mai sus.
Stilul Art Nouveau
Vezi galeria foto
Art Nouveau (termen provenit din limba franceză însemnând Artă nouă) este un stil artistic manifestat
plenar în artele vizuale, designul şi architectura de la începutul secolului 20, relativ sincron în majoritatea
culturilor şi ţărilor europene, dar şi în America de Nord, unde a fost adoptat cu precădere în Statele Unite
ale Americii şi Canada.
Art Nouveau poate fi, de asemenea, văzută ca un fel de mişcare artistică de tranziţie, formând un preludiu
a ceea ce urma să devină modernismul secolului 20. În acest bloc de artişţi şi tendinţe a trecerii spre
modernism pot fi incluse şi mişcările artistice cunoscute sub numele de "Jugendstil" în Germania şi
Olanda, respectiv Sezessionsstil, sau "Secesionism", în Viena, Austria, ambele inspirate de, dar şi
grupate ideatic în jurul periodicul de avangardă vienez Jugend (Tinereţe). Atât artiştii germani şi olandezi,
cât şi cei vienezi luptau cu convenţionalismul sfârşitului secolului 19 şi, în acelaşi timp, încercau să se
desprindă de toate ism-ele anterioare prin găsirea de noi formule artistice viabile, părăsirea drumului
neted al sălilor de expoziţie consacrate, găsirea de noi spaţii ambientale / funcţionale / expoziţionale şi
expunerea lucrărilor pe cont propriu. În timp ce în Austria, Germania şi Olanda mişcarea era legată de
revista Jugend, în Rusia mişcarea era grupată în jurul revistei Mir iskusstva, revistă de artă influentă,
care, printre altele, a generat propulsarea companiei de balet Ballets Russes în centrul atenţiei Europei şi
a lumii întregi, respectiv a determinat consolidarea supremaţiei baletului rus ca fiind cel mai influent din
întregul balet al secolului 20. În Italia, termenul folosit pentru a desemna mişcarea artistică era "Stile
Liberty", fiind denumit după un magazin londonez, Liberty & Co, un magazin relativ cunoscut în epocă
pentru distribuirea de artefacte derivând din mişcarea Art and Crafts, relevând atât aspectul comercial al
mişcarii Art Nouveau cât şi aspectul de a fi importate, element esenţial în Italia timpului respectiv.
În Franţa, cu deosebire în capitala ţării, Paris, intrările anumitor staţii de metrou, dar mai ales clădirile
realizate de arhitectul Hector Guimard, precum şi vitraliile şi ornamentele clădirilor designate de el,
constituie dovezi puternice de existenţă ale unui stil arhitectural Art Nouveau care a evoluat în mod cu
totul particular în "oraşul lumină." Similar, în Belgia, în special în Bruxelles, clădirile realizate de arhitectul,
designerul şi decoratorul Victor Horta, respectiv în Germania, cele realizate de Henry Van de Velde sunt
printre cele mai frumoase şi distincte exemple de arhitectură şi design Art Nouveau. În Spania, mai exact
în Catalonia, mişcarea a fost grupată în oraşul Barcelona, fiind cunoscută sub numele "local" de
"modernism" şi avându-l pe arhitectul catalan Antoni Gaudí i Cornet ca cel mai de seamă reprezentant al
său.
Stilul Modern
Vezi galeria foto
Modernismul este o mişcare culturală, artistică şi ideatică care include artele vizuale, arhitectura, muzica
şi literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, când artiştii s-au
revoltat împotriva tradiţiilor academice şi istorice impuse şi considerate standard ale secolelor anterioare,
începând cu cele ale secolului al XIV-lea şi culminând cu rigiditatea şi "osificarea" academismului
secolului al 19-lea.
Unii istorici ai artei împart secolul al XX-lea în perioada modernă şi cea postmodernă, pe când alţii le văd
ca două perioade ale aceleiaşi ere artistice. Prezentul articol prezintă mişcarea care a început la finele
secolului al XIX-lea; pentru arta după anii 1970, vedeţi articolul despre postmodernism.
Ţelurile modernismului
Moderniştii au crezut că prin refuzarea tradiţiei ar fi putut descoperi noi şi radicale feluri de a crea "un
altfel de artă". Arnold Schoenberg a crezut în ignorarea armoniei tonale, tradiţionale – sistemul ierarhic de
organizare a muzicii care a ghidat acest domeniu pentru mai bine de două secole şi jumătate – întrucât a
descoperit un mod nou de a organiza sunetul, bazat pe gruparea notelor în rânduri de câte
douăsprezece. Această tehnică a rezultat în creerea muzicii seriale a perioadei de după primul război
mondial. Artiştii abstracţi, inspiraţi de mişcarea impresionistă şi de lucrările lui Paul Cézanne şi Edvard
Munch, au pornit conceptual de la presupunerea că atât culoarea cât şi forma - nu reprezentarea lumii
naturale - sunt elementele esenţiale ale artei vizuale. Astfel, Wassily Kandinsky, Piet Mondrian şi Kazimir
Malevich au încercat să redefinească arta ca şi aranjamentul culorii pure. Dezvoltarea fotografiei a afectat
puternic acest aspect al modernismului, fiindcă nu mai era nevoie de funcţia pur descriptivă ale niciuneia
din artele vizuale. Aceşti artişti modernişti au crezut cu tărie că prin refuzarea reprezentărilor reale şi
materiale, arta va trece de faza materialistă şi va intra într-una spirituală.
Stilul Expresionist
Vezi galeria foto
Expresionismul în artele plastice
Expresionismul îşi are originea în Germania, fiind reprezentat de către Ernst Ludwig Kirchner, Erich
Heckel, Karl Schmidt-Rottluff, Max Pechstein - grupul Die Brücke ("Puntea") din Dresda - şi Franz Marc,
August Macke - din jurul Almanahului Der Blaue Reiter ("Călăreţul albastru") din München - acoperind
perioada 1905 - 1918. Vor adera mai târziu Emil Nolde, Paul Klee şi Wassily Kandinsky.
Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la academism şi convenţii estetice
rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare
absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere
cromatic şi o estetică revoluţionară.
În pofida programelor şi periodicilor sale, expresionismul nu a fost niciodată o şcoală în adevăratul sens
al cuvântului. Reprezentat de artişti foarte diferiţi, expresionismul se impune mai mult ca un stil, decât ca
o mişcare artistică. Acest stil va depăşi de altfel repede graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi
sculptura, poezia şi muzica, cu compozitori ca Arnold Schönberg şi Alban Berg. Revolta expresionistă
propune o formulă nouă, dar păstrează temele tradiţionale, rareori abordând revendicări politice sau
sociale. Este o revoluţie pur estetică, caracterizată de culori ţipătoare, contrastante, de linii frânte şi
curbe, de un ritm discontinuu.
Expresionismul devine, începând din 1933, ţinta atacurilor naziste. În anul 1937 se organizează expoziţia
"Arta degenerată": expresioniştii sunt prezentaţi aici ca duşmani ai regimului şi rasei germane. Operele lor
sunt confiscate şi excluse din muzee. Din fericire, în ciuda distrugerilor şi a războiului, s-a reuşit
recuperarea multor tablouri, chiar dacă unele au fost deteriorate. Ele au fost redate patrimoniului
universal şi iubitorilor de artă, ca o dovadă că violenţa nu poate învinge niciodată frumosul.
În afara Germaniei, cei mai cunoscuţi pictori expresionişti sunt norvegianul Edvard Munch, cu celebrul
său tablou Ţipătul, elveţianul Cuno Amiet, olandezii Lambertus Zijl şi Kees van Dongen, finlandezul Akseli
Gallen-Kallela precum şi cehul Bohumil Kubista.
Tablouri reprezentative
• "Femei pe stradă", Kirchner (1914)
• "Răstignirea", Nolde (1912)
• "Peisaj din Dresda", Heckel (1910)
• "Caii galbeni", Marc (1912)
• "Reflexia în vitrină", Macke (1913).
• "Pakistani Hunger Strike", Saleh Chaudhry (1987).
Arhitectura secolelor XX-XXI
La inceputul secolului arhitectii au lasat de o parte stilurile traditionale si s-au straduit sa dea nastere unor
tipuri de constructii practice potrivite exigebtelor societatii moderne. Dupa anii '60 acest "stil international"
a lasat loc post-modernismului sprinten si diversificat.
In secolul al XIX-lea in urma revolutiei industriale si a dezvoltarii oreselor, arhitectii au trebuir sa infrunte
noi provocari. In mai multe privinte ei au obtinut rezultate - in planurile bine gandite au luat in seama noile
functii ale cladirilor. Totusi planul de baza si infatisarea cladirilor au ramas "clasice". Arhitectii foloseau in
continuare bogatia de forme ale stilurilor clasic, gotic si alte stiluri traditionale - chiar si in cazul
constructiilor moderne cum ar fi fabricile sau garile.
Noi forme la orizont
Revolutionarii arhitecturii atacau in primul rand acest tip de "istoricism". Li se pareau mai promitatoare
formarea constructiiloe simple, practice, cu ajutorul tehnologiei noi, dezvoltate. Palatul de Cristal din Hyde
Park din Londra arata deja aceasta cale in 1851. Aceasta imensa cladire construita pentru expozitia
mondiala nu este altceva decat o uriasa sera - un fel de schelet metalic completat cu lame de sticla.
Constructia era functionala (corespundea sarcinii) - relativ ieftina si usor de construit - dand un exemplu
de stil flexibil de constructie, care poate fi folosir pentru cele mai diverse scopuri sau locuri de
desfasurare.
Zgarie nori
Primii zgarie nori au fost construiti in Chicago, unde in urma disrrugerilor dezastruoase provocate de
incendiul din 1871 a fost necesara reconstruirea urgenta de noi cladiri. Cu cativa ani mai tarziu inventarea
ascensorului electric a facut posibila construirea caselor cu mai multe nivele. Home Isurance Buiding
(1883-1885) al lui William le Baron Jenney este considerat primul zgarie nori. Aceasta a fost urmat
demulte alte cladiri.
Stilul Post-Modernist
Vezi galeria foto
Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în domeniile de teorie
critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură şi cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin,
depăşesc sau sânt o reacţie a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a
căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor
entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi
deconstrucţie. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard,
1984). În viziunea lui Jean-François Lyotard, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi
în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple. Un termen înrudit este
postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernităţii. Postmodernitatea
include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă
de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin
intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii.
Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”),
utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referinţă la
arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.
Stilul High-Tech
Vezi galeria foto
Arhitectura high-tech, cunoscuta si ca Modernismul Tarziu sau Expresionismul Structural, este un stil
arhitectural dezvoltat in anii 1970, incorporand elemente ale industriei high-tech si tehnologiei in designul
de cladiri. Arhitectura high-tech a aparut ca un modernism restructurat, o extensie a ideilor anterioare
sprijinite acum si de mai multe creatii avansate din punct de vedere tehnologic. Aceasta categorie are
rolul unei treceri de la modernism la post-modernism, totusi raman zone “gri” in ceea ce priveste capatul
unei categorii si inceputul alteia.
In anii 1980, arhitectura high-tech a devenit mai greu de distins de cea post-modernista. Multe dintre
ideile si temele care ii apartineau au fost absorbite de limbajul scolilor arhitecturii post-moderniste.
Ca si Brutalismul, cladirile create in stilul Expresionist Structural isi expun strucura atat la interior cat si la
exterior, dar cu accentul pus pe structura scheletica interna de otel si/sau beton. In cladiri precum
Pompidou Centre, aceasta idee de structura dezvaluita a fost dusa la extrem, cu componente structurale
aparent care servesc un rol foarte mic cladirii sau inexistent. In acest caz, utilizarea otelului “structural”
este o chestiune ce tine de estetic sau stilistic.