Tudor Arghezi - Testament

Este o artǎ poeticǎ interbelicǎ care fixeazǎ dominantele creaţiei argheziene (aspectele tematice şi estetice)

Încadrabilǎ în categoria artelor poetice moderniste, alǎturi de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Timbru de Ion Barbu.

Aparţine volumului Cuvinte potrivite, împlinind rol de prefaţǎ. Ca oriuce artǎ poeticǎ, exprimǎ, într-un limbaj figurat,concepţia autorului despre creaţie,

desprte rolul poeziei, nominalizând temel lirice ale întregului volum. Este o poezie de factură modernistă

Titlul:Titlul poeziei are o dublă semnificaţie.

1. În sens propriu , cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legatură cu transmiterea averii sale.

2. În acceptie religioasă , cuvântul face trimitere la cele doua mari părţi ale Bibliei: Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile pe care Dumnezeru le adresează, prin apostoli, omenirii. Astfel, creaţia argheziana devine o mostenire spirituală adresata urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului. Poetul lasă urmaşilor prin acest testament nu bunuri materiale, ci spirituale, prestigiul personalităţii sale, notorietatea sublimată prin substantivul „nume adunat pe-o carte”

totodată, lasă mesajul responsabilităţii faţă de generaţiile anterioare, faţă de cinstea personalităţii sale precum şi obligaţia de a urma modelul oferit, de a urca treptele clădite de înaintaşi, dar şi de a adăuga o proprie treaptă la evoluţia umanităţii.

Structură şi compoziţie: Prezintă trei secvenţe poetice:

a) mesajul testamentarb) procesul naşterii operei poetice (geneza)c) raportul dintre creator şi citior

1. MESAJUL TESTAMENTAR: se regǎseşte în primele 2 strofe ale poeziei şi debuteazǎ cu o formǎ verbalǎ negativǎ (“Nu-ţi voi

lǎsa drept bunuri…”), urmatǎ de un adverb restrictiv “decât”, care creazǎ o stare tensionatǎ şi un orizont de aşteptare.

tonul comunicǎrii este grav, solemn, testamentar. Interlocutorul pasiv al eului liric este “fiul” (nu cel biologic, ci întregul popor român), ca exponent al generaţiei viitoare. Poetul îi încredinţeazǎ “fiului” bunul cel mai valoros pe care îl posedǎ: ”Un nume adunat pe-o carte”;. În ciuda dispariţiei sale trupeşti, el va continua sǎ existe prin ce a creat (opera sa înfrânge timpul).

“Cartea” este elementul recurent în text (recurent =care se repetǎ). Ea este numitǎ metaforic “treaptǎ” (adicǎ mijloc care permite ascensiunea, înǎlţarea spiritualǎ, depǎşirea statutului de rob).

Adresându-i-se fiului, poetul îi atrage atenţia asupra valorii bunului încredinţat.Acesta este “hrisovul vostru cel dintâi”, deci un document despre suferinţele strǎmoşilor-robi şi despre munca lor istovitoare. Osemintele acestora se regǎsesc în fiinţa poetului. Poetul este aşadar o verigǎ, care uneşte lumea strǎmoşilor-robi cu lumea “fiului” (trecutul cu viitorul).

Faţǎ de bunul încredinţat, “fiul” va adopta o atitudine de veneraţie: îl va aşeza la temelia existenţei sale, sacralizându-l. Pentru a face posibil progresul intelectual (desprinderea de robie şi înǎlţarea în plan social), cartea vǎzutǎ ca o “treaptǎ” trebuie parcursǎ “de tânǎr”.

Cartea se doveşte a fi un liant între generaţii: scrisǎ de cǎtre poet, e adresatǎ “fiului”, dar ea etrenizeazǎ suferinţa strǎmoşilor-robi.

2. PARTEA a 2-a: descrie procesul genetic (naşterea) al operei literare. Deşi urmaş al “robilor”, Arghezi se

ridicǎ deasupra acestora, fiind primul care a reuşit sǎ înlocuiascǎ munca fizicǎ (“brazda”, “sapa”) cu munca intelectualǎ (indicatǎ prin metafora “condei” şi “cǎlimarǎ”). Procesul de înlocuire a fost de lungǎ duratǎ, la baza sa aflându-se “sudoarea muncii strǎmoşilor”.

Naşterea poeziei este un fenomen de duratǎ. Ea se poate întinde pe parcursul a “mii de sǎptǎmâni”, timp în care artistul “iveşte”, „iscǎ”, „potriveşte” cuvinte şi idei. Munca sa presupune efort, travaliu (“frǎmântare”, “ardere interoarǎ”), necesintând instrumente concrete: “condeiul” şi “cǎlimara”. Tot aici, Arghezi nominalizeazǎ sursele de inspiraţie ale operei sale poetice. Acestea sunt:

1) Viaţa poporului (munca strǎbunilor; viaţa chinuitǎ a celor care au suit “pe brânci” drumul plin de oprelişti al istoriei)

2) limba asprǎ a strǎmoşilor (“ocara” şi “graiul cu îndemnuri pentru vite”)3) sentimentele, trǎirile poporului ( mai ales ura şi durerea acumulate în timp şi pe care

autorul le exprimǎ prin metafora “veninului”)4) urâtul vieţii: sǎrǎcia (“zdrenţe”), boala (“bube”), mizeria (“noroiul”)

Valorificându-le pe toate acestea, poetul le-a transformat în “frumuseţi şi preţuri noi” .Misiunea artistului e deci aceea de a transforma un material exterior artei (“bube”, “mucegaiuri”, “noroi”, “zdrenţe”) într-un produs estetic seducǎtor şi valoros (“muguri şi coroane”). Poetul are datoria de a sacraliza (de a transforma în “Dumnezeu de piatrǎ”), “cenuşa” (amintirea, memoria) strǎmoşilor-robi. Opera are deopotrivǎ capacitatea de a “îmbia” (de a produce satisfacţie, plǎcere) şi de a pedepsi, de a sancţiona (“am pus-o când sǎ-mbie/când sǎ-njure”). Versurile sale sunt “cuvinte potrivite”, care evocǎ lumea robilor aflaţi în solidaritate tragicǎ cu pǎmântul, uneltele (“pulgul”) şi vitele (“plǎvanii”).

3. PARTEA a 3-a: evidenţiazǎ rolul pe care-l îndeplineşte cartea. În viziune arghezianǎ, cartea are:

1) rol ESTETIC (este “vioara” care “cântǎ” durerea strǎmoşilor; ea este “singurǎ”, deci unicǎ, inconfundabilǎ).

2) rol DOCUMENTAR - este un “hrisov”, o mǎrturie despre evoluţia poporului de la biologic (“suişul pe brânci”) la social (“robie”) şi apoi la intelectual.

3) rol JUSTITIAR –pentru cǎ dezvǎluie şi sancţioneazǎ rǎul, având puteri pedepsitoare “ca şi otrava”. Cuvintele, prin “potrivire” , se transf ormǎ într-un bici capabil sǎ rǎzbune “odrasla vie a crimei tuturor”.

În aceastǎ parte se vorbeşte şi despre raportul dintre autor şi cititori. Cititorul este indicat prin apelativul “Domnul”, notat cu majuscule, ceea ce demonstreazǎ cǎ autorul îşi valorizeazǎ cititorii întrucât aceştia sunt în măsurǎ sǎ-i judece produsul artistic. Concepţia arghezianǎ despre creaţie este vizibil influenţatǎ de cea a lui Baudelaire, Arghezi preluând de la acesta “estetica urâtului”. Aşa cum unele flori cresc în vecinǎtatea mucegaiului, tot aşa şi poezia (frumosul artistic) îşi trage rǎdǎcinile din urâtul vieţii (“zdrenţe”, “bube”, “noroi”). Opera literarǎ se naşte prin contopirea harului divin (“slova de foc”) cu munca asupra textului (“slova fǎuritǎ”). Între conţinut şi formǎ existǎ o legaturǎ indisolubilǎ (de nedesfǎcut), redatǎ metaforic prin comparaţia “ca fierul cald îmbrǎţişat în cleşte”.